■ LUMEA VĂZUTĂ DE LA ORADEA – o rubrică de prof. Iosif Popa

LANSARE DE CARTE ÎN MEMORIA LUI NICOLAE JIGA

NICOLAE JIGA – UN DESCHIZĂTOR DE DRUMURI ÎN LUPTA PENTRU EMANCIPAREA ROMÂNILOR BIHORENI

La Biserica cu Lună din Oradea, a avut loc lansarea lucrării monografice „Nicolae Jiga – Un deschizător de drumuri în lupta pentru emanciparea românilor bihoreni”, de Titus Livius Roşu. Manifestarea a debutat cu un parastas dedicat memoriei celor doi oameni de cultură bihoreni. Moderator a fost Crăciun Parasca, consilier superior în cadrul DJCCPCN Bihor.

Cartea a apărut, post-mortem, la Editura Cogito, din Oradea, redactor de carte fiind David Voicu. Printre cei prezenţi la această manifestare, s-au aflat şi peste 100 de foşti elevi şi studenţi care au fost găzduiţi de internatului de băieţi “Fundaţia Sfântul Nicolae”. Acesta a funcţionat la Oradea în perioada 1860 – 1950.

Despre carte şi autorul ei, au vorbit: prof. Lucia Cornea, omul de cultură Voicu David, Ioan Ţepelea, directorul Editurii Cogito, precum şi preotul Liviu Ungur. Nicolae Jiga a fost un devotat credincios al Bisericii, remarcându-se prin consistentele donaţii făcute bisericilor din Oradea, cât şi celor din judeţ. Nu numai Biserica i-a fost apropiată sufletului, ci şi şcoala, între anii 1839-1868, fiind director de şcoală însărcinat cu supravegherea activităţii şcolilor confesionale ortodoxe din Oradea şi din satul său natal, Sânnicolaul Român. În anul 1860, a pus bazele internatului de băieţi numit „Fundaţia Sfântul Nicolae”, pentru tinerii ortodocşi care frecventau şcolile din Oradea, iar în anul 1869, la Beiuş, înfiinţează un fond de pâine în valoare de 3.000 de florini, pentru elevii săraci de rit ortodox de la liceul de acolo.

Filantropismul său a fost cu atât mai valoros cu cât – în loc să-şi lase întreaga avere celor trei copii – a destinat-o, în cea mai mare parte, întemeierii fundaţiei amintite. Pentru aceasta, a fost şi este considerat un mare mecenat al Bihorului, alături de un alt bihorean, contemporan cu el, Emanuil Gojdu.

Întâlnirea de joi, de la Biserica cu Lună, s-a finalizat cu câteva propuneri importante: mutarea osemintelor lui Nicolae Jiga şi ale soţiei acestuia într-un spaţiu potrivit cu meritele sale, reînfiinţarea fundaţiei care i-a purtat numele, precum şi iniţierea de către fundaţia respectivă a unor acţiuni de recuperare a imobilelor care au aparţinut cândva familiei lui Nicolae Jiga. Evenimentul a fost organizat de Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Bihor (DJCCPCN), Parohia Ortodoxă Centrală şi Editura Cogito Oradea.

Prof. Iosif POPA

Oradea

Iunie 2008

——————————————————————————————————————————————-

Ligia CORNEA: CUVÂNT ÎNAINTE

Cu competenţa pe care i-au conferit-o atât pregătirea sa profesională cât şi cariera sa de dascăl de prestigiu într-o şcoală prestigioasă, profesorul Titus Roşu a desfăşurat o activitate ştiinţifică şi didactică meritorie. Pasiunea sa pentru cercetarea istorică a fost molipsitoare. Mulţi dintre foştii săi elevi de la Liceul „Emanuil Gojdu” figurează astăzi printre personalităţile vieţii academice, ale cercetării istorice şi arheologice şi ale istoriografiei româneşti.

Recunoaşterea meritelor profesorului Titus Roşu, a faptului că a fost o adevărată personalitate a oraşului Oradea, o atestă şi conferirea, de către Primărie, a calităţii de cetăţean de onoare al municipiului Oradea.

Titus Roşu s-a făcut cunoscut şi datorită preocupărilor sale în domeniul istoriei culturale, cu aplecare specială asupra istoriei bisericii ortodoxe locale şi a implicării acesteia în faptul de cultură, fie acesta carte veche românească şi circulaţia cărţii vechi, fie mecenat cultural. Indiferent de tema abordată, în centrul preocupărilor sale s-a aflat întotdeauna noţiunea de emancipare naţională românilor ardeleni.

Cartea aceasta apare postum. Ea atestă continuitatea preocupărilor sale ştiinţifice şi constituie finalizarea editorială a unei mai vechi intenţii şi dorinţe a autorului. Am putea spune că ea face parte din aşa numita „literatură de sertar”, fiind pregătită de multă vreme şi aşteptând condiţii propice pentru publicare.

Lucrarea a fost întocmită în mai multe etape, pe măsura acumulării materialului documentar. Din această cauză anumite teme se reiau în mai multe capitole. Cuprinsul e încă destul de stufos, căci nu a mai putut beneficia de sistematizare din partea autorului.

Ca profesor la Liceul „Emanuil Gojdu” în anii imediat postbelici, Titus Roşu a „girat” la un moment dat şi funcţia de pedagog la Internatul Fundaţiei Nicolae Jiga, unde, în mod tradiţional erau găzduiţi şi elevii de la „Gojdu”. În acest context a avut acces în 1946 la documente din vechea arhivă a Fundaţiei Jiga, documente care ulterior au dispărut, distruse la începutul epocii staliniste. Cea mai mare parte a dosarelor studiate de Titus Roşu a fost distrusă chiar de conducerea Internatului imediat după reforma stalinistă a învăţământului din 1948.

Cartea aceasta este într-un fel o lucrare antologică, căci o parte din documentele studiate şi copiate în acea epocă au fost parţial valorificate deja, unele în paginile revistei Episcopiei Ortodoxe de Oradea – Legea Românească, altele în volumul colectiv aniversar publicat la Oradea în anii ’70 ai secolului trecut. Reluarea după 1989 a temelor abordate în anii ’70 are avantajul eliberării de orice constrângere ideologică şi implicit al posibilităţii publicării integrale a textului.

Cartea de faţă impresionează prin proporţii. Motivul ei central este desigur figura lui Nicolae Jiga, negustorul luminat care şi-a încununat viaţa printr-o remarcabilă operă culturală. Documentele şi informaţia valorificată completează datele cunoscute despre viaţa şi activitatea lui, despre opera sa de mecenat cultural, care a culminat cu întemeierea şi punerea în funcţiune a Fundaţiei. Cartea se înscrie însă şi într-un efort de continuă reconsiderare a societăţii româneşti locale din secolele 19 şi prima jumătate a secolului 20, îndreptând atenţia cititorului asupra mecanismelor de funcţionare a Fundaţiei prin urmărirea activităţii acesteia până la moartea lui Jiga, dar şi după aceea, cu tot ce a însemnat ea de-a lungul anilor: noua clădire a Internatului, activitatea lui Nicolae Zigre şi a lui Gheorghe Tulbure, întemeierea fundaţiilor similare de la Beiuş şi Tinca etc. Este de fapt viaţa Fundaţiei văzută din interior, aşa cum ne-o propune acest amplu volum şi cum n-a fost încă reflectată în bibliografia existentă până la ora aceasta. Dând in extenso şi pe perioade lungi listele beneficiarilor Fundaţiei, Titus Roşu realizează implicit şi o istorie socială a culturii.

Volumul nu se circumscrie structural titlului, căci titlul ales de autor este depăşit de conţinutul cărţii. Astfel, aceasta este completată în ultima parte cu Alte documente ale culturii româneşti, aici găsindu-şi locul teme ca: mişcarea pentru întemeierea unei şcoli pentru fete, date din activitatea ASTREI orădene, Oradea şi momentul Memorandumului, cazul Lucian Bolcaş etc.

Un cuprinzător indice de nume, adăugat de editorii şi îngrijitorii cărţii, însoţeşte această lucrare, lărgindu-i astfel sfera de interes şi prin acest util instrument de lucru. Studiul profesorului Titus Roşu are, aşa cum aminteam, ca punct de plecare biografia lui Jiga. Cartea doreşte să ne restituie această personalitate în toată complexitatea sa, dar depăşeşte de fapt această primă intenţie, sugerând, prin forţa evocatoare a documentului de epocă reprodus, impactul social remarcabil şi pe termen lung al Fundaţiei, rolul jucat de aceasta în formarea elitelor româneşti locale de-a lungul a mai mult de un secol. Din acest punct de vedere, Titus Roşu îl aşează pe bună dreptate pe Nicolae Jiga într-o galerie a celor mai “eficienţi” reprezentanţi ai comunităţii româneşti orădene, alături de Emanuil Gojdu şi de Iosif Vulcan.

Cu siguranţă că parcurgerea paginilor acestei cărţi va oferi cititorului nu numai introducerea în atmosfera unor vremuri revolute, dar şi numeroase prilejuri de meditaţie asupra unei importante epoci formatoare din existenţa intelectualităţii române locale şi nu în ultimă instanţă asupra importanţei cercetării arhivelor, dar şi a păstrării acestora.

Lucia CORNEA

Muzeograf

——————————————————————————————————————————————-

Voicu DAVID: NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

Nu vrem prin această notă să înlocuim sau să facem acel studiu introductiv pe care şi l-a dorit autorul şi care spre regretul nostru nu s-a materializat fiind prea mult refuzaţi.

Deci, faptul că nu s-a făcut nu a depins de noi deşi l-am dorit neapărat. Am încercat să suplinim această lipsă prin truda de a înlesni, de a uşura studierea subiectului acestei monografii – fiindcă credem sau mai bine zis suntem convinşi că este o monografie-document – prin introducerea unor elemente ajutătoare ca:

- Micul glosar de cuvinte mai puţin cunoscute întocmit şi cu sprijinul d-lui prof. univ. Blaga Mihoc, glosar ce se referă direct la text fără a-l vrea şi neapărat gramatical

- Indicele de nume şi, în parte, tematic

- Arborele genealogic al familiei Jiga-Judeu întocmit de regretatul prof. univ. dr. Teodor Savu – strănepot al lui Nicolae Jiga – întocmit la cererea autorului înaintea decesului său. Acest arbore genealogic nu este cuprins în Indicele de nume fiind terminat mult prea târziu pentru a mai putea fi introdus.

Este cazul să o spunem, cum de altfel o şi face în prefaţă stimata d-nă Lucia Cornea, că această carte-document este o carte de sertar finalizată de autor cu mulţi ani în urmă, dar pe care el (ca de altfel şi celelalte cărţi ale sale) nu le-a putut publica din varii motive, autorul fiind adeseori lăudat, omagiat, chiar decorat cu mari distincţii ale statului, dar din păcate nu şi le-a publicat, majoritatea scrierilor sale rămânând în manuscris. Abia după 1989 găseşte înţelegerea deplină şi sprijinul îndeosebi din partea foştilor săi elevi ing. Alexandru Pop cu ajutorul căruia va reuşi să-şi publice în 1992 „Oradea – Cetatea Bihor, străveche vatră voivodală…”, în 1993 „Beiuşul – centru politic şi de cultură românească”, în 1999 „Însemnări şi inscripţii bihorene” (vol I-II), prof. univ. dr. ing. Teodor Maghiar în 1998, „Mănăstirea ortodoxă de maici din Voivozi – Bihor”, colaborând şi la tipărirea ca sponsor a Însemnărilor şi inscripţiilor bihorene, d-na Amalia Ţâmpău în 1997 „Legea românească – ortodoxia…” chiar şi pe noi nu întâmplarea ne-a plasat în postura cu ghilimelele de rigoare de „executori testamentari” ai voinţei autorului privind această carte, ci însăşi voinţa sa: „vino şi mă ajută” vom face aşa cum am făcut cu cartea Mănăstirea Voivozi… vei merge la tipografie şi vei scoate manuscrisul să-l pun în rând şi-l vei duce pe capitole la tipar fiindcă Sandu Pop nu mă mai poate ajuta (regret profund faptul că ing. Alexandru Pop nu-l mai putea ajuta).

