NR. 9/2011

Cezar A. Mihalache: „România Mare“ aşa cum şi-o doreşte actuala putere: o „frunză“ suflată de vântul iredentismului mascat

Să fim serioşi! Cei 400 de milioane lei vechi datoraţi statului de S.C. Editura România Mare nu reprezintă nici măcar banii pentru scobiturile „fără număr” ale maneliştilor, nici banii de cină ai marilor datornici ai Romîniei. Nici pentru bugetul de stat această datorie nu valorează mai mult de o caramea. Una de care, oricât ai trage, tot nu vei reuşi să peticeşti găurile prin care se scurg banii din visteria statului întru’ îndestularea guvernului. Căci asta au devenit bugetele statului, nu o resursă pentru acoperirea nevoilor societăţii şi a membrilor ei, şomeri, pensionari ori asistaţi sociali, ci miezul cozonacului de care se foloseşte aparatul politic guvernamental pentru a funcţiona. >>>>

Maria Diana Popescu: „Vânt otrăvitor“

Mă gîndesc cu groază la zăpadă. Frig, polei, gheaţă la mal, arestări de toamnă-iarnă ale şpăgarilor notorii. Bancul cu ruşii (îNiet freedom! Eta carnaval!î) bagă spaima în oasele reţelarilor complici. Spaima şi atît. Un pîrîcios a aruncat o piatră în borşul hoţilor, reţeta era prea condimentată, iar deştepţii nu pot s-o scoată fără să se mînjească. Cauciucuri împărţite pe clase ca frigiderele, comerţ cu porci, străzi aglomerate. O lume de maşini, de oameni derutaţi, buimaci, dezorientaţi, sărăciţi de mantra austerităţii. Guvernul direcţionează pentru 2012 nu mai puţin de 360 de milioane de lei spre drumurile judeţene şi comunale, adică spre craterele hulpave ale dregătorilor şi pentru sacoşele cu făină, zahăr şi ulei la kil electoral. E departe timpul în care, pe autostrăzi suspendate, vor circula maşini propulsate de energii alternative. Tehnologiile sînt disponibile de cel puţin 15 ani, însă nimeni n-a putut investi în ele din cauza companiilor petroliere. >>>>

Alexandru Stănciulescu-Bârda: „Săraca ţară bogată“

De câţiva ani se discută în presa scrisă, la televizor şi la radio, se vehiculează pe internet tot felul de proteste şi de liste care trebuie semnate despre o problemă care priveşte întreaga societate românească. Este vorba de aurul de la Roşia Montană din Munţii Apuseni. Statul român a concesionat unei firme americane specializate în minerit de zone aurifere exploatarea  minelor noastre de aur pe un anumit număr de ani. Din producţia ce va obţine-o firma respectivă, statul român va primi 4%!

Nu criticăm aici pe un ministru anume, guvernul sau un anumit partid. Ca cetăţean român, însă, cu o gândire economică rudimentară, consider că acel contract este un adevărat jaf pentru ţară. Minele de aur din Munţii Apuseni funcţionează din vremea romanilor. Mai bine de două mii de ani s-au făcut exploatări acolo. >>>>

N.N. Tomoniu: „Comentarii ca pământean“

Uite că ajunserăm şi la 7 miliarde! Când m-am născut eu în anul 1944, eram abia al 2.398.670.230-lea pământean şi bătălia pentru resurse începuse chiar dacă muriseră milioane de oameni în război. Chiar şi sub comunism, făceam parte din grupul de ţări care consuma dublu faţă de resursele utilizate de către restul lumii. Se estimează că, dacă populaţia actuală şi tendinţele de consum se menţin, prin 2030 vom avea nevoie de echivalentul a două Pământuri să ne întreţină, lumea se va înmulţi mai ales la oraşe iar până la jumătatea secolului, populaţia lumii urbane va avea aceeaşi dimensiune ca populaţia globala din anul 2004. Personal, eu am fost un pământean de bun simţ pe acest pământ: m-am unit cu soţia şi am făcut doi copii. Nici ca să crească populaţia planetei şi să nu mai avem ce mânca, nici să scadă lumea ca să ne ia dracu ca fiinţe pe acest pământ.  >>>>

Cezar Adonis Mihalache: Pelerinajul de criză şi „regionalizarea“ gigacaloriei

Când un reprezentant al puterii (cam sărac la minte) a clamat că „numai Dumnezeu ne mai poate salva din această criză”, ar fi trebuit să se rupă carnea de furie de pe noi. Pentru că, a-l invoca pe Dumnezeu ca ultimă şansă de salvare din  incompetenţa de a fi manageriat ţara, după ce milioane de suflete au fost nenorocite iar infrastructura ţării a fost zdrobită de acţiunile tembele şi în total dezacord cu minima logică economică, chiar este o blasfemie.

Şi totuşi, această invocare de către o putere ajunsă la limita posibilităţilor de a mai inventa „măsuri” de salvare şi a mai minţi o ţară întreagă (cerşând răbdare şi solidaritate, dar, de fapt, izgonindu-ne în resemnare) nu este deloc întâmplătoare. Nu este accidentală într-o ţară în care din trei în trei zile se organizează procesiuni religioase, iar moaştele sunt expuse, >>>>

George Petrovai: „Legalizarea ciupelii în România“

Dacă luăm aminte că statul român de-acum este – aidoma predecesorului său bolsevic – un tâlhar fără scrupule, atunci putem constata că la acest capitol dăm dovadă de-o neonorabilă statornicie si continuitate, prin urmare suntem cu adevărat noi însine, adică bravii locuitori de la portile Orientului, unde dinspre Apus si Răsărit s-au adunat în decursul secolelor (cu deosebire de la fanarioti încoace) suficiente scursori pentru ca institutiile dâmbovitene să se prezinte azi cam la fel de curate ca grajdurile lui Augias.

Iar cu curătatul grajdurilor este într-adevăr o mare problemă, atâta timp cât nici măcar grecii zilelor noastre nu se ridică la nivelul străbunilor, ceea ce înseamnă că-s incapabili să zămislească un nou Hercule care să facă mai întâi curătenie în tara lor bântuită de duhul nechibzuintei si pe care – asa ca între balcanici picati ca musca-n lapte în Uniunea Europeană – să-l împrumute apoi si românilor pentru o perioadă nedeterminată. Că de, pe-aici e de lucru, nu glumă!… >>>>

Al. Stănciulescu-Bârda: „Numărul pământenilor. Terorişii şoselelor“

Numărul pământenilor. Zilele trecute s-a anunţat că numărul pământenilor a trecut de 7 miliarde. Am putea spune că numărul lor este ,,ca nisipul mării şi ca stelele cerului”, cum zice glasul Bibliei. La prima vedere nu ar părea nimic deosebit. Şi, totuşi! Faptul în sine este extraordinar şi el ne dă prilejul să zăbovim puţin asupra evenimentului.

Cu multe mii de ani în urmă, când a creat Dumnezeu pe om şi toate vieţuitoarele pământului, apelor şi văzduhului, erau alte  specii mult mai dotate decât omul. Erau fiare extraordinare, precum dinozaurii, brontozaurii, leii, tigrii, leoparzii, balaurii, crocodilii şi multe-multe altele, dotate cu gheare, cu dinţi, cu coarne, cu copite, cu aripi, cu venin ucigător, capabile să lupte, să sfâşie, să zdrobească, să fugă, >>>>

Octavian Lupu: „Conspiraţia tăcerii sau cum îşi conservă puterea sistemele totalitare“

S-ar putea considera un capriciu al dictatorilor acela de a nu permite libera circulaţie a informaţiei, de a restrânge libertatea de exprimare şi cea de mişcare a oamenilor, precum şi de a defini un sistem de control al conştiinţei colective. De fapt, ţinta oricărui sistem despotic constă în aservirea deplină a grupului asupra căruia îşi exercită influenţa şi în acapararea adeziunii tuturor indivizilor ce îl compun. Însă un factor determinant în atingerea acestui deziderat se află în ceea ce se numeşte „conspiraţia tăcerii”.

Ce se înţelege prin această expresie? La ce face referinţă? Nu este stranie această cenzurare a ideilor şi simţămintelor exprimate, mergându-se până la obsesia privind detaliile personale ale vieţii fiecărui individ? >>>>

Dimitrie Grama: „Revoluţia Arabă“

Totul a inceput cu nemultumirea unui tanar vinzator de legume dintr-un oras de provincie din Tunisia. Dorinta acelui tanar de dialog cu oficialii corupti ai primariei orasului, a fost bine-nteles ignorata de potentatii puterii locale si ca urmare tanarul nemultumit si nefericit si-a dat foc in fata primariei.

