AUGUST 1968 , PRAGA IN BATAIA PUSTII – Gabriel Mareş: „Patruzeci de ani de când a început sfârşitul durerii“

Cu patruzeci de ani în urmă, la Praga, se întrezărea speranţa. Nădejdea, nu doar a cehilor şi a slovacilor, ci şi a românilor şi a cetăţenilor altor naţiuni care duceau, fără voia lor, povara dureroasă a „secerii şi a ciocanului”, credinţa că poate exista o alternativă reală la maşinăria comunistă. Deşi era parte la Tratatul de la Varşovia, România nu a înţeles această speranţă ca pe un strigăt de luptă.După o perioadă de destindere politică, cunoscută sub denumirea generică de „Primăvara de la Praga” (începută însă încă din luna ianuarie 1968, când conducerea Comitetului Central al Partidului Comunist Cehoslovac a fost preluată de Alexander Dubcek), în noaptea de 20 spre 21 august 1968, jumătate de milion de soldaţi din URSS, Ungaria, Polonia, R. D. Germană şi Bulgaria, au invadat Cehoslovacia pentru a pune capăt reformelor de parţială democratizare iniţiate de noua conducere de la Praga. >>>>

Anunțuri

ROMANII DIN JURUL ROMANIEI – Lucian Marina: „Impozanta nuntă românească în Timoc“

În cronica relaţiilor dintre Serbia şi România, uichendul rămas în urmă va rămâne înscris cu litere de aur căci, vineri, 1 august 2008, preşedintele României Excelenţa Sa domnul Traian Băsescu cu soţia Maria, la invitaţia omologului sau de la Belgrad, Boris Tadici (Tadić), a ajuns, pentru a doua oară în acest an, în Serbia.Motivul vizitei a fost evenimentul sub genericul ,,Ziua României-ţară prietenă”. Manifestaţia culturală a Organizaţiei non-guvernamentale ,,Serbia noastră”, menită să afirme multietnicitatea, a avut loc în cadrul Şcolii de vară ,,Zilele prieteniei” din localitatea Peruciaţ (Peručac) din Parcul Natural al Muntelui Tara, din partea de Sud-Vest a Serbiei.Pentru românii din partea de Sud-Est a Serbiei, uichendul trecut, rămâne memorabil prin faptul că, la familia Glişici (Glišić) în localitatea Jitkoviţa (Žitkovica) din comuna (citeşte plasa) Golubăţ (Golubac) a avut loc o impresionantă nuntă românească. La acest eveniment de excepţie care a avut loc la 2 august 2008, de Sfântul Ilie, după calendarul Iulian, mirele Iviţa (Ivica) şi mireasa Iasmina (Jasmina) s-au căsătorit atât în faţa ofiţerului stării civile cât şi în faţa preotului, în limba română. Iar, nuntaţii, timp de trei zile cât a durat această nuntă românească de pomină, au putut doar admira cu cât respect şi dragoste au fost practicate obiceiurile de nuntă româneşti, păstrate cu sfinţenie din moşi-strămoşi. >>>>

