NR. 2/2010

Al. Stănciulescu-Bârda: „Vremea vorbelor de bine“

În Patagonia a trecut vremea vorbelor de bine, a venit vremea vorbelor de bine! A fost odată, demult-demult, pe când puricele se încălţa cu papuci de nouăzeci şi nouă de ocale de fier şi sărea până deasupra norilor, vremea când nu aveai voie să vorbeşti decât de bine. Cum ziceai ceva pe-alături, chiar cu aluzii sau în dodii, cum punea lupa pe tine şi apoi plasa şi te pescuia când îţi era lumea mai dragă. Adevărul era cel oficial. Dincolo de acesta era numai negru şi minciună. Ceea ce dincoace de Alpi era adevăr, dincolo de Alpi era minciună. Musai!

Am găsit o Istorie a filozofiei apărută prin 1953, în prefaţa căreia spunea că  adevărul este stabilit de miliţie. Corect, nu?  Dacă scriai, dacă vorbeai, ba chiar dacă gândeai, trebuia să ai permanent o atitudine „pozitivă”, „constructivă”, să preamăreşti  întotdeauna faptele planetare ale conducătorului „iubit”, să-l tămâiezi cu toată fiinţa ta, cu toată puterea ta, cu toate ale tale. Atunci erai bineplăcut şi-ţi azvârlea un oscior.

Ziarele şi revistele trebuiau să-i pomenească numele de un anumit număr de ori pe fiecare pagină, cu citate din el şi din înţelepciunea lui, altfel nu apăreau. Fiecare carte trebuia să aibă ceva în ea, care să-i aducă osanale, altfel nu apărea în vecii vecilor. Fiecare emisiune la radio sau la televizor trebuia să fie marcată de preamărirea  eroului veacurilor. Fumul preamăririlor, al jertfelor de  cuvânt şi de duh i se aduceau şi ziua şi noaptea. >>>>

Viorel Roman: „Doi ani de cand Israel a cumpărat România“

Materialul anexat circula cu titlul de mai sus pe internet. Autorii prezinta o multime de informatii, care indiferent daca sunt reale, legende sau un amestec de adevar si fantezie, acrediteaza clar ideea unei forte oculte mondiale si a unui popor tradat si vandut, sau sinucigas. Resemnati cu soarta romanii nu au nici o sansa de scapare in fata balaurului Israel, care-i inghite in vazul tuturora. Balada Miorita modernizata.
Uniunea Europeana a vandut Romania? Pentru ca in 2007 ar fi avut loc si tranzactia. Vanzatori de neam si tara sunt poate presedintii, prim-ministrii, parlamentul, care nu s-au impotrivit aderarii la UE? Materialul abunda in detalii, dar de atatia pomi nu se prea vede padurea Vlasiei. Cert este ca romanii nu mai vor sa-si administreze intreprinderile construite de ei in vremea dictaturii de dezvoltare. Asa ca se cauta cu inversunare investitori straini, evreii, daca sunt strategici cu atat ma bine, pentru ca autohtonii sa fie scosi din ecuatie. Romania este lumea III in Europa: s-au privatizat saracia si siguranta personala; milioane au plecat la munca in vest, chiar si in Israel; invatamantul si sanatatea s-au degradat; agricultura a devenit de supravietuire, ca si bugetul dependent de straini. Datoria externa este de 70 miliarde euro. >>>>

Cezar Adonis Mihalache: „Minciuni… radioactive“

Dacă ortacii de la Băiţa nu ar fi declanşat o grevă spontană, probabil nu am fi aflat prea curând pe ce mâini au ajuns minele noastre de uraniu. Pentru că, înfuriaţi că nu şi-au mai primit lefurile de câteva luni, minerii au răbufnit şi au suduit cum se pricep ei mai bine patronul.

Surpriza a fost însă uriaşă când minerii şi-au vărsat năduful, nu la adresa companiei naţionale din domeniu, ci la adresa unor… suedezi. Pentru că, în vreme ce opinia publică era „desfătată” cu scandaluri politice la limita trivialităţii ori cu şuşanele pe post de divertisment imitativ al haznalei cu vip-uri felurite, în spatele „cortinei”, sforarii împingeau vârtos ţara pe topoganul amanetării.

