Pr. Alexandru Stănciulescu-Bârda: „Sus-jos! Sus-jos!“

alexandru-stanciulescu-bardaDe douăzeci de ani asistăm la flotările pe care le face clasa politică românească: sus-jos, sus-jos, sus-jos! Astăzi auzim despre unul sau altul că e cel mai competent, cel mai bun, ce mai…, este omul providenţial, care va scoate ţara la lumină. Şi noi, muritorii de rând, ne bucurăm cu sinceritate, fiindcă oricare am vrea să fie bine şi lucrurile să intre în normalitate. Trec câteva luni şi despre acelaşi om ajuns în vârful piramidei sociale se spune că este incompetent, corupt, tâmpit, chiar nesimţit, cum încerca zilele trecute să ne convingă o parlamentară, referindu-se la primul-ministru al României. Te prinde lehamitea, când vezi asemenea circ derulându-se an de an şi anotimp de anotimp, în timp ce ţara se adânceşte tot mai mult în sărăcie, în deznădejde, în mizerie morală. Ne pleacă tineretul peste mări şi ţări să-şi caute o pâine şi un rost în viaţă, fiindcă nu vede perspective de realizare aici; ne scade populaţia de la un an la altul; numărul morţilor este de câteva ori mai mare decât al născuţilor; îmbătrâneşte lumea şi  generaţiile tinere sunt tot mai subţiate; industria naţională este piesă de muzeu şi amintire a ceea ce fost cândva; agricultura este o zdreanţă dintr-un veşmânt de lux al ţării; cultura şi oamenii de cultură sunt cenuşăreasa societăţii; snobii şi sfertodocşii se umflă precum broasca din poveste, sfidându-ne cu neruşinare când îşi scot prostia pe gard şi ne obligă să le-o admirăm; manualele de istorie se subţiază de la an la an, fiindcă nu trebuie să ştim prea mult despre trecutul nostru; starea morală a populaţiei este tot mai decăzută; >>>>

Cezar Adonis Mihalache: Respectul constituţional“

cezar-adonis-mihalache.thumbnailNicicând nu a fost citită şi citată Constituţia ca până acum, în miezul scandalurilor din Parlament legea supremă ajungând un adevărat best-seller. Ceea ce ar fi fost de-a dreptul încurajator, putând însemna un prim pas spre revenirea la respectarea şi aplicarea legii.

Într-un elan imitativ, un mimetism politic pe care îl regăsim la oricare lider sau simplu membru, indiferent de formaţiunea politică din care face parte, mai mulţi parlamentari au început prin a cita, în plen sau pe coridoarele înaltului for, paragrafe din Constituţie.

Într-o primă fază, exerciţiul recitării părea a fi un început în asumarea unei altfel de mod de a face politică în România. Cu litera legii şi obligaţia parlamentarului de a fi un gardian al respectării acesteia. Apoi, pe măsură ce paragrafele se repetau obositor, dar mai ales felul de a le potrivi ca argumente ale dreptului de a exercita anumite măsuri în interesul privat al unor partide, exerciţiul s-a transformat într-o demonstraţie a incapacităţii politicianului. O demonstraţie a lipsei de iniţiativă, a lipsei curajului de a-şi asuma teme dincolo de cele cuprinse în amestecul „doctrinar” menit manipulări şi distragerii atenţiei. În fapt, toţi aceia care au citat legea supremă în aceste zile de frământări sociale nu au făcut-o pentru a transmite un mesaj simplului cetăţean, tot mai dezamăgit de felul în care politicienii, şi nu doar cei aflaţi la putere, îşi impun propriul interes, ci pentru a-şi procura noi argumente în veşnica luptă politică. Una care are acum şi conturul electoral al prezidenţialelor. >>>>

