~Elena Armenescu: „Artur Silvestri: un misionar cultural sub semnul împlinirii Legii“

„Învăţătura lui Dumnezeu se împrăştie în sufletele pregătite s-o primească prin înţelepciunea necreată şi Cuvântul dumnezeiesc. Ea este o părticică din El Însuşi şi fără de moarte. Este pusă la îndemâna oricui şi este dăruită mai din belşug celui smerit cu inima. “ (Arsenie Boca).

Acest enunţ al părintelui Arsenie Boca se potriveşte foarte bine în cazul lui Artur Silvestri.

Învăţătura lui Dumnezeu poate fi dăruită sub multe forme oamenilor, nu neapărat prin intermediul preotului ci prin tot ce înseamnă faptă culturală plină de un conţinut pozitiv, de speranţă, de optimism, în concordanţă cu Legile divine.

Artur Silvestri a fost un misionar cultural, sub semnul împlinirii Legii. Când tot ce a iniţiat atinsese şi se desfăşura la un anumit apogeu, vestea trecerii lui în nefiinţa a fost pentru cei care l-au cunoscut ca un fulger trăznitor.

Astfel, alături de soţie, rude, cunoştinţe apropiate, peste o sută de oameni de cultură – în special scriitori – am fost şi eu prezentă la un eveniment deosebit de trist pe care nu l-a dorit nimeni, pe care nu mi l-am imaginat niciodată: conducerea pe ultimul drum a lui Artur Silvestri!

Ostaş neobosit a lui Hristos, un promovator al adevărului întru reinstaurarea armoniei pe pamânt, a meritat prezenţa tuturor (în ziua de 4 decembrie 2008) ca un act de supremă apreciere pentru cel care ne părăsea ne-voit, sub semnul crud al destinului. Nici un muritor nu ştie când îi vine ceasul de pe urmă:

De aceea, mereu toţi care-L urmează

Pe Hristosul înviat, zidesc şi durează

Nădejdea, iar prin pilduitor sacrificiu

Înalţă credinţei mândru, măreţ edificiu!

Artur Silvestri a avut credinţă în Dumnezeu şi-n resursele de suflet ale acestui neam ca mulţi alţi înaintaşi ori contemporani. Ştia cu adevărat ce însemnătate are patrimoniul cultural al unui popor, mai ales acum, în vremuri tulburi (din nou tulburi!), când ne confruntăm fie cu distrugerea unor clădiri, documente – mai mult sau mai puţin intenţionată – ori furtul comorilor naţionale fie ele confecţionate din aur ori aşternute pe hârtie, pe pânză. S-a simţit chemat şi a hotărât să consolideze şi să înalţe – mai mult decât Ministerul Culturii – vechea moştenire. Patrimoniul nostru cultural mai are însă un mare duşman numit Uitare! În primul rând, el pe acesta l-a combătut: a răscolit cronicile colbuite, a căutat în rafturile cu arhive şi i-a aşezat într-o lumină proaspătă, nominalizându-i ca într-o sfântă pomenire, pe toţi care au contribuit de-a lungul timpului cu energia lor mentală la menţinerea nestinsă a flăcării culturii acestei naţii. A scris, a tipărit şi a publicat, a apărut la televiziuni, a dat interviuri, a luat atitudine! A fost un luptător angajat cu totală responsabilitate în munca sa de a reaşeza la locul cuvenit pe cei trecuţi sau aflaţi în primejdia învăluirii în ceaţa uitării, ca un adevărat restaurator moral.

Cu toate acestea când vine clipa finală – cum s-a întâmplat din nefericire şi cu Artur Gabriel – nimeni nu poate cere să mai rămână… nici măcar o zi în plus invocând faptul că nu şi-a terminat proiectele (opera).

Soţia – distinsa scriitoare Mariana Braescu – femeia care i-a stat alături şi la bucurii şi în suferinţă, zdrobită de durere a acoperit sicriul cu ceea ce ştia că i-a fost lui cel mai drag dintre simbolurile de pe pământ: tricolorul, drapelul României, al ţării pe care a slujit-o cum a ştiut el mai bine, cu gândul, cu fapta, cu scrisul.

Sub influenţa fenomenului de civilizare am învăţat să fim reţinuţi în exprimarea sentimentelor fie ele de prea mare bucurie ori de tristeţe extremă şi nu le voi da acestora curs.

Pe de altă parte creştini fiind, ştim că sufletul este dăinuitor în eternitate, unde urmează căile necunoscute nouă, muritorilor, descoperite acum doar celui trecut în altă dimensiune. Poate pentru a-mi susţine optimismul credinciosului în viaţa din eternitate chem în minte un psalm scurt:

„O, dacă cuvintele mele

Ar putea să fie gravate în piatră

Pentru totdeauna!

Eu ştiu, Creatorul meu este viu

El va apare la sfârşitul timpurilor

Pe pământ şi în ceruri

Şi chiar dacă viermii vor distruge corpul meu,

Tot îl voi vedea pe Dumnezeu. “

(traducere din Manuscrisele de la Marea Moartă)

Asta nu înseamnă că la gândul întâlnirii cu Dumnezeu, trebuie să ne dorim părăsirea grabnică a acestui tărâm atâta vreme cât mai sunt multe de înfăptuit în planul fizic.

Ştim cu toţii că Mântuitorul ne spune: „Cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura“ (Luca, 6, 38).

Artur Silvestri a dăruit acestui neam, oamenilor, extrem de mult. Sper să-i şteargă Dumnezeu greşelile omeneşti („că nu e om care să nu greşească“) şi să-l răsplăteacă pe măsura dăruirii sale.

ELENA ARMENESCU

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s