Mai mult nu a trebuit ca sa aprinda o intreaga natiune si apoi mai multe natiuni cu organizare social-politica asemanatoare. A urmat Egiptul, Libia, Bahrainul, Siria…

Cuvintele: Libertate si Democratie au devenit sloganele evidente care s-au impus si care au angajat o lume intreaga in sustinerea nediscriminatorie a „Revolutiei Arabe”. Un moment am crezut ca un nou capitol dintr-o povestire din „1001 de nopti” este scris sub ochii nostrii si intr-un fel sau altul si noi suntem partasi la scrierea acestui capitol. >>>>

Cezar Adonis Mihalache: „Tabula rasa“ – iphone-ul finlandezului relocat?

A plecat şi „Nokia”… Au mai rămas câţiva. Nu mulţi. Căci, de ar fi să-i numărăm pe cei mari, pe aceia care contează cu adevărat prin poziţionarea pe piaţă şi cifra de afaceri, nu mai strângi nici măcar cât de o socoteală pe degetele de la o mână. Şi, chiar dacă pare că, mai puţini fiind, cei rămaşi îşi vor împărţi o felie mai dolodoaţă, nici aceştia nu vor mai zăbovi prea mult pe meleagurile noastre. Va avea guvernul grijă!

Realitatea este dară cruntă. Companiile străine pleacă din România de parcă ar fi înţelese. Şi nu pleacă pentru faptul că forţa de muncă nu mai este atât de ieftină încât investiţiile să fie atractive (căci, oricât de scumpă ar fi devenit între timp, în comparaţie cu logistica şi costurile de deplasare peste mări şi ţări ale actualelor investiţii străine, ea a rămas de fapt la fel de ispititoare), nu pleacă (doar) din cauza impozitelor tot mai mari, ori a mediului de afaceri >>>>

George Petrovai: „Când vor fi curăţate grajdurile lui Augias din România?“

Este lesne de observat că la noi lucrurile şchiopătează îngrozitor, motiv pentru care de la munte pân’ la mare şi de la vlădică până la opincă, românii cârtesc cu osârdie împotriva tuturor potentaţilor ce şi-au trecut ştafeta guvernării din Decembrie ’89 şi până în prezent. Dar nu, n-o fac de nebuni ori dintr-o drăcoasă înclinaţie spre încontrare. Trei sunt cauzele care-i îndeamnă la reflecţiile cu iz politic:

1) Tradiţia românească în materie de nesfârşite dezbateri politice. La vremea lui, Mircea Eliade s-a arătat atît de surprins de gustul nepotolit al românilor pentru atari controverse, încât n-a ezitat să afirme că n-a mai întâlnit un popor care aidoma românilor să cheltuie atâta amar de energie în dezbateri sterile de acest gen.

2) Paradoxul românesc: Oameni săraci în ţară (încă) bogată, constituie în sine un permanent îndemn la despicarea firului în patru pentru aflarea vinovaţilor de această stare de lucruri. >>>>

Dan Brudaşcu: „Sfârşit de capitol (Ion Diaconescu)“

Recent, în contextul în care România este marcată de profunde şi interminabile neînţelegeri şi confruntări violente între diverse  clanuri, care îşi zic partide politice, aflate într-un crunt şi  nejustificat război, pe care îl simţim în viaţa noastră de zi cu zi, opinia publică a aflat, în marea ei majoritate, cu tristeţe şi părere de rău despre trecerea la cele veşnice, la vârsta venerabilă de 94 de ani, a lui Ion DIACONESCU, unul dintre ultimii venerabili politicieni simbol ai unui partid politic aflat demult la periferia scenei politice româneşti[1].

Nu l-am cunoscut personal pe cel dispărut, dar în anii ’90, pe când dânsul era preşedinte al Camerei Deputaţilor, l-am întâlnit, tot cu un prilej trist, respectiv la înmormântarea marelui patriot Ion RAŢIU[2], în opinia mea, cel mai strălucit om politic post-decembrist[3]. Într-un februarie extrem de geros, Ion DIACONESCU, Victor CIORBEA, Ministrul Agriculturii de pe atunci, Ion MUREŞAN, dar şi preşedintele de atunci al F.P.S.[4], au venit la Câmpia Turzii[5], cu nepermis de mare întârziere, mult după începerea slujbei la nefericitul eveniment. >>>>

Sergiu Găbureac: „Holá, BARRCELONAAA!“

Ştiu ! Sunt dator vândut. Nu am terminat Varză de Bruxelles. Nu am scris nimic despre Praga de aur văzută într-un august de foc. Asta e ! Viaţa curge atât de neprevăzut încât, uneori, ne copleşeşte.

O să fiu iertat, ca şi în alte dăţi, şi voi povesti, mai întâi, despre Barcelona. O destinaţie implantată în subconştient prin hit-ul Olimpiadei din 1992 interpretat de Freddie Mercury şi Montserat Caballé.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

După studierea intensivă a subsolului Barcelonei, de credeam că am depăşit Crevedia, facem cazarea. Duşul, cămaşa cea subţire, deşi e început de noiembrie şi cu cele două însoţitoare vigilente părăsesc hotelul în căutarea aventurii ! Prin stânga. Cam întuneric. >>>>

NR. 8/2011

Cezar Adonis Mihalache: Aurul României – „bechtel“-ul de apropitar al clanului prezidenţial?

Nu mai are nici o limită… Doar un comportament deviant care relevă, fie grave deficienţe în felul în care se raportează la nevoile şi temerile ţării, socotind-o şi spoliind-o ca pe propria-i feudă, fie apropierea unui soroc ce se rezumă la plata anumitor datorii politice şi electorale. Fapt ce îl face să nu mai ţină cont de absolut nimic, nici de norma legică, nici de cea morală, nici de cutuma minimului bun-simţ, depăşind limitele de afişare în executarea intereselor imediate. Ale lui, ale acelora care l-au sprijinit cândva şi care îl ard mai rău decât pauperizarea şi umilirea celor care l-au votat cândva.

În fapt, Traian Băsescu a încetat de multă vreme să se mai comporte ca un preşedinte-jucător. Acea marotă a liderului ieşit din tipare şi care i-a vrăjit pe mulţi prin specularea speranţelor fiecăruia în mai bine. El este acum doar un model (la scară mai mare, ce-i drept!) al tiparului de succes politic şi economic cunoscut şi promovat sub argoul (tot politic!) de „băieţi deştepţi”. >>>>

Viorel Roman: „Tranziţia spre Occident“

Ortodocsii din Balcani – grecii, romanii si slavii de sud – tranziteaza de doua decenii din punct de vedere socio-politic de la socialism spre capitalism, de la CAER si Pactul de la Varsovia spre UE/NATO. Greco-ortodocsii, care au fost cumparati de anglo-americani in schimbul romanilor de la Stalin, au profitat din plin cu mult inainte de 1989 de societatea de consum pe datorie si sunt in prezent si faliti si nemultumiti. Demonstratiile si grevele din Grecia sunt la ordinea zilei. Vor avea si ceilalti ortodocsi din Europa aceiasi soarta, perspectiva de a demonstra pentru o cauza pierduta?

Revolutia din din Romania s-a soldat cu o mie de victime a unor teroristi a caror identitate o va afla numai generatia urmatoare, care se formeaza intr-o societate libera, democratica, ancorata puternic in lumea libera, occidentala, UE. Pana atunci tranzitia spre occident s-a organizeazat ca la carte.>>>>

Dan Brudaşcu: „Paradoxurile tranziţiei pe meleaguri clujene“

Judeţul Cluj, invidiat frecvent de o serie de giboni media pentru că ar beneficia, în mod necuvenit, în opinia lor, de tot felul de favoruri, având în vedere faptul că, în prezent, de aici provin foarte mulţi dintre conducătorii unor instituţii centrale, inclusiv primul-ministru, este doar aparent un loc ferit de efectele devastatoare ale dezmăţului economic şi politic petrecut în România după 1990.

Spre a nu fi învinuiţi că generalizăm, subliniem câteva domenii în care impactul este mai mult decât îngrijorător. Astfel, din punct de vedere industrial, cea mai mare parte a judeţului Cluj se confruntă cu o situaţie disperată, datorită căreia a sporit considerabil armata de şomeri a tranziţiei. Rod al unei privatizări „cu cântec”, cea mai mare parte a firmelor, altă dată de referinţă nu numai pe plan naţional, ci şi european, a dispărut complet din peisajul economic al judeţului. Nu mă refer doar la arhicunoscutul caz al fabricii Clujana[1], care producea odată încălţăminte căutată în întreaga lume, ci şi la alte branduri ale economiei clujene, dispărute complet ca urmare a privatizărilor orchestrate de emanaţii loviturii de stat din decembrie 1989. >>>>

Adrian Botez: A patrusprezecea scrisoare „La un prietin“

A PATRUSPREZECEA SCRISOARE “LA UN PRIETIN”: DESPRE “DUBLAJUL” VOCAL LA FILME, DESPRE ACADEMIA ROMÂNĂ, DESPRE CULTURA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ, DESPRE “CE-O FI DEMOCRAŢIA”… –  ŞI DESPRE CÂTE ALTE NECAZURI ALE DUHULUI ROMÂNESC ŞI TERESTRU…

Stimate domnule G. L. T. –

…Eu ştiu foarte bine că, pe dvs., vă animă şi va impulsionează numai “voinţe de bine”, cu totul oneste şi patriotice… – …dar contează, enorm, şi ce alegem să apărăm, ÎN RÂNDUL DINTÂI, din chipurile Duhului Românesc, şi în ce formă, şi cu ce fond ideatic chibzuim noi să exprimăm încercările prin care trece, azi, Duhul Neamului Românesc – şi toate acestea, în mod convingător, curat şi drept…!

