Pr. Alexandru Stănciulescu-Bârda: „Sus-jos! Sus-jos!“

alexandru-stanciulescu-bardaDe douăzeci de ani asistăm la flotările pe care le face clasa politică românească: sus-jos, sus-jos, sus-jos! Astăzi auzim despre unul sau altul că e cel mai competent, cel mai bun, ce mai…, este omul providenţial, care va scoate ţara la lumină. Şi noi, muritorii de rând, ne bucurăm cu sinceritate, fiindcă oricare am vrea să fie bine şi lucrurile să intre în normalitate. Trec câteva luni şi despre acelaşi om ajuns în vârful piramidei sociale se spune că este incompetent, corupt, tâmpit, chiar nesimţit, cum încerca zilele trecute să ne convingă o parlamentară, referindu-se la primul-ministru al României. Te prinde lehamitea, când vezi asemenea circ derulându-se an de an şi anotimp de anotimp, în timp ce ţara se adânceşte tot mai mult în sărăcie, în deznădejde, în mizerie morală. Ne pleacă tineretul peste mări şi ţări să-şi caute o pâine şi un rost în viaţă, fiindcă nu vede perspective de realizare aici; ne scade populaţia de la un an la altul; numărul morţilor este de câteva ori mai mare decât al născuţilor; îmbătrâneşte lumea şi  generaţiile tinere sunt tot mai subţiate; industria naţională este piesă de muzeu şi amintire a ceea ce fost cândva; agricultura este o zdreanţă dintr-un veşmânt de lux al ţării; cultura şi oamenii de cultură sunt cenuşăreasa societăţii; snobii şi sfertodocşii se umflă precum broasca din poveste, sfidându-ne cu neruşinare când îşi scot prostia pe gard şi ne obligă să le-o admirăm; manualele de istorie se subţiază de la an la an, fiindcă nu trebuie să ştim prea mult despre trecutul nostru; starea morală a populaţiei este tot mai decăzută; >>>>

Cezar Adonis Mihalache: Respectul constituţional“

cezar-adonis-mihalache.thumbnailNicicând nu a fost citită şi citată Constituţia ca până acum, în miezul scandalurilor din Parlament legea supremă ajungând un adevărat best-seller. Ceea ce ar fi fost de-a dreptul încurajator, putând însemna un prim pas spre revenirea la respectarea şi aplicarea legii.

Într-un elan imitativ, un mimetism politic pe care îl regăsim la oricare lider sau simplu membru, indiferent de formaţiunea politică din care face parte, mai mulţi parlamentari au început prin a cita, în plen sau pe coridoarele înaltului for, paragrafe din Constituţie.

Într-o primă fază, exerciţiul recitării părea a fi un început în asumarea unei altfel de mod de a face politică în România. Cu litera legii şi obligaţia parlamentarului de a fi un gardian al respectării acesteia. Apoi, pe măsură ce paragrafele se repetau obositor, dar mai ales felul de a le potrivi ca argumente ale dreptului de a exercita anumite măsuri în interesul privat al unor partide, exerciţiul s-a transformat într-o demonstraţie a incapacităţii politicianului. O demonstraţie a lipsei de iniţiativă, a lipsei curajului de a-şi asuma teme dincolo de cele cuprinse în amestecul „doctrinar” menit manipulări şi distragerii atenţiei. În fapt, toţi aceia care au citat legea supremă în aceste zile de frământări sociale nu au făcut-o pentru a transmite un mesaj simplului cetăţean, tot mai dezamăgit de felul în care politicienii, şi nu doar cei aflaţi la putere, îşi impun propriul interes, ci pentru a-şi procura noi argumente în veşnica luptă politică. Una care are acum şi conturul electoral al prezidenţialelor. >>>>

Cezarina Adamescu: „Realităţi româneşti. Vremea protestelor. A treia curbă de sacrificiu de la declanşarea crizei“

cezarina-adamescu-1Abia a trecut ziua când s-au sărbătorit Persoanele Vârstnice pe plan mondial, şi iată că ne confruntăm cu  o realitate destul de dureroasă, care nu mai e o noutate: stresul permanent, înrăutăţirea vieţii, grija devenită obsedantă a zilei de mâine, poverile şi apăsările de tot felul, lasă urme adânci şi chiar scurtează – şi-aşa puţinele zile rămase – ale vârstnicilor. Problema a devenit generală,  naţională şi s-a acutizat în ultima perioadă, astfel că, pensionarii au ajuns la concluzia cruntă că: nu se mai poate răbda… Timpul „nu mai are răbdare cu oamenii”, parafrazându-l pe marele Marin Preda.

