IN MEMORIAM – Artur Silvestri pretutindeni!

Stimaţi scriitori, colaboratori şi cititori,

dragi prieteni ai marelui MENTOR Artur Silvestri,

Vă mulţumim pentru respectul şi afecţiunea cu care aţi scris şi aţi trimis, articole, eseuri,  poezii, însemnari , etc, despre personalitatea şi opera marelui scriitor patriot şi mentor Artur Silvestri şi pentru grija cu care aţi păstrat şi aţi trimis secvenţe de corespondenţă.

O parte din aceste materiale le-am publicat deja în reviste, dar vor vedea în curând şi lumina tiparului, împreună cu materiale nepublicate on-line, în volumele pe care le pregătim. Vă mulţumim tuturor pentru această colaborare din care s-au adunat sute de pagini onorante pentru cei care le-au scris, în amintirea şi  permanenţa vie a  marelui mentor Artur Silvestri printre noi. Şi vă aşteptăm în continuare cu orice material, text, corespondenţă sau fotografie, puteţi contribui.

Dar, în afară de revistele ARP on-line şi de revista Viaţa de pretutindeni(condusă de Dl Sabin Bodea), există şi alte reviste şi ziare care au dedicat pagini întregi  lui AS, personalităţi şi organizaţii care i-au dedicat evenimente şi creaţii, etc. Chiar unii dintre dumneavoastră au trimis (şi foarte bine şi lăudabil au procedat), materiale despre Artur Silvestri pentru publicare în alte reviste, ziare, culegeri de articole, etc.

Ar fi în folosul tuturor să aflăm cu toţii ce evenimente s-au mai organizat, ce materiale s-au publicat, ce publicaţii (din ţară şi din afara ţării) au postat fotografii, materiale, etc despre mentorul nostru Artur Silvestri.

Pentru aceasta, inaugurăm în toate revistele ARP on-line, rubrica de ştiri” IN MEMORIAM  Artur Silvestri pretutindeni ”. Vă invităm pe toţi să colaboraţi, trimitând pe adresa noastră   mariana.braescu.silvestri@gmail informaţii despre acestea şi anume: titlul materialului pe care dvs l-aţi găsit, citit, sau chiar trimis, pagina-rubrica în care a fost publicat, datele revistelor şi ziarelor tipărite sau on-line în care aţi văzut materiale publicate (poate şi copii ale acestora), informaţii despre acţiuni comemorative, chiar dacă acestea au fost organizate într-un mic grup de prieteni. Toate acestea vor constitui ştiri în noua rubrică pe care o inaugurăm şi pe care o putem susţine, desigur, numai cu ajutorul dumneavoastră.

Astfel, putem contribui fiecare, scriitor sau cititor, să menţinem vie prezenţa marelui mentor Artur Silvestri între noi, în universul atât de iubit lui, al publicatiilor ARP.

Vă aşteptăm cu orice informaţii de acest tip pe adresa mariana.braescu.silvestri@gmail.com

Valentina Becart: „Scrisoare imaginară…“ (in memoriam ARTUR SILVESTRI)

valentina-bisog-becartthumbnailDragă Domnule Artur Silvestri,

Nu înţeleg, sau poate înţeleg prea bine, şi nimeni nu-mi poate interzice –

să nu mă las copleşită, să nu mă las  „pradă” tristeţii şi  furiei… gândindu-mă la acea zi de 30 noiembrie…

Şi nu ştiu cum, şi de ce, Dumnezeu cheamă „acasă” mult prea devreme – pe acei oameni

minunaţi de care ne agăţăm uneori cu disperare… şi pe care am vrea să-i ştim lângă noi o

veşnicie!

Rătăceam plină de îndoieli prin labirintul întunecos al vieţii – în căutarea identităţii mele – şi chiar Dumnezeu mi-a trimis în cale un Om deosebit… care m-a încurajat să-mi încerc „aripile” fără teamă! Şi ce sublim a fost zborul! Mă înălţam din ce în ce mai sus – şi cerul vieţii mele – devenea tot mai senin, tot mai promiţător… Şi cu câtă recunoştinţă îmi întorceam privirea către „cel” trimis ca o „taină” să aducă un strop de bucurie, de lumină

în existenţa-mi cernită…

Şi, nu ştiu dacă v-am mărturisit… dar Universul s-a îmbogăţit cu un „cânt” – cântul

inimii mele! Sunt sigură că acum îl ascultaţi… şi sufletul vi se umple de fericire. Nu cred că

aţi bănuit cu câtă emoţie şi încântare aşteptam apariţiile poemelor mele în „Tânărul-scriitor”,

„Luceafărul”, „Ecoul” ş.a… reviste ce au văzut lumina şi au cunoscut truda muncii d-voastră

(ca preşedinte fondator ARP). Şi mai mult decât atât, dăruirea totală cu care aţi înfăptuit toate

acestea – conştientizând că – numai aşa lumina lor va dăinui şi valorile „spirituale ale acestui

neam” se vor păstra.

……………………………

Acum… privesc o fotografie care are ataşat – un minunat trandafir roşu

–  undeva în partea de jos … şi câteva rânduri: „a plecat dintre noi…”

Nu! Niciodată!

Atâta vreme cât voi aşterne un cuvânt pe hârtia albă… mă voi gândi la minunatul, la valorosul Om de cultură, ARTUR SILVESTRI – care m-a îndemnat să-mi încerc „zborul”

şi să cred în reuşită… şi voi trimite „scrisori imaginare” către neant… ştiind că „acolo” există

cineva care nu va rămâne nepăsător – şi gândul acesta mă va umple de bucurie, de tristeţe, de… şi cu tăinuită grijă îmi voi ascunde „marea de lacrimi” –

Cu adâncă şi neţărmurită recunoştinţă,

Valentina Becart

Poeme

(in memoriam Artur Silvestri)

Se răsturnase cerul ca o poartă

Se răsturnase cerul ca o poartă

la ieşirea din pădurea înverzită.

sub pleoapa zilei – ce privea uimită

tremura lumina… uşor înfiorată…

am şovăit…

dar zborul alb de îngeri

ne-a fascinat

şi plini de încântare – le-am zâmbit.

… şi ce sublimă a fost primirea noastră

în necuprins albastru

şi cât de tandru – două lacrimi străluceau –

în ochi senini de astru…

ne prinse strâns în braţe

– culoarea chemărilor spre casă –

şi inimile jubilând

în voia gândului senin

purtate ca un vis – se lasă…

… pădurea se frământă-ndurerată

plânge… e geloasă

dar cu priviri duioase…

ne urmăreşte pasul – ce se pierde –

dincolo de freamăt şi de poartă…

pas călăuzit… de cânt triumfător

de bucuria şi nestinsul dor

al grădinilor mereu în floare

şi de liniştea scăldată-n soare

din pridvorul „primei case”

„primei case”…

(din ciclul poeme becartiene)

Sub povara luminii…

Nu mai găsesc lumina

cu care ochii-mi îmbătam

şi-n care

sufletul candid

ca un prunc – îmi îmbăiam.

…s-a prăbuşit pădurea

abia înverzită

peste gându-mi

ce-a zăbovit o clipă

la umbra-i boltită.