 …Şi, în cazul românilor, nu …”dublarea”, în româneşte, a vocilor actorilor filmelor străine, va rezolva grava problemă a pierderii autorităţii moral-spirituale româneşti, de către acest Neam Imperial, la OBÂRŞIILE SALE  – …iar nu, cum apare azi, un biet neam histrionic (…pierdere teribilă, suferită prin TRĂDĂTORII LUI CONTINUI !!!). >>>>

Mihai Ardeleanu: „Ciulinii Bărăganului“

De ce latrati la Luna de pe cer,

Ca Turla catre slava se ridica?

Aveti in voi inima de ienicer,

De la vreun turc ce-a violat-o pe bunica.

 ***

Dar ca o flota-ntreaga s-a furat,

De pe un tarm de tara haituita,

Atat de repede aceasta ati uitat,

Dar va irita ortodoxia parasita. >>>>

Alexandru Stănciulescu-Bârda: „Ceasul“

Deşi pare ciudat pentru copilul de acum, dar la jumătatea secolului trecut, copil de la ţară fiind, până târziu nu am ştiut ce minunăţie este aceea: ceasul. Bunicii şi părinţii mei aveau alte mijloace şi metode pentru măsurarea timpului, pentru orientare în timpul zilei şi al nopţii. Se vorbea de ,,revărsatul zorilor”, de ,,răsăritul soarelui”, ca unitate de măsurare a timpului. Când soarele era de ,,un stânjen” pe bolta cerului, fie la răsărit, fie la apus, era timp pentru una sau alta dintre lucrările ce trebuiau făcute. Soarele ajungea ,,la prânzişor”, când trebuia dat ,,furuştiuc” la oameni, dacă îi aveai la lucru, soarele era ,,la prânz”, când trebuia să iei vitele acasă, ori să întrerupi lucrul şi să pui masa la oameni. Soarele ajungea ,,la amiază”, ,,la chindie”, ,,la asfinţit”. Ziua era la mare cinste umbra. Ai mei aveau semnele lor: când umbra casei sau a streaşinii, sau a vreunui pom ajungea pe prag sau într-un anumit loc, era vremea prânzului, era vremea amiezei, era vremea de plecat cu vitele, de plecat la muncă.  >>>>

George Petrovai: „Aparenţele înşelătoare ale omului modern“

Din totdeauna omul a fost un ipocrit, pentru că din totdeauna el a urmărit să pară altceva decât ceea ce era de fapt: pungaşul cu ştaif vroia să apară în ochii celorlalţi ca un etalon al cinstei, mincinosul drept un serv al adevărului, târfa – o doamnă, codoaşa – o femeie cumsecade etc.

Cu certitudine că Mântuitorul avea în vedere prefăcătoria adânc înrădăcinată în firea coruptă a adulţilor atunci când a spus: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu-i opriţi, căci împărăţia cerurilor este a celor ca ei” (Matei 19/14).

Nici creştinismul, nici celelalte religii universaliste n-au izbutit să-i dezbare pe oameni de atari metehne. >>>>

Nicolae Filipescu: „Revoluţiile Arabe şi Tranziţia spre Democraţie“

Trecand direct de la colonialism la autoritarism, cetatenii statelor arabe nu au participat in trecut la procesul de guvernare. Diferiti presedinti, regi, sultani si emiri s-au perindat la putere fara sa fie „alesi” de un electorat reprezentativ. Autocrati militari precum Nasser si Sadat in Egipt, Gaddafi in Libia, Saddam in Irak, Saleh inYemen si Bashir in Siria au preluat puterea prin lovitura de stat. Opiniile, aspiratiile si preferintele populatiilor arabe au fost frecvent ignorate de guvernanti. In relatiile cu „supusii”, tiranii nealesi au fost opresivi, brutali si necrutatori cu oponentii regimului. Unii dictatori arabi au pactizat cu exponenti si servicii secrete din strainatate fara sa tina cont de interesele, nazuintele si preferintele publicului autohton. >>>>

Nicolae Filipescu: „Integrarea Puterilor Ascendente în Ordinea Mondială“

De la finele celui de al doilea Razboi Mondial, Statele Unite si-au asumat rolul principal in organizarea ordinei mondiale cu intentia de a asigura stabilitatea globala si de a preveni alte conflagratii devastante. Pentru mentinerea noii oranduiri globale, s-au creat institutii internationale precum Natiunile Unite, Fondul Monetar International si Banca Mondiala, si s-au stabilit norme de comportament pentru statele-natiuni bazate in mare parte pe principiile liberalismului occidental.

 Desvoltarea economica vertiginoasa in China, India si Brazilia si evolutia ascendenta a economiilor din tari precum Turcia, Indonezia si Africa de Sud, au reconfigurat distributia centrelor de putere in lume si au destabilizat aranjamentele geopolitice existente. >>>>

NR. 7/2011

Viorel Roman: „Adevărul comunist şi capitalist“

Inaine de anul 1989, in vremea Razboilui rece, Partidul din Lagarul ortodoxo-comunist decreta adevarul si pentru ca acesta sa nu fie pus la indoiala inchidea granitele si daca cinva avea indoieli  avea dificultati. Minciuna marxist-leninista a libertatii oamenilor muncii eliberati de exploatarea omului de catre om era insa atat de evidenta, ca nimeni nu credea in propagada oficiala si se baza pe bunul simt. In capitalism adevarul e la fel de indoielnic, dar propagat mult mai subtil. Oskar Spegler se intreaba: „Ce-i adevarul” Pentru prostime, el este ceea ce aude si citeste. Chiar daca un sarman individ singuratic sta si cugete asupra lui, oricum acesta ramane numai al sau personal. Adevarul maselor largi populare, care se bucura de audienta si succes, este azi un produs al presei. Ceea ce vrea ea, este adevarat. Cei care detin presa, produc, transforma si modifica adevarul. Trei saptamani de campanie de presa si prostimea cunoaste adevarul. >>>>

Adrian Botez: „Cazul „Anders Behring Breivik” – „Precedentul Breivik”

…Nicio crimă din lume n-are justificare. Niciodată şi niciunde şi din niciun motiv! Când Dumnezeu a dat a şasea Poruncă, “SĂ NU UCIZI!” – El nici măcar nu se referă la om, cum pretind teologii creştini: Dumnezeu se referă la VIAŢĂ, în general. Deci, criminali suntem toţi, căci toţi luăm viaţa cuiva, fie şi a unor gâze, complet nevinovate…!

…Din păcate, ceea ce s-a petrecut în Norvegia (la Oslo şi, apoi, mai grav, pe Insula Utoya), în 21 iulie 2011 – nu ni se pare a fi decât o cinică punere în scenă:

 1-un dement, care se pretindea şi “poliţist” (“nordicii” ăştia au câtumai respectul, pentru cei cu…”Ieşi afară,/Javră ordinară!”, nu ca barbarii de noi!) şi “Cavaler Templier”, “CRUCIAT” („Pe profilul său de pe Facebook, bărbatul cu păr blond se descrie drept conservator, CREŞTIN”) – ANDERS BREIVIK, ucide 92 de oameni (…mai mult sau mai puţin… – agenţiile de presă au tot modificat, de la oră la oră, cifra victimelor!); >>>>

Viorel Roman: „Germania se autolichidează“

Germania se auto lichideaza

Cartea cu titlul de mai sus a lui Thilo Sarrazin Deutschland schafft sich ab. Wie wir unser Land aufs Spiel setzen, München 2010, 464 p., demonstreaza, ceea ce mai toat lumea stie, dar in vremea ocupatiei anglo-americanilor si a sovieticilor era tabu. Germanii au scapat ca prin urechile acului de a fi exteminati (vezi planul evreului Henry Morgenthau, 1891?1967, ministru de finante al USA) dar au fost supusi apoi unui plan de reeducare, similar celui al rusilor implementat in sfera lor de influenta, inclusiv Romania, cu scopul de a face imposibila o reeditarea a rezboaielor in Europa si a mai ales cimenta dominatia protestantilor anglo-saxonisi ortodoxo-comunisti castigata in 1945.