Nu mai e demult o noutate nici că, în zbuciumata perioadă post decembristă, în decurs de douăzeci de ani, protestele de stradă şi de întreprinderi, instituţii, aşezăminte, n-au contenit, s-au înmulţit şi s-au adâncit de la simpla grevă japoneză, la mitinguri, marşuri de protest, marşuri ale tăcerii contestatare, pichetarea sediilor şi alte forme de nemulţumire, care uneori au degenerat în violenţe cât se poate de dramatice, având în vedere că unii cetăţeni, în disperare şi nefericire de cauză, declară greva foamei, se leagă cu lanţuri la mâini şi la picioare ori îşi dau foc în semn de protest, în pieţele publice. >>>>

Dan Brudaşcu: „Cocalarii şi impostorii vieţii publice româneşti post decembriste“

dan-brudascuÎntre „împlinirile” perioadei post-decembriste putem considera şi apariţia în spaţiul public româ-nesc, la fel ca în viaţa cultural-ştiinţifică sau politică, a tot felul de scursuri şi de nechemaţi, de veleitari agre-sivi şi periculosi, dornici, deşi fără nici un merit real, să escaladeze rapid, peste noapte (şi ca să nu-i vadă ni-meni, desigur) culmile gloriei şi ale recunoaşterii publice. Cum astfel de indivizi, de obicei, nu au nici o cali-tate, adesea neavând nici măcar studii minime, fiind tipi fără operă sau autori de maculatură, scoasă pe ban-dă rulantă de editori preocupaţi exclusiv de câştigul lor material sau din milă, ei au declanşat şi întreţin, în spaţiul public, o atmosferă extrem de tensionată, a urii şi demolării josnice, practicând, adesea, linşajul unor indivizi care au făcut greşeala de a fi repudiat pe cocalari şi impostori, exclusiv din raţiuni igienico-sanitare, din spaţiul vieţii cultural-sociale al ţării sau al diverselor centre urbane.

Ce e de remarcat este că unii din aceşti cocalari şi impostori sunt, la origine, foşti miliţieni, secu-rişti sau colaboratori ai Securităţii şi ai organelor de represiune ale vechiului regim. Cu toate astea, reuşind, destul de frecvent, din păcate, să-i păcălească pe unii oameni de afaceri, fără orizont cultural, interesaţi, >>>>

Virgil Diaconu: „America“

Virgil DIaconu_pe_LatViitorul nostru abia începe.

Numai uneori păsările îşi pierd capetele în zbor.

Numai uneori, când Imperiul îşi trimite soldaţii

să facă ordine prin cotloanele cerului;

în Grădina Domnului, în celulele mele. Imperiul!

El vine de peste ocean, în păsările lui de fier,

cu steagurile şi minciunile lui împachetate în ţiplă.

Cu soldaţii care văd  în întuneric.

Auzi? Cu soldaţii care văd în întuneric!

De-acum vei fi urmărit şi ziua şi noaptea!

Îţi vei primi numărul şi vei intra în computerul lor,

la care este conectat Universul. Tot Universul!

Tot Universul, stea cu stea; atom cu atom.

Şi viaţa ta va apărea pe ecran. Toată viaţa pe ecran,

de la primul scâncet la merele pe care le-ai furat

din grădina zmeului…  Iubitele şi însingurările,

gândurile şi furiile tale vor apărea de acum

pe ecranele Imperiului. Şi toate gândurile.

Toate gândurile, cu nerv cu tot, pe ecrane!

Gata cu întâlnirile secrete din Grădina Narciselor!

Gata cu disputele dintre tine şi vrăbii! >>>>

Petre Flueraşu: „Pământul se încălzeşte pentru că aşa vrea el!“

Mii de miliarde cheltuite, o întreagă isterie media declanşată şi permanenta “ameninţare” a încălzirii globale, iată consecinţele uneia dintre cele mai mari păcăleli din istoria umanităţii. Astăzi a devenit la modă să fii ecologist, pentru că, nu-i aşa, asta înseamnă că te gândeşti la cei care vor urma după tine. Însă câţi dintre cei care se pretind ecologişti înţeleg cu adevărat ceea ce fac, câţi dintre ei apără natura bazându-se pe date reale şi câţi o apără din pură inerţie, aidoma unui slogan pe care odată ce l-ai învăţat nu îl mai poţi uita. Câţi dintre voi s-au gândit însă la miliardele consumate inutil, câţi s-au gândit la interesele ascunse pe care ecologiştii din frunte (simbolurile voastre) şi le pot împlini beneficiind de sprijinul unei imense mase de manevră.

