N. Georgescu: „Artur, cavalerul“

nicolae-georgescuthumbnail…L-am cunoscut în vremuri de cumpănă, şi mi-am asumat deviza lui care era „Nu facem ce vrem, facem ce trebuie“, amândoi înrobindu-ne – ca atâţia alţii – unor imperative morale pe care ni le făuriserăm după cărţi, după studii, după simţul vremii. Noi, apropiaţii, îi ziceam, cam în glumă, „Călinescu-cel-mic“ pentru metafora critică atât de constant explozivă în scrisul său. El se vroia „secretarul literar al epocii sale“ – cum i s-a zis lui Pompiliu Constantinescu de care era, într-adevăr, fascinat şi al cărui „secretariat de epocă“ l-a cultivat cu o energie exemplară. Nu era nume adunat pe-o carte să-i scape, ştia tot ce mişcă, literaturiceşte vorbind, în cruciş şi-n curmeziş, de la Baia Mare la Constanţa şi de la Suceava la Timişoara. Nu citea cărţi, nu citea autori – ci provincii literare. A lansat şi susţinut ideea de „nouă geografie literară“ – preluată, poate, din spiritualitatea americană a anilor ’60-’70, cum i s-a reproşat uneori, construind în această nouă forma mentis, punând de multe ori la locul lor valorile autentice. În anii ’70-’80, când lucra prin presa culturală la asemenea definiţii, a devenit extrem de incomod, şi iată de ce.

Administraţia politică a timpului a avut la bază amestecul cu orice preţ al indivizilor, adică te trimitea partidul oriunde, numai la tine acasă nu. Este tema din „Moromeţii, II“, cu tânărul activist de partid Nicolae Moromete tânjind după locurile lui şi fiind trimis tot departe de ele, după princpiul că acasă la tine nu poţi avea autoritate politică. Principiul era, de fapt, puţin mişcat din aceste date, se spunea că numai cineva de departe, necunoscut cu antecedente sentimentale sau de alt fel, bazat doar pe cuvânt (şi mai ales pe cuvântul partidului) – numai o asemenea persoană poate avea autoritate undeva. Ei bine, asta a făcut ca, după zeci de ani de practică a amestecului, să se fixeze în anumite zone, să reprezinte anumite vetre culturale – intelectuali din alte locuri. Pe scurt, Moldova era plină de olteni, Ardealul de moldoveni, Capitala de ardeleni şi aşa mai departe. Lumea scriitoricească a crescut în mod firesc din această stare de fapt. Artur Silvestri este acela care mi-a atras pentru prima dată atenţia că, de pildă, scriitorii reprezentativi ai momentului pentru Moldova sunt munteni, şi aşa mai departe. „Noua geografie literară“ viza, în esenţă, tocmai revitalizarea vetrelor, aducerea la cuvânt a obiceiurilor, tradiţiilor, faptelor, vorbei locale – adică, de fapt, susţinerea talentelor locale care în destul de multe cazuri erau înnăbuşite de această migraţie culturală internă. Nu e vorba de indivizi, care e aşezau foarte des sub semnul acelui „Omul sfinţeşte locul“ – ci de grupuri, de fragmente dintr-o pătură cu ramificaţii necesare în politică, administraţie, social. Îmi dădeam seama cât de mult incomoda teoria lui Artur Silvestri care vorbea de o „Reconquistă“ atât la nivelul culturii româneşti majore – cât şi la nivelul vetrelor culturale interne. Teoria sa viza descentralizarea culturală, adică o cultură policentrică şi unitară în acelaşi timp. Îl cita adesea pe Mihail Kogălniceanu (un model al său) cu Programul la „Dacia literară“ care spunea, între altele: „Aşa dară, foaia noastră va fi un repertoriu general a literaturei româneşti, în carele ca într-o oglindă se vor vedea scriitori moldoveni, munteni, ardeleni, bănăţeni, bucovineni, fieşte carele cu ideile sale, cu limba sa, cu tipul său“ Nu e vorba de acceptarea regionalismelor în limbă (deşi nu le prigonea nici pe acestea) – ci de păstrarea ideilor, a tipului, a specificului. El se ocupa strict de literatură, dar cu acest colţ se zgândăra întreg sistemul. Iar sistemul avea un centru, care pentru literaţi însemna US – cu preşedinte, filiale cu preşedinţii lor, etc.