…frunza-i visătoare

n-a avut habar şi n-a crezut

că trupul falnic

ce se-nălţa spre soare

era doar – umbra unui ideal –

ce-a cutezat mult prea sus

spre „grădini” nepermise…

…şi iată-l acum

abia înverzit

nevinovat prăbuşit…

sub povara luminii

povara luminii…

din ciclul „poeme becartiene”

CU PRETUIRE,

VALENTINA BECART

Romulus Dan Busnea: „Un nume de excepţie în cultura română: Artur Silvestri“

,, Şi în nopţile mele de tulburare când, citind ceea ce îmi mărturiseau, de la depărtare, suflete ce poate că nu întîlnisem niciodată, îmi dădeam seama că, dincolo de cele văzute, există o Putere mai mare ce ne face să ne aşezăm împreună şi să ne străduim să reclădim totul prin <<revoluţia tăcută>>. Noi ne aflăm în taina Timpului Nemărginit” (Artur Silvestri, MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ LITERARĂ, vol I, Editura CARPATHIA PRESS, 2006)

Încă o dispariţie cutremurătoare şi neaşteptată, ne-a tulburat sufletele la aflarea veştii că Artur Silvestri nu mai este printre noi. Personalitate complexă, aş spune desăvârşită în raport cu ceeea ce se perindă astăzi prin cultura română – cu excepţia celor câteva nume mari – a reuşit să strângă aprecieri dintre cele mai frumoase din partea celor care l-au cunoscut şi care i-au parcurs opera publicistică concretizată în cele peste 45 de cărţi scrise, în cele peste două sute de studii de istorie literară şi de istoria civilizaţiilor, ca şi în bogata sa activitate jurnalistică, edificatoare prin cele peste 2.500 de titluri. Sânt atât de multe, de impresionante şi de emoţionante opiniile despre opera lui Artur Silvestri cât şi despre persoana sa, încât mi-a fost foarte greu să fac o selecţie. Mă simt dator şi de această dată în a prezenta câteva dintre acestea, deoarece mi se pare normal ca argumentele de până acum să fie însoţite mai ales de părerile celor care l-au cunoscut îndeaproape. Dar şi a celor care au fost influenţaţi în mare parte de atitudinea sa verticală, de iscusinţa mânuirii scrisului şi de gândul cu adevărat românesc ce-i susţinea în permanenţă simţirea faţă de glia strămoşească, faţă de marile valori ale neamului românesc, adevărate repere pentru fiinţa românească. Referitor la acest ultim aspect, Artur Silvestri, a fost unul dintre puţinii care n-au ignorat şi n-au luat în derâdere demersul publicistului Gheorghe Gavrilă Copil, cu privire la canonizarea lui Eminescu- la care m-am asociat şi eu cu ceva timp în urmă şi pe care vreau să-l pun în aplicare aşa cum am promis printr-o intervenţie scrisă. Punctul său de vedere referitor la acest subiect este unul foarte realist, dar în nici un caz, unul de abandon. ,,Privitor la Eminescu, am atras atenţia asupra câtorva eseuri extraordinare ale lui Andrei Vartic, de la Chişinău, un gânditor fenomenal; unul dintre ele este important căci atinge <<tema sanctificării>>, fără a o denumi. Iată, deci, că tema preocupă şi va trebui dezvoltată cândva. <<Scrisoarea>> dlui Copil ar fi utilă ca iniţiere de dialog, şi ar merita publicată, însă va deveni cu adevărat importantă numai dacă s-ar organiza, pornind de la ea, o dezbatere pe această temă, conţinând opinii diferite; căci, dacă se publică aşa cum este, va fi trecută cu vederea sau luată peste picior, întrucît la <<atitudine ludică în teme mari>>, nu ne întrece nimeni. Esenţial ar fi, să se poată <<deschide>> dosarul Eminescu, spre a se observa <<locul lui pe cerul nostru sufletesc>>; de aici, orice dezvoltare (sfinţenia la români, canonizare şi sfinţenie, sfinţi români/sfinţi universali etc.) ar fi posibile şi de dorit, căci nu s-au examinat decât sumar şi fără continuitate”, scria autorul într-un fragment din volumul ,,Bazaar”.

Dar iată şi câteva dintre cele mai frumoase gânduri aşternute pe hârtie despre Artur Silvestri, întru luare aminte şi pomenire veşnică a celui care a fost şi va rămâne un nume de referinţă pentru cultura română: ,,Când i-am vorbit domnului Silvestri de o Românie profundă, cea de care vorbea Octavian Paler, dumnealui mi-a vorbit de o Românie tăcută, aceea care păstrează ceea ce este durabil, bun şi frumos, adică ceea ce este definitoriu pentru noi ca naţiune, o Românie tainică, discretă aşa cum a fost el însuşi. Niciodată în convorbirile pe care le-am purtat, energiile negative nu au primat. Avea o superioritate a spiritului care-l ridica deasupra clipei. Omul Artur Silvestri, avea propria lume – lumea cărţilor, avea şi propriul ideal. A crezut în steaua sa şi acum steaua sa l-a chemat acolo, între taine. A fost mult mai înţelept decât alţii. Nu şi-a risipit energiile în revolte, în lupte inutile. Nu a demolat destine. L-a construit pe al său, în ciuda adversităţilor, a rebours, poate împotriva tuturor”. Ana Dobre

,,Bătăios în perioada luceferistă, angajat în felurite campanii de presă şi războaie ideologice, oferindu-şi apoi o voluntară retragere (<<dispariţia publică>> fiind o întremătoare adâncire în sine), Silvestri împăca – aş zice miraculos – succesul în afaceri (fiind, se ştie, un expert în piaţa imobiliară) cu largile desfăşurări eseistice, încercând a descifra pentru noi <<revolta fondului neconsumat>>, procesele modelatoare enigmatice, ciclicitatea cu irizări fantastice. Ioan Barbu

,,La o manifestare culturală organizată de el şi soţia sa, scriitoarea Mariana Brăescu Silvestri, mi-am dat seam că religia creştină, în forma sa originală, ortodoxă este axa întregii sale opere enciclopedice pusă în întregime în folosul oamenilor. La trecerea în eternitate a marilor personalităţi ale neamului, făcea tot ce se putea pentru a publica o carte despre cel dispărut. Să ne reamintim de Patriarhul Teoctist, de Raoul Şerban. Artur Silvestri iubea fără să-i cunoască pe copii, cărora le dona cărţi la bibliotecile şcolare, pe autorii pribegi din lumea largă pe care-i promova în publicaţiile şi editurile sale. Şi toate acestea, fără nici un interes material. Viorel Roman, Bremen, Germania.

Sânt doar o parte din multitudinea opiniilor şi impresiilor despre una dintre personalităţile de marcă ale culturii române contemporane, care poate sta – fără tăgadă- alături de Eliade, Noica, Petre Ţuţea şi mai recentul mare actor şi gânditor creştin, Dan Puric. Sper ca toate consideraţiile legate de personalitatea şi vasta operă publicistică a lui Artur Silvestri, să fie adunate într-o carte, pe care de altfel, a şi promis-o familia sa, prin distinsa sa soţie, Mariana Brăescu. Din păcate, ca şi în cazul marelui  poet Cezar Ivănescu, mass-media – şi în special televiziunea, au prezentat într-o prea mică măsură profilul cultural al acestui mare OM. Ne revine fiecăruia dintre noi, obligaţia morală de a păstra neşterse amintirile legate de păstorii neamului românesc, de a-i omagia şi de a ne închina lor, adevărate icoane ale spiritualitâţii româneşti, printre care, la loc de cinste se situează pentru veşnicie, Artur Silvestri, un om pentru eternitate.

Romulus Dan Busnea – redactor Ziarul de Bacău şi colaborator la revistele de cultură şi spiritualitate Ateneu, Plumb, Credinţa Ortodoxă. Textul va fi publicat integral în revista Plumb care apare lunar la Bacău (pentru luna ianuarie 2009).

Cu deosebit respect şi adâncă recunoştinţă pentru tot ce faceţi pentru cultura română,

ROMULUS DAN BUSNEA – 22.01.2009

Al. Florin Ţene: „Condamnarea lui Socrate – O eroare a istoriei, sau a juraţilor?“

Se dedică memoriei lui Artur Silvestri

al-florin-teneNu de puţine ori , de când a început să funcţioneze şi la noi principiul libertăţii cuvântului ca într-o societate democratică, mi-am pus întrebarea dacă condamnarea lui Socrate a fost dreaptă sau hotărârea juraţilor a fost influienţată de mentalităţile vremii, privind condamnarea unor idei?

Se cunoaşte faptul, mai ales din „Apologia“ lui Platon, că în anul 399 î. d. Ch. , Socrate a fost judecat sub acuzaţia de lipsă de pietate şi de corupere a tineretului atenian. În faţa celor 500 de juraţi Socrate a ţinut o cuvântare amplă care nu i-au convins pe juraţi de nevinovăţia sa, aşa cum nici , mai târziu, Iisus nu a convins pe romani şi israeliţi de adevărul spuselor sale.