Am păstrat şi folosit textul din manuscrisul original fără a ne permite imixtiuni în text folosindu-le în ediţia de faţă „ad literam” şi nu „ad libitrum”. Am comasat însă patru capitole folosind prin intercalare textul autorului, patru capitole care se refereau la acelaşi subiect, repetându-se, fiind de fapt articole publicate în diferite reviste şi ziare cu ocazii aniversare şi inserate în manuscris de autor prin compactare pentru a nu le pierde din vedere când va finaliza cartea. Două priveau viaţa şi activitatea lui N. Jiga şi două îl priveau pe Iustin Ardelean. Am exclus un capitol de circa o pagină privind viaţa lui N. Jiga, repetare a celorlalte două mai sus pomenite.

Am păstrat textul din manuscrisul original fără a-l corecta chiar şi atunci când maşina de scris a autorului veche şi cu defecţiuni a cauzat aşa-zise greşeli sau nu a marcat anumite semne de punctuaţie: ghilimele îndeosebi, pentru a nu modifica din manuscris decât ce am arătat mai sus.

Toate aceste mai sus pomenite urmau să fie făcute de autor, depunerea manuscrisului la solicitarea rectorului prof. univ. dr. ing. Teodor Maghiar făcându-se în grabă, rectorul spunându-i unui colaborator al autorului „…adă-mi tot ce a scris … că totul public”, din respect pentru cel ce i-a fost şi domniei sale profesor la Liceul Emanuil Gojdu în primii ani de liceu. Din această colaborare s-a născut cum am arătat deja două din cărţile autorului, îndeosebi „Însemnări şi inscripţii bihorene” gest al prof. T. Maghiar care îl veşniceşte pe T. L. Roşu prin cea mai citată operă a sa – operă de referinţă ce însumează ani grei de trudă prin vizitarea a nu mai puţin de 208 biserici şi cimitire din “Ţara Bihării”, copiind însemnări de pe cruci din cimitire, de pe ancadramente de uşi şi din adnotări sau note făcute pe paginile sau spaţiile libere din cărţile vechi de cult găsite în biserici, date istorice inedite proving trăirea noastră pe aceste locuri, mărturii ce multe azi sunt pierdute.

Tipărirea şi publicarea cărţii a durat atât de mult de la decesul autorului cu profund regret o spunem şi datorită refuzurilor celor solicitaţi de familia autorului cât şi de noi a unor persoane categoric mai îndrituite din toate punctele de vedere decât noi, de a se ocupa de carte, de studiul introductiv dorit chiar de autor. După decesul său, cartea ajungând la tipografie, familia sa a fost nevoită să scoată manuscrisul spre a-l pune la punct pentru a fi gata de tipar.

Mulţumim în mod deosebit d-lui prof. univ. dr. Ioan Ţepelea pentru acceptul de a edita cartea. Micul colectiv constituit sub autoritatea sa s-a străduit să se ridice la nivelul dorinţei şi exigenţelor autorului (oare am reuşit?).

Textul corespondenţei solicitatorilor adresat Senatului fundaţional greoi şi plin de arhaisme, regionalisme şi latinisme – multe inventate de elevii ce nu-şi cunoşteau limba maternă – progresul în limbă văzându-se pregnant de la an la an în cererile lor – a dat mult de furcă tânărului culegător al textului Cristian Alb care a cules multe pagini fiind nevoit a silabisi, a culege, literă cu literă textul. Fapt ce a dus la întocmirea Glosarului prin care încercăm explicarea fără pretenţii gramaticale a cuvintelor.

Deosebita pricepere a d-lui ing. Adrian Abrudan, tehnoredactorul cărţii, ne-a salvat pe toţi de bâjbâieli şi incertitudini. Corectorii: Mr. (R) Daniel Ştefănuţii şi Sorin Indrieş, ne-am străduit să ne ridicăm pe cât posibil măcar în apropierea celorlalţi din colectiv, adevăraţi profesionişti.

Un scurt cuvânt merită spus şi despre personalitatea celor doi eroi ai cărţii: – autorul prof. T. L. Roşu şi subiectul N. Jiga şi legătura spirituală dintre cei doi. Prof. T. L. Roşu a fost un spirit neliniştit, „fire vulcanică – uneori colţoasă – de adevărat luptător” – cum singur spunea: pentru aducerea la lumină a adevărurilor trăirii noastre pe aceste meleaguri. Acest spirit bătăios şi tenace uneori caustic dar totdeauna prob, totdeauna sincer, totdeauna cinstit în afirmarea dragostei de neam, de trecutul şi viitorul său, de legea sa strămoşească şi păstrarea vie şi nealterată a acestei legi transpare nemijlocit din întreaga sa operă. A fost omul care a rămas de-a lungul întregii sale vieţi ataşat nemijlocit ideii de patriotism – un adevărat patriot militant, fără a avea însă resentimente faţă de alţii. Înainte de moartea sa, cu trei săptămâni, în iunie 1999, se confesa: „În cărţile mele nu vei găsi ură ci doar luptă, luptă pentru aducerea la lumină a adevărului trăirii noastre pe aceste locuri”. A mai fost şi a rămas până la final un dascăl, de excepţie, profund dăruit chemării sale spunând mereu că tot ce a realizat a realizat numai cu ajutorul elevilor săi din Cercul de istorie al Liceului Em. Gojdu pe care el însuşi l-a înfiinţat.

Şi cum să nu-l fi impresionat pe acest om de spirit personalitatea lui N. Jiga cu atât mai mult cu cât după cum singur o mărturiseşte în carte i-a cunoscut pe viu activitatea nu numai din mărturiile scrise găsite în arhiva fundaţiunii sale azi regretabil dispărută, ci chiar fiind îndrumător al internatului, alături de prof. Ioan Cotruş – fratele poetului Aron Cotruş şi tatăl eseistului şi criticului Ovidiu Cotruş – şi alături de cunoscutul profesor de fizică Nistor Gal, toţi trei profesori ai Liceului Emanuil Gojdu.

L-a impresionat îndeosebi omul deosebit care a fost N. Jiga şi despre care – fapt regretabil – s-a vorbit şi scris în vremile din urmă că a fost doar un modest comerciant, fără studii şi fără activitate politică încercându-se minimalizarea personalităţii sale cu zelul demolator ce caracterizează epoca noastră.

Nicolae Jiga, acest martir postmortem fiindcă chiar şi după moarte memoria sa trebuie să îndure martirajul nerecunoştinţei noastre, a moştenitorilor testamentului său, a celor pentru care a gândit, trudit şi făptuit, a celor pentru care se poate spune şi-a dezmoştenit urmaşii direcţi pentru a-şi face naţiunea, neamul, urmaş. I-am dat numele unei străzi, oare ce-şi mai putea dori, nu? Nu-i ajunge? Dar cine ştie sau mai ştie citindu-i numele la capăt de stradă cine a fost şi ce înseamnă cuvântul – şi în cazul său – de mecena sau mecenat!

Ce studii a avut şi câte? Atâtea câte generaţii sau chiar elevi interni a avut aşezământul său! Atâtea a avut! Câte sute de intelectuali români deosebit; din familii sărace şi-au făcut studiile liceale şi universitare datorită lui nu numai din Bihor sau „Ţara Crişanei”, ci şi din Banat, Ardeal şi părţile ungurene, din toată Transilvania şi chiar dincolo de ea. Mulţi intelectuali de azi îşi au obârşia studiilor lor în aşezământul său fiindcă mare parte din părinţii lor, a dascălilor lor – învăţători sau profesori – a preoţilor lor au făcut parte sau au avut legătură cu aşezământul său: Roman Ciorogariu, Nicolae Zigre, Moise Popovici, Iustin Ardelean, Emil Petrovici, Ovidiu Drimba, Teodor Savu, Emil Roşescu şi atâţia alţii.

Acest atât de modest comerciant lipsit de studii într-atât încât a fost 29 de ani inspector al şcoalelor româneşti din Oradea şi împrejurimi, cel ce conştient de precaritatea învăţământului în limba română din Imperiul habsburgic a făptuit Fundaţia sa şcolară pentru care însuşi împăratul îl decorează: în grad de cavaler cu Crucea de aur pentru merite!

Ce activitate politică a avut el, modestul comerciant fără studii? Dar acei zeci de ani în care a fost senator orăşenesc, şi chiar viceprimar al Orăzii, dar activitatea sa alături de Gojdu pentru emanciparea românilor ortodocşi de sub epitropia – conducerea – Patriarhiei sârbeşti de la Carlovitz – paşi mărunţi – care au dus la înscăunarea unui episcop şi pe urmă mitropolit român în Transilvania şi apoi deputăţiile primite şi făcute alături de Gojdu la Episcopia Aradului – Timişoarei – Patriarhia de la Carlovitz şi Guvernul de la Pesta! Şi nu a avut activitate politică?

Este necesară, aşa cum propune însuşi autorul, plasarea unei statui a lui N. Jiga alături de Iosif Vulcan şi Emanuil Gojdu – care l-au preţuit – în centrul oraşului al cărui viceprimar, senator şi nu numai a fost, într-un adevărat panteon. Pentru ortodocşi a fost şi „prim curator”, „epitrop primar” al bisericii, un post însemnat şi de mare cinste pe vremea aceea.

Venim şi noi cu modesta, umila, dar ferma propunere ca osemintele familiei Jiga din Cimitirul Municipal să fie cu toată pioşenia strămutate din actualul lăcaş de veci în cavoul familiei Nicolae Zigra cu care prin nepoata sa de fiică s-a şi înrudit, loc fiind suficient. În actuala locaţie nu se poate oficia nicio slujbă de pomenire, mormintele fiind atât de apropiate încât nici preoţii n-ar avea loc pentru oficiere. Strămutarea osemintelor lui N. Jiga, a soţiei sale şi a familiei ginerelui său N. Diamandi ar face posibilă oficierea aşa după cum singur N. Jiga a stipulat prin testamentul său: de parastase de ziua onomastică în fiecare an, şi ne-ar da şi nouă, „moştenitorilor săi”, posibilitatea unui pelerinaj cu toată simţirea şi pioşenia pe care biserica noastră şi noi i-o datorăm şi nu numai lui.

Această carte, adevărat document, alcătuită de regretatul profesor şi istoric Titus L. Roşu, se vrea şi reuşeşte să fie o reparaţie prin readucerea în memoria noastră a acestui mare spirit care a fost Nicolae Jiga, azi pe nedrept uitat. Mulţumim tuturor celor ce în mod nemijlocit şi dezinteresat ne-au ajutat:

Consiliului judeţean al judeţului Bihor

Familiei profesorului T. L. Roşu pentru încrederea mai mult decât onorantă şi fără rezerve pe care ne-a arătat-o,

Prof. univ. dr. ing. Teodor Maghiar cel ce, ca un adevărat mecena, a acceptat publicarea operelor profesorului T. L. Roşu şi fără aportul şi încurajarea căruia nu ar fi apărut această carte.

Un pios omagiu regretatului prof. univ. arh. Diacon dr. Teodor Savu pentru contribuţia efectivă prin întocmirea arborelui genealogic al familiei Jiga-Judeu şi pentru încrederea, sfaturile şi îndrumările date.

Prof. univ. dr. Ioan Ţepelea pentru acceptarea editării cărţii, încrederea şi răbdarea avută de-a lungul întregului parcurs al editării.

