Mihail Băcăuanu: „Biserica şi contestatarii ei“

Tulburările din societatea de astăzi cer imperativ o rezolvare, fiind prea mari pentru a le ignora. Statul nu face mai nimic pentru ocrotirea familiei şi respectarea valorilor morale, din diverse motive, invocate ca drepturi. Dacă Statul poate aborda astfel problema, Biserica nu. Ea trebuie să aibă o voce clară, fermă şi să răspundă cât mai repede problemelor deja existente precum şi celor care apar după. Dar vocea Bisericii, în cazul fericit în care se face auzită, trece prin mai mulţi receptori, ceea ce face ca acest glas să fie supus mai ales criticii şi chiar să-i fie afectat mesajul, fiind retransmis de unii pe tonuri ironice ori sarcastice, în situaţiile cele mai fericite, când nu se foloseşte un ton dispreţuitor. Aşadar, vrând-nevrând se nasc nişte semne de întrebare: are voie Biserica să condamne răul din societate? Există mai multe feluri de răutăţi, şi dacă da, Biserica trebuie să combată totul? Spre exemplu, e clar că Biserica trebuie să condamne coruptia, dar de ce e treaba Bisericii orientarea sexuală a indivizilor, zic unii. Mai mult, Biserica are un anumit set de reguli, iar încalcarea regulilor atrage şi „pedepse”. Ar trebui Biserica să adapteze canoanele sau să-şi redefinească regulile? Şi în primul rand, cât de capabilă este Biserica, cu învăţăturile şi reglementarile ei, pentru a gestiona problemele societăţii? Lista întrebărilor poate continua, mai mult sau mai puţin pe subiect.

Biserica este o comunitate de oameni care împărtăşesc acelaşi crez. Statul este, la fel, o comunitate de oameni înrudiţi prin sânge şi legaţi prin idealuri, tradiţii şi aspiraţii. Pentru a-şi asigura viitorul, un Stat trebuie să aibă nişte planuri de dezvoltare, economice şi sociale. Pentru a asigura mântuirea celor ce au aderat la ea, Biserica, de asemenea, trebuie să aibă o strategie, spirituală. Cele două ar trebui să se completeze. >>>>

Anunțuri

Cezar Adonis Mihalache: „Îndrumar de vandalizare“

cezar-adonis-mihalachethumbnail1Asistăm la o revenire „în forţă” a acţiunilor de intoxicare menite a promova „viabilitatea” investiţiei canadiene de la Roşia Montana. Şi nu este vorba de o nouă încercare de a impune exploatarea auriferă, ci de un pas bine definit din cadrul procesului de şantajare a Statului Român.De fapt, întrebarea este: câte procente le-au fost „rezervate” canadienilor de la Gold Corporation din banii împrumutaţi de România de la FMI?

Scopul este unul singur: obţinerea unor despăgubiri. Iar „reţeta” a fost deja verificată, canadienii având de urmat două mari „căi”. Fie solicitarea de despăgubiri în cazul în care Statul Român va refuza acordarea autorizaţiilor de explotare necesare, fie obţinerea de fonduri pentru schimbarea soluţiei tehnologice de exploatare.

Vina pentru marea devalizare bugetară ce va urma aparţine însă exclusiv autorităţilor române. Care au acceptat de la bun început un proiect de exploatare care se baza pe folosirea apelor cianurice (necesare pentru prelucrarea minereurilor). Fie din ignoranţă, fie într-o complicitate a foamei de bani, guvernanţii au fost de acord, la lansarea proiectului Roşia Montana, cu o soluţie tehnologică de exploatare interzisă în Uniunea Europeană în condiţiile în care şi cea mai optimistă estimare evidenţia că procesul va deveni operativ cu mult după intrarea noastră în UE. Canadienii au ştiut acest lucru şi tocmai pe această  mişcare (inteligentă, trebuie să  recunoaştem) s-au bazat în tot calamburul lor de mari investitori. >>>>

Ion Coja: „Cum se vede Rusia de la Bucureşti“

Ion Coja– punctul de vedere al unui naţionalist –
Într-o discuţie cu un ziarist sovietic pe care Aurel Dragoş Munteanu îl adusese la Restaurantul Scriitorilor, Petre Ţuţea, simţindu-se  gazdă şi dorind să-i facă plăcere rusului, i-a zis cam aşa: «Rusia are menirea istorică cea mai importantă de pe planetă. Anume să extindă Europa dincolo de Urali, până la Oceanul Pacific!»