Cezarina Adamescu: „Realităţi româneşti. Vremea protestelor. A treia curbă de sacrificiu de la declanşarea crizei“

cezarina-adamescu-1Abia a trecut ziua când s-au sărbătorit Persoanele Vârstnice pe plan mondial, şi iată că ne confruntăm cu  o realitate destul de dureroasă, care nu mai e o noutate: stresul permanent, înrăutăţirea vieţii, grija devenită obsedantă a zilei de mâine, poverile şi apăsările de tot felul, lasă urme adânci şi chiar scurtează – şi-aşa puţinele zile rămase – ale vârstnicilor. Problema a devenit generală,  naţională şi s-a acutizat în ultima perioadă, astfel că, pensionarii au ajuns la concluzia cruntă că: nu se mai poate răbda… Timpul „nu mai are răbdare cu oamenii”, parafrazându-l pe marele Marin Preda.

Nu mai e demult o noutate nici că, în zbuciumata perioadă post decembristă, în decurs de douăzeci de ani, protestele de stradă şi de întreprinderi, instituţii, aşezăminte, n-au contenit, s-au înmulţit şi s-au adâncit de la simpla grevă japoneză, la mitinguri, marşuri de protest, marşuri ale tăcerii contestatare, pichetarea sediilor şi alte forme de nemulţumire, care uneori au degenerat în violenţe cât se poate de dramatice, având în vedere că unii cetăţeni, în disperare şi nefericire de cauză, declară greva foamei, se leagă cu lanţuri la mâini şi la picioare ori îşi dau foc în semn de protest, în pieţele publice. >>>>

Dan Brudaşcu: „Cocalarii şi impostorii vieţii publice româneşti post decembriste“

dan-brudascuÎntre „împlinirile” perioadei post-decembriste putem considera şi apariţia în spaţiul public româ-nesc, la fel ca în viaţa cultural-ştiinţifică sau politică, a tot felul de scursuri şi de nechemaţi, de veleitari agre-sivi şi periculosi, dornici, deşi fără nici un merit real, să escaladeze rapid, peste noapte (şi ca să nu-i vadă ni-meni, desigur) culmile gloriei şi ale recunoaşterii publice. Cum astfel de indivizi, de obicei, nu au nici o cali-tate, adesea neavând nici măcar studii minime, fiind tipi fără operă sau autori de maculatură, scoasă pe ban-dă rulantă de editori preocupaţi exclusiv de câştigul lor material sau din milă, ei au declanşat şi întreţin, în spaţiul public, o atmosferă extrem de tensionată, a urii şi demolării josnice, practicând, adesea, linşajul unor indivizi care au făcut greşeala de a fi repudiat pe cocalari şi impostori, exclusiv din raţiuni igienico-sanitare, din spaţiul vieţii cultural-sociale al ţării sau al diverselor centre urbane.

Ce e de remarcat este că unii din aceşti cocalari şi impostori sunt, la origine, foşti miliţieni, secu-rişti sau colaboratori ai Securităţii şi ai organelor de represiune ale vechiului regim. Cu toate astea, reuşind, destul de frecvent, din păcate, să-i păcălească pe unii oameni de afaceri, fără orizont cultural, interesaţi, >>>>

Virgil Diaconu: „America“

Virgil DIaconu_pe_LatViitorul nostru abia începe.

Numai uneori păsările îşi pierd capetele în zbor.

Numai uneori, când Imperiul îşi trimite soldaţii

să facă ordine prin cotloanele cerului;

în Grădina Domnului, în celulele mele. Imperiul!

El vine de peste ocean, în păsările lui de fier,

cu steagurile şi minciunile lui împachetate în ţiplă.

Cu soldaţii care văd  în întuneric.

Auzi? Cu soldaţii care văd în întuneric!

De-acum vei fi urmărit şi ziua şi noaptea!

Îţi vei primi numărul şi vei intra în computerul lor,

la care este conectat Universul. Tot Universul!

Tot Universul, stea cu stea; atom cu atom.