Aşa ne-am cunoscut, el fiind în luptă migăloasă, pe centimetru pătrat aş spune, cu vechea, parcă eterna geografie literară. „Lovea“, ca să zic aşa, pe neaşteptate şi rapid: azi prezenta un scriitor din Banat, mâine unul din Maramureş, poimâine cine ştie pe cine şi de unde. Când i-am spus că procedează socratic, şi mai exact în sensul vechilor greci, s-a mirat şi mi-a cerut explicaţii. Într-adevăr, la greci se proceda astfel între necunoscuţi care se întâlneau: se întrebau mai întâi de nume („Cine eşti?“), apoi de tată („Al cui eşti?“) – şi apoi, esenţial, de locul de proveninenţă („De unde eşti?“). Aşa, de pildă: Eschil al lui Euforion din Eleusis(eu mă ocupam, pe atunci, cu traducerea lui Eschil în româneşte). Despre importanţa originii geografice a creatorilor am discutat adesea cu Artur Silvestri şi cu Edgar Papu –căruia îi venea să creadă, la un moment dat, că solul Moldovei conţine anumite substanţe ce se transmit prin hrană oamenilor, şi asta explicând marea concentrare de oameni superdotaţi pe anumite zone, de pildă în jurul Botoşanilor (Eminescu, Enescu, Iorga, etc.). Paul Anghel urmăreşte secundar chestiunea în ciclul său romanesc „Zăpezile de-acum un veac“. În aceeaşi ordine de idei, îmi aduc aminte că prin 1987 (cred!) i-am spus că aş vrea să-l duc pe Ion Lăncrănjean pe la mine pe acasă, prin Muşcel (eram foarte apropiaţi: o potrivire oarecum de dincolo de fire…) Mi-a sugerat să-l determin să scrie ceva despre oameni şi locuri, explicându-mi: „Ar fi extrem de interesant modul cum vede un ardelean autentic Valahia profundă“. Am stat cu Bădia aproape o săptămână în Jupâneştii mei, l-am plimbat pe dealuri, pe câmp, am intrat prin casele oamenilor… l-am îmbibat de realitate valahă. Au rezultat două nuvele scrise de el: „Cioampa“ şi „Omul de sub munte“. Şi Rebreanu s-a stabilit şi a scris la Piteşti, dar a ţintit acel limbaj obiectiv, un fel de grad zero al scriiturii, disimulând cu totul ardelenismul său. Ei bine, Ion Lăncrăjean scrie cu zăcăşenie transilvană, apăsat, adânc, cu frază lungă întreruptă de strigăte şi interjecţii – despre realităţi munteneşti cam abrupte, cam glumeţe: ia gluma în seriosul seriosului. Artur Silvestri era pasionat, pe atunci, de ideea noiciană de „rost“ – şi, discutând cu el şi cu Ion Lăncrănjan despre aceasta după recitirea „Cioampei“ (care a stat câteva luni la cenzură până să apară în „Luceafărul“) am desprins împreună, toţi trei (nu ştiu care este paternitatea ideilor, lucrurile s-au construit din replici continue), ideea „răstirii valahe“. Am vorbit despre „rost“, „rostuire“ ca aşezare de la sine a lucrurilor într-o ordine a lor – şi cred că Ion Lăncrănjan a adus vorba de „restei“ sau „răstei“, cuiul acela lung de fier care se pune la capătul jugului pentru a ţine gâtul boului alături de tânjeală. Eu mi-am adus aminte că ţăranii se revoltă uneori pe animale (rar… şi cu rost) luând resteiul de la jug şi bătându-le cu el – iar Artur, desigur că el, a exclamat: „Răstirea românească!“ Adică, pentru ca lucrurile să se aşeze în rosturi, trebuie să te răsteşti la ele, aşa cum trebuie să mesteci mămăliga cu făcăleţul, aşa cum resteiul ţine limita. . . Nu, a completat Bădia, este „Rostirea românească“ – şi „răstirea valahă“. I-a plăcut nu numai vorba ruptă, răstită sau cântată a munteanului, adesea poruncitoare – dar şi resteiul ca obiect cu nume apropiat de rost, şi ne-a amintit că în jurul dialectului muntean s-a creat limba română literară – şi chiar că în ultimii 150 de ani conducătorii ţării au fost munteni. Mi-aduc aminte cum zâmbeam toţi trei amar, cu subânţeles, văzând că am descoperit mecanismul prin care şedeam în jug, văzând tot timpul resteiul cu coada ochiului…

Artur Silvestri a fost unul dintre bărbaţii care s-au răstit pentru un rost. Noua geografie literară, campania culturală cea mai importantă a sa, îşi arată abia astăzi roadele, când zeci şi sute de scriitori şi-au înţeles misiunea locului şi au renunţat să mai asedieze centrul simbolic, şi-au făcut centrii lor de interes, de creaţie. Astăzi, în acest centru simbolic, se face istorie literară fără cel mai mic interes pentru geografie. Dar se face istorie literară şi fără Paul Anghel, şi fără Ion Lăncrănjean… şi fără Artur Silvestri. Lupta sa cavalerească, adică sub zodia anonimatului asumat, rămâne în paginile revistelor literare, mai ales la „Luceafărul“. Câteva mii de pagini de carte ar rezulta (vor rezulta, probabil) din însumarea cronicilor, recenziilor, articolelor sale – şi ele dau seamă de rostul său literar pe lume. Numai răgazul să şi le adune i-a lipsit, dar ele există. Artur Silvestri împlineşte, iată, destinul de câteva secole al culturii române: puţine cărţi, imensă energie rămasă formalizată în ziare şi reviste. Îmi imaginez cultura noastră scrisă ca pe un iceberg: numai o şeptime, partea văzută, de deasupra apelor, este reprezentată de carte – restul de şase şeptimi stă sub valuri. Invitaţie la scormonire continuă, la cercetare, primenire – dar şi ameninţare continuă pentru „titanicuri“ puse pe tranziţia către tărâmul fericirii prin ape şi climate reci.

N. GEORGESCU

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s