Prof. Crăciun Parasca, consilier al Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Bihor pentru sugestiile şi sprijinul efectiv acordat

D-nei muzeograf Lucia Cornea pentru efectiva participare, cât şi d-lor Adrian Buzaş şi Szabo Alexandru de la Muzeul Ţării Crişurilor

D-lui Director Dulgău de la Arhivele Naţionale – Oradea pentru calda înţelegere şi sprijinul pe care ni l-a dat

D-nei Laura Stanciu-Derecichei pentru solicitudinea cu care ne-a pus la dispoziţie bibliografia privind viaţa şi activitatea profesorului T. L. Roşu

D-lui prof. Cristian Ţoţa, de la Colegiul Naţional “Samuil Vulcan” din Beiuş pentru informaţiile trimise

D-lui prof. univ. dr. Blaga Mihoc pentru participare la întocmirea Glosarului

D-lui prof. Laviniu Ţepelea, “naşul” colaborării cu Editura “Cogito”

Micului colectiv redacţional: tehnoredactare ing. Adrian Abrudan, culegere Cristian Alb, corectură Mr. (R.) Daniel Ştefănuţii şi Sorin Indrieş pentru fructuoasa colaborar

Îngrijitorul ediţiei

VOICU DAVID

________________

PRESĂ ŞI POEZIE LA ORADEA

În chip simbolic, de ziua independenţei Americii, în sala festivă a baroului Bihor din Oradea şi în prezenţa unui numeros public a avut loc o şedinţă specială a Cenaclului literar “Barbu Şt. DELAVRANCEA”, consacrată lansării celui de al 5o-lea numar al publicatiei ”APŞA”, ”gazetă regională culturală şi social- politică din Transcarpatia a românilor din Maramureşul istoric de dincolo de apa Tisei, ,aflat azi in componenţa Ucrainei, precum si lansării primei cărţi de poezie, sub titlul “ELEGII DIN AER”, semnată de Constantin Mălinaş, apărută la Editura Primus din Oradea, ilustrată cu sugestive lucrări grafice pe coperti ale artistului plastic Dan Sorin Perjovschi.
Despre ”botezul” poetic al lui Constantin MĂLINAŞ a vorbit preşedintele Cenaclului literar al baroului Bihor, dl.avocat Paşcu BALACI, membru al Uniunii Scriitorilor din România, care a subliniat faptul că autorul este cunoscut ca bibliotecar de aleasă spiţă şi esenţă livrescă, nu este la prima carte, deoarece a publicat până acum peste zece cărţi de specialitate şi şase cărţi de proză şi istorie literară, dar se află la prima carte de poezie, care este deosebit de atractivă şi interogativă la cazul său. Rostirea sa poetică este bine aşezată şi decantată liric, dovedind un profesionalism îndelungat în adăpostirea cuvântului, ca îmbrăcăminte a emoţiei şi cutie a adevărului existenţial, în esenţă ca expresie a înţelesului lui Dumnezeu. Rostirea sa este construcţie raţională, departe de efuziunile lirice ale tinereţii, mai aproape de perenitate, cu mesaje clare şi trimiteri directe, sau mai voalate, la marii autori de poezie ai lumii (J.W.Goethe, Charles Baudelaire, Lucian Blaga), cu ipostaze la tema mâinii, între care mai multe variante dedicate mâinii lui Dumnezeu, dar nu in intelesul creaţiei lui Auguste Rodin,ci in sensul unei mâini subterane care : ”nu mai vine de sus / ca odinioară / nu o mai sărută nimeni la dus / mâna aceasta e in schimbare / devine altfel / iese altfel ,neagra si mare / din pământ acum vine / ca pomul de jos in sus / aduna florile răului si le preface / in seminte de mine / mă preface-n scrisoare.”

Livrescă este şi preocuparea aproape obsedantă a autorului pentru ”suferinţa cuvintelor” şi întrebarea retorică a poetului : ”Unde sunt doctorii de cuvinte / suferă de mâncărime toată limba română”, sau ”cărţile din biblioteca mea sunt grele / atârnă de pereţi mai grele ca pământu / provin ,desigur,din piatra pe piatră / cărţile înţesate cu litere de plumb / ca pământul plin de microorganisme / imprimă pe cer / ortografia lor luminată”, valabilă ori şi când : « creionul mă strigă mereu cu ascuţitoarea/si mă ascute cuvânt după cuvânt / al limbii române, / floare dupa floare / pasăre după pasăre / rază după rază / minte trează…”, sau : ”in jur e camera mea zugrăvită cu cărţi / in armură de şapte vieţi / pe rafturi se înşiră balauri forjaţi / nu au decât ca Iisus titlul in gură / mă inundă limbile lor inroşite / de focul pentru lectură”, sau : ”de prea multă lectură călare pe carte / ca în basme arunc fără încetare tot ce ştiu / peria ţepoasă, gresia zimţată ,desfrânatata oglindă”…
Când scapă de tirania, sau plăcerea, livrescului, poetul păşeşte pe tărâmul unor expresii poetice reizbutite, precum: Dumnezeu e comparat cu un ”Moş Departe”, timpul este un ”câine bătrân si hain”, ”lumina zilei iese din case pe horn ca iarba” ,iar sentimentele se concentrează într-un poem de iubire, dedicat amintirii soţiei : ”Fiind toată numai corzi de vioară / dacă te ating, vei cânta ca privighetorile / ţin în braţe o cutie de rezonanţă / cu gătul lung şi gura nedezvoltată / numai astfel timpul nu ne omoară”… pe toţi deodată. Concluziv, o carte bună, care merită citită şi meditată ca răgaj de dialog între cuvânt şi suflet, o carte foarte bine primită, chiar de la lansare de către cei prezenţi, o recomandăm şi altora.
Domnul Tiberiu MORARU, presedintele Asociatiei culturale ”Morăriţa” din Oradea a făcut apoi prezentarea gazetei « APŞA », la cel de al 50-lea număr de apariţie, într-un tiraj total de 50.000 de exemplare, a fondatorului publicţiei românilor de dincolo de Tisa, domnul dr.Ion M. BOTOŞ, arătând cu această ocazie că prin grija asociaţiei pe care o conduce un grup de copii din Maramureşul istoric îşi petrece câteva zile la Băile Felix. Învitat la cuvânt, dr. Ion M.Botoş a relatat despre avatarurile creării acestei publicatii, care serveste interesele românilor dinTranscarpatia, dar care se distribuie nu numai in Ucraina la Kiev , Ujgorod şi Cernăuţi , in satele Apşa de Jos, de Mijloc, Slatina, Biserica Alba, Stramtura, Topcino, dar şi la Oradea, Bucureşti,Târgovişte, Satu Mare, Baia Mare, Cluj Napoca, Târgu Mureş, Curtea de Arges, Şimleul Silvaniei, precum şi în Austria la Viena, în Rusia,la Moscova, Novosibirsk, în Republica Moldova la Chişinău şi chiar în Israel pentru românii din orasul Akka.
Mentorul publicatiei a deplâns faptul că nu este ajutat de autorităţile de la Bucureşti în demersul său patriotic şi de simţire românească din Ucraina şi a dezvăluit imensele greutăti cu care se confruntă comunitatea românească din regiunea Crimeea din jurul orasului Odessa, comunitate puternic discriminată negativ de către autorităţile ucrainene, cea mai discriminată din Europa şi lipsită de publicaţie românească şi de cărţi în limba română. Acolo este mai recomandabil să te declari marţian, decât să spui că eşti român !, a exclamat Botoş. Acolo s-au declarat numai 800 de români, din vreo două sute de mii, iar cazul de persecuţie etnică al Familiei Ştefan şi Zenovia PINTEAC din Staroselie (Frumuşica veche) este cel mai grăitor şi revoltător totodată ! Ei sunt persecutaţi şi lipsiţi de posibilitatea de a lucra, de dreptul la muncă, numai pentru că se încăpăţânează să spună public că sunt români !

După 4 iunie l92o, doar o treime din Maramureşul istoric a rămas în stânga Tisei, la România, iar două treimi au intrat în componenţa URSS, râul devenind răul, adică ”mejdia” între români şi românii maramureşeni. În partea URSS şi acum a Ucrainei au rămas peste 63.ooo de români, ai căror urmaşi, împuţinaţi sever la numai 20.000, locuiesc în satele Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Biserica Albă, Slatina şi altele, puţine, rămase numai 19, din cele peste 80 de aşezări de odinioară… De bine de rău, românii maramureşeni de aici lucrează eficient prin toata Rusia, organizaţi în echipe de construcţii, aduc bani, ridica imobile frumoase, au publicaţia « APŞA » în limba română, spre deosebire de cealaltă comunitate românească, din Crimeea, lipsită cu totul de binefacerile aduse de solidaritatea celor din Maramureşul istoric. Membrii Cenaclului literar Delavrancea de la Oradea s-au oferit să ajute după posibilităţi şi mijloace comunitatea din Crimeea, iar dl. Constantin Mălinaş a declarat că oferă spre întemeierea unei biblioteci pentru românii din Crimeea un număr de o mie de cărţi din biblioteca personală, cu conditia ca acestea să fie distribuite întradevăr la românii dornici de litera româneasca din sudul Basarabiei, din zona Odesa, despre care a scris şi a publicat o carte în anul 2000, şi să nu se întâmple ca volumele să zacă prin depozite, cum s-a mai întâmplat. Domnul Vasile Ilica, membru al Societăţii literare « Mihai Eminescu » din Cernăuţi a pledat în cuvântul său pentru strângerea legăturilor dintre românii din ţara mamă şi românii din diaspora, amintind şi el despre greutăţile fraţilor noştri maramureşeni din Ucraina ,dar care nu au nevoie ,atât de un sprijin material, cât de unul spirituale , de mângâiere şi înjghebare a unor legături culturale stabile şi de iniţierea unor acţiuni comune şi stabile de cunoaştere reciprocă şi de reflectare a acestor iniţiative în presa din România.
S-a decis,de comun acord, ca reprezentanţii românilor din Maramureşul istoric şi chiar din Crimeea (Odessa) să fie invitaţi la şedinţele cenaclului literar al Baroului Bihor din toamna acestui an, când se va constitui şi un fond de carte pentru fraţii noştri din Crimeea, cei doritori a dona cărţi,putându-se adresa ,în acest scop, preşedintelui cenaclului ,dl. avocat Paşcu Balaci şi dl. Constantin Mălinaş. În finalul şedinţei de cenaclu, autorul cărţii de poezie,dl. Constantin Mălinaş a acordat autografe. Viitoarea şedinţă a cenaclului este programată în prima decadă a lunii septembrie.

__________________

„NICOLAE JIGA – UN DESCHIZĂTOR DE DRUMURI ÎN LUPTA PENTRU EMANCIPAREA ROMÂNILOR BIHORENI“

La Biserica cu Lună din Oradea, a avut loc lansarea lucrării monografice “Nicolae Jiga – Un deschizător de drumuri în lupta pentru emanciparea românilor bihoreni”, de Titus Livius Roşu. Manifestarea a debutat cu un parastas dedicat memoriei celor doi oameni de cultură bihoreni.

Moderator a fost Crăciun Parasca, consilier superior în cadrul DJCCPCN Bihor.

Cartea a apărut, post-mortem, la Editura Cogito, din Oradea, redactor de carte fiind David Voicu. Printre cei prezenţi la această manifestare, s-au aflat şi peste 100 de foşti elevi şi studenţi care au fost găzduiţi de internatului de băieţi “Fundaţia Sfântul Nicolae”. Acesta a funcţionat la Oradea în perioada 1860 – 1950. Despre carte şi autorul ei, au vorbit: prof. Lucia Cornea, omul de cultură Voicu David, Ioan Ţepelea, directorul Editurii Cogito, precum şi preotul Liviu Ungur. Nicolae Jiga a fost un devotat credincios al Bisericii, remarcându-se prin consistentele donaţii făcute bisericilor din Oradea, cât şi celor din judeţ. Nu numai Biserica i-a fost apropiată sufletului, ci şi şcoala, între anii 1839-1868, fiind director de şcoală însărcinat cu supravegherea activităţii şcolilor confesionale ortodoxe din Oradea şi din satul său natal, Sânnicolaul Român. În anul 1860, a pus bazele internatului de băieţi numit “Fundaţia Sfântul Nicolae”, pentru tinerii ortodocşi care frecventau şcolile din Oradea, iar în anul 1869, la Beiuş, înfiinţează un fond de pâine în valoare de 3.000 de florini, pentru elevii săraci de rit ortodox de la liceul de acolo.