Condamnarea lui Socrate s-a bazat pe o majoritate foarte mică. Astfel , 280 de juraţi s-au declarat pentru condamnare, iar 220 pentru achitare. După cum se observă, încă 30 de voturi în favoarea achitării ar fi creat egalitatea de voturi. În Atena antică egalitatea de voturi ar fi dus la achitarea inculpatului. Socrate era conştient de acest adevăr, o ştim din Apologia lui Platon unde el îşi exprimă surprinderea privind diferenţa de voturi pe care s-a bazat verdictul. El recunoaşte: „Nu m-am aşteptat la o majoritate atât de mică, „spunea el“ ci la una mare“. Socrate era surprins pentru faptul că învăţăturile lui fuseseră considerate, de-alungul întregii sale vieţi, drept ostile faţă de democraţia ateniană. În aceste condiţii, dacă aşa- numiţii demos, care era poporul atenian de rând, ar fi fost atât de ignoranţi şi încărcaţi de prejudecăţi pe cât credea Socrate, el nu ar fi avut într-adevăr nici o şansă. Dar după cum a fost votat verdictul de către juraţi a dovedit că el avea şanse considerabile-că acestora nu le-a fost uşor să-l condamne. Acest fapt se datorează faptului că libertatea cuvântului era predominantă în viaţa politică şi artistică a Atenei. Despre această realitate o spune cu mândrie Pericle în „Istoria Războiului Peloponeziac“ scrisă de Tucidide-este vorba de „şcoala Ellasului“. Datorită acestui fapt filozofi din zona bazinului mediteranean poposeau la Atena atraşi de marele interes cu care publicul atenian le asculta cuvântările. Socrate declarase că nu luase niciodată parte la vreuna dintre conspiraţiile împotriva guvernului atenian şi că nu comisese nici un act vădit împotriva acestui guver, însă acuzarea nu a oferit nici o dovadă care să conteste aceste afirmaţii. El se considera că îşi făcuse datoria de soldat-cetăţean. În acest context, pot afirma că a fost condamnat pentru ceea ce spunea şi gândea-a fost, pur şi simplu, o condamnare a unor idei, şi în concluzie, a fost o decizie care contravenea fundamentalelor tradiţii ale oraşului-stat Atena.

Din păcate Socrate nu a invocat în apărarea sa libertatea cuvântului, dacă ar fi invocat principiile fundamentale ale democraţiei ateniene, în mod cert, ar fi reuşit să obţină o majoritate de voturi în favoarea achitării. Se pune întrebarea de ce nu a făcuto?Socrate nu credea în valoarea libertăţii cuvântului şi dorea să fie condamnat. Cercetătorii afirmă că există dovezi că el dorea să moară şi că a decis să-i provoace deschis şi sincer pe juraţi. În tot acest context există o divergenţă fundamentală dintre premizele democraţiei ateniene şi învăţăturile lui Socrate. O seamă de probleme fundamentale existau în privinţa cărora între Socrate şi marea majoritate a compatrioţilor săi existau deosebiri ireconciliabile şi chiar antagonice. Gândirea lui Socrate era antidemocratică şi antipolitică în sensul grec al cuvântului. El dezaproba aşa-numitul polis, indiferent dacă era guvernat de cei mulţi, ca în cazul democraţiei, sau de cei puţini ca în cazul sistemelor oligarhice. Peste toate acestea Socrate nu credea că poporul era capabil să guverneze. El considera comunitatea o turmă de oi ce trebuie să aibă un cioban drept stăpân, iar ciobanul nu se consultă cu oile.

Concepţia dominată în Grecia antică , pe care a definito mai târziu Aristotel, era că omul este un animal politic care trăieşte într-un oraş-stat sau comunitate, koinonia. El mai spunea că viaţa de comunitate era posibilă deoarece omul, spre deosebire de animale, posedă logos, capacitatea vorbirii inteligente bazată pe raţiune şi capapbilă că convingă. Spre deosebire de Socrate, Aristotel nu considera procesul ajungerii la ştiinţă o cursă metafizică în căutarea unor definiţii absolute, ci drept o acumulare continuă de înţelepciune cotidiană filtrată şi distilată din experienţa cotidiană de viaţă.

Socrate, aşa cum se spune în Memorabilele lui Xenofon, era de dorit să guverneze „omul care ştie“. Desigur, acesta era germenele noţiunii lui Platon cu privire la guvernarea de către un rege-filozof. Socrate susţinea că Oracolul de la Delfi ar fi spus că nu exista om mai înţelept decât el. Însă, el şi-a petrecut întreaga viaţă demonstrând că ştia că nu ştia, fapt ce îl plasa pe o treaptă superioară faţă de ceilalţi atenieni. El nutrea o afecţiune faţă de Sparta, marele rival şi duşman al oraşului-stat Atena. Spre deosebire de Atena, Sparta nu a avut niciodată un Partenon sau un teatru. Alături de Creta erau pustiurile culturale ale Greciei antice. Aceste două cetăţi, Sparta şi Creta erau stat militariste. Ştim de la Platon că Socrate admira aceste oligarhii militariste. Socrate făcea parte din clasa tinerilor aristocraţi care urau democraţia. El devenind idolul acestora, printre care se numărau Platon şi Xenofon. În ultimii ani ai vieţii lui Socrate, datorită înfrângerilor militare suferite de Atena, tinerii aristocraţi simpatizanţii lui Socrate, au răsturnat de două ori, cu concursul Spartei, orânduirea democratică şi au instituit un regim de dictatură. Prima răsturnare a sistemului democratic a avut loc în 411 î. d. Ch. iar cea de-a doua de o grupare ce-şi zicea Cei Treizeci, condusă de Critias şi Carmides, rude a lui Platon şi foşti elevi ai lui Socrate. Aceştia apar în dialogurile lui Platon ca figuri venerate. În aceste condiţii Socrate ar fi devenit erou dacă îşi ridica vocea împotriva Celor Treizeci sau ar fi părăsit oraşul şi s-ar fi alăturat opoziţiei. Totuşi în „Memorabilele“ lui Xenofon, Socrate nu apare ca fiind în raporturi bune cu Critias şi Cei Treizeci. Aceştia au folosit proprietăţile lui Leon pentru a acoperii cheltuielile suferite cu întreţinerea garnizoanei spartane care ocupase Atena. Şi care îi ţinea pe dictatori la cârma statului atenian. După părerea este că dacă Socrate nu ar fi fost condamnat, dacă l-ar fi avertizat pe Leon, dacă ar fi făcut o declaraţie publică de protext, dacă ar fi denunţat acele acte imorale şi ilegale şi dacă ar fi părăsit oraşul alăturându-se opoziţiei. Însă el a făcut invers faţă de propriile idei de virtute promovate de-alungul întregii sale vieţi. Socrate era decis să-i aţâţe pe juraţi împotriva lui. Dovezile, în acest sens, se află în „Apologia“ lui Xenofon. „Apologia“ lui Platon ascunde câteva lucruri esenţiale. Xenofon este de acord că modul de apărare susţinut de Socrate era voit să provoace condamnarea sa. Dar acest fapt susţine Xenofon nu ar fi trebuit să mire pe nimeni, fiindcă Socrate dorea să moară. Atât Xenofon, cât şi Platon spun că cea ce a stârnit dezaprobarea juraţilor a fost afirmaţia lui Socrate că Oracolul de la Delfi îl calificase drept cel mai înţelept om. Sau, în formularea mai enigmatică a lui Platon, că nu există un om mai înţelept ca el. În „Apologia“ sa, acesta relatează că afirmaţia lui Socrate a stârnit strigăte de mânie în rândurile juraţilor.

După proces în „Crito“, discipolii lui Socrate se plângeau că Socrate nu s-a apărat cum se cuvenea. După un timp, în „Fedon“, ei sugerează chiar că mentorul lor părea decis să comită un fel de act de sinucidere. La aceste opinii condamnabile, Socrate răspunde printr-un discurs deosebit, mistic, dar în esenţă lipsit de sens, în care susţine că filozoful are menirea zeiască să caute moartea drept împlinire, deoarece numai prin moarte, sufletul este eliberat de trupul muritor şi devine capabil să cumpănească Ideile eterne şi neschimbătoare. „Fedon“, în această situaţie, devine o odă închinată morţii şi eternităţii ei.

În apărarea lui, era de-ajuns ca Socrate să evoce libertatea cuvântului care pentru atenieni era un drept fundamental. Grecii antici aveau patru termini pentru noţiunea de libertatea cuvântului. Cel mai vechi apare în opera lui Eschil, este compus din adjectivul eleutherus (liber) şi stomos (gură). Cel de-al doilea cuvânt apare în scrierile lui Herodot care este isegoria (etimologic înseamnă egalitate privind dreptul de a lua cuvântuil), următorul este parrhasia (dreptul de a face uz de libertatea cuvântului) care a apărut în piesele lui Euripide. Şi al patrulea cuvânt este isologia(egalitate în privinţa dreptului de a lua cuvântul).