Oamenii au nevoie să fie speriaţi, pentru că doar aşa pot fi ei controlaţi. Şi ce este mai bun decât un proces natural imposibil de oprit care este pus în cârca umanităţii. Autosugestia funcţionează la perfecţie şi, înainte să dăm seama, avem impresia că pământul moare din cauză că noi nu conducem o maşină ecologică şi nu avem becuri economice în casă. Şi, surpriză, toate astea pot fi cumpărate de undeva, prin intermediul unor companii care evident că nu au nicio legătură cu cei care ne-au băgat aceste idei în cap încă de la început. Ar fi amuzant poate dacă nu ar fi atât de trist… >>>>

Cezar Adonis Mihalache: „FMI – între impostură şi practica anti-concurenţială“

cezar-adonis-mihalache.thumbnailPână mai ieri, FMI era o „întreprindere” cu marfă pe stoc. Pentru că banii trebuie trataţi, mai ales la nivelul unei instituţii financiare, ca o marfă, or, instituţia nu mai reuşea să-şi plaseze, prin împrumuturile acordate, aceşti bani. Iscarea crizei mondiale a scos pe piaţă însă „produsele” tot mai puţin vandabile în ultimii cu „marca FMI” şi, în numai câteva săptămâni, stocul de credite s-a epuizat.

La ce preţ şi-a vândut FMI „marfa” rămâne un mister. O cheie ascunsă în contractele de împrumut cu ţările atinse de criza financiară. Este evident însă că nu a dat aceşti bani pe degeaba, iar cămătăria, pe care o cunoşteam oricum din vechile noastre experienţe cu FMI, a funcţionat şi de data aceasta. Succesul pe piaţă al împrumuturilor acordate de instituţia financiară a fost atât de mare, iar extazul şefilor ei atât de profund, încât nici măcar nu s-a mai ţinut cont de normele pe care le recomanda chiar FMI ţărilor împrumutate. Practic, în administrarea propriului succes, vânzarea mărfii cele mai de preţ, banul, instituţia a renunţat la orice normă de prudenţialitate şi a trimis toată marfa „pe piaţă”.

Depăşit de efectele crizei la nivelul solicitărilor de împrumuturi, instituţia a rămas însă fără „marfă”. Dacă s-a lăcomit sau doar a ignorat propriile măsuri de siguranţă, este greu de spus, cert este că, rămas fără banii pe care să-i poată împrumuta către tot mai mulţi solicitanţi, fondul ar fi trebuit să tragă jaluzele şi să intre într-un prelungit inventar. >>>>

Alexandru Nemoianu: Jurnal – Zorile (I)

al-nemoianu-micsoratthumbnail11 Martie,2008

Astazi am expediat prin posta electronica textul jurnalului „Iluminari” lui Artur Silvestri care a avut enorma generozitate de a initia publicarea lui.

Incep un nou jurnal sub titlul generic,”Zorile”.Il incep sub semnul unei profunde depresii.Cauzata de agitatia,probabil si acuma vad,exagerata a ultimelor luni, a „grijilor” de care ma las coplesit fara rost. Este o depresie enervanta si mai rau rezultatul unui mod de comportament copilaros si razgaiat.

12 Martie,2008

Ziua de nastere a fratelui meu Pilu.Faptul ca nu ii pot spune sentimentele mele si nu ii pot transmite doririle mele de tot binele ma framanta treibil.

Nadajduiesc si ma rog ca Dumnezeu sa il apere si ocroteasca.

Depresia pare sa dea inapoi.Nu am indoiala ca este ajutorul Maicii Domnului careia m-am rugat cu lacrimi.

Lucrez la alcatuirea unui scurt articol in engleza despre 1 Decembrie,1918.Articol cerut de gazeta „Solia”.

Primesc incurajari si emotionante manifestari de dragoste din partea lui Artur Silvestri,Aurel Cojocaru si batranul meu prieten Pupu(Ion Barsan).

Aflu ca a murit mama vecinei din Borloveni Iuliana,pe nume Solomia. >>>>

Dr. Alex Berca: „PACEA ŞI RĂZBOIUL – un paradox acut“

Alex_BercaÎn general, statisticile prezentate în diferite lucrări au drept scop să confirme prin date concrete punctele de vedere ale unui autor.

În cazul de faţă, considerăm ca fiind mai oportună prezentarea în primul rând a acestor date privind războaiele şi diferitele conflicte armate din secolul 19, 20 şi până astăzi pentru a vedea cum pe parcursul istoriei aceste acţiuni militare s-au manifestat an de an, uneori nu se termina un război într-o anumită parte a lumii şi isbugnea altul în altă parte sau se desfăşurau concomitent două războaie în două locuri diferite.

Tabelul şi continuarea lui nu cuprind decât o infimă parte a acestor conflicte din care au rezultat şi continuă să existe un enorm număr de morţi şi zeci sau sute de mii de invalizi.

Din aceste date rezultă de asemeni un fapt pe cât de real, pe atât de grav şi de trist:

pe pământ, nu a fost şi nu este nici o zi de pace !

Politicienii, care au decis şi continuă să decidă declanşarea războaielor îşi găsesc întotdeauna nenumărate explicaţii şi justificări ale acţiunilor lor.

