Mihai Miron: „Epoca erorilor“

“O femeie frumoasă şi un pom înflorit”, a fost răspunsul tatălui meu de pe patul de spital, cu cinci minute înainte de despărţire, la neghioaba mea întrebare despre ce îşi amintea atunci, la plecare.Am uitat, luat de vreme şi de vremuri, dar acum, după aproape patru decenii, cînd aţa tuturor se tot strânge pe ţăruş, mă tot gîndesc: cu ce rămânem din viaţă ?În secolul al XVI lea un strămoş, şoimar domnesc, a murit sărind în faţa săgeţii pentru a salva viaţa sutaşului său. Familia s-a ales cu un uric, o schimbare de nume, o moşioară şi un mormânt de îngrijit. La 1878, un alt antecesor, venit din Banat ca să lupte pentru Principate, s-a aruncat să pună sus, foarte sus, steagul regelui Carol I pe o movilă şi şi-a pierdut mâna dar a găsit cetăţenia românească pe care o dorea atât de mult. În 1916, la Mărăşeşti tatăl tatălui meu a rămas pe glie, dar familia a primit în urma lui medalii şi un petec mai mare de pământ. Celălalt bunic dinspre mama a luptat şi el acolo – dezertor din armata austro-ungară, distins cu înalte ordine militare româneşti, a avut viaţă, a trăit pînă când l-a îngăduit Cel de Sus. Cel mai tânăr frate al tatălui meu a murit pe 22 iunie, la trecerea Prutului, au rămas după el medalii şi amintiri puţine; altul – ofiţer de carieră – a avut noroc şi a scăpat de la Stalingrad, a scăpat şi de la Banska şi a murit în patul lui după 80 de ani. Socrul meu, comandant de regiment s-a întors de pe front cu un glonţ în piciorul scurtat şi o pungă de ordine şi medalii. Cel mai frumos cadou l-a primit de la camarazii sai – un inel, pe care de aproape 50 de ani îl port eu. Cu dragoste şi tristeţe. Cumnatul lui şi un nepot s-au întors după ani buni de prizonierat. Statul de atunci le-a dat servicii cât să nu moară de foame: nu luptaseră împotriva cui ”trebuia”, – ca şi cum ar fi putut alege!Tata n-a fost pe front, ca prim născut al unui erou din primul război mondial. >>>>

Anunțuri

Mircea Micu: „Ce ţară tristă şi plină de umor“

mircea-micu.thumbnailO parafraza la celebrul  vers bacovian, o  zicere pe buzele tuturor romanilor de buna credinta  scarbiti si amuzati in egala masura de eternul  circ  national.

Am ajuns celebri in Balcani  si in lume, raiul escrocheriilor blindate de patalamale, vanzatori de  fabrici si uzine declarate fier vechi, risipitori si vanzatori de cernoziom, si fara hotare de pamant arabil,  ghilotinatori de falnici brazi,  batjocoritori de traditii, imitatori de initiative occidentale stupide.

Am ajuns sa primim lectii de moralitate si  acrobatie politica de la celebrul domn Prigoana cel ce-si pedepsea tiitoarea cu ajutorul instrumentului numit atât de onomatopic PLICI!

Asa cum, de  altfel, vreme de zece  ani, am urmarit  sfaturile si indicatiile  stupide ale nomenklaturistului devenit brusc democrat, pe numele lui  inventat Silviu Brucan.

Suntem in plina  destrabalre mediatica si de la dezvaluirile naucitoare despre averile fabuloase ale familiei Basescu, la  spectaculoasa arestare si incatusare a  miliardarului oier si guraliv degeaba  Gigi de Becali…

Actiunea, mai mult decat incredibila, in sensul mediatizarii sale excesive, a avut darul, cica, sa  abata atentia  romanului de rand  de la dezvaluirile  legate si de  escrocheria secolului, perfect legala, justificata pina si de  presedintele patriei, AFACEREA  BANEASA  si  nu  numai.

Insul care a devalizat  un teritoriu egal  cu  al unui cartier bucurestean, cu   acte  in regula, girate de reprezentantii statului, este liber  si nu reprezinta nici un fel de pericol  social pe cand  posesorul  de averi fabuloase si PALAT, cabotinul razboinic al luminii, sta inchis, bine mersi, intr-o celula, inghesuit, si  obligat sa consume …paine cu marmelda si  sa  nu posede nici macar indragita lui  cutie de table   menita   umple  singuratatea  detentiei provizorii. >>>>

Petre Bucinschi: „Cititorul cu urechea şi criticul stradal“

petre-bucinschi.thumbnailStimaţi cititori cu urechea, vocile critice se aud mai frecvent în stradă, timp în care scriitorul vorbeşte cu prietenii la cafenea, cu un şerveţel de hârtie în mână, desface pumnul, ghemotocul de hârtie îşi caută singur o formă, ajutat oarecum de cealaltă mână. Priveşte, ochi întredeschişi, zâmbeşte brusc, cu ţigara aprinsă scobeşte două rotocoale de fum, se joacă cu o jucărie scumpă aşezată pe masă, un pahar cu ceva oarecare, ochii îi sunt atenţi, capricioşi, răsfăţaţi, ba chiar jucăuşi.