Văzând importanţa pe care o dau atenienii libertăţii cuvântului, Socrate , în apărarea sa ar fi trebuit să invoce acest deziderat la care atenienii şi juraţii erau foarte sensibili. El trebuia să spuna:Adevărata libertate a cuvântului nu constă în a putea spune sau gândi ceea ce spun şi gândesc conducătorii, indiferent dacă aceştia îi reprezintă pe cei puţini sau pe cei mulţi. Chiar şi sub cel mai nefast dictator nu este interzis să fi de acord cu el. Libertatea cuvântului este libertatea de a nu fi de acord.

Ideile nu sunt atât de fragile ca oamenii. Socrate ştia că ideile lui-şi exemplul dat de el-aveau să dăinuiască şi că Atena avea să poarte pata morţii lui. Sorbind cupa cu otravă de cucută Socrate a trecut din efemera viaţă în trăinicia eternităţii. „Moartea lui Socrate“, înconjurat de discipoli, este eternizată sugestiv, într-un tablou executat în anul 1787, de Jacques Louis David.

AL. FLORIN ŢENE

Elena Armenescu: „Artur Silvestri: un misionar cultural sub semnul împlinirii Legii“

elena-armenescuthumbnail„Învăţătura lui Dumnezeu se împrăştie în sufletele pregătite s-o primească prin înţelepciunea necreată şi Cuvântul dumnezeiesc. Ea este o părticică din El Însuşi şi fără de moarte. Este pusă la îndemâna oricui şi este dăruită mai din belşug celui smerit cu inima. “ (Arsenie Boca).

Acest enunţ al părintelui Arsenie Boca se potriveşte foarte bine în cazul lui Artur Silvestri.

Învăţătura lui Dumnezeu poate fi dăruită sub multe forme oamenilor, nu neapărat prin intermediul preotului ci prin tot ce înseamnă faptă culturală plină de un conţinut pozitiv, de speranţă, de optimism, în concordanţă cu Legile divine.

Artur Silvestri a fost un misionar cultural, sub semnul împlinirii Legii. Când tot ce a iniţiat atinsese şi se desfăşura la un anumit apogeu, vestea trecerii lui în nefiinţa a fost pentru cei care l-au cunoscut ca un fulger trăznitor.

Astfel, alături de soţie, rude, cunoştinţe apropiate, peste o sută de oameni de cultură – în special scriitori – am fost şi eu prezentă la un eveniment deosebit de trist pe care nu l-a dorit nimeni, pe care nu mi l-am imaginat niciodată: conducerea pe ultimul drum a lui Artur Silvestri!

Ostaş neobosit a lui Hristos, un promovator al adevărului întru reinstaurarea armoniei pe pamânt, a meritat prezenţa tuturor (în ziua de 4 decembrie 2008) ca un act de supremă apreciere pentru cel care ne părăsea ne-voit, sub semnul crud al destinului. Nici un muritor nu ştie când îi vine ceasul de pe urmă:

De aceea, mereu toţi care-L urmează

Pe Hristosul înviat, zidesc şi durează

Nădejdea, iar prin pilduitor sacrificiu

Înalţă credinţei mândru, măreţ edificiu!

Artur Silvestri a avut credinţă în Dumnezeu şi-n resursele de suflet ale acestui neam ca mulţi alţi înaintaşi ori contemporani. Ştia cu adevărat ce însemnătate are patrimoniul cultural al unui popor, mai ales acum, în vremuri tulburi (din nou tulburi!), când ne confruntăm fie cu distrugerea unor clădiri, documente – mai mult sau mai puţin intenţionată – ori furtul comorilor naţionale fie ele confecţionate din aur ori aşternute pe hârtie, pe pânză. S-a simţit chemat şi a hotărât să consolideze şi să înalţe – mai mult decât Ministerul Culturii – vechea moştenire. Patrimoniul nostru cultural mai are însă un mare duşman numit Uitare! În primul rând, el pe acesta l-a combătut: a răscolit cronicile colbuite, a căutat în rafturile cu arhive şi i-a aşezat într-o lumină proaspătă, nominalizându-i ca într-o sfântă pomenire, pe toţi care au contribuit de-a lungul timpului cu energia lor mentală la menţinerea nestinsă a flăcării culturii acestei naţii. A scris, a tipărit şi a publicat, a apărut la televiziuni, a dat interviuri, a luat atitudine! A fost un luptător angajat cu totală responsabilitate în munca sa de a reaşeza la locul cuvenit pe cei trecuţi sau aflaţi în primejdia învăluirii în ceaţa uitării, ca un adevărat restaurator moral.

Cu toate acestea când vine clipa finală – cum s-a întâmplat din nefericire şi cu Artur Gabriel – nimeni nu poate cere să mai rămână… nici măcar o zi în plus invocând faptul că nu şi-a terminat proiectele (opera).

Soţia – distinsa scriitoare Mariana Braescu – femeia care i-a stat alături şi la bucurii şi în suferinţă, zdrobită de durere a acoperit sicriul cu ceea ce ştia că i-a fost lui cel mai drag dintre simbolurile de pe pământ: tricolorul, drapelul României, al ţării pe care a slujit-o cum a ştiut el mai bine, cu gândul, cu fapta, cu scrisul.

Sub influenţa fenomenului de civilizare am învăţat să fim reţinuţi în exprimarea sentimentelor fie ele de prea mare bucurie ori de tristeţe extremă şi nu le voi da acestora curs.

Pe de altă parte creştini fiind, ştim că sufletul este dăinuitor în eternitate, unde urmează căile necunoscute nouă, muritorilor, descoperite acum doar celui trecut în altă dimensiune. Poate pentru a-mi susţine optimismul credinciosului în viaţa din eternitate chem în minte un psalm scurt:

„O, dacă cuvintele mele

Ar putea să fie gravate în piatră

Pentru totdeauna!

Eu ştiu, Creatorul meu este viu

El va apare la sfârşitul timpurilor

Pe pământ şi în ceruri

Şi chiar dacă viermii vor distruge corpul meu,

Tot îl voi vedea pe Dumnezeu. “

(traducere din Manuscrisele de la Marea Moartă)

Asta nu înseamnă că la gândul întâlnirii cu Dumnezeu, trebuie să ne dorim părăsirea grabnică a acestui tărâm atâta vreme cât mai sunt multe de înfăptuit în planul fizic.

Ştim cu toţii că Mântuitorul ne spune: „Cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura“ (Luca, 6, 38).

Artur Silvestri a dăruit acestui neam, oamenilor, extrem de mult. Sper să-i şteargă Dumnezeu greşelile omeneşti („că nu e om care să nu greşească“) şi să-l răsplăteacă pe măsura dăruirii sale.

ELENA ARMENESCU

Să scriem împreună despre Artur Silvestri, acest MECENA al culturii româneşti, pentru noi şi pentru generaţiile care vor urma!

Stimati colaboratori, scriitori si cititori, dragi prieteni ai lui Artur Silvestri,

Am primit de la dumneavoastra multe texte emotionante si valoroase ca şi continut, stil literar, valoare morală, pentru care vă transmitem multumirile, aprecierea noastra caldă şi respectul nostru. Vi le transmitem acum, fiindcă nu am reuşit să răspundem individual tuturor celor care ne-au scris pe adresa mariana.braescu.silvestri@gmail.com. Toate mesajele primite sunt impregnate de inconfundabilul stil silvestrian care caracterizează universul special al publicatiilor ARP, al editurilor si al tuturor actiunilor pe care le-a insuflat, lansat si condus regretatul nostru Artur Silvestri. Este universul pe care l-aţi creat sub bagheta lui, o valoroasă manifestare a României Tainice de aici şi de pretutindeni, prin fapte bune, Fapte Mari care scriu istoria reala a culturii neamului românesc. Dumneavoastră reprezentaţi acest univers şi îl păstraţi viu, demonstrând că marele mentor Artur Silvestri este viu prin faptele sale şi va dăinui în veac.

