NR. 7/2009

––––––––––––––

Anunțuri

Cezar Adonis Mihalache: „Sacrificiul repetitiv“

cezar-adonis-mihalache.thumbnailDiferenţa este doar de nuanţă. Cu mai bine de 20 de ani în urmă, cineva strângea cu de-a sila cureaua în jurul nostru. Nu ne explica de ce, dar ne făcea să sperăm că, dincolo de megalomania megaindustrializării, aveam un ţel. 20 de ani mai târziu, la începutul anilor ’90, când ar fi trebuit să atingem acel ţel, al bunăstării generaţiei îmbătrânite între timp şi al siguranţei noilor veniţi, lucrurile aveau să se repete. Acum, ni se spune iarăşi că trebuie să strângem cureaua.

În fapt, în aceasta a constat marea noastră libertate. Ni s-a spus ce urmează… De aceea, când în anii ’90 i s-a spus generaţiei ce abia ieşise anii de constrângeri că trebuie să strângă cureaua, nu am ripostat. Generaţia de sacrificiu a acceptat „damnarea” pe mai departe cu speranţa că, măcar la vârsta senectuţii, se va bucura de linişte. A acceptat pentru că, de data aceasta, cineva îi cerea voie, fie şi aparent, să o împingă la un nou sacrificiu. Ba, chiar ne-am bucurat într-un fel, căci, faţă de anii de dinainte, acum ni se cerea totuşi consimţământul. Chiar dacă, în realitate, acest lucru era doar de faţadă. Pentru noi era semnalul democraţiei şi al libertăţii de alegere, chiar dacă în spatele lui se ascundea un preţ la fel de mare.

Au trecut 20 de ani şi ca într-un film prost, regizat într-o buclă a imposturii, santajului şi spolierii, ni se repetă iarăşi replica. De data aceasta tonul este imperativ. Căci şi democraţia are agresivitatea ei. Ni se spune să strângem cureaua… Iar lucrurile seamănă cu anii de dinainte când cureaua era strânsă peste noi cu de-a sila şi nu cu începutul anilor ’90 când ni se cerea, într-o iluzorie construcţie a acceptării benevole (pentru bunăstarea visată, dar întârziată) sacrifciul. >>>>

Emil Bucureşteanu: „Omul Trestie“ (fragment din COGITO – din jurnalul unui comunist)

ÎnceputulEMIL BUCURESTEANU

1989

De Anul Nou lumea nu este chiar aşa de veselă. S-a bucurat că a găsit o bucată de carne sau de salam. Oamenii s-au bătut pentru câteva portocale, pentru ouă, pentru puţin vin.

Vis

Din pereţi ţâşneau flăcări albastre, de aştri.

Pe masă, lingurile, cuţitele şi celelalte conga dansau.

Frigiderul se burduşise ca o vacă a fata.

Parda! mereu striga.

Explodă:  şunci, ouă, cârnaţi şi măsline, fasole şi afine, curechi şi dovleci, toate prinseră viaţă.

Fasolea se agăţase până la tavan;

şunca deveni porc şi-şi făcu sub masă, de sforăit, loc;

peştii înotau în chiuvetă, nemulţumiţi că apă nu era suficientă;

cârnaţii se făcură viţel. Se plângea că bucătăria este prea mică pentru el;

găinile ieşite din ou cotcodăceau mereu;

un cocoş, roş, bătu din aripi şi cântă de trei ori…

Mă trezii. În casă lucrurile toate se aflau la locul lor.

Frigiderul, scos din priză, cu uşa deschisă, mai avea iz de brânză. >>>>

Oana Stoica-Mujea: „Rămânem fără edituri“

SM-OANA4-sp-wbA venit criza. Nu e numai criza României, e criza întregii lumi. Mai puţin a Chinei că  au declarat cu gura lor, prevăzătorii fiind, că nu vor duce lipsă de bani. Dar România duce. România duce lipsă nu de acum, dar de data asta avem un motiv plauzibil şi o isterie generală. Din isterie s-a ajuns la concretizare şi din concretizare cel mai rău se dă în cărţi.

In quarto

În 1500-1600 cele mai multe scrieri erau publicate in quarto, adică se lua o foaie şi se împărţea în patru. Desigur, vorbim de scrieri pe care editorii timpului nu le credeau importante. Erau mai sărăcăcioase, azi am putea spune că era un paperback şi aşa am mulţumi pe toată lumea. Operele in quarto, cele mai multe dintre ele, nu s-au păstrat până în zilele noastre, chiar dacă atunci nu era vorba de o criză, tot la bani ajungem. Piesele de teatru, de exemplu, erau mai întâi tipărite in quarto, dacă publicul nu era mulţumit şi un domn mai fanatic nu păstra piesa, puteam să-i punem cruce şi să uităm de ea.