Dupa reunificarea si recapatarea suveranitatii Germaniei – trupele rusesti s-au retras in 1991, cele anglo-saxone se retrag in 2020 – tabuul reeducari dublat de un control „politic corect” strict a fost preluat de elita pregatita de ocupatii. >>>>

_____________

Mein Kampf 2011

Andreas Behring Breivik, dupa ce a aruncat in aer fatada cladirii primului ministru din Oslo si a tras fara alegere in 600 de tinerii social-democrati (din care 10% musulmani) dintr-o tabara de vara, stie ca „voi fi perceput ca cel mai mare monstru de la al doilea razboi mondial”. Fara indoiala o aluzie la Adolf Hitler. Justificarea intregii sale actiuni o gasim in „Declaratia de independenta europeana”, 1518 p., care este o reeditare sui generis a ideilor din „Mein Kampf” a lui Hitler. Ambii se considera salvatori ai Europei, sunt antisemiti si vad ca atare in marxism, chiar si in forma sa inofensiva social-democrata, un pericol de moarte pentru civilizatia europeana.

Hitler detesta masonii, crestinii si pe Winston Churchill. Breivik e mason, il admira pe Churchill si se considera in „Declaratia …” lui de mai sus „100% crestin”. Totusi Biserica, care l-a botezat, si-a pierdut, dupa el, complet autoritata: „majoritatea protestantilor, inclusiv eu, nu mai au nici un respect pentru biserica evanghelica”. >>>>

Al. Stănciulescu-Bârda: „Premiu de bătrâneţe“

În cei peste 30 de ani de preoţie am avut prilejul să cunosc numeroase cazuri de bătrâni. Unii erau fericiţi că trăiau sub acelaşi acoperiş cu copiii şi nepoţii lor. Aveau curăţenie şi căldură în casă, erau hrăniţi şi îngrijiţi cu dragoste şi multă grijă. Cei tineri se îngrijeau să-i ducă la medic să le facă tratamentul necesar, să-i spovedească şi să-i împărtăşească destul de des. Într-un cuvânt, acei bătrâni nu se simţeau singuri, iar bătrâneţea nu mai  era atât de grea. Am întâlnit şi cazuri când bătrânii erau îngrijiţi de persoane anume plătite de către copii şi nepoţi, fiindcă aceştia aveau serviciu şi nu puteau să le acorde îngrijirea necesară. În ambele cazuri era bine şi frumos şi acei copii meritau binecuvântarea părintească. Am întâlnit, din păcate şi cazuri când bătrânii, fie părinţi, fie bunici, erau bătuţi de către copiii sau urmaşii lor, persecutaţi, neglijaţi, izolaţi. Viaţa lor devenea un prim capitol al iadului încă de aici de pe pământ, încă din propria lor casă. Bătrâneţea aceea era tristă, dureros de tristă şi des reveneau în discuţia cu acei bătrâni afirmaţii precum: ,,-Părinte, aş vrea atât de mult să mor!” >>>>

Al. Stănciulescu-Bârda: „In memoriam: Gheorghe Sfetcu“

S-a stins departe de sat, după o lungă şi grea suferinţă. Şi-ar fi dorit atât de mult să-şi revadă mama înainte de a  acoperi-o pământul, să-şi vadă rudele, prietenii şi consătenii de altădată, dar n-a putut. Boala a fost mai puternică decât el şi, până la urmă, l-a biruit.

L-am cunoscut în ianuarie 1964, când a început trimestrul al doilea. Eram în clasa a patra. Doamna Învăţătoare se pensionase la sfârşitul anului precedent şi dânsul a venit să-i ia locul, ca suplinitor. Era student la matematică, curs fără frecvenţă şi suplinea în învăţământ, căci nu avea posibilităţi financiare să fie student la zi. Pentru noi, elevii din Bârda,  a fost o adevărată revelaţie. Venea cu alt stil de lucru, avea alt tact. Era ceva nou, care ne plăcea la nebunie. Trei ani şi jumătate mersesem zi de zi la şcoală ca la spânzurătoare, cedând insistenţelor părinţilor; de acum am început să mă duc cu drag, să număr orele până începea programul de a doua zi. >>>>

George Petrovai: „Statul român – un tâlhar aflat la cheremul altor tâlhari“

Cred că toată lumea îmi va da dreptate cum că politica este o activitate atât de specific umană – o activitate prin care se creează autoritatea necesară reglementării şi dirijării raporturilor dintre indivizi în cadrul unei colectivităţi -, încât Aristotel definea omul prin zoon politikon. Această tendinţă de instaurare şi de menţinere a echilibrului social prin exerciţiul autorităţii dobândit în urma conflictelor şi a luptelor politice, a dus la apariţia şi – după caz – la întărirea sau la slăbirea statului.

Statul, prin urmare, este organismul complex, respectiv malaxorul necruţător, care centralizează puterea, subordonează voinţele individuale şi de grup autorităţii sale concentrată în formulări de natură juridică cu caracter obligatoriu şi care caută cu înverşunare să menţină ordinea şi siguranţa potentaţilor prin subtile pârghii ale inechităţii, ce acţionează fie pe direcţia dezamorsării nemulţumirilor de masă aflate în faza de început, fie pe direcţia înăbuşirii lor, după ce acestea au luat chipul grevelor, răscoalelor ori al revoluţiilor. >>>>

George Petrovai: „Praznicul hienelor“ (Postpamflet)

Aidoma hienelor (îndeosebi a hienelor pătate) vă repeziţi la trupul slăbit al ţării şi vă încăieraţi să smulgeţi din el hălci cât mai consistente: maşini luxoase în care vă plimbaţi hoiturile ce încă n-au aflat de existenţa nobleţei, lefuri grase, indemnizaţii de conducere, stimulente etc.

Cum – funcţie de poziţia socială şi de autoritatea deţinută în această oribilă caracatiţă a puterii – fiecare contribuiţi la istovirea ţării şi cum pentru voi nu contează fondul ci numai forma (relaţii, bani, maşini, case), iată de ce sunteţi foarte atenţi cu cele două farse în care nu mai crede nimeni (voi în primul rând), dar care au darul să rotunjească până la rizibil originala democraţie românească – democraţia hienelor ciocoite: declararea averilor (o cacealma de care râdeţi pe rupte)şi examenele pentru adjudecarea funcţiilor de conducere. >>>>

Nicolae Filipescu: „Retragerea Trupelor Americane din Afganistan“

In iunie 2011, dupa dezbateri aprige in cercurile conducatoare de la Washington, presedintelel Statelor Unite, Barak Obama, a ordonat inceperea retragerii trupelor americane din Afganistan. Din cei 100.000 de militari americani din Afganistan, 10.000 vor pleca pana la sfarsitul anului curent si alti 23.000 pana la finele anului 2012. Ceeace inseamna ca toti cei 33.000 de soldati aditionali americani trimisi in Afganistan anul trecut se vor retrage in urmatoarele 18 luni. Evacuarea completa a militarilor americani din Afganistan a fost tentativ stabilita pentru 2014.

 Traditional, in orice conflict armat in care SUA au fost implicate, ofiterii superiori de la Pentagon au solicitat de la Presedinte si de la Congres cat mai multi soldati, armament din ce in ce mai potent, surse financiare abundente si timp nelimitat „ca sa-si indeplineasca misiunea”. >>>>

Al. Stănciulescu-Bârda: „Comedie naţională. Răsplata olimpicului“

Comedie naţională

Am asistat săptămânile acestea, uimiţi, la o adevărată comedie naţională. Pe toate posturile de televiziune şi de radio oameni de toate vârstele se văicăreau, că autorităţile nu le-a mai permis absolvenţilor de anul acesta să copieze la bacalaureat. În primul rând vociferau cei în cauză, absolvenţii. Fuseseră instalate camere de luat vederi în sălile de examen şi nu mai putuse nimeni ,,să mişte”. Unii se pregătiseră cu fiţuici, alţii cu telefoane, alţii cu cipuri instalate în trompa urechii. Pentru astfel de ,,cuceriri” ale tehnicii plătiseră bani grei. Dintr-o dată, iată că ministrul învăţământului dăduse dispoziţie să nu mai permită nimănui ,,să opereze”, ,,să se inspire”. Se văicăreau părinţii şi bunicii, pentru că odraslele căzuseră la examen şi nu mai puteau să meargă la facultate şi nu mai puteau să ajungă…. >>>>