Filantropismul său a fost cu atât mai valoros cu cât – în loc să-şi lase întreaga avere celor trei copii – a destinat-o, în cea mai mare parte, întemeierii fundaţiei amintite. Pentru aceasta, a fost şi este considerat un mare mecenat al Bihorului, alături de un alt bihorean, contemporan cu el, Emanuil Gojdu.

Întâlnirea de joi, de la Biserica cu Lună, s-a finalizat cu câteva propuneri importante: mutarea osemintelor lui Nicolae Jiga şi ale soţiei acestuia într-un spaţiu potrivit cu meritele sale, reînfiinţarea fundaţiei care i-a purtat numele, precum şi iniţierea de către fundaţia respectivă a unor acţiuni de recuperare a imobilelor care au aparţinut cândva familiei lui Nicolae Jiga. Evenimentul a fost organizat de Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Bihor (DJCCPCN), Parohia Ortodoxă Centrală şi Editura Cogito Oradea.

___________________

CUM NE INTERESĂM DE EROII NOŞTRII

Acum doi ani am făcut un amplu referat, în care i-au fost prezentate meritele căpitanului în rezervă Vasile Jarca, veteran de război în Al Doilea Război Mondial, la care îmbuibatul secretar al Consiliului municipal de pe atunci Florian Dacin a spus că urmează să se facă un nou regulament, că prea mulţi “cetăţeni de onoare” s-au făcut fără a da merite. Încercările mele ulterioare au fost astfel fără niciun ecou?

Acum un an, la 100 de ani de la naşterea eroului, am avut o nouă tentativă de a-l face cunoscut urmaşilor săi, ca pe un model (de altfel, semnatarul acestor rânduri l-a reţinut printre cele “101 Modele din Bihor”, titlul unei cărţi aflate în final, de altfel modele imperios necesare educaţiei tinerei generaţii, dar şi pentru a lăsa ceva urme despre înaintaşii noştri. Am făcut, la 21 noiembrie 2007, un demers oficial prin Filiala Bihor a ANCMRR din M. Ap. unde sunt şi eu membru, dar am aflat de la departamentul care se ocupă de problemele consiliilor din municipiul Oradea că pentru acest an nu se întrevăd şanse de a i se acorda un astfel de titlu onorific.

Am iniţiat un demers similar şi la conducerea Primăriei Derna, cunoscut find că el este originar din satul Tria, aparţinătoare comunei amintite, discutând mai multe ori şi trimiţând un amplu documentar privindu-l pe acest erou primarului Petru Filip (coincidenţă de nume, dar şi de “apucături”) care mi-a spus: “Mai dă-l în p… măsii că tatăl său a fost primarul comunei, pe vremea ţărăniştilor…”.

Am rămas cu un gust amar, dar şi cu o pagubă în telefonul celular de aproape 100 de ron, în urma convorbirilor iniţiate cu primarul, dar şi cu viceprimarul.

_______________

BIHORENI CU CARE NE MÂDRIM, GEORGE CRISTEA ŞI REGII SUEDEZI

Moto: “Patria mea e lumea întreagă” (Socrate)

Este orădean, născut în anul 1929, 17 ianuarie. După mamă, este nepot al preotului ortodox Cosma din Berechiu. După şcoala primară, a urmat Liceul “Emanuil Gojdu”, din Oradea, pe care l-a finalizat în 1948. A terminat apoi Facultatea de Matematică-Fizică a Universităţii “Babeş-Bolyai”, din Cluj-Napoca. Soţia este profesoară de engleză şi au împreună un băiat, care a terminat Politehnica din Stokholm.

După absolvirea facultăţii este repartizat la Institutul Pedagogic din Oradea, apoi a lucrat la Universitatea din Bucureşti, unde urcă şi primele trepte ale carierei de cadru universitar. În 1971 s-a ivit ocazia să încheie un contract cu Universitatea Costantine din Algeria, ca profesor de specialitate, numai că, în 1976, acest contract nu a mai fost prelungit de către autorităţile române, aşa că a ales drumul pribegiei…

S-a stabilit în Suedia. I-a fost greu la început, mai ales până a învăţat limba. A început să lucreze ca profesor şi cercetător la Institutul de Teatru Dramatic, Film şi Televiziune ce aparţine Universităţii din Stokholm (comparabil cu IATC-ul de la noi), care pregătea personalul tehnic, regizori, cameramani, producători în domeniul scenografiei etc.

“În Algeria am creat un centru de tehnici audio-vizuale, am predat la început fizica, iar treptat, materii din acest domeniu. De aici m-am deplasat în diferite zone ale Algeriei, inclusiv în Sahara”, de unde i-a rămas, după cum amintea, o bună parte din inimă. Aici a dat de picturile rupestre, pe stâncile din Tassili. Le-a văzut, s-a ataşat lor, apoi a revenit să le vadă. A realizat o colecţie ce numără mii de diapozitive, pe care le-a arătat celor de la institut care s-au arătat deosebit de interesaţi, astfel că au înfiinţat un departament de cercetare prioritară, prin gesturi, măşti dansuri, ca elemente de pre teatru. Existau aici elemente pre teatrale, înainte de înfiinţarea teatrului (- cu 500 de ani înainte de Cristos). După activitatea de 15 ani i-a fost publicată şi cartea, în suedeză, cu un rezumat în limba engleză, care cuprinde observaţiile acestui cercetător şi multe imagini, însoţite de concluzii, că, întradevăr, aceste elemente pot fi socotite ca pre teatru, acestea s-au perpetuat şi s-au utilizat în teatrul propriu-zis de mai târziu.

Pe G.C. l-a interesat îndeaproape evoluţia civilizaţiei sahariene, deoarece odată cu venirea deşertului populaţia s-a disipat, a plecat, dar unde a plecat? S-a stabilit că în Tassili există o succesiune de mii de ani de pictură pe pereţi a tuturor populaţiilor care au trecut pe aici, iar cele mai vechi, după câte susţine acest cercetător, sunt de o vechime de 7.500-8.000 de ani înainte de Cristos, şi reprezintă animalele care trăiau în perioada respectivă, care au dispărut cum ar fi elefanţi, rinoceri, care se mai găsesc azi doar spre Ecuator. “În Mali, am văzut reprezentat pe aceste picturi un fel de bumerang, pe care îl folosesc şi în prezent. Femeile frumoase robuste, pictate în Tassili, le-am regăsit în Mali, în grupul de locuitori numiţi fulami”. Autorul stabileşte că populaţia a mers spre Egipt, dar şi spre Răsărit. A căutat similitudini între cele mai vechi reprezentări şi se pare că există…, motiv pentru care G.C. şi-a continuat cercetările, fiind de mai multe ori în Egipt.

Volumul “Elementele pre teatrale în picturile şi gravurile rupestre din Sahara” a fost publicat în limba suedeză, fiind solicitat să fie tradus în limba arabă, autorul se gândeşte să fie tradus şi în româneşte.Despre Maramureş, rămas tot la inimă, George Cristea are mai multe publicaţii, o carte apărută în 1989, la Sibiu, iar alta, împreună cu Mihai Dânsuş, directorul Muzeului de la Sighetul Marmaţiei, apărută în 2000, prin grija Fundaţiei Culturale Române din Bucureşti. Întregul tiraj s-a epuizat în 3-4 luni, deci se impune, fireşte, reeditarea acesteia.

Amintim alte două lucrări care-l reprezintă pe George Cristea “Unde este centrul Europei?” şi am aflat şi răspunsul, este mitul centrului, simbolistica lui şi pe care o explică cu toată filozofia lui, în primele pagini ale cărţii. Totul depinde de cum sunt luate graniţele Europei. Iar cea de-a douacarte”.Documente sudeze despre Răscoala lui Horea”, sunt tratate pe larg rapoartele lui Lasch Von Engelstrong, pe atunci ambasadorul Suediei la Viena,careaurmarit,in modspecial acest fapt.

Noua s-a vizită “acasă” are un prilej fericit şi cu această ocazie lansează cartea “Regii şi diplomaţi suedezi în spaţiul românesc. Secolele VII-XX”, editată de Academia Română. Cartea, după cum preciza dl George Cristea, relatează trecerile prin spaţiul românesc a unor diplomaţi şi regi suedezi, mai multe decât cele ce se ştiam până acum. Am cercetat documente care sunt în arhivele de la Stokholm, dar şi pe cele româneşti. Cercetarea a durat timp de 8 ani. Repere i-au fost şi scrierile lui Nicolae Iorga, care s-a ocupat în special de regele Carol al XII-lea, după înfrângerea la Oltava, în 1709, care s-a refugiat spre Vest cu restul armatei peste Nistru, la Tighina. Tot la Iorga am găsit însemnări despre un ofiţer român care a luptat în armata regelui Carol al XII-lea. Am relatat pe larg în carte despre un diplomat suedez, Klaus Roland, şi care în 1657 a fost trimis de Carol al X-lea la Constantinopol pentru a lega o alianţă între Suedia şi Imperiul Roman împotriva Rusiei, Poloniei şi Germaniei. Diplomatul cu caleaşca şi cei 30 de călăreţi a trecut prin Europa, intrând chiar pe la Oradea, unde a stat 2-3 zile, şi a luat legătura cu cei care se aflau în conducerea primăriei, a fost găzduit bine, iar apoi au plecat spre Ciucea şi Cluj, unde au stat 2-3 zile, apoi au plecat la Braşov, trecând spre Ţara Românească. Este deosebit de interesant episodul care arată primirea călduroasă a populaţiei din satele româneşti.

În 1885, regele Oscar al II-lea a călătorit pe la noi prin ţară, în drum spre Constantinopol, unde era bolnav băiatul său. La întoarcere s-a oprit la Bucureşti la Carol de Hohenzoler, căsătorit cu Elisabeta (Carmen Silva după cum se ştie), şi era nepoata soţiei lui Oscar al II-lea, Sofia. Familia regală română l-au primit cu mare fast şi vizita lui particulară s-a transformat într-una oficială. În onoarea acestuia s-au rostit toasturi, s-a dat un banchet, s-au făcut aprecieri la adresa regelui Carol, dar şi la armata română care a avut o contribuţie esenţială la câştigarea războiolui de independenţei a României.

Cartea “Regii şi diplomaţi suedezi în spaţiul românesc. Secolele VII-XX” editata de Academia Romana, a fost lansată în cursul zilei de miercuri, la Ministerul Afacerilor Externe, în prezenţa unor academicieni, alţioameni de cultură, şi reprezentanţi ai societăţii civile.

_______________

„CAZUL GOJDU“ – COMEMORĂRI, BILANŢ ŞI ÎNTREBĂRI DUREROASE

Manifestări pro Gojdu

În Bihor se desfăşoară o suită de manifestări iniţiate de Comitetul ” Pro Gojdu “, împreună cu alţi factori de cultură, care-şi propun să-l facă şi mai cunoscut pe cel mai mare mecena român din toate timpurile. Aceste manifestări au debutat cu depuneri de coroane şi jerbe de flori la Statuia lui Emanuil Gojdu din centrul municipiului Oradea. Apoi, la Baroul Avocaţilor Bihor a fost evocată personalitatea lui E. Gojdu. de către conf.univ. Constantin Mălinaş, de avocatul Ioan Cigan şi ziaristul George Damian. Au fost apoi înmânate Diploma şi Medalia de luptător al cauzei recuperării moştenirii lui E. Gojdu, la 30 de persoane care s-au distins în mod deosebit în decursul anilor în nobila acţiune. Între aceştia se numără diplomaţi de carieră, ziarişti, avocaţi, profesori universitari şi alţi oameni de cultură. În încheierea manifestării, membrii cenaclului literar al avocaţilor orădeni au citit din creaţia lor. (Lista celor distinşi o publicăm la finele relatării.)
La renumita şcoală orădeană, care-l are ca patron spiritual pe E. Gojdu, distinsă de două ori cu Titlul de Excelenţă de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării, s-au desfăşurat concursuri ale elevilor pe teme de istorie, fizică şi de creaţie artistică. Profesorii şi numeroşii invitaţi au luat parte la o sesiune ştiinţifică, organizată prin tradiţie aici, fiind susţinute comunicări ce aduc informaţii mai puţin cunoscute despre activitatea marelui Gojdu. De asemenea, altele care îi prezintă pe gojdiştii remarcaţi într-un mod cu totul deosebit. În acest caz a fost vorba de fostul elev şi totodată profesor în întreaga sa carieră la această şcoală, Emil I. Rosescu, iniţiatorul şi realizatorul ” Cărţii de aur “al şcolii, un adevarat muzeu, care ne-a părăsit în urmă cu un an, la vârsta de 91 de ani. Căpitanul – erou Vasile Jarca a fost secretarul – şef al şcolii timp de 10 ani ( 1930 – 1940 ), dar care s-a remarcat în special în cel de-al doilea Război Mondial, faptele sale de vitejie fiind răsplătite cu Ordinul Mihai Viteazul – cu spade, şi avansarea în mod excepţional la gradul de căpitan. Cu acelaşi prilej a fost organizată o expoziţie de carte didactică şi filosofică din creaţia neuitatului profesor Emil I. Rosescu.