Cam asta se întâmplă  azi cu editurile din România sub pretextul crizei. Nu că nu ar fi criză, pentru că e, ci pentru că nimănui nu îi pasă. Dacă până acum celor mari nu le-a păsat nu a fost aşa o tragedie pentru că editurile s-au descurcat singure, dar acum e o tragedie. În timp ce guvernanţii se ceartă între ei, fără a avea vreo legătură cu omul simplu ce se holbează la televizor încercând să înţeleagă care nu a furat destul şi mai vrea un os, lumea cărţilor dispare încet, încet, ca Biblioteca Regală din Alexandria sub auspiciul nepăsării.  >>>>

Magdalena Albu: „Drama erorilor continue între Poarta Orientului şi Tărâmul Occidentului“

EVADARE-ROCA-wb„Drama erorilor continue” este o mǎrturie personalǎ. Dar una care nu ar fi trebuit sǎ existe şi pe care nu aş fi vrut sǎ apuc vreodatǎ sǎ o scriu cu niciun chip în libertate. În aceastǎ formǎ de libertate închipuitǎ, unde omul trǎieşte agonizant şi încarcerat permanent în imperiul vast şi dezumanizant al iluziilor perfecte de tot felul. E, la drept vorbind, o ieşire necesarǎ a mea din mine însǎmi, o spovedanie îndureratǎ cǎtre un Univers în derivǎ asupra reperelor sfǎrâmate ale unei existenţe, pe care eşti obligat s-o trǎieşti la încropealǎ, având ca ultimǎ speranţǎ pentru ieşirea din subvieţuire – RUGĂCIUNEA… Un antidot sigur al limitǎrii şi al uciderii destinului uman încǎ înainte de a se naşte…

Nu mi-am putut imagina nicio clipǎ la începutul anilor ’90, faptul cǎ evadarea din închisorile comuniste va împinge colectivitatea şi, implicit, individul, într-o altfel de matrice încorsetatǎ a istoriei, în care, aşa cum avea ca temere pǎrintele Dumitru Stǎniloaie, „celula moralǎ a poporului nostru s-ar putea dezagrega” complet. Intunericul în care se scaldǎ zilnic de la un asfinţit la altul în jocul sordid al vieţii şi al morţii ceea ce a mai rǎmas din constituţia bietei fiinţe umane, exprimǎ un adevǎr greu de imaginat dupǎ atâta parcurs de istorie umanǎ de dupǎ Christos încoace a societǎţii, anume acela cǎ pragmatismul impus în mod feroce şi cu perseverenţǎ din toate direcţiile a uitat pur şi simplu de OM ca entitate spiritualǎ, şi s-a conturat cu tǎrie numai în jurul laturii exclusiviste a dominaţiei mercantile de import, unde raportul monedǎ-cetǎţean a depǎşit cu mult graniţele bunului simţ, >>>>

Daniel Mureşan: „Scrisoare către aplauze“

SCRISOARE CĂTRE APLAUZE Daniel Muresan

Se bucură judecata ,

poporul a gândit ,

zgomote măgulitoare ,

talentul e premiat azi de supuşi ,

vorbesc cu pretenţie de cum înnoiesc

limba , pedepsele-s dăruite din răsărit ,

spiritul viu , inspirată  încercare ,

a doua zi zeul minciunii

le aduce chemarea  să  aplaude

bucuria de ieri ,

la cei ascunşi de marea adunare ,

*******************

să nu fiţi  jenaţi ,

un simplu cetăţean strigă

în gura mare : e crudă soarta ,

nu i-aţi apărat pe Icar ,

Orfeu şi Euridice , e prins ,

legat

dus la ospiciu , aplaudată isprava . >>>>

Dr. Alex Berca: „Japonia – Ţara soarelui răsare“

Alex_Berca„…cea mai mare greşeală a celor care vor să aibă relaţii cu Japonia,  nu o fac cei care nu au cunoştiinţe despre această ţară, ci cei care nu   vor să-şi însuşească nici una din aceste cunoştiinţe”. (gînditor japonez necunoscut–secolul XIX).

Foarte mulţi ziarişti şi cercetători din diverse domenii de activitate au ajuns la aceeaşi concluzie, şi oricât aşi vrea să mă consider ca fiind original nu pot să nu mă raliez opiniei lor:

A fost un timp, şi asta nu mult în urmă când cea mai mare parte a lumii când vorbea despre Asia, se gândea de fapt la Japonia. Când spunea Japonia de fapt se gândea la ultimile tehnologii JAPONIAsau la industria auto care era dominată de firmele Toyota, Mitzubisi şi Mazda.

După ani grei, în care poporul japonez a fost încercat de tot felul de lipsuri de mâncare, imbrăcăminte, şi în special căldură şi tot felul de molime, Japonia a reuşit să-şi revinăşi să-şi asigure un rol cheie în viaţa economică, mondială.

Tot ceea ce se crea si se producea in Japonia era de cea mai bună calitate, bazate pe o înaltă tehnologie şi cu un aspect miniaturizat deosebit de atrăgător.

Japonia a fost şi continuă să fie încă socotită ca un „miracol mondial”.

Astăzi, când specialiştii vorbesc despre Asia – care în evoluţia fenomenului globalizării reţine din ce în ce mai mult atenţia generală, fiecare se gândeşte la alţi doi giganţi (în special ca număr al populaţiei), care au apărut la orizont: China şi India. >>>>