_____________

Răsplata olimpicului

Eram profesor la Liceul Economic din Tr. Severin. Cea mai bună clasă din şcoală era clasa a XI-a B, unde era dirigintă regretata Doamnă Prof. Maria Untaru.  Dânsa era profesoară de limba română. Puţini profesori am întâlnit, care să pună atâta suflet în ceea ce făceau în şcoală. Cercuri literare lunare, uneori bilunare, cărţi scrise de elevi, revista de literatură a şcolii(,,Mercur”), participări la tot felul de concursuri, unde elevii săi făceau faţă cu brio, emisiuni la radio şi televiziune, colaborări la diferite publicaţii din ţară şi multe altele erau doar câteva dintre  laturile unei activităţi bogate şi febrile, pe care o desfăşura cu totală dăruire. Aş putea s-o aseamăn cu Thedor Costescu, cel despre care Nicolae Iorga spusese cândva: ,,-Lăsaţi-l să intre, că  ăsta e în stare să moară pe scările ministerului pentru şcoală!” >>>>

NR. 6/2011

Al. Stănciulescu Bârda: „Epoca dihoniilor“

O trăim de ani buni. Tot aşteptăm să se termine, dar cred că mai e mult până la acel moment. Mulţi dintre noi nici nu mai îndrăznesc să nutrească o asemenea speranţă! Se face simţită în toate părţile lumii, în toate domeniile de activitate. Zi de zi auzi de ea pe toate canalele de informaţii. Toţi sunt împotriva tuturor, fiecare împotriva celuilalt şi celorlalţi, toţi împotriva fiecăruia. Parcă dracul a intrat cu furca şi vântură lumea după cum îi place!

Popoarele se revoltă împotriva conducătorilor şi guvernelor, ţările se luptă între ele în plan militar, economic, politic. Goana după spaţii şi zone bogate şi de influenţă, după resurse naturale, după putere şi supremaţie, după libertate şi independenţă, după nu ştiu ce şi nu ştiu cum, face ca lume să fie mereu tulburată, mereu tensionată, mereu marcată de conflicte, de conflagraţii, războaie, de uneltiri subterane de idealuri străine de ceea se numeşte pace şi bună convieţuire. >>>>

Cezar Adonis Mihalache: „Euro – un capital inestimabil pentru o ţară în prag de colaps“

Umblă un zvon… Deocamdată doar un zvon. Chipurile, Germania ar tipări în mare secret mărci, pregătindu-şi ieşirea din zona euro. Evident, este doar o fumigenă provocată de situaţia din Grecia. Dar ceva ceva iască pare a fi totuşi sub această perdea de  fum. Treaba e că, dacă Germania ar tipări acum cumva vreo bacnotă, în orice caz nu ar fi vorba de mărci. Mai degrabă ceva monedă pentru Grecia, dar nu euro „greceşti”, ci drahme. Aşa lucrurile ar avea o logică. Iar dacă nu ar face acest lucru acum, probabil ar apela la această măsură în planul „B” de salvare, nu atât a Greciei, cât mai ales a uniunii monetare euro. Dar numai şi numai dacă tumoarea economică elenă, ce se poate transmite prin moneda euro în întreaga Uniune Europeană, aidoma reţelei de vene a unui organism viu, nu va putea fi rezectată prin planul de măsuri de austeritate adoptat recent. >>>>

Adrian Botez: „Ce fel de oameni vrea societatea românească?!“

…Zilele acestea, este un bocet naţional continuu, ipocrit şi enervant, în legătură cu rezultatele bacalaureatului 2011.

Toată lumea pune problemele, însă, în termeni greşiţi (după opinia noastră, fireşte!). Nu e vorba de „rezultatele” unui oarecare bacalaureat – cu săli de examen tip „Big Brother”, ceea ce este penibil şi revoltător, trebuie să recunoaşteţi, pentru o lume şi aşa abuziv supravegheată, la serviciu, pe stradă, acasă, în pat, sub pat…24 din 24 de ore…! Nu este vorba de „cât de aspru au fost păziţi să nu copie” elevii… – în definitiv, ce fel de examen ar fi acela (numit, cândva, şi pe bună dreptate, „examen de maturitate”!), la care s-ar copia „într-o veselie”, mai ales cu complicitatea, prezumând actul de corupţie murdară, a supraveghetorilor-profesori/dascăli?! >>>>

George Petrovai: „Ce produce România?“

Cred că toţi românii ar trebui nu doar să se întrebe  ce produc ei la ora asta şi ce vor putea să producă în viitor (prin viitor înţelegând chiar ziua de mâine), ci şi să răspundă cu curaj şi onestitate la întrebarea de mai sus. Căci una este să aperi de atacurile denigratorilor valorile incontestabile ale ţării care te-a născut şi crescut (asta ţine de bun-simţ, dacă la nivel megacomunitar patriotismul nu mai e cel de odinioară), iar prin prestaţia de zi cu zi să ai mulţumirea că ai contribuit cu o câtime la sporirea avuţiei, implicit a prestigiului naţional, şi cu totul altceva este ca dintr-o inerţie de sorginte demagogică, ridicată la rangul de naţionalism sau (după caz) de patriotism, să ignori evidenţa şi să susţii din toate puterile că lucrurile merg admirabil, când ele de fapt merg şontâc-şontâc. >>>>

Sergiu Găbureac: „De ce au românii feţe de criminali în actele de identitate“

– Bună ziua !

– Mda !

– Tot aici se fac buletinele ? Ce acte trebuie pentru preschimbare ?

– Cartea de identitate. Vedeţi pe perete.

Intru în camera cu pricina. Constat că nimic nu s-a schimbat în cei zece ani de când n-am mai călcat pe aici. Cred că nici afişajul. Dau peste avizierul cu pricina şi dau peste ce trebuie pentru cei care îşi fac prima carte de identitate, pentru cei care au pierdut actul de identitate sau l-au deteriorat (foc, inundaţii, cutremure etc. etc.). Nu găsesc varianta cu preschimbarea în urma expirării termenului de valabilitate. Mă lămureşte, o doamnă durdulie, că sunt necesare aceleaşi acte ca la pierdere, deteriorare. Speram ca procedurile să fie mai simple. Asta e ! >>>>

Alexandra Zărnescu: „România între excelenţă şi derizoriu“

3 iunie 2011, Ateneul Român, gala „Oscar Românesc pentru Excelenţă“, gala organizată şi prezentată de domnul Mircea Tudor, inventator şi om de afaceri, şi de Fundaţia pentru Tineret Teleorman, alături de doamna Carmen Movileanu şi d-l Liviu Ardeiaş şi susţinută de Compania de Teatru Passe-Partout Dan Puric.

Ajunsă la a XIV-a ediţie, ceremonia îşi propune să promoveze personalităţile contemporane ale României. Aţi auzit de acest eveniment în mass media? Probabil aceia dintre dumneavoastră, care aţi avut răbdare să înotaţi, în căutare de ştiri importante şi folositoare, prin mlaştina mediatică unde nu afli decât despre divorţul – pe cât de răsunător, pe atât de sordid – al cine ştie cărei fandosite mondene, au citit câteva informaţii sumare, în rest nimic. >>>>

George Petrovai: „Certitudinile şi incertitudinile viitorului“

 Pesemne că înainte vreme (în antichitate, de pildă) viaţa o fi fost ea aspră şi apăsătoare pentru cei mulţi şi asupriţi, dar cu siguranţă nu s-a dovedit atât de încrâncenată ca cea din zilele noastre (prin extensie din întreaga perioadă maşinistă de după Renaştere), iar viitorul nicicând nu şi-a arătat în oglinda tulbure a timpului un chip mai încruntat ca cel de-acum.

Cum altfel să ne explicăm îndrăzneala lui Tacit de-a enunţa cugetarea Omne ignotum pro magnifico est (Tot ce-i necunoscut trece drept magnific), când prin tot ce simte, gândeşte şi înfăptuieşte, omul modern se arată duşmanul ei de moarte?! >>>>

Nicolae Filipescu: „Glisarea NATO spre Irelevanta“

In ultimii zece ani, membrii europeni din NATO si-au redus bugetele militare cu 15%. In acelasi interval, Statele Unite si-au dublat fondurile bugetare pentru fortele armate. Contributiile europenilor la NATO au devenit derizorii. Datoriile statale considerabile, criza financiara din zona euro si problemele socio-economice nerezolvate, asigura ca europenii din NATO vor continua procesul de degradare a cheltuielilor pentru aparare. In perioada Razboiului Rece, SUA acopereau 50% din cheltuielile NATO. In prezent, contributia americana a ajuns la 75%. S-a ajuns la o situatie in care Alianta Atlantica nu mai poate functiona fara participarea covarsitoare a SUA. Dar si administratia de la Washington, sub presiunea unui deficit bugetar de peste 14.000 miliarde USD, va fi fortata sa-si reduca fondurile alocate pentru Pentagon. >>>>

N.N. Tomoniu: „Consideraţii asupra lainicilor“

La pagina „Viaţa religioasă din Valea Jiului”, spuneam că “mânăstirea Vişina, odată înfiinţată, a creat premizele pentru împlantarea unor schituri în defileu pentru lainicii de acolo”. Printre ipotezele etimologice, privind toponimia, există o primă interpretare etimologică a cuvântului „lainici” pe care unii îl consideră de origine grecească, afirmând fals că ar veni din greaca veche, unde “lainos” ar însemna „de piatră”. Ori, nu se poate vorbi de greacă veche în vremea lui Nicodim, grecii folosind cuvântul piatră „πέτρα” – petra – încă din timpurile înfiinţării fostului oraş antic, situat în Iordania, care, datorită templelor săpate direct în stâncă a fost numit în greceşte Petra. Aşadar, Petra şi nu Laina, cum s-ar fi putut numi dacă s-ar accepta afirmaţia lor.