RETROSPECTIVE – Ioan Mugioiu: „Revoluţia Română şi Europa de Vest“

24 Octombrie 1999. În seara zilei de 17 Decembrie 1989 m-am suit în gara Dunav, din Belgrad, în acceleratul Belgrad-Timişoara-Bucureşti sosind de la Basilea (Elveţia). Descrierea întîmplărilor am făcut-o în articolul <Declaraţie>. Pe această rută mai fusesem încă de două ori în Romania. Deosebit de ciudată a fost situaţia din gara Vîrset (Iugoslavia), unde nu s-a suit nici un pasager, cu toate că sala de aşteptare era plină. Uşile, în spatele cărora stăteau o mulţime de persoane erau încuiate ! De ce ? Ajuns la Moraviţa , am fost daţi jos din vagoane (numai cetăţenii străini !)cu geamantane cu tot şi duşi într-o sală mare. De la cei doi soldaţi de securitate de la intrare am aflat că, peste cîteva ore, vom fi trimeşi înapoi la Belgard, exact ca şi călătorii din seara precedentă. De la unul din soldaţii (cel cu cîine lup) de la intrare (Prenume :Wolfgang , din Bucureşti) am aflat că la Timişoara s-a declanşat o intervenţie străină. Nu-mi venea să cred. Nici nu eram pregătit mental pentru o asemenea ipoteză. Nici unul din pasageri nu a fost controlat sau legitimat. Ceea ce absolut clar am remarcat, a fost existenţa a două grupuri foarte omogene (evident în „civil“): o grupă de poloneze şi un grup de arabi, toţi de acceaşi vîrstă. Cu experienţa europeană, care o am, pot afirma, cu mare probabilitate, că era vorba de un grup de mercenari arabi din Anglia. Probabil aceiaşi care în Timişoara au tras în grupul de copii. Mercenari polonezi, au luptat şi în Croaţia, în numele catolicismului, împotriva sîrbilor ortodocşi. Deasemenea mercenari germani au luptat în Croaţia împotriva sîrbilor. Speculaţiile lansate de diversioniştii vestici, că Securitatea şi Armata au tras, au avut efect moral la timişoreni . Nimeni nu a avut capacitatea de pricepere, că Securitatea sau Armata nu ar fi întreprins o asemenea acţiune. Din multe motive. Spun aceasta ca anticomunist. >>>>

ROMANII DIN JURUL ROMANIEI – Eva Iova: „Români din amintiri“

De aceasta data, scrierea mea nu se va referi la acele persoane care, pentru bani si pentru a bucuria de a distruge din interior comunitatea, intra in autoguvernarile romanesti, se dau drept romani, decid despre soarta scolilor si gradinitelor noastre fara ca ei sa vorbeasca limba noastra, sa cunoasca traditiile romanesti. Etnobisnitarii, al caror nume pana acum zece ani nici nu-l stiam, au fost si vor fi, din pacate inca (prea) mult timp, subiectul disputelor dintre membrii comunitatii romanesti din Ungaria.
Mai nou apar insa printre noi tot mai multe persoane, care dupa ce ani sau decenii de-a randul si-au ascuns radacinile lor romanesti, in momentul cand le este in interes sau au si cel mai mic avantaj din acest lucru, se afiseaza ca romani. Portretul romanului din interes nu este greu de creat: acesta vorbeste romaneste numai cand vrea sa obtina bani de la un oficial din Bucuresti, iar cand ii intoarce spatele, crezand ca acela nu-l mai aude, imediat schimba pe limba ungureasca; isi aduce aminte de originea lui romaneasca numai atunci cand i se ofera pe gratis un blid de popricas la vreun festival gastronomic romanesc; isi da copiii la scoala romaneasca, nu ca acestia sa invete romaneste, ci pentru ca a auzit ca acolo se obtine mai usor bacul si examenul de limba, iar odrasla lui are mari sanse sa-si petreaca vacantele pe litoralul romanesc fara sa-l coste vreun ban si nici macar nu trebuie sa stie bietul copil sa zica „buna ziua”. >>>>

LUMEA VAZUTA DE LA TISMANA – N.N. Tomoniu: „Alina şi balul madamei Europa“

Un amic, mare politician, „nu spui care” vorba lui nea Iancu, m-a sunat taman din fosta „Casa Poporului”, respectiv după vremurile noi „Palatul Parlamentului”, ca să mă certe pentru articolul meu „Coana Europa bagă bombe la cuptor”.

– Dacă nu eram noi politicienii ca să îndeplinim „foaia de parcurs” stăteam şi acum la coadă la intrarea în Europa iar tu mai scriai pe dracu’ pe Internet, nici calculator n-ai fi avut! zicea el cu năduf.

– Măi dragule, acum au Internet şi cei din Papua sau Noua Guinee, chestia asta ţine de „ştiinţă şi tehnică” nu de politică iar foaia aia voastră „de parcurs” tare seamănă cu invitaţia la bal a unei rude sărace, pentru ca să aibă cine mătura sala de bal la final…

Aşadar, dacă tot veni iar vorba de Madam Europa, să ne mai aplecăm puţin asupra temei lărgirii UE şi a participării noastre la balul european!