Participanţii la aceste reuniuni au primit cu bucurie şi s-au solidarizat cu APELUL din 13 februarie 2008 al Î.P.S.dr.Laurenţiu Streza, mitropolitul Ardealului, pentru respectarea testamentului lui Gojdu şi recuperarea din Ungaria a patrimoniului Fundaţiei Gojdu. Au aflat de preocupările unor gojdişti, şi ne referim la Iosif Brătcanu şi Constantin Mălinaş, care au strâns peste 55000 de semnături pentru sprijinul acestui testament, acţiune care continuă. Au fost, de asemenea, monitorizat aproape tot ce s-a publicat în presă, în ultimii trei ani, atât în ţară cât şi în revistele românilor din diaspora.
De asemenea, participanţii şi-au pus numeroase întrebări, fără să primească răspunsul cuvenit. Astfel, se întreabă: cum a fost înstrăinată casa părintească a lui E. Gojdu de la Oradea? – câştigată într-un proces definitiv, deşi nu aveau acest drept, de către Fundaţia Gojdu de la Sibiu, unii membri ai acestei fundaţii le-a dat totuşi câştig de cauză …chiriaşilor ?!? Aceiaşi reprezentanţi ai fundaţiei aflaţi la Oradea, au fluturat ideea că ei, împreună cu Gigi Becali, vor cuceri averile lui Gojdu de la Budapesta. Să-i credem?

O altă întrebare: cei mai virulenţi apărători ai moştenirii lui Gojdu, cum ar fi Maria Berenyi, au abandonat oare această idee ? – căci din interviul acordat revistei ” Formula A.S.” rezultă acest lucru. De ce nu au fost aleşi mireni în conducerea fundaţiei, aşa cum se stipulează în testament ?

În zilele următoare, în mai multe şcoli bihorene vor fi organizate expuneri cu privire la E. Gojdu, iar în bisericile ortodoxe din acest judeţ se vor inălţa rugăciuni şi parastase pentru veşnicia lui Gojdu.

TABLOUL PERSOANELOR DISTINSE CU MEDALIA
EMANUIL GOJDU (1802-1870), LA 21.02.2008

Pentru calitatea de luptător în apărarea patrimoniului Fundaţiei Gojdu sunt recunoscuţi şi distinşi următorii:

IPS.Dr.Laurenţiu STREZA, Mitropolitul Ardealului.
IPS.Dr.Bartolomeu ANANIA, Mitropolitul Clujului, Vadului şi Feleacului
PS.Dr.Sofronie DRINCEC, Episcopul Oradiei şi Sătmarului.
Paşcu BALACI, avocat şi scriitor, Oradea.
Ioan M. BOTOŞ, Preşedintele Uniunii Dacia a Românilor din Ucraina.
Prof.Dr.Ioan CHIRA, Oradea.
Dr.Ioan CIGAN, avocat, Oradea.
Prof.George DAMIAN, analist la ziarul Ziua, Bucureşti.
Prof.dr.Luchian DEACONU, Craiova.
Dr.Corina DOMOCOŞ, decanul Baroului Avocaţilor Bihor.
Dr.Irina DONCIU, jurist Bucureşti.
Lucian HETCO, redactor şef al revistei Agero, Stuttgart.
Eva IOVA, redactor şef al revistei Foaia Românească Giula.
Prof. preot Raul IVAN, Constanţa.
Căpitan Vasile JARCA, postmortem, Oradea.
Conf. univ. dr. Constantin MĂLINAŞ, scriitor şi istoric, Oradea.
Prof. univ. dr. Pompiliu MANEA, Cluj-Napoca.
Ioan MICLĂU, redactor şef al revistei Iosif Vulcan, Australia.
Tiberiu MORARU, Preşedintele Fundaţiei Morăriţa Oradea.
Dr. Lucian MUNTEANU, scriitor, Oradea.
Constantin MUSTAŢĂ, scriitor şi ziarist, Cluj-Napoca.
Dr. Gheorghe NEMOIANU, istoric, SUA.
Scriitorul Adrian PĂUNESCU, senator Bucureşti.
Prof. Iosif POPA, ziarist, Oradea.
George ROCA, scriitor, redactor al revistei Agero, Stuttgart.
Prof. Emil I.ROŞESCU, postmortem, Oradea.
Dr. Gheorghe SANTĂU, istoric, Giula.
Prof. Dorel TIFOR, Oradea.

Oradea, la 21 februarie 2008.

Baroul Avocaţilor Bihor, Comitetul Pro Gojdu Oradea, Asociaţia Română pentru ex Libris Oradea.

_______________

BIHORENI CU CARE NE MÂNDRIM

Avem nevoie de modele

Gheorghe Csoma – multiplu campion naţional la aeromodele

Cei care îl cunosc îl respectă şi-l stimează pentru tot ceea ce a făcut pe tărâm profesional, pentru o familie model, dar şi pentru pasiunea de a duce până la apogeu, pentru calmul de invidiat de care dă dovadă în toate împrejurările.

S-a născut în Oradea, la 28 martie 1928, din părinţi orădeni, tata de profesie tâmplar, meserie pe care a îmbrăţişat-o şi el, cel mai mare fiu al familiei. Mai are doi fraţi născuţi tot în luna martie. Unul, cel mic, coincidenţă, s-a născut cu 16 ani mai târziu, tot în 28 martie. A urmat şcoala primară şi gimnaziul la Oradea, a încercat să facă şi o şcoală tehnică, dar a întrerupt-o imediat după război. S-a căsătorit cu Eugenia Barcu, din Săcele, judeţul Braşov. Nu a avut copii, dar a contribuit, material şi spiritual, la creşterea unei nepoate, care a ajuns inginer, şi a unui nepot, un bun meseriaş, mecanic auto la reprezentanţa Mercedes din Oradea.

Un vis împlinit

Avea doar 7-8 ani. În fiecare dimineaţă se repeta acelaşi lucru: peste casă, prin zona străzii Horea, zbura cu o exactitate de ceasornic la joasă înălţime pentru a ateriza pe aeroportul din Oradea un “flet” francez (muscă), căra ziarele şi poşta din Capitală. De fiecare dată, ieşea în stradă să-l vadă cât mai bine. Noaptea îl visa, apoi, cum mergea aproape zilnic pe la atelierul de tâmplărie al tatălui său, şi-l imagina gata construit. A şi realizat primele aparate de zbor într-o formă mai rudimentară, aşa, din joacă. Dar niciunul nu a “vrut” să se desprindă de sol.

În perioada 1940-1944 i-au căzut în mână câteva reviste pentru copii care publicau şi schiţe de aeromodele, iar o librărie din localitate s-a şi profilat pe materiale necesare construcţiei acestora. Paralel, a frecventat şi un cerc de aeromodele înfiiinţat pe lângă liceul industrial forestier. Reuşeşte, în vara anului 1942, pe când avea 14 ani, să conceapă un aeromodel, acţionat tot de un cauciuc răsucit, dar care să şi zboare. Pista de lansare a fost turnul bisericii din Piaţa bisericii din cartierul Velenţa. Aparatul a trecut Crişul, aterizând pe locul unde se află în prezent ştrandul municipal, parcurgând cca 400-500 de metri. Era o performanţă, un record neomologat. A mai construit vreo 4-5 modele acţionate tot cu un motor de cauciuc.

Capul familiei la 13 ani

Între timp, însă, tatăl său a fost înrolat în armată, a plecat pe front, apoi, după război, a fost luat prizonier. Astfel, el a devenit capul familiei. Trebuia să muncească mult, alături de mama sa, ca să câştige bani să se poată întreţine, să-i poată creşte şi cei doi fraţi mai mici. Aşa că a fost nevoit să-şi întrerupă pentru câţiva ani această pasiune. A lucrat o perioadă operator de film la cinematografele din localitate.

Întors acasă din prizonierat, tatăl său l-a luat sub aripa lui, l-a făcut ucenic la atelierul de tâmplărie unde a lucrat, timp de 4 ani.

Îl găsim aici până în toamna anului 1949, când se încorporează în vederea satisfacerii stagiului militar până în 1951. Întors acasă, lucrează aproape doi ani ca instructor la un cerc de aeromodele, iar apoi, timp de 38 de ani, neîntrerupt, la secţia de tâmplărie a CENTROCOOP Bihor, unde se confecţiona mobilă, cu precădere mobilier comercial pentru reţeaua de unităţi a acestui sistem. Aici a promovat toate treptele profesiei, a lucrat mulţi ani ca şef al sectorului de utilaje, ajutându-i pe mulţi tineri să se califice la locul de muncă.

Şi-a reluat pasiunea în 1955, odată cu înfiinţarea ramurii de aeromodele pe lângă Asociaţia Sportivă Plastor, iar în 1957 este trimis la un curs de calificare în aeromodele, organizat la Bucureşti. A participat la numeroase concursuri de unde s-a întors cu diplome şi cupe. De peste 20 de ori a obţinut titlul de campion naţional, luând parte şi la competiţii cu participare internaţională. Dar să ne oprim la câteva.

Câteva performanţe

Primul titlu mai important de campion la Campionatele Republicane de Aeromodele -Acrobaţie l-a obţinut la Iaşi, în august 1961, acelaşi titlu obţinându-l în următorii doi ani consecutiv la întreceri similare desfăşurate la Bucureşti, ceea ce i-a asigurat automat şi titlul de “maestru al sportului”. Dar nu s-a oprit aici. Cucereşte în continuare titlul de campion la Campionatele Republicane şi ale Cupei României, în anii 1965, 1969, 1975 şi din 1986 până în 1989. De reţinut că şi nepotul său a cules câteva titluri de campion, mai ales la automodele de “Formula 1″ – teleghidate.

Gheorghe Csoma, individual sau cu echipa, a reprezentat ţara noastră şi la o serie de concursuri internaţionale. Printre acestea vom aminti Campionatul Mondial de Acrobaţie, desfăşurat la Budapesta, în 1961, unde el s-a clasat cel mai bine din întreaga echipă. Cu un an mai târziu, la întrecerea amintită, desfăşurată la Kiev, a avut ghinion, i s-a oprit motorul în zbor (spune el despre acest incident mai în glumă, mai în serios, că, dacă ar fi înlocuit combustibilul folosit cu votcă rusească, aparatul ar fi mers sigur). În 1972, la un concurs internaţional de la Debreţin şi la altul similar de la Oradea, a obţinut primul loc. Tot pe cel mai înalt loc pe podium a urcat şi la Balcaniada de la Bacău, în 1977. Doi ani mai târziu, la Plovdiv, în Bulgaria, tot la Balcaniadă, obţine acest titlu şi pe echipe.