Şi viaţa ta va apărea pe ecran. Toată viaţa pe ecran,

de la primul scâncet la merele pe care le-ai furat

din grădina zmeului…  Iubitele şi însingurările,

gândurile şi furiile tale vor apărea de acum

pe ecranele Imperiului. Şi toate gândurile.

Toate gândurile, cu nerv cu tot, pe ecrane!

Gata cu întâlnirile secrete din Grădina Narciselor!

Gata cu disputele dintre tine şi vrăbii! >>>>

Petre Flueraşu: „Pământul se încălzeşte pentru că aşa vrea el!“

Mii de miliarde cheltuite, o întreagă isterie media declanşată şi permanenta “ameninţare” a încălzirii globale, iată consecinţele uneia dintre cele mai mari păcăleli din istoria umanităţii. Astăzi a devenit la modă să fii ecologist, pentru că, nu-i aşa, asta înseamnă că te gândeşti la cei care vor urma după tine. Însă câţi dintre cei care se pretind ecologişti înţeleg cu adevărat ceea ce fac, câţi dintre ei apără natura bazându-se pe date reale şi câţi o apără din pură inerţie, aidoma unui slogan pe care odată ce l-ai învăţat nu îl mai poţi uita. Câţi dintre voi s-au gândit însă la miliardele consumate inutil, câţi s-au gândit la interesele ascunse pe care ecologiştii din frunte (simbolurile voastre) şi le pot împlini beneficiind de sprijinul unei imense mase de manevră.

Oamenii au nevoie să fie speriaţi, pentru că doar aşa pot fi ei controlaţi. Şi ce este mai bun decât un proces natural imposibil de oprit care este pus în cârca umanităţii. Autosugestia funcţionează la perfecţie şi, înainte să dăm seama, avem impresia că pământul moare din cauză că noi nu conducem o maşină ecologică şi nu avem becuri economice în casă. Şi, surpriză, toate astea pot fi cumpărate de undeva, prin intermediul unor companii care evident că nu au nicio legătură cu cei care ne-au băgat aceste idei în cap încă de la început. Ar fi amuzant poate dacă nu ar fi atât de trist… >>>>

Cezar Adonis Mihalache: „FMI – între impostură şi practica anti-concurenţială“

cezar-adonis-mihalache.thumbnailPână mai ieri, FMI era o „întreprindere” cu marfă pe stoc. Pentru că banii trebuie trataţi, mai ales la nivelul unei instituţii financiare, ca o marfă, or, instituţia nu mai reuşea să-şi plaseze, prin împrumuturile acordate, aceşti bani. Iscarea crizei mondiale a scos pe piaţă însă „produsele” tot mai puţin vandabile în ultimii cu „marca FMI” şi, în numai câteva săptămâni, stocul de credite s-a epuizat.

La ce preţ şi-a vândut FMI „marfa” rămâne un mister. O cheie ascunsă în contractele de împrumut cu ţările atinse de criza financiară. Este evident însă că nu a dat aceşti bani pe degeaba, iar cămătăria, pe care o cunoşteam oricum din vechile noastre experienţe cu FMI, a funcţionat şi de data aceasta. Succesul pe piaţă al împrumuturilor acordate de instituţia financiară a fost atât de mare, iar extazul şefilor ei atât de profund, încât nici măcar nu s-a mai ţinut cont de normele pe care le recomanda chiar FMI ţărilor împrumutate. Practic, în administrarea propriului succes, vânzarea mărfii cele mai de preţ, banul, instituţia a renunţat la orice normă de prudenţialitate şi a trimis toată marfa „pe piaţă”.

Depăşit de efectele crizei la nivelul solicitărilor de împrumuturi, instituţia a rămas însă fără „marfă”. Dacă s-a lăcomit sau doar a ignorat propriile măsuri de siguranţă, este greu de spus, cert este că, rămas fără banii pe care să-i poată împrumuta către tot mai mulţi solicitanţi, fondul ar fi trebuit să tragă jaluzele şi să intre într-un prelungit inventar. >>>>