Am analizat toate mesajele primite de la dumneavoastră, le-am preluat pe cele destinate publicării si le-am plasat pe cele mai multe în paginile revistelor ARP on-line, ale numărului special dedicat lui Artur Silvestri de catre revista Viata de pretutindeni din Arad (prin grija şi sub directa coordonare D-lui Sabin Bodea) şi, în continuare, le găsim locul în cărţile despre Artur Silvestri anuntate deja de D-na Mariana Brăescu. Această ultimă activitate este în plină desfăşurare. Mai mult decât atât, din bogăţia materialului trimis si din ceea ce mai asteptăm de la dumneavoastră, îndeosebi din paginile de corespondenţă, dar şi din iniţiative literare proprii ale unora dintre dvs, se prefigurează deja şi alte titluri şi volume care vor cuprinde atât texte, scrisori, cuvinte înţelepte ale lui Artur Silvestri, cât şi evocările, amintirile dumneavoastră, partea dvs de corespondentă, eseuri sau alte creaţii literare pe temele anunţate.

Având în vedere toate aceste lucruri, asteptăm în continuare corespodenţa dvs , cu noi materiale, inclusiv fotografii si înregistrari audio-video(dacă dispuneţi de astfel de materiale sunt foarte relevante pentru lucrarile ce le întocmim).

Scrieţi-ne si dacă l-aţi cunoscut pe Artur Silvestri doar indirect, prin cărţile sale, articolele, interviurile, emisiunile realizate, activitatea de promotor cultural, editor-„grădinar iscusit” analist si consilier imobiliar , dacă acestea au însemnat ceva, dacă v-au ajutat oricât de puţin să vă realizaţi, să vă îmbunătăţiţi viaţa, să publicaţi sau să citiţi o carte în plus, etc. Indiferent dacă l-aţi cunoscut pe Artur Silvestri direct sau indirect, scrieţi-ne, povestiţi-ne faptele, impresia dvs, efectul acestei întâlniri asupra vieţii dvs, pentru că aceste amintiri trebuie să fie încredinţate tiparului, să dăinuie, să rămână un bun si pentru generaţiile viitoare.

Iată câteva precizări care pot face mai eficientă colaborarea noastră:

Dacă aveţi fotografii cu Artur Silvestri, realizate cu ocazia diferitelor evenimente sau pur si simplu în viaţa cotidiana, atasati-le, la fel orice alte materiale audio-video. Dacă nu aveţi formatul electronic, contactaţi-ne la aceeaşi adresă şi vom reuşi să găsim o soluţie pentru a prelua materialul.

Dacă aţi păstrat corespondenta, pe hârtie sau on-line, selectati ceea ce credeţi că nu vă atinge intimitatea prin publicare si trimiteţi-ne textele autentice, neprelucrate, cât mai complete (conversatia între dvs si Artur Silvestri, schimbul de mesaje, scrisori, etc). La fel dacă v-a trimis sfaturi, încurajari, felicitări,etc, in diferite ocazii, dacă ati păstrat „ cuvintele înţelepte” pe care vi le-a transmis cu ocazia zilelor mari, ale unor sărbători creşine, sau cu alte ocazii.

Dacă ati publicat texte in reviste on-line în urma sfaturilor si sprijinului acordat cu generozitate de Artur Silvestri şi cu atât mai mult dacă v-a editat carti la editurile sale de tipar, cred că nobleţea dvs sufletească vă îndeamnă să ne scrieti povestea de succes a creaţiilor dumneavoastrăcu sprijinul mentorului şi promotorului Artur Silvestri.

4. Avem rugămintea, pentru cărţile pe care le pregătim acum, să ne trimiteţi doar texte care nu au văzut lumina tiparului în alte lucrări, sau, cel puţin, precizaţi unde au mai fost publicate, pentru a le prelua , dacă este cazul, în condiţii de corectitudine.

5. Vă rugăm să ne trimiteti , pe lângă texte, fotografia personală(unii dintre dvs o aveti deja în baza noastră de date, dar , dacă doriţi, o puteţi actualiza), precum si câteva informatii biografice despre dvs, care vor apărea alături de textele publicate , si anume: Numele si prenumele(sau numele consacrat de presă) , data nasterii, localitatea(judeţ, tară de domiciliu) si ceea ce credeti semnificativ si este actual din: specializari, titluri stiinţifice, functii, domeniu de creaţie, (scriitor, poet, jurnalist sau colaborator la revistele…publicatiile…..,etc) opere publicate, etc. În general, ne interesează informaţiile pe care le consideraţi semnificative pentru definirea personalităţii dumneavoastră culturale, în câteva rânduri. Dorim să completăm si să actualizăm baza de date. Vom publica fotografia si o scurtă prezentare a dumneavoastră pe lângă materialul pe care îl semnaţi.

Dumneavoastră, discipolii apropiaţi, colaboratorii, cititorii lui Artur Silvestri sunteţi, în România Tainică, martori si continuatori ai operei sale culturale. Dorim să vă cunoastem mai bine, noi, contemporanii şi să intraţi în nemurire împreună cu Artur Silvestri, în cărţile şi documentarele despre acest Mare Om şi despre misiunea lui istorică, a cărei valoare, abia când vălul clipei grăbite se va îndepărta, se va arăta în totalitate.

Vă promitem că, pe rând, vom lua legătura cu fiecare dintre dumneavoastră, personal.

Întrucât prietenii lui Artur Silvestri, Dumnezeu să-l odihnească în pace şi lumină, sunt prietenii noştri, închei mesajul,

dragi prieteni, dorindu-vă toate cele bune, spor la lucru şi vesti cât mai apropiate.

Cu multă consideraţie,

Sociolog Teodora Mindru,

Editor coordonator carte

Ioan Miclău: „Lui Artur Silvestri sau brazda de lumină“

009Ai arat o brazda de lumina,

Ce vine din adancuri de istorii,

O brazda pe Carpati, Campie si Danubiu,

Pe Marea ce-i purtau insemnele de glorii!

Era-i un meteor desprins din miez arhetipal,

Era-i insufletirea Daciei stravechi,

Ingerul cu trambita suind pe deal

Ca sa te-auda Neamul cum versul il incepi!

Ne spui de-a noastra sfanta si tainica credinta,

De impietrirea vremii pe Muntii Kogaion,

De Omul Europei – Adamul din caintza,

Intaiul pus de ceruri, strabunul nostru Ion!

Te-ai contopit cu propria ta brazda de lumina,

Ce-arata semne spre vremuri viitoare,

Asemeni razei stelei ce-n cartile Divine

Avea menire calauzitoare!

Si contopit asa faci punte spre izvor,

Izvorul de-unde Duhul ti s-a dat,

Te duci si vii din cand in cand,

Sa ne aduci cuvantul luminat!

Tu ne-ai lasat „doriri de bine”,

Si vorba ta-i sculptata-n carte,

Iar Romania tainica de-apururi

Va exista drept dulcea noastra parte!

Tu n-ai ascuns talantul cel avut,

Sub stanca sau tarana,

Ci inmultit l-ai semanat in brazda de lumina,

Sa creasca, sa dea roade Cultura cea Romana!

Artur e nume nobil dar Om e si mai mare,

Dar le-ai legat in suflet intr-o unitate,

Si-n marea ta iubire de Neamul tau roman,

Treci azi iubite Prieten inspre eternitate!

Tu ne-ai lasat „doriri de bine”,

Si vorba ta-i sculptata-n carte,

Iar Romania tainica de-apururi

Ne-o dai drept sfanta noastra parte!

IOAN MICLAU – AUSTRALIA -2009

N. Georgescu: „Artur, cavalerul“

nicolae-georgescuthumbnail…L-am cunoscut în vremuri de cumpănă, şi mi-am asumat deviza lui care era „Nu facem ce vrem, facem ce trebuie“, amândoi înrobindu-ne – ca atâţia alţii – unor imperative morale pe care ni le făuriserăm după cărţi, după studii, după simţul vremii. Noi, apropiaţii, îi ziceam, cam în glumă, „Călinescu-cel-mic“ pentru metafora critică atât de constant explozivă în scrisul său. El se vroia „secretarul literar al epocii sale“ – cum i s-a zis lui Pompiliu Constantinescu de care era, într-adevăr, fascinat şi al cărui „secretariat de epocă“ l-a cultivat cu o energie exemplară. Nu era nume adunat pe-o carte să-i scape, ştia tot ce mişcă, literaturiceşte vorbind, în cruciş şi-n curmeziş, de la Baia Mare la Constanţa şi de la Suceava la Timişoara. Nu citea cărţi, nu citea autori – ci provincii literare. A lansat şi susţinut ideea de „nouă geografie literară“ – preluată, poate, din spiritualitatea americană a anilor ’60-’70, cum i s-a reproşat uneori, construind în această nouă forma mentis, punând de multe ori la locul lor valorile autentice. În anii ’70-’80, când lucra prin presa culturală la asemenea definiţii, a devenit extrem de incomod, şi iată de ce.

