Gheorghe Şeitan: „Ignat la primărie“

Pentru tot satul ziua de Ignat era una a tăierii porcilor.Gospodarul se scula de cu zori,îşi ascuţea cuţitul, dacă nu cumva îl avea ascuţit de cu seara,îşi striga un vecin să vină să-l ajute, căra câteva braţe bune de paie pe bătătură-locul de jertfă al animalului îngrăşat de toată familia, de-a lungul anului, apoi se îngrijea de un ibric de ţuică fiartă, să se mai dezmorţească de gerul lunii decembrie. Mai nou, sătenii îşi scoteau pe bătătură, puse pe câte un scaun, aparatele de radio să le cînte, să-i mai înveselească, era doar o zi de bucurie, nu ?

Dar Ignatul din acel an se anunţa a nu fi unul obişnuit, pentru că tovarăşii hotărâseră  că aceste obiceiuri învechite trebuiau să dispară  din satul nou, socialist, sunt obiceiuri anacronice, tovarăşi, le spusese Turcu- primarul satului-în nici o ţară civilizată nu se mai taie astfel  porcii ca la noi, tovarăşii sovietici şi chiar capitaliştii americani zboară în cosmos, şi noi, noi, aici în acest sat, trăim parcă am fi în feudalism, aşa nu se mai poate…

Ei, şi ? Ce mare brănză  făceau ruşii şi americanii că zburau în cosmos?

Da, mă rog, dacă te prinde Crăciunul în Cosmos, ai tu sau n-ai porc pe masă ? Parcă ei nu ştiu că cei ce zboară pe sus nu mănâncă decât pastile ! Vrei un borş ? Ei o pastilă verde ! Vrei o tocană ? Ia o pastilă roşie ! Murături ? La tub, de pastă de dinţi ! >>>>

Corneliu Leu: „Un epilog la credinţa-n meritocraţie sau despre abandonul din decembrie“

Am tipărit zilele acestea, difuzând ca supliment al revistei “Albina românească” o parte ultimă, ca un fel de concluzii la însemnările DESPRE MERITOCRAŢIE, publicate sau predate în mai multi ani, pe care le-am adunat într-o carte. Am ezitat să le spun „concluzii” deoarece ele aveau conţinutul referitor la nişte adevăruri din vara lui 2008 şi mi-am tot propus să le aduc la zi. Când le-am citit, însă, pentru tipar, am constatat că sunt la fel de valabile şi astăzi, aşa că le-am publicat ca atare, în contextul în care, pentru onestul intelectual român de clasă medie, bunul simţ încă este o necesitate visată, alergia la necinste făţişă şi demagogie este încă o traumă, iar dezinteresul pentru el şi interesul strict egoist al celor care, după caz, când îi cerşesc, când îi înşeală votul, este cauza gravului impas social pe care îl trăieşte. Am tipărit, deci, această încheiere la suita de articole pe tema aprofundării democraţiei noastre, dar nu ma aşteptam să o difuzez tocmai într-o perioadă de abandon cum este acest Decembrie. Abandon în sensul că nu mai ai timp  nici să faci ce n-ai făcut pe parcursul anului, nici să refaci ce ai făcut prost şi, în cel mai bun caz, te gândeşti pentru un  transfer spre anul următor iar, în cel mai rău, renunţi cu amărăciune. >>>>

Dan Brudaşcu: „Cine l-a învins pe Mircea Geoană?“

În această perioadă a cataclismelor nesfârşite de care are parte acest popor nefericit, numeroşi ciumpalaci de presă care au impresia că  înţeleg totul şi că totul nu se poate întâmpla decât conform puterii lor de înţelegere, foarte mulţi încearcă să explice ce s-a întâmplat la recentul tur de scrutin electoral. Şi aceasta întrucât, din varii motive, cele mai multe vădit partizane, refuză să accepte rezultatul propriu-zis al alegerilor. Asistăm aşadar aproape zilnic la declaraţiile nu odată surprinzătoare ale unor guru de presă care nu odată consideră că Mircea Geoană ar fi pierdut alegerile datorită discursului său neinspirat, lentorii cu care a replicat adversarului său sau cantonării obsesive în chestiuni ce privesc, aşa cum susţinea un ciumpalac de presă, creşterii sfeclei în România. Sus-pomenitul politolog, vădit înregimentat, se referă, în fapt, la deficienţele de ordin comunicaţional pe care Mircea Geoană n-ar fi reuşit să le depăşească. De aici, în opinia lui, intenţia candidatului PSD de a evita confruntarea directă cu contracandidatul său în faţa electoratului. >>>>