Amintiri…

Se cuvine subliniat că la Oradea a fost efectuat primul zbor din ţara noastră cu un “moto-model” teleghidat (condus prin radio). Această performanţă îi aparţine lui Gheorghe Csoma, graţie colaborării sale cu inginerul Adalbert Veres, radioamator, care a confecţionat staţia de telecomandă. Un alt fapt de care îşi aminteşte cu plăcere. Le-a dat de lucru tunarilor de la antiaeriană. Invitat, în septembrie 1996, la cea de-a 40-a aniversare a Divizionului 58 de artilerie antiaeriană Oradea, la un zbor demonstrativ, a pus în “stare de luptă” câteva baterii cu modele teleghidate în deplină siguranţă, care, să nu uităm, că în picaj atingeau viteza de peste 100 km/h. Desigur, artileriştii urmăreau ţinta. Pe masa sa de lucru am găsit în stare de finisaj un biplan englezesc, un model la modă pe la mijlocul anilor 30. E drept, după cum preciza, merge mai greu, mai ales cu finisajul, are probleme cu vederea. Va apela probabil la ceilalţi doi maeştri ai acestui sport, fratele mai mic sau nepotul. Între timp, ne-am amintit de anii ‘50, pe când făceam împreună armata la Craiova. Comandantul şcolii l-a luat sub “aripa ocrotitoare” şi pentru faptul că i-a ţinut lecţii de artă culinară, ca în Ardeal, apoi ani întregi, de Crăciun, era invitat să-i prepare preparatele din carne de porc. Ne-am amintit şi de campionatele republicane şi internaţionale de aeromodelism, de alte acţiuni comune care au constituit subiecte de reportaje pentru semnatarul acestor rânduri, demonstraţii urmărite cu viu interes în pauza unor importante meciuri de fotbal de la Oradea.

P.S. Documentar dintr-o posibilă carte, despre “101 bihoreni cu care ne mândrim”, de catre acest autor.

_______________

O MANIFESTARE DE PRESTIGIU LA ORADEA

La Oradea, între 8-10 mai 2008, s-a desfăşurat Simpozionul Frontierele spaţiului românesc în context european, sub auspiciile Facultăţii de Istorie, Geografie şi Relaţii Internaţionale de la Universitatea din Oradea, a Facultăţii de Istorie şi Psihologie de la Universitatea de Stat din Republica Moldova, iar Prof. univ. dr. Sorin Şipoş a fost preşedintele executiv al simpozionului. Printre organizatori a fost şi Centrul de Studii Transilvane din Cluj-Napoca, filială a Academiei Române, reprezentat la Oradea de Prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, directorul respectabilei instituţii şi membru corespondent al Academiei Române.

La inchiirea acestei prestigioase manifestari internationale, prof. univ. dr. Sorin Sipos, presedinte executiv al Simpozionului, ne-a declarat.

Ideea simpozionul ne-a venit anul trecut chiar la Chişinău, unde am participat la un simpozion despre metoda comparativă în cercetarea istorică. Multe lucruri care priveau istoria Transilvaniei ni s-au clarificat, în mod paradoxal, la Chişinău, unde colegii din Republica Moldova au prezentat realităţile politice, religioase şi culturale de la frontiera estică a spaţiului românesc. Acolo am putut să constat identitatea dintre politica ţaristă în Basarabia şi politica dusă de Habsburgi în Transilvania. Sigur, sunt anumite nuanţe, dar în fond este politica unor imperii faţă de provinciile cucerite şi are ca şi scop integrarea lor în noua entitate politică.

La Oradea, s-a urmărit în primă instanţă luarea de contact cu istoriografia din Republica Moldova, cu noile direcţii de cercetare. Am constatat cu vădită plăcere că temele de cercetare ale colegilor din Republica Moldova sunt de maxim interes pentru specialiştii din Oradea, Cluj şi Bucureşti prezenţi la simpozion. Comunicările prezentate, discuţiile purtate pe marginea comunicărilor, intervenţiile invitaţilor au fost de înalt nivel ştiinţific. Merită remarcate comunicările susţinute de Prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, Dr. Alexandru Niculescu, prof. univ. dr. Sorin Şipoş, prezentate în sesiune plenară în dimineaţa zilei de 8 mai, în Sala Mare a Primăriei Municipiului Oradea. De asemenea, comunicările prezentate de Conf. univ. dr. Ion Gumenâi, Conf. univ. dr. Emil Dragnev, Conf. univ. dr. Gheorghe Palade şi de alţi colegi. Simpozionul a fost complinit, într-o manieră fericită, de lansări de carte din cele trei centre universitare şi de cercetare, precum şi de vernisarea unei expoziţii intitulate Oradea în cărţi poştale.

Aceste lucruri i-au determinat pe organizatori să facă toate eforturile pentru a permanentiza întâlnirile ştiinţifice. Astfel, s-a convenit ca la mijlocul lunii septembrie 2008, la Chişinău, să fie lansat volumul ce conţine comunicările susţinute, volum care este pe cale să fie predat la tipar. Cu această ocazie s-a mai convenit să se organizeze un grup de lucru alcătuit din colegii din Republica Moldova şi de la Universitatea din Oradea, precum şi de la Centrul de Studii Transilvane, pentru a realiza un raport privind stadiul istoriografiei din cele două ţări şi în ce măsură politicul se implică în cercetarea istorică, urmând ca să se poarte discuţii pe marginea acestor două rapoarte.

De asemenea, în luna mai din 2009, la Chişinău să fie organizată ediţia a doua a Simpozionului. Toate aceste proiecte de viitor arată că simpozionul a fost un succes ştiinţific.

_______________

UN EXEMPLU VIU DE DRAGOSTE PENTRU ARTA DRAMATICĂ

Ion Abrudan s-a născut în Oradea, la 29 martie 1938, a studiat în acest oraş, apoi a urmat Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” din Bucureşti, absolvit în 1963. A studiat la clasa profesoarei Dina Cocea, avându-i colegi pe Gheorghe Dinică şi Marin Moraru. La rândul său, a predat câţiva ani Istoria Teatrului Universal la Secţia Actorie din cadrul Facultăţii de Muzică a Universităţii din Oradea.

Ion Abrudan este unul dintre puţinii actori ai Trupei „Iosif Vulcan” care are o carieră neîntreruptă de peste 45 de ani petrecuţi în Teatrul de Stat din Oradea. Deşi la absolvirea Institutului a fost repartizat la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ, actorul a decis să se întoarcă în oraşul natal, decizie pe care nu regretat-o niciodată.

A lucrat cu mari regizori, dintre care îi amintim pe Radu Penciulescu, Corneliu Zdreluş, Alexandru Darie, Valeriu Grama, Sanda Manu, Szombati Gille Otto, Alexandru Colpacci Victor Ioan Frunză, Alexander Hausvater, Claudiu Goga şi alţii.

În îndelungata şi constanta carieră în lumea scenei, Ion Abrudan a jucat peste 200 de roluri, dintre cele mai variate, de la june-prim, la compoziţie, de la dramă şi tragedie, la comedie. După mărturisirile sale, unul din rolurile la care ţine foarte mult este cel al Regelui din „Oamenii cavernelor”, tragedia unui actor aflat la sfârşit de carieră, care începe să se simtă inutil în lumea sa. Pe o temă înrudită s-a născut şi spectacolul „Între noi, actorii…”, cea mai recentă premieră în care a jucat Ion Abrudan în luna martie a acestui an.

La împlinirea vârstei de 70 de ani, Ion Abrudan continuă să joace cu dăruire pe scena teatrului orădean, oferind un exemplu viu de dragoste pentru arta dramatică, pentru public şi pentru instituţia căreia i-a oferit o jumătate de veac de existenţă.

FIŞĂ ARTISTICĂ SELECTIVĂ:

Hubert – „Ultima oră” de Mihail Sebastian, regia Ion Deloreanu

Lysander – „Visul unei nopţi de vară” de William Shakespeare

Sandomir – „Luceafărul” de B. Şt. Delavrancea

Mihu – „Veac de iarnă” de Ion Omescu

Şarl – „Chiriţa în provincie” de V. Alecsandri, regia Dorel Urlăţeanu

Felix – „Casa cu două intrări” de Calderon de la Barca, regia Nicoleta Toia

Fairchild – „ Dispariţia lui Galy Gay” de Bertold Brecht, regia Alexandru Colpacci

Ministrul sentimentelor intime – „ Regele gol” de E. Şvarţ, regia Alexandru Colpacci

Beppe – „ Gâlcevile din Chioggia” de Carlo Goldoni

Oleg Baian – „ Ploşniţa” de Maiakovski, regia Alexandu Colpacci

Todor Frenţiu – „ Viaţa e ca un vagon?” de Paul Everac, regia Szombati Gille Otto

Cochet – „ Fântâna Trevi” de G.L. Bernini, regia Sergiu Savin

Papură Vodă şi Păcală – „Sânziana şi Pepelea” de V. Alecsandri, regia Sergiu Savin

Nandi – „Astă seară se improvizează” de Luigi Pirandello, regia Alexandru Colpacci

Caţavencu şi Brânzovenescu – „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale, regia Alexandru Colpacci

Platon – „Diogene câinele” de Dumitru Solomon, regia Alexandru Colpacci

Spak – „Ţarul Ivan îşi schimbă meseria” de M. Bulgakov, regia Alexandru Colpacci

Vlăduleasa – „Casa Evantai” de Marin Sorescu, regia Sergiu Savin

George Dandin – „Soţul păcălit” de Molière, regia Ion Mâinea

Peppino – „Întunericul zilei, lumina nopţii” de Aldo Nicolaj, regia Sergiu Savin

Directorul Filarmonicii – „Abatorul” de Slavomir Mrozek, regia Alexandru Colpacci

Nicodemo – „Cimitirul păsărilor” de Antonio Gala, regia Anca Bradu

Ducele surghiunit şi Uzurpatorul – „Cum vă place” de William Shakespeare, regia Alexandru Colpacci

Pavel Suhariov – „Aventuriera” de Emil Braghinski, regia Sergiu Savin

Gaev – „Livada de vişini” de A.P.Cehov, regia Laurian Oniga

Ministrul Bertrand Gueraud – „Vacanţă în Guadelupa” de Pierre Sauvil şi Eric Assous, regia Ion Ciubotaru

Domnul Bogoiu – „Jocul de-a vacanţa” de Mihail Sebastian, regia Radu Nichifor

Regele – „Oamenii cavernelor” de William Saroyan, regia Emil Sauciuc

John Graham Withfield – „Noaptea de 16 ianuarie” de Ayn Rand, regia Alexander Hausvater

Robert Shallow – „Nevestele vesele din Windsor” de William Shakespeare, direcţia de scenă Victor Ioan Frunză

Baronul Regniard – „Cel care primeşte palme” de Leonid Andreev, regia Alexander Hausvater

Bărbatul bătrân – „Terorism” de Fraţii Presniakov, regia Claudiu Goga.

_______________

~Expoziţia comemorativă „Un Eistein al Bihorului“

Incepand de luni, timp de o saptamana , Oradea, mai exact colegiul national ” Emanuel Gojdu “, gazduieste olimpiada de chimie faza pe Tara din acest an a traditionalei intreceri. Astfel peste 400 de elevi , cei mai dotati in materie, se vor intrece. Organizatorii le-au asigurat si manifestari colaterale dar si o surpriza ce o datoreaza colaboratorului nostru si ziaristul de o viata Iosif Popa. Acesta a pregatit o cuprinzatoare expozitie de fotografii si alte documente ce il ilustreaza pe omul de stiinta, inginer chimist si inventator Ernest Varadi, de la a carui trecere in eternitate s-au implinit 10 ani . In cele ce urmeaza cateva referiri la viata si activitatea acestui om de stiinta despre care nu s-au cunoscut prea multe lucruri pana de curand, si mai ales i se datoreaza noua imagine creata de ziaristul amintit.

Expoziţia comemorativă „Un Eistein al Bihorului”

Expoziţia înfăţişează imagini inedite despre ing.chimist dr. Ernest VÁRADI (WEISS), care a realizat din şisturi bitunoase un ulei polar care nu se congela nici la -62oC cu ajutorul căruia două avioane ruseşti au survolat Polul Nord spre America în iarna lui 1952, în premieră absolută. Uleiul realizat la acea dată de industria americană se congela la -22oC. Inventatorul a fost răsplătit cu titlul de Laureat al Premiului de Stat, şi cu decoraţia Ordinul Muncii cls. a III-a.

