~Cristian Neagu: „Artur Silvestri înălţatu-s-a-nălţat…“

Bunii mei,… să ne plecăm cu pioşenie frunţile în veghea de lumină pâlpâitoare a lumânărilor, şi să ne mărturisim cele rămase nespuse, portretului marcat cu panglică de doliu, reprezentându-l pe cel care şi-a trăit viaţa excluzând pasiunile în favoarea datoriilor morale, devenit un Sisif al cercetării şi slovei, cel care până mai ieri ne-a fost treaptă de urcat, mentor, dar mai ales confrate întru condei, ARTUR SILVESTRI, plecat dintre noi într-un mod atât de neaşteptat la o Zi Mare, (Sf. Andrei) semn al recepţiei Divine asupra calităţii sufletului său, corelată probabil şi cu profunzimea studiului despre Sfinţii Părinţi cărturari ai neamului românesc, pe care ni l-a lăsat sub semnătura sa.

Destinul aşază în calea noastră oameni de care ne ataşăm sentimental, cu care colaborăm, suferind în cele din urmă, când aceştia nu mai sunt. Nu întâmplător, urmând chemarea condeiului, în toamna anului 1978 la Buftea, – în cadrul unei manifestări culturale- am întâlnit un om cu mină enigma-tică, sensibil, distins prin conţinutul de cultură demonstrat, care asistase oarecum surprins, la discursul meu despre Mihail Diaconescu, critic şi istoric literar, pe tema cărţii „Adevărul retorului” scrisă de domnia-sa pe proiectul fenomenologiei epice a spiritului românesc. A tresărit uşor când în contextul dezbaterii am evocat câteva episoade din istoria aromânilor. După finalizarea respectivei manifestări culturale, încercând să mă retrag, i-am întâlnit privirea. Mi-a zâmbit, iar eu m-am înclinat în semn de respect, zâmbindu-i la rându-mi. După reciprocitatea prezentărilor, s-a arătat interesat de viziunea mea cu privire la istoria aromânilor, şi de aici, ne-am lăsat purtaţi de spiritul analitic comentând însemnările consulului francez Francois-Charles-Hugues-Lament, din Voayage dans la Grece( 2 vol.publicate la Paris 1820), şi chiar notele istorice ale lui Valeriu Papahagi, Aromânii moscopoleni şi comerţul veneţian în sec XVII-XVIII” (Bucureşti 1935). Aveam certitudinea unei ciudate satisfacţii, şi chiar sentimentul că l-aş cunnoaşte de o veşnicie. Năucitoare a fost însă surpriza să aflu că locurile rădăcinilor noastre paterne erau neînchipuit de apropiate: al domniei-sale în Asan-Aga (Bujoreni), iar al meu, în Ruşii lui Asan (Milcovăţu), ambele pe teritoriul jud. Vlaşca (Giurgiu) cca.15 km unul de celălalt.

Că-l vom numi „chiriaşul din Pantelimon” sau „cronicarul de la Luceafărul”, ARTUR SILVESTRI va rămâne simbolul necontenitului zbucuim în care s-au putut regăsi căutarea febrilă, neliniştea, îndoiala şi aspiraţia, istoricul interesat de scoaterea la lumină a detaliilor omise, caracterizat prin activitatea enciclopedică, devotat ideii originismului, rămas credincios tezei indigenismului cultivată de Nicolae Iorga, Lucian Blaga, şi George Călinescu, cum de altfel va rămâne inconfundabil, prin stilistica prozei epidermice în spiritul ortodoxiei vocabularului. Îi datorăm consistenţa cercetărilor cu privire la începutul misterios al prestrămoşilor noştri (3500 î.Ch.), disecarea simbolisticii fenomenului horal, elemente de istorie culturală apocrifă, de care leagă o foarte inspirată continuitate a Renaşterii Isihaste, Brâncovenismul, Eminescianitatea, completându-şi extrem de interesanta operă cu studii în domeniul sigilografiei. Neobosit investigator, îl descoperă în hrisoavele latineşti din sec VI pe scriitorul protoromân Martin de Bracara, traduce şi analizează opera literară – scrisă în limba greacă – a voievodului dobrogean Ioancu (sec XIV) completând substanţial datele istoriei, descoperă şi editează Jurnalul lui Pius Servien. A avut curajul să aleagă „calea care nu duce nicăieri” (după opina unora) cheltuindu-şi banii pe donaţii de cărţi în mediul rural sau, interesându-se de reviste literare aflate la limita supravieţuirii descoperind astfel valori condeieristice pe care s-a străduit să le promoveze.

ARTUR SILVESTRI a preferat o lume a densităţii morale cu sensuri religioase unde religiosul şi eticul trăiau prin concept, iar el s-a hrănit cu substanţa acestuia, şi cu siguranţă nu a fost nevoie să implore vreodată „Dixi et salvavi animam meamdin moment ce el însuşi salva sufletele altora. A considerat întotdeauna că esenţiale sunt raporturile mai mult decât realităţile, dovedind spiritul confratern.

.Bunii mei,… a plecat dintre noi UN MARE CĂRTURAR ROMÂN, la numai 55 de ani. Precum atoniţii, să îl privim în acest nemilos moment al despărţirii, prin fasciculul de lumină taborică, cum păşeşte ireversibil pe tărâmul transcendent, aşteptat de Dionisie Areopagitul spre a-l conduce pe sub cascada Luminii Divine, către locul binemeritat sufletului său. Avem dreptul să plângem, să resimţim dureri, să clevetim, dar a-l uita, nu avem dreptul ! O noapte bună veşnică, prietene !

DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ!

CRISTIAN NEAGU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s