Rotocoale după rotocoale de fum; sunt atât de frumoase încât scriitorului îi vine să le graveze pe toate, iar ochiul său le modelează atât de bine, devin nişte forme atât de pure, desăvârşite, încât nu mai rămâne decât o nimica toată ca să faci din ele o operă de artă în scris. Primejdie mare, puţini scriitori scapă din asta, destui scriitori au murit sufocaţi în chiar uriaşul lor talent. Şi totuşi tot ce atinge scriitorul se face literă, numai că el nu cade pradă lăcomiei precum regele Midas, fiindcă scriitorul nu este lacom, el nu vrea nimic pentru sine, scopul lui este creaţia, libertatea jocului, spectacolul continuu al lumii. Dar mai mult decât pentru arta lui, eu îl iubesc pe scriitor pentru natura lui care include toate experienţele şi nu respinge nimic. Nu vă lăsaţi înşelaţi de aparenţe, scriitorul nu neagă, el afirmă, Bach, Mozart, Brâncuşi, nu au făcut altfel, seninătatea, bucuria ludică nu eludează suferinţa, gravitatea, întunericul, numai că nu fac din aceste limite măsura tuturor lucrurilor. >>>>

Cezar Adonis Mihalache: „Ieşirea din normalitate“

cezar-adonis-mihalachethumbnail1Să spui despre ministrul nostru de finanţe că nu are nici un fel de legătură cu economia de piaţă este deja ceva depăşit. Şi chiar nu ne mai deranjează atitudinea acestui pesudofinanţist. Dar faptul că persistă în promovarea unor măsuri care nu au nimic de a face cu menirea şi rolul statului în situaţiile de criză, asta nu ne mai poate lăsa însă indiferenţi. Pentru că nepăsarea va duce nu doar la accentuarea percepţiei de declin economic pe care o simţim fiecare dintre noi, ci, în final, chiar la accentuarea în sine a fenomenului.

Este evident, ministrul Pogea poartă o pălărie prea mare. Prea mare şi în situaţii de normalitate ori de creştere economică, dar de-a dreptul uriaşă în condiţii de recesiune. Dar, pentru a nu recunoaşte această realitate, pentru a nu se discredita prin dovedirea nepriceperii sale prin discursuri economice, unde se pierde repede în păinejenisul noţiunilor şi a logicii uneori date peste cap faţă de manualele clasice de economie şi finanţe publice, ministrul Pogea se ascunde pe după micul nostru premier. Precum un şoarece de bibliotecă, dar nu într-o bibliotecă şi nu pentru a aprofunda noţiunile de finanţe. Ci doar pentru a fugi de orice responsabilitate. Deşi este ministru Finanţelor, domnia sa a fost cât se poate de străveziu în promovarea propriilor idei. A fost şi este doar o portavoce a deciziei discreţionar-unilaterale venite dinspre Cotroceni. Acolo se află ministrul de finanţe, în soluţia de trei în unul (preşedinte, premier şi ministru), iar îndeplinirea dorinţelor preşedintelui se realizează prin premierul-vasal, un fel de secretar de stat al Palatului Cotroceni. >>>>

Alexandra Zărnescu: „Un dezinformator despre Dan Puric“

Alexandra-Iulia ZARNESCU

De vreo juma’ de an a apărut o publicaţie cu nume aparent sonor, dar cu o grafie simptomatică: UNIVERSUL românesc. Mai clar zis, cuvântul cu aspectul aparent sonor, Universul, este scris cu litere de 40 mm înălţime, iar adjectivul românesc cu litere de doar 3 mm! Această discrepanţă, în raport de 13,3(3)… ori, induce şi aspectul aparent sonor, fiindcă trimite la faimoasa publicaţie antebelică Universul, dar ea, discrepanţa, reflectă şi micimea cu care este tratată dimensiunea românească. Faptul că însăşi grafia aceasta este manipulatorie este atestată de numele publicaţiei înscris, în interiorul ei, pe manşeta fiecărei pagini: doar Universul!!! Adjectivul românesc a fost şters, pur şi simplu. Ceea ce, evident, produce un fals, deliberat tendenţios. Deoarece ambiţia absconsă care trimite la faimosul Universul trimite, mai degrabă, la dimensiunea internaţionalistă, cu matrice criptocomunistă şi din specia detestabilă numită proletcultistă. Iar aspectul românesc, tratat derizoriu, se strecoară printre osanalele directe sau subliminale la adresa „comunismului“.