Absolvent al Institutului Politehnic din DRESDA, cu diplomă de inginer chimist şi mineralog, a participat ulterior la cursul de specializare pentru cunoaşterea „polimerilor “, devenind „prima vioară” din colectivul care a realizat teza de academician al Elenei Ceauşescu. Urmare, i-au fost oferite funcţii importante; de director al Institutului de Cercetări in Chimie sau cea de ministru adjunct la Ministerul Minelor, dar care le-a refuzat pe motiv că „laboratorul său din Derna oferă cele mai mari satisfacţii”.

Din palmaresul activităţii sale mai reţinem peste 70 de invenţii importante brevetate de OSIM, sau trimise şi utilizate la mari combinate din străinătate. În perioada primilor ani de producţie, la Ştei, a colaborat cu laboratoare specializate din Germania şi Elveţia, la care a trimis eşantioane din Munţii Apuseni pentru determinarea conţinutului minereurilor şi a radioactivităţii acestora, după câte ştim noi în premieră. Mai târziu, a realizat numeroase produse, valorificând valenţele şisturilor bituminoase care au contribuit la înfiinţarea unor noi ramuri industriale. Invenţiile sale au fost aplicate pe scară largă la Schela Suplacu de Barcău, la rafinăriile de pe Valea Teleajenului, au contribuit la ridicarea parametrilor productivi ale fabricilor de sticlă, la construcţia fabricii de materiale termo-izolante de la Şimleul Silvaniei.

Prin expoziţia de faţă dorim să-i cream imaginea cuvenită renumitului chimist şi inventator, dar şi prin alte mijloace, cum ar fi: publicarea unei cărţi monografice, aflate la tipar, solicitată pentru a fi tradusă în limba germană de o editură din Berlin, un studio cinematografic din Germania studiază oportunitatea realizării unui film documentar despre viaţa şi activitatea acestui om de ştiinţă, şi de ce nu, am dori săi amenajăm o casă memorială, dacă va fi retrocedată casa părintească confiscată odinioară-deoarece ing. Ernest Váradi nu este cunoscut nici de către contemporanii săi.

Aşa cum aminteam, expoziţia a fost realizat de prof. IOSIF POPA

Colaborator la „INTERMUNDUS Media ” din Bucureşti;

Director executiv al fundaţiei umanitare cei poartă numele inventatorului

________________

~Interviu cu prof. Dumitru Draica

Conf.univ. dr. Draica: “Misiunea profesorilor de limba română este una nobilă, aceea de a păstra, îmbogăţi şi cultiva vorbirea şi scrierea românească…”, interviu de Prof. Iosif Popa

Domnul Dumitru Draica este conferenţiar universitar doctor la Universitatea din Oradea, Facultatea de Litere, Catedra de Limba şi Literatura română; este cadru universitar din anul 1992 şi este titularul cursurilor de Limba română contemporană şi Lingvistica generală, anul I. În cei 25 de ani de carieră i-au apărut peste 75 de articole, în revistele de specialitate, din ţară şi din străinătate, prezentate la diverse sesiuni şi comunicări ştiinţifice interne şi internaţionale, şi 11 cărţi de specialitate.

Domnia sa a acceptat să ne acorde un scurt interviu, pe care vi-l prezentăm în continuare:

Iosif Popa: Domnule profesor, v-aş ruga să vă prezentaţi, pe scurt, cititorilor noştri.

Dumitru Draica: Cu mare plăcere! Sunt bihorean, prin adopţie, de 20 de ani, dar sunt gorjean, prin naştere, m-am născut în 1955, în comuna Câlnic, judeţul Gorj, nu departe de Padeşul lui Tudor Vladimirescu şi Hobiţa lui Brâncuşi. După absolvirea Şcolii generale din satul natal, am urmat Liceul teoretic „Tudor Vladimirescu” (azi Colegiul Naţional) din Tg.-Jiu, iar din 1981 sunt absolventul Institutului de Învăţământ Superior din Oradea, Specializarea Filologie, (cu media 10, la Licenţă, cu o lucrare, în limba rusă, despre viaţa şi activitatea scriitorului chirchiz Cinghiz Aitmatov, cu media generală 9,67, fiind clasificat al 33-lea pe ţară). Timp de 10 ani, prin repartiţie guvernamentală, am fost profesor la Şcoala Generală nr. 1 din Petroşani, judeţul Hunedoara, unde am predat limba şi literatura română, limba rusă şi limba latină.

După Revoluţie, din 1992, am ocupat, prin concurs, postul de lector universitar la „nou-înfiinţata” Universitate orădeană, fiind titularul cursurilor şi seminarelor de Limbă română contemporană şi Introducere în lingvistică, anul I. În 2003 mi-am luat doctoratul, la Universitatea Babeş-Bolyai, din Cluj-Napoca, cu teza Statutul lingvistic al graiurilor româneşti din stânga Prutului, sub conducerea profesorului universitar doctor Mircea Borcilă, iar din 2004 sunt conferenţiar universitar doctor. În cei 15 ani de învăţământ universitar, am fost preocupat de fenomenul lingvistic, în general, şi de limba română contemporană, în special, participând cu referate, lucrări, comunicări ştiinţifice la diverse manifestări şi sesiuni din ţară şi din străinătate, colaborând la ziare şi reviste locale şi din România.

Sunt membru ASLA, din 2000, şi membru ASTRA, din 2004; am fost membru în diferite comisii de concurs pentru ocuparea unor posturi didactice, în învăţământul preuniversitar şi universitar, preşedinte sau membru al unor sesiuni şi comunicări ştiinţifice ale cadrelor didactice şi studenţilor din centrul universitar Oradea şi din alte centre universitare din ţară; conducător ştiinţific (coordonator) al unor lucrări pentru obţinerea gradului didactic I, în învăţământul preuniversitar şi al lucrărilor de licenţă ale absolvenţilor de la Filologie şi de la Colegiul universitar Pedagogic; preşedinte Bacalaureat, preşedinte Sindicat Corpul Profesional Universitar Oradea; am participat, în mai multe rânduri, şi am avut apariţii la Televiziunea locală (TVS şi Transilvania), am avut numeroase lansări de carte, am donat cărţi pentru bibliotecile universitare din Oradea, Cluj-Napoca, Sibiu, Petroşani, Tg.-Jiu dar şi pentru numeroase licee şi şcoli generale din Bihor şi din alte judeţe, fiind un participant activ la manifestările culturale, ştiinţifice din Oradea.

Cred că e suficient, nu ?… iar la toate acestea să mai adaug că sunt căsătorit de 26 de ani, cu Valerica Draica, şi ea profesoară de limba română la Universitate, şi că am o fiică, Diana, absolventă, peste câteva zile a Facultăţii de Stomatologie…

Iosif Popa: Într-adevăr, „drumul” devenirii Dvs. intelectuale este unul foarte interesant… Aveţi o viaţă frumoasă, împlinită, în cea mai mare parte, iar în cei 25 de ani de dascăl, aţi fost, deopotrivă, preocupat de cariera didactică, dar şi de activitatea ştiinţifico-culturală din Petroşani, mai întâi, şi apoi din Oradea. Vorbiţi-ne, în continuare, despre preocupările actuale.

Dumitru Draica: Ce să vă spun… limba română, lingvistica, au constituit, în permanenţă, domeniul meu de cercetare: evoluţia limbii române, tendinţele actuale în ortografia românească, cu controversele şi cerinţele ei actuale, problema corectitudinii în presă (stilul publicistic), cu clişee verbale, erori, formule fixe şi şabloane, … Dovadă stau cele 11 cărţi tipărite până acum, la edituri din Oradea, Cluj-Napoca, Petroşani, Tg.-Jiu…, din care una, în colaborare cu soţia, Valerica Draica, Controverse actuale în ortografia românească, 2003.

Începând din 2002, cu Limba română. Ora de gramatică, în două ediţii, şi continuând cu Limba română. Culegere de exerciţii, 2003, tot cu două ediţii, şi apoi: Introducere în lingvistică, 2003, Limba română contemporană, 2004, Statutul lingvistic al graiurilor româneşti din stânga Prutului, 2004, Lingvistică generală, 2005, Ortografia românească. Trecut şi prezent, 2005 şi încheind anul 2006 cu Norme ortografice actuale. Aplicaţii practice (cea mai recentă lansare a mea – în urmă cu două săptămâni, la Biblioteca Judeţeană „Gh. Şincai”, din Oradea), pot să spun că am încercat să ofer studenţilor filologi, în primul rând, dar şi tuturor vorbitorilor de limba română, interesaţi de evoluţia, păstrarea şi transmiterea generaţiilor viitoare a unei limbi curate, româneşti câteva subiecte şi teme de discuţie. Am realizat câteva lucrări practice, de exerciţii aplicative, pentru a veni în sprijinul studenţilor dar şi al elevilor interesaţi de Filologie, şi alte câteva lucrări teoretice, auxiliar preţios, socotesc eu, şi pentru profesorii de română, care au misiunea nobilă de a păstra, corecta şi îmbunătăţi, în permanenţă, limba noastră, şi pentru toţi cei care simt, vorbesc şi scriu româneşte. Cât de utile vor fi aceste cărţi, numai cititorii ne vor arăta!

Iosif Popa: Planuri de viitor…

Dumitru Draica: Sigur că îmi doresc să realizez mult mai mult! Cu voia lui Dumnezeu, să fim sănătoşi, să putem lucra pentru noi şi pentru studenţii noştri, să putem oferi, din experienţa noastră de peste un sfert de veac şi să împărtăşim celor tineri, cât mai multe, din tainele muncii noastre la Catedră… Să-mi văd fiica fericită, sănătoasă, realizată, alături de soţul ei M. B. C (peste o lună şi jumătate va fi nunta lor!), iar soţia să-mi fie alături, ca şi până acum, în realizarea tuturor dorinţelor şi împlinirilor, să putem trece şi peste neajunsuri (au fost, în cei 26 de ani şi destule neîmpliniri, greutăţi în viaţa noastră)… iar în următoarele două-trei luni să vadă lumina tiparului o nouă culegere de exerciţii (100 de teste de limba română)… şi multe altele…

Iosif Popa: Domnule profesor, vă mulţumesc pentru amabilitate, pentru timpul acordat, şi vă doresc mult succes în tot ceea ce vă doriţi să realizaţi pe mai departe!

Dumitru Draica: Cu multă plăcere!

A consemnat, Iosif Popa

______________

„Povestea unui Einstein din România“

La 97 de ani – de la naştere şi 10 ani – de la moarte

Motto: “Ştiţi de ce a îndrăgit chimia? Că esenţa ştiinţelor exacte şi experienţele sunt independente de reacredinţă şi prostia omenească” (Ernest Varodi)

Prin grija Comunităţii Evreieşti din Oradea şi un a unui grup de apropiaţi celui comemorat, în cadrul Toamnei Orădene au fost incluse şi o suită de manifestări dedicate ing. chimist dr. Ernest Varodi (Weiss), cu prilejul împlinirii a 97 de ani – de la naştere şi 10 ani – de la trecerea în nefiinţă. Este vorba de o slujba de pomenire, ce a fost organizata la sinagoga din Oradea, o sesiune de comunicarii stiintifice, care si-a propus si a reusit sa promoveze viata si activitatea celui comemorat. Mai multi profesori universitari si inginerii in activitate si pensionarii, care l-au cunoscut si stiu despre activitatea de cercetare a acestuia, l-au elogiat, au vorbit de asemenea fosti colegi de breasla dar si ziaristi si scriitori care au ales in reportajele lor figura acestui om cu totul deosebit. A fost deschisa apoi o expozitie de fotografii si documente intitulata „Un Einstein al Bihorului” care infatiseaza diferite etape si ipostaze ale acestui cercetator. Manifestarile au fost onorate cu un public numeros printre care cunoscuti si apropiati al lui E.V. specialisti din domeniu, profesori si studenti ai unor facultati de chimie si elevi-castigatori ai unor olimpiade de specialitate.