A doua interpretare de până acum, şi anume că termenul ar deriva de la numele unui trib geto-dac, al “Lailor”, care era binecunoscut prin secolele al IV-lea – al V-lea împreună cu al “bessilor” din zona Sarmisegetuzei, aflată la circa 80 km distanţă de Lainici, nu e departe de adevăr. >>>>

Cezar Adonis Mihalache: „Referendumul local – o momeală cu iz de kürtős kalács mucegăit“

Lucrătura anti-românească este violentă. Traian Băsesscu nu doar că a introdus în spaţiul public noţiunea de regionalizare, în sensul strict şi dramatic pentru noi, de împărţire efectivă a ţării între clica portocalie şi cea iredentistă, dar a întins o capcană şi oponenţilor proiectelor sale. Care, depăsiţi la nivelul propriei înţelegeri de agitaţia reaşezării cu orice preţ a ţării într-o nouă matcă administrativă, cu una sau chiar două entităţi distincte, într-un joc de puzzle ce va degenera fără doar şi poate într-un domino menit a destrăma legăturile ţării cu glia străbună, strigă şi ei fericiţi dorinţa indusă de a se organiza referendumuri locale. Pentru că, în fapt, întreg scopul acestei mârşave manipulării este unul singur: legitimarea şi recunoaşterea referendumului local ca formă de generare, legală, a enclavelor autonome.  >>>>

NR. 5/2011

Mihai Miron: „Epoca erorilor“

„ O femeie frumoasă şi un pom înflorit ”, a fost răspunsul tatălui meu de pe patul de spital , cu cinci minute înainte de despărţire , la neghioaba mea întrebare despre ce îşi amintea atunci , la plecare .

Am uitat , luat de vreme şi de vremuri , dar acum după aproape patru decenii , cînd aţa tuturor se tot strânge pe ţăruş , mă tot gîndesc : cu ce rămînem din viaţă ?

În secolul al XVI lea  un strămoş , şoimar domnesc , a murit sărind în faţa săgeţii pentru a salva viaţa  sutaşului său . Familia s-a ales cu un uric , o schimbare de nume , o moşioară şi un mormânt de îngrijit . La 1878 , un alt antecesor , venit din Banat ca să lupte pentru Principate , s-a aruncat să pună sus , foarte sus , steagul regelui Carol I pe o movilă şi şi-a pierdut mâna dar a găsit cetăţenia românească pe care o dorea atât de mult . În 1916 , la Mărăşeşti tatăl tatălui meu a rămas pe glie , dar familia a primit în urma lui medalii şi un petec mai mare de pământ . Celălalt bunic dinspre mama , a luptat şi el acolo – dezertor din armata austro-ungară , distins cu înalte ordine militare româneşti , a avut viaţă , a trăit pînă când l-a îngăduit Cel de Sus . >>>>

Cezar Adonis Mihalache: „Preţul unui zâmbet: FMI – «all inclusive»“

Traian Băsescu este mulţumit! În sfârşit, scopul urmărit cu atâta încrâncenare pare a fi fost atins. Nu, nu a ieşit România din criză. Cel puţin, nu în mod real, pentru că nu asta îl interesa pe şeful statului. Că vorba aceea, sunt lucruri mult mai importante decât binele a 20 de milioane de cetăţeni. Şi nici nu s-a sfârşit procesul de “reformare” a statului. În schimb, România, aşa cum e ea în convingerile preşedintelui nostru, o ţară “de mâna a doua”, a reuşit să aducă zâmbetul pe faţa reprezentanţilor FMI.

Aceasta a fost de fapt prima grijă a preşedintelui României: satisfacerea poftelor FMI. Aducerea unui zâmbet de mulţumire pe faţă lui Jeffie Francks. Că tot era el cam trist că a râmas fără pingele de atâta mers prin Bucureştii lui Oprescu. Interesul era smulgerea unui zâmbet de mulţumire pe care îl aştepta Traian Băsescu de vreo şase ani. >>>>

N.N. Tomoniu: „Explozia nucleară şi riscurile ei“

§1. Ştim ce să facem în cazul unei explozii nucleare?

Informaţiile care privesc populaţia în cazul unei catastrofe nucleare sunt extrem de zgârcite în ziua de astăzi. Ori avem jurnalişti de trei lulele care ciupesc şi ei de pe internet ce-i duce capul, ori puţinii specialişti care cu adevărat ar fi putut scrie vreun articol pertinent pe tema nucleară, s-au dus dracu prin lumea largă din cauza cutremurului portocaliu, cu epicentrul la Cotroceni, care zgâlţâie România de fiecare dată când întâiul marinar al ţării râgâie a wischi dimineaţa.  Privind la televiziuni, nici acolo nu poate avea loc o dezbatere serioasă. Moderatorul adună pe lângă vreun specialist invitat, o serie de meseriaşi în datul cu părerea, care l-ajută pe acesta să întrerupă specialistul taman când începuse să spună esenţialul.  >>>>

Traian Lazăr: „Fiecare partid îşi are prostul său“

Comentând, cu ironia-i răutăcioasă, componenţa şi calităţile membrilor Partidului Naţional Ţărănesc în 1934, Nicolae Iorga scria într-o tabletă publicată în ziarul său Neamul românesc, că acest partid în fond ţărănesc şi reprezentând ţărănimea are membri cu un înalt nivel intelectual: „savanţi”(Virgil Madgearu), şi„jenii”(Iuliu Maniu,geniu, în pronunţia ardelenească). Dar, surpriză! În el se găseşte şi un „prost”. Însuşi Iuliu Maniu l-a descoperit cu ocazia refacerii unităţii PNŢ prin împăcarea grupării Maniu cu gruparea Vaida–Voevod, „om bun şi moale” , care împăcare i-a pus la picioare (lui Maniu) pe d. Vaida „gata de o decepţie”. Prostul era Eduard Mirto pentru că atrăsese atenţia lui Vaida asupra decepţiei ce-l aştepta în urma împăcării cu Maniu, ceea ce se va şi întâmpla. După cum aprecia Iorga, Eduard Mirto era „avocat cu deosebită reputaţie, vorbitor elegant, om dibaciu în a scoate pe cine încurcă pe şef şi om de o societate deosebit de apreciabilă”. >>>>

Corneliu Leu: „Pristanda cu sânge albastru“

Un Pristanda cu genealogie şi cu sânge albastru se sărbătoreşte anul acesta prin numărători de steaguri şparlite şi puse la ciorapul de avar bătrân, arghirofil îngrijorat doar de zestrea pe care trebuie să o refacă multelor lui pietre din casă.

Fiindcă şi la Pristanda tot de drapele de 10 mai e vorba. Adică să jecmăneşti bugetul naţional în numele drapelului naţional.