Administraţia politică a timpului a avut la bază amestecul cu orice preţ al indivizilor, adică te trimitea partidul oriunde, numai la tine acasă nu. Este tema din „Moromeţii, II“, cu tânărul activist de partid Nicolae Moromete tânjind după locurile lui şi fiind trimis tot departe de ele, după princpiul că acasă la tine nu poţi avea autoritate politică. Principiul era, de fapt, puţin mişcat din aceste date, se spunea că numai cineva de departe, necunoscut cu antecedente sentimentale sau de alt fel, bazat doar pe cuvânt (şi mai ales pe cuvântul partidului) – numai o asemenea persoană poate avea autoritate undeva. Ei bine, asta a făcut ca, după zeci de ani de practică a amestecului, să se fixeze în anumite zone, să reprezinte anumite vetre culturale – intelectuali din alte locuri. Pe scurt, Moldova era plină de olteni, Ardealul de moldoveni, Capitala de ardeleni şi aşa mai departe. Lumea scriitoricească a crescut în mod firesc din această stare de fapt. Artur Silvestri este acela care mi-a atras pentru prima dată atenţia că, de pildă, scriitorii reprezentativi ai momentului pentru Moldova sunt munteni, şi aşa mai departe. „Noua geografie literară“ viza, în esenţă, tocmai revitalizarea vetrelor, aducerea la cuvânt a obiceiurilor, tradiţiilor, faptelor, vorbei locale – adică, de fapt, susţinerea talentelor locale care în destul de multe cazuri erau înnăbuşite de această migraţie culturală internă. Nu e vorba de indivizi, care e aşezau foarte des sub semnul acelui „Omul sfinţeşte locul“ – ci de grupuri, de fragmente dintr-o pătură cu ramificaţii necesare în politică, administraţie, social. Îmi dădeam seama cât de mult incomoda teoria lui Artur Silvestri care vorbea de o „Reconquistă“ atât la nivelul culturii româneşti majore – cât şi la nivelul vetrelor culturale interne. Teoria sa viza descentralizarea culturală, adică o cultură policentrică şi unitară în acelaşi timp. Îl cita adesea pe Mihail Kogălniceanu (un model al său) cu Programul la „Dacia literară“ care spunea, între altele: „Aşa dară, foaia noastră va fi un repertoriu general a literaturei româneşti, în carele ca într-o oglindă se vor vedea scriitori moldoveni, munteni, ardeleni, bănăţeni, bucovineni, fieşte carele cu ideile sale, cu limba sa, cu tipul său“ Nu e vorba de acceptarea regionalismelor în limbă (deşi nu le prigonea nici pe acestea) – ci de păstrarea ideilor, a tipului, a specificului. El se ocupa strict de literatură, dar cu acest colţ se zgândăra întreg sistemul. Iar sistemul avea un centru, care pentru literaţi însemna US – cu preşedinte, filiale cu preşedinţii lor, etc.

Aşa ne-am cunoscut, el fiind în luptă migăloasă, pe centimetru pătrat aş spune, cu vechea, parcă eterna geografie literară. „Lovea“, ca să zic aşa, pe neaşteptate şi rapid: azi prezenta un scriitor din Banat, mâine unul din Maramureş, poimâine cine ştie pe cine şi de unde. Când i-am spus că procedează socratic, şi mai exact în sensul vechilor greci, s-a mirat şi mi-a cerut explicaţii. Într-adevăr, la greci se proceda astfel între necunoscuţi care se întâlneau: se întrebau mai întâi de nume („Cine eşti?“), apoi de tată („Al cui eşti?“) – şi apoi, esenţial, de locul de proveninenţă („De unde eşti?“). Aşa, de pildă: Eschil al lui Euforion din Eleusis(eu mă ocupam, pe atunci, cu traducerea lui Eschil în româneşte). Despre importanţa originii geografice a creatorilor am discutat adesea cu Artur Silvestri şi cu Edgar Papu –căruia îi venea să creadă, la un moment dat, că solul Moldovei conţine anumite substanţe ce se transmit prin hrană oamenilor, şi asta explicând marea concentrare de oameni superdotaţi pe anumite zone, de pildă în jurul Botoşanilor (Eminescu, Enescu, Iorga, etc.). Paul Anghel urmăreşte secundar chestiunea în ciclul său romanesc „Zăpezile de-acum un veac“. În aceeaşi ordine de idei, îmi aduc aminte că prin 1987 (cred!) i-am spus că aş vrea să-l duc pe Ion Lăncrănjean pe la mine pe acasă, prin Muşcel (eram foarte apropiaţi: o potrivire oarecum de dincolo de fire…) Mi-a sugerat să-l determin să scrie ceva despre oameni şi locuri, explicându-mi: „Ar fi extrem de interesant modul cum vede un ardelean autentic Valahia profundă“. Am stat cu Bădia aproape o săptămână în Jupâneştii mei, l-am plimbat pe dealuri, pe câmp, am intrat prin casele oamenilor… l-am îmbibat de realitate valahă. Au rezultat două nuvele scrise de el: „Cioampa“ şi „Omul de sub munte“. Şi Rebreanu s-a stabilit şi a scris la Piteşti, dar a ţintit acel limbaj obiectiv, un fel de grad zero al scriiturii, disimulând cu totul ardelenismul său. Ei bine, Ion Lăncrăjean scrie cu zăcăşenie transilvană, apăsat, adânc, cu frază lungă întreruptă de strigăte şi interjecţii – despre realităţi munteneşti cam abrupte, cam glumeţe: ia gluma în seriosul seriosului. Artur Silvestri era pasionat, pe atunci, de ideea noiciană de „rost“ – şi, discutând cu el şi cu Ion Lăncrănjan despre aceasta după recitirea „Cioampei“ (care a stat câteva luni la cenzură până să apară în „Luceafărul“) am desprins împreună, toţi trei (nu ştiu care este paternitatea ideilor, lucrurile s-au construit din replici continue), ideea „răstirii valahe“. Am vorbit despre „rost“, „rostuire“ ca aşezare de la sine a lucrurilor într-o ordine a lor – şi cred că Ion Lăncrănjan a adus vorba de „restei“ sau „răstei“, cuiul acela lung de fier care se pune la capătul jugului pentru a ţine gâtul boului alături de tânjeală. Eu mi-am adus aminte că ţăranii se revoltă uneori pe animale (rar… şi cu rost) luând resteiul de la jug şi bătându-le cu el – iar Artur, desigur că el, a exclamat: „Răstirea românească!“ Adică, pentru ca lucrurile să se aşeze în rosturi, trebuie să te răsteşti la ele, aşa cum trebuie să mesteci mămăliga cu făcăleţul, aşa cum resteiul ţine limita. . . Nu, a completat Bădia, este „Rostirea românească“ – şi „răstirea valahă“. I-a plăcut nu numai vorba ruptă, răstită sau cântată a munteanului, adesea poruncitoare – dar şi resteiul ca obiect cu nume apropiat de rost, şi ne-a amintit că în jurul dialectului muntean s-a creat limba română literară – şi chiar că în ultimii 150 de ani conducătorii ţării au fost munteni. Mi-aduc aminte cum zâmbeam toţi trei amar, cu subânţeles, văzând că am descoperit mecanismul prin care şedeam în jug, văzând tot timpul resteiul cu coada ochiului…

Artur Silvestri a fost unul dintre bărbaţii care s-au răstit pentru un rost. Noua geografie literară, campania culturală cea mai importantă a sa, îşi arată abia astăzi roadele, când zeci şi sute de scriitori şi-au înţeles misiunea locului şi au renunţat să mai asedieze centrul simbolic, şi-au făcut centrii lor de interes, de creaţie. Astăzi, în acest centru simbolic, se face istorie literară fără cel mai mic interes pentru geografie. Dar se face istorie literară şi fără Paul Anghel, şi fără Ion Lăncrănjean… şi fără Artur Silvestri. Lupta sa cavalerească, adică sub zodia anonimatului asumat, rămâne în paginile revistelor literare, mai ales la „Luceafărul“. Câteva mii de pagini de carte ar rezulta (vor rezulta, probabil) din însumarea cronicilor, recenziilor, articolelor sale – şi ele dau seamă de rostul său literar pe lume. Numai răgazul să şi le adune i-a lipsit, dar ele există. Artur Silvestri împlineşte, iată, destinul de câteva secole al culturii române: puţine cărţi, imensă energie rămasă formalizată în ziare şi reviste. Îmi imaginez cultura noastră scrisă ca pe un iceberg: numai o şeptime, partea văzută, de deasupra apelor, este reprezentată de carte – restul de şase şeptimi stă sub valuri. Invitaţie la scormonire continuă, la cercetare, primenire – dar şi ameninţare continuă pentru „titanicuri“ puse pe tranziţia către tărâmul fericirii prin ape şi climate reci.