Aceluiasi eveniment i-au fost dedicata celui comemorat precum si tuturor victimelor din perioada holocaustului, spectacolul „Romanul unui om de afaceri” muzical dupa Salom Alehem, in regia lui Harry Eliad, sustinut de un colectiv al Teatrului Evreiesc de Stat din Bucuresti. Spectacolul a fost prezentat in limba idis cu traducere in limba romana si a avut loc la Casa de Cultura a Sindicatelor din Oradea.

Succint Curricum

Renumitul specialist s-a nascut la Oradea, în vara anului 1910, din părinţii Ődőm şi Viorica-Reghina. Tatăl său a urmat în paralel facultăţile de drept din Debreţin şi Budapesta, ambele absolvite cu brio, ca apoi să devină un avocat de frunte al urbei de pe Crişul Repede. Chiar din primii ani de carieră s-a implicat intr-o serie de acţiuni de ordin social, fiind ales timp de peste trei decenii în conducerea Baroului Avocaţilor din localitate, ocupând mai mulţi ani şi funcţia de preşedinte. A înfiinţat Banca Proprietarilor de Imobile şi Banca JOIT, filiala locală, a luptat pentru drepturilor evreilor fiind ales preşedintele Partidului Evreilor din Bihor. Presa si publicatiile vremii atesta faptul ca acesta a participat la redactarea Constitutiei Frantei dupa razboi, a redactat noul Cod Penal al Ungariei, dar si la fondarea statului Israel unde are chiar o placa comemorativa ce aminteste de acest fapt.De asemenea, el a colaborat la mai multe ziare in vederea lamuririi si promovarii unor legi, a scris cateva nuvele si a redactat cartea memoriala a regimentului cu care a participat la razboi, in final ajungand pana la gradul de colonel in rezerva.

Mama, o femeie frumoasă şi manierată, aparţinea unei familii înstărite de nobili din Făgăraş, familie care deţinea omie de hectare de pămâmt şi păduri, herghelia de cai de la Sâmbata, şi mai multe fabrici între care una producătoare de sticla, la Turda. Pe parcursul căsniciei, cei doi au acumulat deasemenea importante averi printre care mai multe imobile în zona centrală a Oradiei.Meritele lor se materializeaza si in aportul inca necunoscut la constructia Baroului Avocatilor si a Palatului Vulturul Negru din Oradea, despre ultima facem precizarea ca tatal lui Varodi,avea o sora casatorita cu Emil Adorjan, cel care avea sa fie proprietarul acestui palat.

După ce a terminat Liceul Evreiesc din Oradea, contrar voinţei părinţilor de a îmbăţişa o carieră de economist, Ernest Varadi, după ce şi-a încercat norocul la in concurs de chimie(un fel de olimpiada) unde a obţinut locul întâi pe faza zonala a competiţiei, a hotărât să frecventeze cursurile Institutului Politehnic din Dresda, pe care le-a absolvit în anul 1935, obţinând diplona de inginer-chimist şi mineralog.

Meritele ştiinţifice

După terminarea Institutului Politehnic amintit, şi-a început activitatea profesională la Băiţa, prin studierea moilibdenului şi a conţinutului de radio activitate a unor minereuri din Munţii Apuseni, astfel a trimis probe unor laboratoare specializate din Germania şi Elveţia. Au fost de asemenea trimise minereuri pentru prelucrare in unitati industriale.Chiar din aceasta perioada, Ernest Varodi incepe o fructuoasa colaborare cu fosti colegi de facultate, colaborare care avea sa continue multi ani si dupa razboi.

In anul 1941, la dorinta parintilor de a fii impreuna in perioada razboiului s-a mutat la Tatarusi si apoi la Derna(localitatii invecinate din judetul Bihor), unde a initiat importante studii pentru valorificarea superioara a sisturilor bituminoase din zona.

El a reuşit să realizeze numeroase produse destinate construcţiei de drumuri, o gamă variată de uleiuri minerale apreciate de numeroase tarii din Europa, Asia si America, ca fiind superioare celor produse de firme cu traditie in doneniu. Tot din bitum a realizat o gama variata de asfaluri colorate, produse de cosmetică dar si bauturi spirtoase.

Din bogata sa activitate ştiinţiifică amintim, în primul rând, realizarea „uleiului polar”, care nu se congela nici la -63°C. Cu ajutorul acestui ulei, ruşii au survolat, în iarna anului 1952, Polul Nord spre America, fapt care i-a adus omului de ştiinţă bihorean Ordinul Muncii clasa a III-a şi statutul de laureat al Premiului de Stat în anul 1953.

De asemea, afland de aceasta realizare, a fost onorat de a fii invitat de catre Stalin care l-a recompesat cu bijuterii din aur.

Ernest Varodi a fost “vioara întâi” în colectivul de academicieni care i-au pregătit Elenei Ceauşescu diploma de intrare în rândul oamenilor de ştiinţă. El a facut parte din colectivul de academicieni din Bucuresti, care insa ulterior, aparand diferente de opinii, s-a mutat la Iasi, eroul nostru fiind singurul care s-a mutat la noul colectiv care i-a facut marea cinste noii „academiciene”. Oricum, V.E. a fost in germania timp de cca. 4 luni tocmai in vederea specializarii in acest domeniu. Multe din „ciornele” aflate in laboratorul acestia se refera la polimerii.

Evidentele noastre arata ca V.E. a realizat peste 70 de inventii de mare importanta si numeroase si numeroase rationalizarii. Din păcate, OSIM nu are în evidenţă toate invenţiile ing. chimist dr. Ernest Varodi, există doar trei invenţii recunoscute. Avem, în schimb, un document care atestă trimiterea unor invenţii în străinătate, adica un tabel nominal unde sunt amintite 10 dintre aceste inventii, unele găsindu-şi aplicabilitate în mari combinate ale lumii, printre care amintim cele din Tokio,Munchen, Dusseldorf si altele trimise la marii combinate cum ar fii cele de productie a autoturismelor si altele de produse chimice.

Printre meritele acestuia retinem de asemenea ca la constructia unei unitatii industriale noi in care se aplicau inventiile sale, asigura si asistenta tehnica de specialitate, asa cum a fost cazul la fabrica de carton asfaltatde la Simleu Silvaniei, totodata in valorificarea produselor destinate exportului, se implica direct in gasirea de furnizori, negociind chiar pretul, apeland in multe cazuri si la fostii colegi de facultate. Intr-un document gasit in arhiva ce a scapat de la incendiu, se vorbeste de initierea unor importante prodose exportate peste programul initial anual.

Opinii ale celor care l-au cunoscut

“Din păcate, Varodi a fost o enigmă pentru toată lumea din jur”, spune ing. Teodor Cladovan. Varodi a fost o perioadă în Germania, pentru a se documenta în cunoaşterea polimerilor, şi apoi a făcut parte din colectivul care a pregătit şi i-a “servit” pe tavă cercetarea pe această temă Elenei Ceauşescu, care i-a adus înaltul titlu de academician.

Elisabeta Cuc l-a cunoscut la Şimleul Silvaniei, pe când asigura asistenţă tehnică la punerea în funcţiune a unei fabrici de carton asfaltat, şi a aflat, de la Ernest Varodi, că fusese cu o zi înainte la “împărăţiei”, unde avea porţile deschise. De altfel, doamnei Cuc i-a propus sa-i fie sofer, cu conditia ca ii cumparuna din cele mai performante autoturisme din acele vremuri, bani nefiind un impediment.

Din amintirile ce le păstrează despre inventator ing. Emil Mierluşcă , fost director adjunct al intreprinderii unde îşi desfăşura activitatea, aflăm că Ernest Varodi era chemat la Bucureşti des, dar cum era foarte discret, nimeni nu a aflat despre activitatea sa concretă. De fapt, mai spune interlocutorul, când visa ceva noaptea, se trezea şi mergea în laborator în pijama.

Lazăr Freiund, coleg de liceu, îşi aminteşte că era sârguincios la şcoală, şi, ulterior, a avut mult de furcă cu nelegiuirile vremii, întreaga familie fiindu-i deportată în lagăr. El nu a fost deportat pe motivul că se bucura de una dintre excepţiile legii, tatăl său a fost cololonel îi rezervă în armata austroungară, el având paşaport diplomatic de cetăţean român.(Se lamureşte astfel şi o altă enigmă.)

Irma Rosser, fosta menajera in ultimi anii de viata a lui V.E. l-a ascultat cu rabdare multe zile fara sa intre in amanunte de ordinul chimiei si are numeroase marturii mai ales despre activitatatea sa, despre preocuparile parintilor si a sa de ordinii intelectuale. Amintea printre altele ca in casa parinteasca din centrul Oradiei, parcul Traian, nr.12, se desfasurau adevarate reuniuni culturale, la multe din acestea fiind prezent Octavian Goga si Ady Endre, dispuneau de o importanta biblioteca, dovada si exlibrisul lui Ernest pe care il detinem.

Întrebări la care nu s-a răspuns

Unde sunt, totuşi, evidenţiate numeroasele invenţii şi inovaţii ale lui Ernest Varodi?

De ce aceste invenţii au fost semnate în colaborare cu superiori săi?

Cine a dat foc la laboratorul lui Ernest Varodi de la Derna?

Ofiţerul de “securitate” aflat in zonă, care urmarea probabil ca invenţiile sale să nu mai fie “exportate”;o laborantă din preajma sa, care stia totul despre meritele sale sau laboratorul a ars de la jăraticul ţigarii care ii ardea foarte des buza?

A colecţionat E. Varodi picturi valoroase, obiecte de numismatică şi filaterie sau kitchiuri? Un specialist şi-a dat doctoratul cu obiecte din colecţia de numismatică a acestuia, în Belgia, apoi a nerusinarea sa le faca kitchiuri desi erau toate de catalog. In privinta picturilor, cand se afla in ultimul an de viata, a cerut sa i se aduca tablourile din locuinta sa de la Oradea la Derna, dar o buna parte a acestora au ajuns la Cluj, la un expert in restaurarii, si apoi in unele din muzeele din Budapesta, toate acestea cu sprijinul unor militieni care au asistat la ruperea sigiliului locuintei sale. In privinta bijuteriilor confiscate de regimul trecut, din start nu au fost trecute o serie de piese valoroade in procesul verbal realizat de militieni care i-au confiscat, ca pe drum de la sediul militiei din Oradea pana la cel al Bancii Nationale Romane din localitate, situate doar la 300 de metri una de alta, s-au mai evaporat cateva obiecte valoroase.

Există un moştenitor legal pe care l-a dorit şi l-a acceptat E. Varodi (la care a locuit efectiv patru ani în ultima perioadă a vieţii). De ce nu-l acceptăm asa cum e?, de ce ii fraudam conturile de recuperare a averilor sale?de ce se cauta alti „mostenitori” ai averii sale?

Ce se doreşte de la manifestările comemorative?

În primul rând, organizatorii manifestării doresc să-i facă cunoscută imaginea importantului om de ştiinţă bihorean, care nu întâmplător a fost denumit un “Einstein al Bihorului”, prin intregul sau comportament, de fapt el cunostea tot ce a creeat Einstein, a dorit sa se comporte ca el, deci l-a dorit model in intreaga s-a viata, a dorit deasemenea sa-l completeze. În continuarea acestor manifestări se doreşte înfinţarea unei fundaţii umanitare care să-i poarte numele,prin intermediul căruia să se faciliteze căutarea unor foruri competente care să-i pună în valoare întreaga sa activitate profesională şi ştiinţifică, şi, de ce nu, să fie propus unui studio de film pentru realizarea unui documentar care să prezinte activitatea sa,şi să i se realizeze o pagină web dar si un CD documentar care sa fie trimis tuturor celor interesati. Dorim de asemea sa gasim sponsori care sa finanteze cartea monografica,”Un Einstein al Bihorului”, aflata la tipografie, de altfel solicitata de o editura din Germania in vederea traducerii.
IOSIF POPA

________________