Să măsurăm întâi „avantajele” ca să-i fac pe plac amicului meu. Deci, imediat după ’89, punem pe locul întâi deschiderea graniţelor care a permis regăsirea Europei. Să observăm însă de la bun început, că regăsirea Europei nu s-a făcut „de la cap”, adică de la politicieni. Noii politicieni în frunte cu Iliescu erau prea preocupaţi ca să construiască noul comunism cu faţă umană. Pentru că, aşa cum se exprima Iliescu, celuilalt comunism îi fuseseră „întinate idealurile” de către Ceauşescu. Un neocomunism victorios era deci „noua orientare a clasei politice”, vorba generalilor care se perindau la TVR chiar din primele ore de când televiziunea devenise „liberă”. >>>>

BILANT SI PERSPECTIVE – Cezar Adonis Mihalache: „Speţa iredentismului“

Tăvălugul pus în mişcare de maghiarii din guvern striveşte încet, dar sigur, fundamentele statului român, lăsând în urma un teren arid pe care buruienile secesiunii autonomiste prin rădăcini. Persuasiv, iredentiştii reuşesc să traseze conturul unei entităţi pe care noi, simplii cetăţeni, o vom conştientiza abia când va fi prea târziu.

După ce s-a creat primul cadru oficial de folosire legală în actele oficiale a denumirii de ţinutul secuiesc (şi nu oricum, ci sub dreptul de marcă înregistrată la OSIM în limba… maghiară), s-a creat şi primul post de funcţionar public responsabil cu identificare problemelor ţinutului secuiesc. Nu este totuşi o strategie nouă… Dimpotrivă, construcţia prin care se încearcă legitimarea unui abuz teritorial-administrativ are la bază scenarii deja verificate. Aşa s-a procedat, de exemplu, şi în cazul altor situaţii delicate, chestiuni care acum câteva decenii ar fi stârnit revolta românilor fiind încet-încet aduse în firescul de zi cu zi.

Speţa legitimării iredentismului, cum ar ar putea fi denumit procesul prin care guvernanţii (iar aici nu mai contează culoarea politică) se obligă la acceptarea scrijelirii pilonilor statului român cu mucegaiul iredentismului şi al extremismului până la mult dorita sufocare a fiinţei româneşti, a urmat punct cu punct un diabolic program de insinuare în memoria colectivităţii. Întâi, problema autonomiilor a fost pusă în diferite oficine mass-media. >>>>

OPINII – Ionuţ Ţene: „Rusia nu se mai lasă păcălită“

Războiul din Caucaz, la graniţa maritimă a României, e un moment de îngrijorare şi de reflecţie pentru autorităţile nostre. Analiza CSAT-ului, Guvernului şi Preşedinţiei nu trebuie accesată în mod maniheist, adică în alb sau negru. În 1999, când Slobodan Miloşevici a intervenit brutal cu armata în Kosovo să-l reintroducă în spaţiul politic şi naţional al Serbiei şi să elimine organizaţia teroristă UCK, comunitatea internaţională în frunte cu SUA şi ţările Uniunii Europene au reacţionat imediat. Serbia a f ost bombardată de NATO, iar Milo şevici după căderea de la putere a fost expediat la Haga ca şi criminal de război, unde moare în condiţii suspecte. Atunci Occidentul a considerat Serbia ca un stat agresor care a intervenit împotriva unei regiuni separatiste cu etnici albanezi, deşi făcea parte de jure din componenţa Iugoslaviei de atunci. Acum, în Caucaz, preşedintele georgian Mihail Saakasvili intervine militar în regiunea separatistă rusofonă Osetia de sud şi atacă trupele ruse, care erau sub comandă ONU. De data aceasta, Rusia intervine ferm şi înfrânge trupele georgiene pătrunzând în teritoriul Georgiei. În acest context, Mihai Saakasvili este perceput de către SUA, şi mai puţin de către ţările UE, ca un erou al democraţiei care a încercat să-şi recupereze teritoriile georgiene cu populaţie rusofonă, teritorii care erau totuşi şi sub control internaţional. Această atitudine e apreciată, deoarece este anti-rusească, dacă această agresiune era ipotetic îndrep tată împotriva Turciei era foar te blamată de aceleaşi state occidentale. >>>>