Unii, au afirmat că intervenţia militară ordonată a fost solicitată din interiorul ţării ocupate, pentru sprijinirea guvernelor existente în faţa unor acţiuni ale unor grupuri subversive, alţii se referă la apărarea intereselor naţionale ale unor ţări ameninţate, alţii caută să explice prin necesitatea imanentă de asigurare a unei democraţii într-o anumită zonă a lumii care să permită menţinerea păcii în zona respectivă, ş.a.m.d. >>>>

Adrian Botez: „Consecinţele Tratatului de la Kyoto-Montreal“

adrian-botezthumbnailÎn 1963, apărea în librăriile din România volumul al II-lea al operelor SF (de fapt, orice scriere SF de bună calitate spirituală anticipează, fără greş, viitorul destin al umanităţii…) ale unui rus genialoid: Aleksandr. R. Beleaev[1]Steaua Keţ . Acest volum conţinea şi un roman publicat în 1929: Traficantul de aer. Pentru prima oară în istoria ideilor terestre, se anuţa o posibilă criză ARTIFICIALĂ (ca toate crizele din ultimele 3 veacuri, “opera” ale Marii Finanţe Mondiale!),  fatală pentru omenire (evident, din pricina ticăloşiei, degradării Duhului uman, prin lăcomie egoistă şi criminală…), Criză a Văzduhului/Aerului…Un afacerist englez, Bailey, sprijinit de corporaţiile Vestului capitalist (uşoara tentă propagandistic-sovietică păleşte, în faţa esenţei problematicii puse în pagină…), construieşte în Siberia o instalaţie de aspirat aerul planetei, pe care intenţionează să-l vândă (îmbuteliat, în stare lichefiată, de preferinţă…) doar oamenilor bogaţi, cei săraci fiind şantajaţi şi ameninţaţi cu exterminarea prin sufocare: “O sută de mii de lire sterline gramul!” – urlă, în delirul visului său de dictator mondial, “mister Bailey”. Clauzele Programului său, formulate ultimativ, pentru omenire: “1-Instaurarea, în lumea întreagă, a dictaturii marii finanţe. 2- Exterminarea fizică a comuniştilor. 3- Mister Bailey să aibă monopolul vânzării aerului, măsură care va asigura imuabilitatea sistemului politic pe care îl va instaura”. >>>>



Petre Flueraşu: „Jurnalismul ca virtute, sau despre ipocrizia maicilor de carton“

O lume problematică generează inevitabil anomalii. Şi asta pentru că oamenii, aidoma oricărui animal, se adaptează situaţiilor exterioare. Dacă un individ va creşte într-un mediu ostil, el se va adapta pentru a putea să răspundă acelui mediu şi pentru a îşi putea conserva cel mai de preţ bun: propria persoană. Şi atunci nu ar trebui să ne mirăm de ce, în contextul social actual, jurnalistul a început să se transforme din ce în ce mai des într-o voce a ipocriziei generale care nu face decât să acuze şi să înfiereze. Faptul că putem înţelege nu reprezintă şi nu ar trebui să reprezinte niciodată o scuză.

Pretutindeni în lume, mass-media se află mai mult sau mai puţin într-o criză. Se vorbeşte despre moartea printului, audienţele scad pretutindeni, iar din ce în ce mai des producţiile jurnalistice sunt încărcate cu mesaje complicate care le transformă din produse de consum (ceea ce trebuie să fie şi ceea ce au fost încă de la începuturi) în mostre obositoare de filosofie moralizatoare, de cele mai multe ori depăşită. >>>>

Dan Brudaşcu: „Tactici diabolice în lupta politică dâmboviţeană“

Dan Brudascu.2jpgDe câteva zile, a debutat campania electorală pentru alegerile prezidenţiale din 22 noiembrie 2009. Cu inventivitatea binecunoscută, preşedintele în exerciţiu, a aruncat în luptă, pe lângă obişnuitul arsenal, şi o serie de activităţi care subliniază nu numai disperarea de care vorbea marea majoritate a observatorilor politici, ci şi multe strategii şi tactici de-a dreptul diabolice. Una din acestea o reprezintă, în opinia noastră, organizarea simultană a unui referendum pe o temă extrem de populistă: parlament unicameral şi reducerea numărului de parlamentari, care, gestionată inteligent, ar putea să conducă la câştigarea de către Băsescu a turului doi al alegerilor la ceea ce în fotbal numim scor de „for fait”.

Analizând la rece şi cu atenţie cele întâmplate, încă din 1994, putem trage concluzia că actualul preşedinte nu a încetat o clipă să pregătească acest moment, în primul rând prin atragerea adversarilor politici în curse menite ai compromite, a le bloca acţiunile sau a le reduce şansele de victorie. O ţintă permanentă, în acest sens, o constituie P.S.D.-ul şi liderul acestuia Mircea Geoană. >>>>