După 30 de ani, constat că aceste cuvinte sunt mai pline de înţelesuri ca oricând, sensuri multiple şi şocant de grave, la care atunci nimeni nu s-ar fi gândit. Poate numai Petre Ţuţea…

Iată câteva dintre aceste înţelesuri din perspectiva strict românească a ideii că Rusia ar putea, ba chiar ar trebui să-şi propună să împingă hotarele Europei cât mai spre Est, «până la Vladivostoc», cum a spus de fapt Ţuţea. Numesc românească această perspectivă nu doar pentru că Petre Ţuţea era « de profesie » român, ci pentru că rolul românilor în istoria lumii poate fi rezumat şi în acest fel : românii, colonizaţi de Roma în ţinuturile dacice de la vest de Olt, au lărgit spaţiul limbii latine şi al civilizaţiei Romei mult spre Est, până dincolo de Nistru, lăţind astfel însăşi Europa spre Răsărit!…

Aşadar, care ar fi componentele acestei viziuni româneşti asupra Rusiei?

(1) Asumându-şi misiunea amintită mai sus, Rusia ar urma să abandoneze vechiul proiect al « strâmtorilor », elaborat într-o vreme când Mediterana încă mai era scena principală a Istoriei. >>>>

Dan Brudaşcu: „Competitori mioritici pentru Bruxelles“

Dan Brudascu.2jpgActuala campanie electorală pentru alegerile euro-parlamentare, aflată aproape de final, a scos în evidenţă faptul că partidele politice nu înţeleg, nici în al 12-lea ceas, semnificaţiile acestui eveniment important şi nu reuşesc să-şi depăşească condiţia de competitori mioritici pentru ciolanul autohton.

Din ceea ce a prezentat mass-media de la fastuoasele şi excesiv costisitoarele „lansări” de candidaţi, dar şi din „mesajele” candidaţilor, rezultă, în mod cert, că partidele politice româneşti nu au maturitatea politică necesară pentru a decela între obiectivele social-politice şi economice interne şi priorităţile ce vor trebui urmărite de euro-parlamentari în viitorul lor mandat pentru ca România să-şi poată îndeplini obligaţia de a contribui la noua arhitectură a Europei în perioada 2009-2013.

De aceea, fapt cu totul regretabil în opinia mea, cel puţin până în prezent, campania electorală este pigmentată cu dispute, minore şi nesemnificative din perspectivă europeană, ce s-ar justifica, mai degrabă, în cazul alegerilor locale sau parlamentare interne, candidaţii nepărând a fi conştienţi că ei trebuie să răspundă altor comandamente, că ar fi trebuit să vină în faţa electoratului cu proiecte viabile, posibil de înfăptuit, care să susţină eforturile şi obiectivele naţionale.

Lipsesc, cel puţin până la acest moment, atât în cazul discursului candidaţilor, cât şi al liderilor principalelor partide, temele cu adevărat europene care să ne convingă că încredinţăm conducerea morală a României unor persoane avizate, conştiente şi decise să acţioneze pentru şi în numele acestei ţări, renunţând la postura de membru al unui partid politic oarecare şi asumându-şi calitatea de autentic ambasador al intereselor româneşti în structurile Parlamentului European. >>>>

Al. Florin Ţene: „Toleranţa deosebirilor baza constituirii solidarităţii“

al-florin-teneÎn orizontul lumi de astăzi,după căderea comunismului în Europa de Est,oamenii  îşi afirmă identităţile etnice,religioase şi naţionale.Forţele de stânga în numele unor false unităţi nu au înţeles niciodată grupurile etnice care se străduiau să-şi păstreze identitatea,limba,tradiţiile,cântecele populare,cântecele de leagăn.În situaţia actuală când în ţara noastră se reafirmă pregnant minorităţile în cadrul statului unitar naţional toleranţa faţă de comunităţile de minoritari este impusă,încă,de la început în Constituţia României.Abordând principiul unitate prin diversitate.

Un specific al poporului român din timpurile cele mai vechi a fost toleranţa.Aşa se explică adăstarea pe acest teritoriu carpato-danubiano-pontic a unor popoare migratoare care au găsit aici înţelegere,toleranţă şi condiţii de a rămâne definitiv.

Prin dezrobirea ţiganilor survenită la mijlocul secolului 19 s-a făcut un prim pas în respectarea unui drept fundamental al omului:libertatea.