Ortodoxie şi Occident în România

Silviu Cerna, Universitatea din Timisoara: Draga Viorel, consider ca descrierea pe care o faci starilor de lucruri este, in general, foarte corecta, insa nu cred ca aceste situatii sunt cauzate de ortodoxism sau in primul rand de acesta. Ele se intalnesc in forme asemanatoare in tarile foste comuniste neortodoxe romano-catolice Polonia, Cehia-Slovacia, protestanta RDG, precum si in lumea postcomunista necrestina, musulmana din fostele republici sovietice din Asia Centrala.
Viorel Roman, Universitatea din Bremen: Marxismul, o religie prometeica, care voia sa realizeze raiul pe pamant, s-a implementat sub teroare. Forme de evlavie vechi au dat totusi un specific local. Se poate vedea usor deosebire intre comunismul catolic polonez, care a dat semnalul, prin papa Ioan Paul II si Solidaritatea, inchiderii spectacolului penibil de nedreptate si minciuna organizat de Moscova, cel musulman din Asia Centrala sau cel confucianist din China. Sau Pile, Cunostiinte si Relatii PCR la romani si bulgari. Sa ne reamintim ca in lupta pentru promovarea comunismului in Afganistan, sovieticii au constatat cu stupoare ca soldatii lor musulmanii nu trageu in fratii lor de credinta, asa ca au trebuuit sa aduca in linia intai numai crestini si sa termine repede nefericita excapada la islamici. Oricum Lag?rul comunist era an ovo condamnat pentru c? l-a scos pe Dumnezeu din societate, salarul n-avea leg?tura cu munca si sexualitatea era decuplat? de procreere. >>>>

NR. 10/2009

Cezar Adonis Mihalache: „Fraudarea realităţii“

La 20 de ani de la Revoluţie, întoarcerea în timp este copleşitoare. Evenimentele se repetă în grotescul esenţei fondului, singura care diferă fiind forma. Căci, astăzi, factorul de presiune social-politică şi, uneori, economică, nu îl mai reprezintă prima armată de mercenari postdecembrişti, minerii, ci organizaţiile non-guvernamentale. Acestea sunt utilizate acum, într-o manipulare mizerabilă, ca factor acuzator în procesul de intenţie ţintit electoral.

Acum două decenii, minerii erau folosiţi ca braţ al implementării în fondul democratic deschis de evenimentele din Decembrie ’89 al rădăcinilor comuniste care nu numai că au supravieţuit, ci s-au dezvoltat într-un ritm exponenţial mascat de perdelele şi petardele de fum politic. Atunci, vizate erau partidele istorice. Asociate posibilelor manifestări de impunere a democraţiei, ele erau ţinta unui continuu proces de intenţie. Mineriadele au constituit eşafodul public al execuţiei oricărui lăstar de democraţie, iar armata mercenarilor în scop politic a executat fără drept de apel iniţiativele lansate de la înălţimea unui rol asumat grosolan, dar bine camuflat de presupusa dorinţă a poporului, de cel ce s-a dovedit, în timp, apărătorul celor mai tenebroase racile. Căci, dacă în spectacolul ei fals, democraţia ar fi avut un rol de prim-secretar, acesta ar fi fost atribuit de drept lui Ion Iliescu. >>>>

Dan Brudaşcu: „Ţara noastră unde e? Ţara noastră ce aţi făcut cu ea?“

Cu câteva minute în urmă, am întâlnit pe unul dintre cei care, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, de la Cluj, a fost rănit în confruntarea directă protestatari şi forţele militare rămase loiale şefului statului de atunci. Este adevărat că unii dintre colegii săi de revoluţie i-au contestat ulterior meritele, susţinând că un revoluţionar adevărat este cel ce este împuşcat în piept nu doar prin părţile laterale sau dorsale. Nu contestăm, însă, aici şi acum implicarea şi participarea sa la evenimentele din decembrie 1989, cu atât mai mult cu cât, după răsturnarea de regim, el nu s-a bătut cu cărămida în piept şi nici nu s-a angrenat într-o perpetuă cursă de obţinere de beneficii materiale, aşa cum, din păcate s-a întâmplat în cazul atâtor altor indivizi cu merite discutabile, ca să nu spunem dubioase în materie.

Interlocutorul meu era se pare într-o fază de pesimism şi nemulţumire de sine, spunându-mi, pe neaşteptate, că: „în 17 decembrie a.c., îmi voi cere scuze de la poporul român pentru ceea ce am făcut în urmă cu 20 de ani”. Observând reacţia de a dreptul şocantă a vorbelor sale, care, recunosc, m-au mirat peste măsură, lăsându-mă fără replică, el a simţit nevoia să mai adauge: „dacă aş fi putut bănui că, prin faptele mele, voi contribui la distrugerea acestei ţări, şi mai ales la împingerea poporului român într-o situaţie dramatică, fără soluţii şi speranţe, atunci mi-aş fi tras un glonţ în cap singur”. >>>>