COMUNICAT

NR. 9/2011

Cezar A. Mihalache: „România Mare“ aşa cum şi-o doreşte actuala putere: o „frunză“ suflată de vântul iredentismului mascat

Să fim serioşi! Cei 400 de milioane lei vechi datoraţi statului de S.C. Editura România Mare nu reprezintă nici măcar banii pentru scobiturile „fără număr” ale maneliştilor, nici banii de cină ai marilor datornici ai Romîniei. Nici pentru bugetul de stat această datorie nu valorează mai mult de o caramea. Una de care, oricât ai trage, tot nu vei reuşi să peticeşti găurile prin care se scurg banii din visteria statului întru’ îndestularea guvernului. Căci asta au devenit bugetele statului, nu o resursă pentru acoperirea nevoilor societăţii şi a membrilor ei, şomeri, pensionari ori asistaţi sociali, ci miezul cozonacului de care se foloseşte aparatul politic guvernamental pentru a funcţiona. >>>>

Maria Diana Popescu: „Vânt otrăvitor“

Mă gîndesc cu groază la zăpadă. Frig, polei, gheaţă la mal, arestări de toamnă-iarnă ale şpăgarilor notorii. Bancul cu ruşii (îNiet freedom! Eta carnaval!î) bagă spaima în oasele reţelarilor complici. Spaima şi atît. Un pîrîcios a aruncat o piatră în borşul hoţilor, reţeta era prea condimentată, iar deştepţii nu pot s-o scoată fără să se mînjească. Cauciucuri împărţite pe clase ca frigiderele, comerţ cu porci, străzi aglomerate. O lume de maşini, de oameni derutaţi, buimaci, dezorientaţi, sărăciţi de mantra austerităţii. Guvernul direcţionează pentru 2012 nu mai puţin de 360 de milioane de lei spre drumurile judeţene şi comunale, adică spre craterele hulpave ale dregătorilor şi pentru sacoşele cu făină, zahăr şi ulei la kil electoral. E departe timpul în care, pe autostrăzi suspendate, vor circula maşini propulsate de energii alternative. Tehnologiile sînt disponibile de cel puţin 15 ani, însă nimeni n-a putut investi în ele din cauza companiilor petroliere. >>>>

Alexandru Stănciulescu-Bârda: „Săraca ţară bogată“

De câţiva ani se discută în presa scrisă, la televizor şi la radio, se vehiculează pe internet tot felul de proteste şi de liste care trebuie semnate despre o problemă care priveşte întreaga societate românească. Este vorba de aurul de la Roşia Montană din Munţii Apuseni. Statul român a concesionat unei firme americane specializate în minerit de zone aurifere exploatarea  minelor noastre de aur pe un anumit număr de ani. Din producţia ce va obţine-o firma respectivă, statul român va primi 4%!

Nu criticăm aici pe un ministru anume, guvernul sau un anumit partid. Ca cetăţean român, însă, cu o gândire economică rudimentară, consider că acel contract este un adevărat jaf pentru ţară. Minele de aur din Munţii Apuseni funcţionează din vremea romanilor. Mai bine de două mii de ani s-au făcut exploatări acolo. >>>>

N.N. Tomoniu: „Comentarii ca pământean“

Uite că ajunserăm şi la 7 miliarde! Când m-am născut eu în anul 1944, eram abia al 2.398.670.230-lea pământean şi bătălia pentru resurse începuse chiar dacă muriseră milioane de oameni în război. Chiar şi sub comunism, făceam parte din grupul de ţări care consuma dublu faţă de resursele utilizate de către restul lumii. Se estimează că, dacă populaţia actuală şi tendinţele de consum se menţin, prin 2030 vom avea nevoie de echivalentul a două Pământuri să ne întreţină, lumea se va înmulţi mai ales la oraşe iar până la jumătatea secolului, populaţia lumii urbane va avea aceeaşi dimensiune ca populaţia globala din anul 2004. Personal, eu am fost un pământean de bun simţ pe acest pământ: m-am unit cu soţia şi am făcut doi copii. Nici ca să crească populaţia planetei şi să nu mai avem ce mânca, nici să scadă lumea ca să ne ia dracu ca fiinţe pe acest pământ.  >>>>

Cezar Adonis Mihalache: Pelerinajul de criză şi „regionalizarea“ gigacaloriei

Când un reprezentant al puterii (cam sărac la minte) a clamat că „numai Dumnezeu ne mai poate salva din această criză”, ar fi trebuit să se rupă carnea de furie de pe noi. Pentru că, a-l invoca pe Dumnezeu ca ultimă şansă de salvare din  incompetenţa de a fi manageriat ţara, după ce milioane de suflete au fost nenorocite iar infrastructura ţării a fost zdrobită de acţiunile tembele şi în total dezacord cu minima logică economică, chiar este o blasfemie.

Şi totuşi, această invocare de către o putere ajunsă la limita posibilităţilor de a mai inventa „măsuri” de salvare şi a mai minţi o ţară întreagă (cerşând răbdare şi solidaritate, dar, de fapt, izgonindu-ne în resemnare) nu este deloc întâmplătoare. Nu este accidentală într-o ţară în care din trei în trei zile se organizează procesiuni religioase, iar moaştele sunt expuse, >>>>