Iar Pristanda, bietul, era dulce copil dublând cantitatea de pânză de la steaguri ca să-şi facă aşternuturi; în vreme ce ăsta îşi face aşternut gros, pentru tot neamul şi pentru colateralii morganatici, cu ditamai moşiile!… A uitat că el însuşi, “Noi…”- cum scrie în Decret – la împroprietărirea pe care a promulgat-o în 1945, a semnat propriu manu în favoarea ţăranului român, limitând marea proprietate funciară la 50 de hectare şi împărţind restul plugarilor întorşi de pe front sau familiilor lăsate în urmă de cei care muriseră eroic. Iar acum, în vreme ce ţăranul acesta încă e purtat cu arondări şi schimbări de categorie de sol pentru mica sa proprietate rămasă în paragină, el tot pretinde in integrum mii de hectare instigându-i şi pe alţii să ceară.  >>>>

Nicoale Filipescu: „Zece ani de război în Afganistan“

S-au implinit zece ani de cand trupele NATO au invadat Afganistanul, au alungat liderii talibani si au instituit ocupatia militara. Pentru Statele Unite, razboiul din Afganistan a durat mai mult decat oricare alt razboi din trecut. Sondaje recente de opinie din America au indicat ca doua treimi din americani considera ca razboiul din Afganistan nu merita sa fie continuat. Trei sferturi din americani spera ca presedintele Barak Obama va ordona o reducere substantiala a trupelor SUA din Afganistan incepand din vara anului 2011 si va transfera responsabilitatea pentru securitate guvernului afgan in 2012, asa cum a promis in 2009. Pana acum, peste 1500 de militari americani si-au pierdut viata in Afganistan. Alte mii au fost grav raniti. Zeci de mii de afgani, loialisti, insurgenti si civili, au fost ucisi, raniti si incarcerati. Razboiul din Afganistan, declansat initial ca o actiune de „pedepsire” a talibanilor pentru gazduirea teroristilor din Al Qaida, a devenit o calamitate majora. Asasinarea recenta a lui Osama ben Laden in Pakistan de catre fortele speciale americane a dat amploare intentiilor NATO de acomodare prin negocieri cu talibanii pentru rezolutia conflictului. >>>>

Traian Lazăr: „Programul cornul şi laptele“

În 2004, guvernul Năstase a venit cu o iniţiativă (măsură) menită să-i asigure susţinerea populară (în campania electorală) :şcolarilor claselor I-IV, li se asigura, dacă erau prezenţi la cursuri, o gustare intermediară între micul dejun şi prânz constând dintr-un pahar de lapte şi un corn. Vai, ce noutate!

Dar scepticii care scotocesc prin praful arhivelor, descoperiră că programul nu e chiar nou, are antecedente!

La serbarea de sfârşit de an şcolar din iunie 1940 a şcolii primare de băieţi „Marele Voevod Mihai” din Calea Griviţei Bucureşti, directorul şcolii a menţionat că în cursul anului şcolar 1939-1940, s-au pus bazele cantinei şcolare „40 dintre copiii săraci ai şcoalei, căpătând în fiecare zi, cu concursul primăriei sectorului de Verde pâine şi lapte”.( Neamul românesc nr. 135 din 22 iunie 1940,p. 3 ). >>>>

Cezar Adonis Mihalache: „Analfabetul rostirii politice“

Mai are să ne spună că suntem nişte nemernici. În rest, ni le-a zis cam pe toate! Ne-a făcut în toate felurile posibile. Mai pe la începuturile răfuielii lui cu naţiunea, în numele reformării statului ce avea să vină, ne-a jignit pe ocolite. Ţara nu s-a cutremurat însă. Obişnuită cu triviliatăţile, având o aplecare bolnăviciosă spre ridiculizarea aproapelui, o manelizare însetată de plăcerea de a vedea cum „elitele” sunt ponegrite într-un fel specific paginii a cincea, poporul a hăhăit atunci aidoma preşedintelui ei. Cu gura până la urechi.

Victimele primelor insolenţe prezidenţiale au fost ziariştii. Pe care oricum nu-i iubea nimeni. Iar ţara nu s-a arătat deranjată; nici de acel „Măi, găozarule!”, nici de mizerabilul rictus mascat de eticheta „ţigancă împuţită”. Ţara a privit detaşată. Iar atunci a fost cea dintâi greşeală a ei: să creadă că preşedintele-cârpaci se răfuia într-adevăr cu o breaslă când, în realitate, el îşi revărsa ura asupra întregii naţiunii. >>>>

George Petrovai: „Marşul omenirii între cruci şi răscruci“

Trăim într-o lume atinsă serios de febra nimicirii. Ici dezlănţuiri catastrofale ale naturii (cutremure, erupţii vulcanice, ploi torenţiale), dincolo dezlănţuiri ale cruzimii şi bestialităţii umane, cu zeci de morţi şi enorme pagube materiale; într-un loc războaie cauzate de orgoliu şi intoleranţă, în alt loc accidente de proporţii, la auzul cărora ţi se face pielea de găină.

Acesta să fie mult-lăudatul progres care onorează cartea de vizită a noului secol şi mileniu?! Chiar dacă progresul tehnic este evident, totuşi, până  şi el devine grozav de discutabil, atâta timp cât, aidoma unui bumerang, se întoarce împotriva omului prin reacţiile violente ale naturii şi prin bolile provocate de neînfrânare. Ce să mai spunem de celelalte componente umane, ca de pildă morala şi afectivitatea, unde realitatea a depăşit cu mult cota de alarmă, în pofida falselor note de optimism ce răzbat din declaraţiile unor oficiali. >>>>

NR. 4/2011

Adrian Botez: „Pastele orbilor şi cel al părtăşirii“

„MODERNIZAREA” PAŞTELUI…

nu-L mai plânge – astăzi – nimeni pe Hristos

nimeni nu-i mai simte dorul Lui de noi

Crucea-I grea n-o îndurăm – direct – pe os

nici hidosu-i strigăt  – horcăind în toi!

****

…nevinovată carne să înghită

în vina lui mereu deschisă-a poftă

oricine-i pregătit – smerit – să mintă

să cumpere privata lui Golgotă…

****

a pregătit ciocane şi piroane

spectacol: ţâşnirile de sânge

turbat – vampiric – delicii noi – saloane

****

cu-orgii şi vome: nu mai ai când plânge…

…doar în pridvor ceresc Maica suspină:

„Fiule, seacă-izvorul lor de vină!” >>>>

Ioan Miclău: Restituiri „Combustibilul Viitorului“

“Cu vre-o douazeci si unu ani in urma scriam acest articol “Combustibilul viitorului”, aratand despre convingerile cercetatorilor si a oamenilor de stiinta a vremii respective privind resursele unui combustibil energetic ce se recomanda pentru viitor. Dupa cate imi amintesc acel articol a si fost publicat in filele venerabilei publicatii oradene “Crisana”.Ca o amintire frumoasa mai consemnez faptul ca in anii 1991, tot la aceasta revista din locurile natale mi se publica poezia “Rugaciunea unui Roman”, care imi era aproape un adevarat debut literar!

Sa revenim la aceasta tema a “combustibilului viitorului”, pentru a observa unele aspecte de factura teoretica, adica prin proverb vorbind, “una zicem, alta facem”, iar consecintele le simtim practic peste anii ce vin!

 Combustibilul viitorului(11.06.1990)

Numai cu 10-15 ani in urma, generatoarele atomice pareau a fi singura alternativa pentru producerea si acoperirea cu energia necesara a activitatilor industriale si umane. >>>>

Cezar Adonis Mihalache: După ei, „bocusima“

Când Emil Boc a ieşit la rampă să ne anunţe că vom ieşi din recesiune, băşcălia a atins apogeul. În fapt, Emil Boc a luat teoria economică şi a inversat-o. Pentru că, în mintea lui, aşa funcţionează raţionamentele. Ce se poate citi de la stânga la dreapta, se poate silabisi şi invers. Ce raţionamente? Ce judecăţi de valoare? Când lama joagărului nu mai taie, o răsuceşti şi gata! Cam aşa şi în teoria economică „bocciană”.

 E drept,  ceva-ceva ştia el! Că a tras cu urechea la sala de fitness unde vin  buticarii mai înstăriţi să asude, între două teorii economice, „la bandă”. Iar lucrurile aveau la bază u sâmbure de adevăr: faptul că două trimestre consecutive de scădere economică pot defini intrarea în recesiune. Aşa că, exact ca la frizerie, alt loc de unde premierul se lăuda că îşi ia informaţii „reale”, din piaţă, şi unde a văzut felul în care bărbierul întoarce dintr-o mişcare briciul şi taie mai bine, dar nu pe unde i-ar fi fost de trebuinţă ţării, Emil Boc a avut o revelaţie. Păi’, dacă prindem la statistică două trimestre „pe creştere”, înseamnă că am ieşit din recesiune, nu?!

Ce importanţă au faptele în crunta lor realitate? Pe cine interesează că în pragul „ieşirii” din recesiunea „de aprilie”, ţara este şi mai împovorată? Că sărăcia a devenit un numitor comun, iar de acum subzistenţa începe să se insinueze chiar şi în familiile care până mai ieri trăiau ceva mai bine. >>>>

Cezar Adonis Mihalache: „Biserică, stat, spital“

Deşi asistăm la un adevărat pogrom al statului portocaliu împotriva românilor, Biserica Ortodoxă Română tace. Nu suflă o vorbă, chiar dacă enoriaşii ei sunt supuşi tot mai des opresiunilor venite şi dinspre cizma verde a partenerului de guvernare al aceluiaşi stat portocaliu. Nu protestează şi nu vrea parcă să-şi regăsească rostul întru apărarea românismului, chiar dacă toţi acei piloni pe care se clădeşte fiinţa noastră naţională, de la Educaţie la Sănătate, sunt măcinaţi şi amestecaţi într-un nămol alogen din care nicicând să nu se mai poată ridica fiinţa românească.