N. GEORGESCU

Nicolae N. Tomoniu: „Artur Silvestri – semănătorul gânditorilor Hamangia şi Târpeşti“

ntomoniuthumbnailAcum, când trimit acest articol la publicare, s-au scurs trei săptămâni de reculegere tăcută, de mâhnire, de emoţie şi de meditaţie după dispariţia Semănătorului meu Artur Silvestri1, cel care va rămâne în memoria noastră culturală colectivă ca un mare promotor cultural şi istoric al civilizaţiilor. Aşa cum l-am cunoscut, sunt sigur că a plecat cu amărăciune din România aceasta tot mai mizerabilă, în care valorile neamului nostru românesc sunt aruncate într-un „colţ de debara“, sintagmele „patriotism“ şi „naţiune“ au devenit cuvinte desuete iar Creangă, Eminescu şi Caragiale sunt daţi jos de pe piedestalul de onoare al poporului român pentru a se cocoţa acolo trădătorii neamului.

Ne-a părăsit acest mare scriitor patriot, cu întristare, când ţara e acum plină de cobzari ai „noilor ciocoi“, ciocoi comunişti vopsiţi de două decenii cu capitalism dâmboviţean, îmbogăţiţi postdecembrişti care oferă poporului zilnic, pe micul ecran, circ politic de cea mai joasă speţă morală. Aceşti autointitulaţi „aleşi ai neamului“ cu circa 30% procente din o treime de alegători, care ei însăşi sunt doar două treimi din sufletul românesc, ne prostesc în faţă astăzi că i-a ales „poporul“. Pe când făcând socoteala, doar un român din cincisprezece i-a cocoţat la cârma ţării, majoritatea covârşitoare de 93% fiind tineret şi aceea „Românie tainică“ a lui Artur Silvestri. Ce tristă şi crudă realitate românească ce îndurerează profund omul de cultură!

Şi a plecat Semănătorul nostru dar România lui „tainică“ a rămas. A rămas aceea Românie de-a pururi veşnică şi profundă, România gânditorilor de la Hamangia şi Târpeşti, a “femeii şezând“ de la Ceamurlia de Jos, România Măriei Sale Ţăranul Român Necunoscut de la Tărtăria, Schela Cladovei, Ciumeşti-Piscolt, Vădastra, Gumelniţa, Sălcuţa, Petreşti sau altele. România celui plecat din câmpie sau din munte în lumea largă, din cauza sărăciei, umilinţei sau ameninţării stăpânilor vremelnici peste “valea lui de-acasă“. Căci asta înseamnă „Daia română“ aşezare hexamilenară unde moşii şi stră-strămoşii noştri zămisliră primul vas-cilindru din lume: „valea de acasă a românilor“.

Dar dacă Artur Semănătorul nu mai este, România lui tainică şi profundă este peste tot. Prin locuri şi oameni. Mărturie fiind „Steiul Daiei“ cu care se sfârşeşte multimilenara vale locuită a Tismanei precum şi Daia Giurgiului, Daia Apoldului şi Bahnei din Maramureş, Daia Sibiului şi multe alte văi locuite ale românilor. Avem în ţară peste 400 localităţi Valea… iar unele văi sunt numite de slavi Sohodol – vale seacă – aflate în Alba, Bacău, Bihor, Gorj sau Hunedoara şi poate chiar peste hotare.

Şi nu numai aceste geonime, hidronime şi oiconime sunt mărturii de românism străvechi, din al căror pământ sunt scoase statuetele antropomorfe de o expresivitate artistică deosebită, înscrise la UNESCO printre primele mari artefacte ale culturii mondiale!2 Sunt şi semănătorii. Mai întâi sunt semănătorii propriu zişi ai acestui pământ-comoară numit România. Sunt aceia care-l ară, care-l seamănă şi care-l culeg. Apoi vin semănătorii de suflet românesc răspândiţi prin oraşe dar şi prin sate uitate de lume. Precum şi cei răspândiţi pe întreaga planetă din Sydney până la New-York şi din Paris până-n Delhi.

Aceşti semănători de simţire profundă pentru valorile neamului românesc s-au adunat în jurul devotatului Artur Silvestri pentru că acesta a ştiut să le preţuiască doar ideile, nicidecum renumele! Am marea onoare să mă număr printre ei şi sunt o mărturie vie că eu nescriitorul, eu anonimul, eu ţăranul, am devenit un semănător al regretatului Artur Silvestri fără să am niciun palmares literar ca alţii! Ne-au unit doar ideile aşa cum eu la rându-mi i-am mărturisit reputatului critic literar Eugen Dorcescu din Timişoara că ideea cenaclurilor literare, având ca temă o lucrare online, este pe cât de originală pe atât de vizionară şi că a devenit involuntar un adevărat semănător venind cu idei noi în clubul „originist“ al lui Artur Silvestri.

Scriam domnului Dorcescu: “. . . ideile bune sunt ca seminţele. Când se pune o sămânţă bună ea va prinde întotdeauna rădăcini. Când neobositului Domn Artur Silvestri i-a venit ideea de a planta sămânţa SEMANATORUL eu am fost prima ei rădăcină, acceptând să lucrez pentru situl editurii, primul “Semănător“ încolţind acum un secol, pe Valea Tismanei cu sămânţă bună pusă la Vila Sfetea de marii noştri scriitori Cosbuc, Vlahută şi Iorga. Veniţi Domnia Voastră acum, cu o idee extrem de valoroasă pentru că ea configurează “Semănătorul“ zilelor noastre, un semănător pliat perfect pe tehnica actuală a mileniului trei: Internetul. „Semănătorul – Editura online“ aşa s-a şi voit. O armă redutabilă a ideilor originale şi sănătoase care zac în neamul românesc şi care altfel n-ar avea loc în România abulică de astăzi unde derizoriul, gogomănia şi mârlănia noilor beizadele cu maşini de lux fac opinia publică. “

Toată viaţa lui, ideea originală, ideea protocronistă, i-a fost călăuză celui care a fost Artur Silvestri. N-ar fi devenit niciodată un promotor cultural şi nici cercetător al altor civilizaţii dacă nu ar fi iubit oamenii pământului acesta din care s-a zămislit, dacă nu ar fi iubit civilizaţia geto-dacică, întoarsă din evoluţia ei mai întâi de legiunile romane, apoi de hoardele de jefuitori migratori. Nu i-a plăcut niciodată că omul de rând n-a fost lăsat să-şi vadă de casa şi de nevoile lui din cauza stăpânilor vremelnici de ieri şi de astăzi, sprijiniţi de veşnicele cozi de topor ce răsar ca neghina din grâul bun.

La începutul lui 2007, scriam pentru o altă revistă şi pentru un alt grup. La referendumul pentru demiterea preşedintelui Băsescu mi-am dat seama că era un grup de admiratori ai acestui „nou ceauşesc“. M-am delimitat brusc de acel grup, părăsindu-le forumul cu dezgust. Aveam o repulsie înnăscută să scriu ode cuiva. Şi mi-era greaţă de toţi jurnaliştii care scriu cu fanatism, pentru arginţi sau din interes propriu. Mi-am scris atunci articolele, pe situl Fundaţiei Tismana ca să le preia cine vrea şi dacă-i place iar Semănătorului Artur Silvestri i-au plăcut.

Lui Artur Silvestri I-a plăcut în primul rând că scriam apoi i-a plăcut şi de ce scriam.