În condiţiile actuale,când unitatea vestului Europei este ea însăşi un produs-sau cel puţin un succesor istoric-al separării,realizarea Comunităţii Europene a fost precedată de secole de  separatism, de state suverane,şi de guverne democratice. Practica democraţiei. chiar şi în stadiile ei de început,a relevat ineluctabil faptul că nu există un singur demos,şi că separarea era necesară dacă era ca democraţia să poată fi menţinută. Astfel, şi în ţara noastră întâlnim aceaşi situaţie, multinaţionalismul este o funcţie a vieţii politice. Acesta se reflectă în viaţa de zi cu zi,când minorităţile au şcoli în limba lor,îşi pot etala în mass-media,în cotidian amintirile istorice, obiceiurile, convingerile, ideile şi devotamentul. >>>>

Pompiliu Comşa: „Cauzele mediocrităţii cercetării româneşti“

pompiliu-comsa.thumbnailPretextul invocat frecvent pentru lipsa de rezultate din cercetarea românească a fost, o bună bucată de vreme, insuficienta alocare de fonduri. O discuţie adâncită despre situaţia actuală a învăţământului superior românesc şi a cercetării, în general, scoate însă la iveală un şir de deficienţe moştenite, de care, după cum arată lucrurile, nu ne putem debarasa. În plus, o cercetare autohtonă de sine stătătoare, după cum apreciază specialiştii din domeniu, pare condamnată la moarte din faşă, pentru că, într-o lume în care ştiinţa este mondializată, eforturile individuale rămân, vrei, nu vrei, anonime. Se mai vehiculează, cu mai mult, sau mai puţin temei, că România produce atâtea valori cât îi permite finanţarea. Mai ales că nu se poate, indiferent cum, face cercetare, dacă ne referim la valoare ştiinţifică, fără bani. Dar finanţarea singură nu este suficientă, ea trebuind să rodească, să cadă pe un sol fertil, pregătit să producă. Ne referim la tradiţia ştiinţifică şi culturală, adică la nivelul şcolii, la cel industrial şi la alte foarte multe lucruri. Nu este întâmplător faptul că în momentul de faţă centrele mari ştiinţifice sunt în ţările industrializate, care cheltuiesc mulţi bani pentru cercetare şi unde finanţarea vine şi din mediul privat, ceea ce la noi neam să se întâmple. În jurul Universităţii din San Diego, de pildă, sunt foarte multe agenţii industriale, care nu fac altceva decât să preia brevetele de cercetare care se produc în laboratoare. Rezultatele cercetării, mai pe înţelesul cititorilor noştri, sunt aplicate de industrie, de mediul privat, situaţie valabilă şi pentru alte ţări, statul suportând doar cercetarea fundamentală. >>>>

Alex Berca: „Viaţa şi calitatea ei“

Alex_BercaAu trecut peste 200 de ani de când economistul englez Thomas Robert Malthus (1766-1834), a emis teoria ce îi poartă numele, referitoare la diferenţa dintre creşterea populaţiei Globului în progresie geometrică şi cea a asigurării hranei populaţiei, care creşte numai în progresie aritmetică.

Din momentul în care a fost emisă această teorie (aproximativ 1798), şi până astăzi, ea a fost şi continuă să fie un măr al discordiei şi al unor lungi şi controversate opinii, între diferiţi specialişti din domenii direct sau indirect legate de viaţa oamenilor:t sociologi, medici, biologi, economişti demografi, filozofi arhiecţi, sau specialişti în mediul înconjurător.

În 1968, Dr Paul Ehrlich, biolog la Stanford University (SUA), autor al cărţii „The Population Bomb”, a făcut unele predicţii similare cu cele ale lui Malthus, arătând că pe la sfârşitul secolului 20, se va putea constata că aproximativ un bilion de oameni pe Glob, vor murii de foame.

Cartea Doctorului Ehrlich, a avut un ecou fantastic şi întreaga mass medie americană a comentat-o timp îndelungat.

Cu toate că predicţiile lui s-au dovedit eronate, el a fost considerat ca unul dintre marii experţi în problemele demografice, ale mediului înconjurător şi a calităţii vieţii.

În general cei ce au fost şi sunt împotriva concepţiei maltusianiste şi a  Dr. Ehrlich, care susţineau necesitatea folosirii unor metode pentru reducerea numărul populaţiei de pe întregul Glob, cum ar fi soluţia războaielor, au fost categorisiţi ca fiind nişte pacifişti naivi. >>>>