Un „herald“ face un turnir contra lui Dan Puric

În numărul din 9 ianuarie 2009, a apărut articolul „Spulberarea unui mit: Dan Puric“, al d-lui Ioan Herald. Cu regret, am distins aici nu numai reflectarea blazării autorului, dar şi anumite accente vădit pro-sovietice şi anti-ortodoxe; primele, deşi au expirat demult, încă pot macula conştiinţele publicului larg. Îndrăznesc să cred că autorul încearcă, într-un fel, să insinueze ideea că românii depind de „mama“ Rusia, cel puţin moral, ca manifestare a destinului nostru implacabil, situaţi „în calea tuturor răutăţilor“! >>>>

Petre Bucinschi: „Secolul vitezei“

petre-bucinschi.thumbnailSecolul XXI, denumit ca „secol al vitezei”, într-un mileniu plin de evenimente care au condus la schimbarea raportului dintre om şi univers, „secol al vitezei”, o faimoasă titulatură, înclin să cred că este o creaţie colectivă.

Cert rămâne faptul că denumirea acoperă integral o realitate, o realitate de care poate adesea nici nu ne dăm seama. Am toate motivele să cred că vom trăi şi în acest al XXI-lea veac într-un ritm ameţitor, ne aflăm însă prea înăuntrul lucrurilor, ca să mai observăm viteza vieţii cotidiene, totul se consumă repede, ne deplasăm repede, muncim în ritm rapid, mâncăm repede, privim repede.

Totul este sau pare urgent, căci societatea informaţională nu are timp să aştepte, distanţele s-au scurtat, ceea ce nu înseamnă că timpul se află la îndemâna noastră. Devenim nervoşi, privim ceasul, am pierdut răbdarea, goana este singurul model care ne convine, cine mai are bucuria de a privi un peisaj, după propria nevoie sufletească, mai există asemenea predispoziţie; oameni grăbiţi, din ce în ce mai grăbiţi, furaţi de ritmul electronic.

Facilităţile considerabile ale epocii contemporane, ceea ce părea inimaginabil în urmă cu doar o sută de ani, nu au adus mai multă linişte. Confortul material nu s-a transformat în confort sufletesc, omul de azi preferă imaginea care durează o secundă în locul răbdătoarei pagini de care nu mai are timp, e de neînţeles, dar a pierdut dorinţa de a avea timp.

Visez după acele clipe lungi de timp, fertile gândului, vis demodat probabil. >>>>

Ion Mischeva: „Între E(st) şi UE“

ion-mischevca.thumbnailRealizez că suntem un popor evlavios (printre altele, creştinat cu mult înaintea slavilor), că „suntem creştini pentru că suntem români şi suntem români pentru că suntem creştini” (N. Iorga), dar ajunge să credem că prin „bate şi ţi se va deschide, cere şi ţi se va da” vom realiza ceva! Ne umflăm în pene, ne rupem în şale şi, totuşi, ne lăsam traşi la vale. Asta pentru că „dând din coate, urnim doar aerul din loc” (T. Dumbravă). Dar ce-ar fi să prindem aripi? Nu în sensul de a ne lua zborul, că la asta, ce-i drept, unii se pricep. E clar că nu există pădure fără uscături, dar pădure fără copaci?… Un minim de efort, pentru un maxim de confort – ştiu că sună a propagandă sovietică, cum că „haideţi să lucrăm în socialism, ca să trăim în comunism”, dar spre deosebire de utopia marxist-leninistă, mă refer la ceva real. Dar nu e cazul să mă credeţi pe cuvânt, întrebaţi-vă rudele plecate la muncă în occident.

Tot mai mulţi dintre noi se simt frustraţi că Europa încă nu ne primeşte cu braţele deschise. Dar întrebarea este: pentru ce? Pentru ale noastre braţe ieftine de muncă, de care sunt sătui? Când vom înţelege că Uniunea Europeană n-o să-şi răsuflece mânecile în locul nostru şi că trebuie să facem ordine în ogradă înainte de a chema oaspeţii?

Sărbătorirea Zilei Europei – în cinstea declaraţiei lui Schuman, din care am spicuit următoarele: „…L’Europe ne se fera pas d’un coup, ni dans une construction d’ensemble. Elle se fera par des realisations concretes, creant d’abord une solidarite de fait…” [Europa nu se va face dintr-o dată, nici printr-o construcţie de ansamblu. >>>>