Scriam pentru că nu-mi mai recunoşteam ţara, pentru că valorile ei se inversaseră, pentru că oportuniştii erau la ordinea zilei şi nu omul cinstit. Scriam pentru că ţara devenise feuda unui grup pe care abia astăzi poporul, în sfârşit, îl identifică cu acei politicienii care ies mereu din urnă. „Nu e ţara lor“ îmi scria Artur profund înfuriat. „Sunt recunoscător, iubite Domnule Tomoniu, pentru solidaritatea continuă ce arătaţi, o atitudine mai rară în aceste timpuri când panglicarii şi irozii stăpânesc cu totul ţinuturile de aici!“

Da! Avem nevoie de solidaritatea tuturor care se simt înşelaţi, care se simt manipulaţi, care-şi dau seama că, vai, copiii lor ieşiţi din scoală n-au nici o ţintă. Tinerii s-ar revolta dar nu ştiu pentru ce. Vai lor, ei n-au nici o ţintă, ei n-au idee despre nici o ideologie, urăsc comuniştii care conduc ţara dar habar n-au să-i identifice. Iar fără ţintă şi fără ideologie toată lumea dărâmă. Inclusiv politicienii care se dărâmă între ei apoi se pupă, am părăsit până şi cele mai simple valori morale.

În ţara asta doar câţiva au mai rămas lucizi ştiind în clar ce clădesc pentru mâine.

„Soarta noastră, spunea Artur Silvestri, ne face să ne dedicam ideilor, cauzelor şi obiectivelor ce au cu adevărat importanţă iar cei ce ne împiedică nu o fac decât fiindcă nu le înţeleg; ei nu au nici un fel de idealuri şi nici măcar cea mai firavă năzuinţă către altceva decât „satisfacţia“ îngustă şi plăcerea fără rost, un pseudonim al vanităţii şi al iubirii de zădărnicie. Insă de pe urma lor nu va rămânea nici praful, nici umbra subţire, şi nici o amintire; nu va rămânea nimic. “

Artur Semănătorul a plecat dar am rămas noi, oastea lui. Ca să cerem răspicat resuscitarea instituţiilor noastre tradiţionale de stat. Să cerem revenirea şcolii la calităţile instructiv-educative româneşti moştenite de veacuri şi renunţarea la experimente străine neamului nostru. Să redescoperim cuvintele onestitate, probitate, corectitudine, virtute, fidelitate. Să formăm tineretul cu certe calităţi morale şi sentimentul demnităţii, dreptăţii şi conştiinciozităţii.

Pentru revenirea ţării din marasm să semănăm sămânţa românismului, a patriotismului, a cinstei şi a dragostei faţă de valea sau plaiul strămoşesc.

Iar dacă această sămânţă nu va încolţi, vom pieri! Vom apune odată cu Artur Silvestri!

[1] http://ro. wikipedia. org/wiki/Artur_Silvestri

2 Statueta Gânditorul de la Hamangia a fost aleasă de o comisie internaţională drept unul dintre cele zece simboluri care ar trebui să ne reprezinte planeta şi să fie trimise în spaţiu pentru o eventuală întâlnire cu o civilizaţie extraterestră. Ea este înscrisă în lista UNESCO a celor mai importante zece artefacte ale culturii mondiale. Descoperit la Cernavodă, în 1956, Gânditorul datează din mileniul VI î. H. şi aparţine culturii Hamangia, prima civilizaţie de origine meridională apărută pe coasta occidentală a Mării Negre. (http://www. gk. ro/sarmizegetusa/civilizatia_daca/ginditorul. htm )

Prof. NICOLAE N. TOMONIU

Aurelia Satcău: „Îngerul Salvator – In Memoriam: Artur Silvestri“

aurelia-satcauO privire mai atentă în adâncurile tainice ale acestui spirit misterios al timpurilor, relevă ceva uluitor: o simbioză unică a două arhetipuri – Senex, înţeleptul, Magisterul par excellence, conştient de presiunea cumplită a istoriei neiertătoare cu aceia ce nu-şi sfârşesc ‘zidirea’; pe de altă parte, la antipozi poate, un trubadur uşor mistic, uşor misterios, ingenuu şi şoptit, vulnerabil şi veşnic îndrăgostit de Taină şi de firul ei morganatic şi eluziv. Puţini au văzut coexistenţa de sacru şi profan; şi mai puţini încă, au văzut pe cele două deodată.

…din ploaia infernală de afară am intrat în coridoarele sumbre şi veşnic întunecate, către biroul unde te aşteptasem la un moment dat să te întorci din peregrinări europene. Cunoşteam parfumul de piele şi ţigară, amestecat cu lemnul şi cu lumina bizară trimisă prin geamurile care te priveau ‘de sus’, în semi-subsolul tapetat cu mirosul de neconfundat al cărţilor. Ai închis uşa şi am stat faţă în faţă, pentru prima dată, după aproape un an de corespondenţă învolburată de peste nouă mări şi nouă ţări. Eram emoţionaţi, căci păruse uşor să plănuim despre Arhetip şi despre Reconquista ca între noi, ‘generalii de taină’ ai unei ‘revoluţii de taină’, din adâncurile neatinse ale celor ce ‘se cunosc’ dar nu s-au întâlnit încă. În ploaia de afară sirenele isterice ale bulevardului se estompau treptat şi încă nu ne puteam spune nimic – corporealitatea aceea, incontestabila noastră existenţialitate, ‘atunci’ şi ‘colo’, erau de netrecut. Atunci am văzut în spatele ‘Generalului’, dincolo de cele ‘necesare’, ‘trebuitoare’, ‘musai să existe şi să fie făcute – pentru că ‘trebuie’, pentru că ‘a pomis’ şi crede că ‘aşa se cuvine’. Ce am văzut atunci a fost, da, ‘Îngerul lui tăcut’, cum a spus Mariana Brăescu, în aşteptare, spectral şi răbdător cu cel ce viziona ambiţii de ‘descălecător’, nemaiauzite şi cel puţin bizare în praful şi sub vântul sterp al acestui nou secol de fum şi pierzanie. Am plecat fără să fi pomenit nimic despre programele civice, sau arhetipurile salvatoare, sau călugării-cei-sciţi, reificate cu toatele în mega-reţele mediatice şi livreşti – edituri, programe, societăţi, reviste, cărţi – gravitând deja incomensurabile ca şi galaxii electronice unde începutul şi sfârşitul îşi dau mâna sub acest megalit de cuvinte şi idei şi gesturi cu adevărat ‘salvatoare’.

Căci asta a vrut: să ne cheme în adâncul de taină al spaimei lui – spaima de a nu putea dezlega ghicitoarea Sfinxului. Oameni ca Napoleon Săvescu sau Alexandru Nemoianu – proximitatea lor începuse să-l liniştească; schimbam emailuri despre calitatea ‘istorică’ a vremurilor ce le trăiam în căutarea Adevărului, şi despre ‘cruciaţii’ săi care-şi ridicaseră acum săbiile, tăişul lor sclipind inconfundabil în lumina care înghiţea din ce în ce mai mult întuneric. Începuse şi el să vadă această lumină şi sensul ei ‘arturian’; cavalerii săi îl secondau acum în amploarea şi cadenţa luptei. Îl încurajam adesea, căci îmi imaginam greutatea sarcinii şi mai ales legământul făcut – cu Timpul, cu Părinţii, cu Istoria, cu Nirvana însăşi, indezirabila Nirvană care l-ar fi ţinut în dulce-eterna linişte a auto-mulţumirii. Am părăsit biroul mic din Cântăreţ Macarie fără să văd Maestrul, în liniştea ploii care continua şi după ce maşinile se mai răriseră pe bulevardul la fel de urât ca atunci când îl lăsasem, 16 ani în urmă. Lacrimile se amestecau cu ploaia, căci ce întâlnisem acolo era chiar Îngerul, tăcut şi misterios, Îngerul Salvator, care nu se vrea în Nirvana, căci fără noi, cei rămaşi acum, aici, liniştea ei ar fi plicticoasă, şi siesta lui ar fi mincinoasă…Ştiu că nu ai vrut să pleci, drag prieten…Când aprind candela şi fumul ei uşor se răsuceşte în sus, te aştept…Secretul Arhetipului să mi-l aduci primul…şi toate celelalte, rând pe rând…

Aurelia Satcău

Melbourne,1 Decembrie 2008