 Tot mai des suntem puşi în faţa acţiunilor radicale ale veneticilor. Unele având iz hortist, altele născute din frustări şi răzbunări tembele, dar toate vizând acelaşi scop. Exterminarea românismului.

Biserica noastră tradiţională tace de prea multă vreme. Absentează în mod voit din spaţiul public în vremurile de adevărată restrişte pentru enoriaşii ei. Nu a avut un cuvânt de spus în faţa măsurilor economice aberante care au destructurat firava bunăstare care începuse să se clădească în România. Nu a protestat nici în clipa în care Învăţământul a fost sfârtecat pentru a i se pune petice ungureşti. >>>>

Adrian Botez: „Un călău…mincinos!“

…La Sulina au mai rămas doi medici…”Tocmai de aceea, să fie desfiinţat Spitalul!” – strigă CSEKE-MENGELE. Cum, va să zică, asta-i REFORMA ta, CSEKE? Să fie, în România Cea Binecuvântată de Dumnezeu şi Maica Domnului, mai rău ca în Africa Sahariană? În loc să te întrebi şi să te frămânţi, dându-te de ceasul morţii (dacă AI IUBI oamenii, iar nu, cum eşti tu, îndrăgostit de…MOARTE!!!): „De ce au rămas doar doi? Cum să fac să-i conving să mai vină, ce să mai construiesc şi să fac, în plus de ce era, ca să vină cel puţin încă zece medici, pentru amărâţii ăştia de pescari?” – tu „razi” Spitalul, cu totul???!!!

 …Cum voiai să faci şi cu Spitalul de la Cernavodă…ŞI ASTA, DUPĂ „FUKUSHIMA” – …adică, după dezastrul celei mai importante centrale nucleare din Japonia, consecinţă a seismului aceluia coşmaresc???!!! Şi cum încercai tu s-o … „dregi”, când a fost descoperit…”sistemul” tău, complet nesistematic (şi de perfectă rea-credinţă) de a arunca în aer Sistemul de Apărare a Sănătăţii Românilor?! Minţind, CSEKE, minţind oribil de penibil – laş nemernic ce eşti! – … precum că „chestiunile cu spitalul de la Cernavodă  >>>>

Elena Simionescu: „Spitalul – O Gară de Nord“

Pacienţi care stau pe scaune, cu bocceluţele pregatite ca în vremurile de bejanie, rudele lor care caută să-i aline din priviri, medici care îşi încordează muşchii faciali pentru a nu izbucni într-un plâns nervos, disperat – iată imaginea multor spitale româneşti pe cale de dispariţie.

Într- o ţară în care se spune că lucrurile vor reveni la normal, suntem nişte spirite în devenire. Cu cât corpul nstru fizic devine mai firav, cu atât corpul astral este mai puternic şi reactivează energia elementelor primordiale pentru a asigura desfăşurarea proceselor vitale în organism.

În Romania, dreptul la sănătate este inexistent. Suntem condamnaţi la o moarte lentă, pe care o purtăm pe picioare. Dacă şchiopătăm, suntem transportaţi de urgenţă la un azil de batrâni unde putem ramâne o secundă sau puţin mai multe, depinde de gravitatea cazului… >>>>

Nicolae Filipescu: „Proteste şi Confruntări în Lumea Arabă“

Anumiti politicieni, analisti si comentatori occidentali s-au grabit sa elogieze revolutiile recente din lumea araba, nu numai pentru ca au reusit sa indeparteze de la putere dictatori „eternizati” dar si pe motiv ca succesele protestatarilor au demonstrat irelevanta gruparilor militante islamice. Deoarece Al Qaida si gruparile islamice nu au initiat protestele revolutionarilor, nu au sustinut revedicarile democratizante si nu au fost implicate in inlaturarea regimurilor tiranice din Tunisia si Egipt, jihadistii au fost considerati ca organizatii marginalizate fara viitor in lumea musulmana contemporana.

 Cu toate acestea, Michael Scheurer, autorul unei unei biografii a lui Osama ben Laden, fost specialist CIA in antiterorism si profesor la Universitatea Georgetown din Washington, este de parere ca evenimentele recente din tarile arabe reprezinta realizarea unor obiective importante pentru Al Qaida. >>>>

NR. 3/2011

Cezar Adonis Mihalache: „Vine nava românească: doi târâş şi unul degeaba!“

Pe astea ni le-au vândut, cu astea venim! Păi, de unde altele? Şi, până le punem la punct, oricum durează… Că de aia sunt nave militare, să fie pregătite meticulos. Doar nu o să plecăm cu ele „la război” chiar la prima strigare! Ce, sunt cargouri să meargă la încărcare imediat ce s-a semnat contractul?! E vorba de marina militară, sobră şi meticuloasă, nu de simplă „vaporeală” comercială, făcută pe repede înainte, să nu se răzgândească onor clientul.

Şi apoi, ce rost are să ne grăbim? Dacă nu găsim toate piesele de la motoare şi plecăm fără vreun şurub, de se dezmembrează nava înainte să ajungem? Vorba aceea, la ce am cumpărat, oricum o să duduie motoarele în cadenţa lui „doi târş şi unul degeaba”!

Dar, important e să ajungem acolo… În vreo lună-două, că de aia e operaţiune militară. Să avem vreme să ne pregătim meticulos! Că doar nu stăteam cu fregata militară cu glonţ pe ţeavă, de gardă la fruntariile marine ale ţării? Ea se odihena, de vreo trei ani încoace, la chei, mai mult pe post de „marele pavoaz”, ca la expoziţie. Să o vadă duşmanul din zare, în vreme ce noi ne vedeam liniştiţi de alte tale. Mai o criză politică, mai un şut în nevoile ţării. >>>>

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: „Războaie şi războaie“

Abia se terminase ,,războiul icoanelor”, că a început altul! A fost destul astă-toamnă ca un profesoraş de pe la Buzău să se plângă că fiica sa din clasa a III-a se simte terorizată pentru faptul că în clasa în care învaţă se află o icoană. Imediat s-au găsit susţinători, care au provocat o adevărată furtună. Cum la orice lucru rău dracul găseşte destui susţinători, a găsit şi de data aceea. A fost nevoie de luări de poziţii oficiale din partea Patriarhiei Române, din partea unor instituţii de cultură, din partea presei şi din  partea unor numeroşi oameni de bine. Pe internet, spre exemplu, s-au adunat mii de mesaje venite din ţară şi din străinătate ale unor oameni de bună credinţă, care susţineau menţinerea icoanelor în şcoală. Ele se pot găsi grupate sub titlul ,,Războiul icoanelor”. Le-am copiat şi au ieşit…. 1200 pagini, format de coală ministerială. Până la urmă icoanele au rămas în şcoli!

A trecut acel ,,război” şi a început altul: războiul împotriva disciplinei  Religie. O serie de inimoşi din ministerul de resort au alcătuit un proiect de lege a învăţământului, în care se prevede că Religia este scoasă din învăţământul liceal. Felicitări, Domnule Ministru! Mult ai dat, dar ai reuşit să ieşi în evidenţă! Noroc că proiectul legii respective încă n-a fost votat în parlament, aşa că încă mai poate interveni opinia publică. În acest sens, Patriarhia Română a declanşat o campanie intitulată ,,Nici un liceu fără Dumnezeu!” >>>>

Vasile Zărnescu: „O zi nefastă: 15 martie“

Episodul 1

Textul de mai jos, cuprins între cele trei steluţe, este textul pregătit pentru publicare în martie 2006. Partea întîi a fost tipărită în SANTINELA, nr. 4/martie 2006, pag. 15, şi republicată, în 14 martie 2010, pe AlterMedia.

Dar, pentru a întregi retrospecitva şi a evalua pericolul escaladării politicii secesioniste a U.D.M.R., cititorii pot face un efort intelectual să-şi reamintească situaţia de atunci. Ea nu diferă de asta de azi decît prin agravarea agresiunilor axiologice, politice, cultice, economice etc. comise de fasciştii din U.D.M.R., cărora Puterea ticăloşită le dă mînă liberă, căci, altfel, nu ar mai fi ajuns şi nici nu s-ar mai fi menţinut la „ciolan“.

***

Chiar dacă Adrian Năstase nu va fi găsit vinovat în cauzele penale pentru care este (re)anchetat acum (deşi sper ca va fi), el este întrutotul vinovat pentru modul cum a minţit poporul cu propaganda sa antihungaristă, după care a readus la Putere organizaţia fascistă U.D.M.R. Atitudinea lui Marko Bella inclusiv la 15 martie 2006 este şi consecinţa directă a trădării – în formă continuată, cum zice Codul penal – a lui Adrian Năstase, comisă doar pentru a ajunge şi a se menţine la Putere el şi clica lui – acum în degringoladă, dar până mai ieri atotputernică pentru ei şi în dauna României. >>>>