Astfel, încâlcând grav Constituţia ţării, guvernanţii au dat exploatarea de uraniu de la Băiţa pe mâna unui investitor privat, după câteva decenii de spoilere sovietică nemiloasă, ruşii luându-ne uraniul pe post de despăgubiri de război, moneda de schimb radioactivă a ajuns şi carte de credit pentru achitarea unor datorii mai vechi către suedezi. >>>>

Ion Măldărescu: „Black-hole-ul anului 2010. Practica, nu teoria conspiraţiei“

Existenţa black holes-urilor a fost intuită în secolul XVIII de către marchizul Pierre Simon de Laplace, adept al astrofizicii lui Isaac Newton. Black holes-urile, „găurile neagre”, ştim cu toţii, sunt corpuri cosmice cu un câmp graviaţional extrem de puternic şi cu o densitate imensă, formate prin distrugerea unei stele uriaşe. Folosesc impropriu, metaforic, această denumire, tocmai pentru a sugera imensitatea scenariului sumbru pentru România anului 2010. Fără a avea pretenţia deţinerii adevărului absolut, încerc să deschid ochii acelora care cuprinşi de somnolenta plictiseală contemporană sau saturaţi de haosul bulversant al prezentului, uită să privească spre orizont. Nu este o speculaţie ieftină afirmaţia potrivit căreia românii au fost aleşi pentru a fi utilizaţi drept cobai, iar România ca „lot experimental” pentru diversele teste de rezistenţă ale ocultei mondiale. Într-unul din articolele precedente scriam că în anul 1989, România a fost pricopsită cu spectacolul apoteotic al prăbuşirii influenţei imperiului sovietic, transformat în super-novă, respectiv cu cel al triumfului globalist, în cazul de faţă, Black-hole-ul instrumentat de oculta mondiale. >>>>

Ionuţ Ţene: „Pe româneşte cu Marius Oprea“

„Nu mi-e frică nici de comunişti, nici de căcaţii ăştia de la putere!” – Marius Oprea

Trebuie să recunosc că sunt un fan al istoricului Marius Oprea, încă de pe vremea când era luat pe sus de Securitatea „democratică” a lui Virgil Măgureanu, în anii 90. Şi atunci şi acum şi-a păstrat verticalitatea morală. Atunci, incomoda „securiştii patrioţi” implicaţi în noua conducere fesenistă a ţării şi puşi pe furat din avuţia naţională, azi deranjează partidul de guvernământ, (tot de origine fesenistă) pentru că dezgroapă morţii ucişi la ordinele coloneilor şi generalilor de securitate, care acum au pensii „nesimţite” din banul public.

România, ţara în care s-a comandat de formă comunismul, a rămas încă o structură  politică şi economică controlată de foştii torţionari şi criminali comunişti şi de copiii lor din UTC. Greşeşte Marius Oprea când afirmă că a fost schimbat de Emil Boc din funcţia de director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului pentru a da o sinecură bine plătită unui fidel din partid. >>>>

Mihai Miron: „De ce nu gândim la fel …“

Un foarte bun prieten , coleg de serviciu multi ani , apoi … disparut fara sa ne anunte pe niciunul dintre cei apropiati lui ( credeam noi !) , in dulcele occident , unde a facut la inceput – desi doctor in stiinte – multe servicii subalterne si abia intr-un tarziu a razbit ; in fine , un bun prieten , acum pensionar si el ; un roman care refuza sa-si mai viziteze de multi ani tara , desi voteaza si-l sustine cu tarie pe actualul sef , ma acuza ca nu sunt multmit cu ce se intampla in Romania .

Si nu sunt ! M-am simtit dator sa-i raspund , in scris , pe e-mail , dar si la telefon. Si iata ce i-am spus :

N-ai inteles : este vorba de noi ,de cei care stam acum , aici , cu astia de la putere ! Si sa stii , ca si voi , acolo , pe dolari ,  noi  am muncit si sub Ceausescu si apoi .Pe lei tramway . Am tot asteptat ceva sa se intample – si vedem aici si acum ca nu e bine . Si credem ca nici nu va fi curand . In ceea ce-i priveste pe cei plecati la munca , la capsuni sau la IT , trimit bani pentru ei si ai lor , nu pentru mine . Si asa e  normal . Iar cei plecati mai de mult , ca tine , nu stiu – poate unii ati avut curaj , poate unii au fost aventurieri , poate altii au fost lasi , poate unii au avut motive s-o ia din loc . Nu-i condamn si nu-i admir . Iti spun clar , fiecare cu sansa si soarta sa. >>>>

Marina Glodici: „Despre statutul jurnalistului maramureşan“

Nu ştiu cum e în altă parte, încep şi eu precum Ion Creangă, dar aici la noi, jurnalistul maramureşean are un statut destul de greu înţeles de sistemul public, sau cel puţin de o parte din sistemul public şi de remineşcenţele vechiului regim totalitar chiar şi din cadrul societăţii civile… Spun asta din propria şi umila mea experienţă de aproape opt ani.
În primul rând, depinde şi de cine te angajează pentru a profesa în domeniul mass media. Imediat trebuie să înveţi politica redacţională… Să nu care cumva să o încalci… indiferent ce-ai învăţat în şcoală. Aici e practică, domnule! Trebuie să se vândă ziarul! Despre cutare să nu scrii pentru că face publicitate la ziar şi atunci pierzi banii… atât de valoroşi! Şi e adevărat şi aspectul acesta. Dar atunci unde e democraţia? Şi aici am vrut să ajung.
Unde e democraţia? Cine mai luptă pentru ea? Şi cum astfel să schimbi ceva în societate ca reprezentant al maselor. Tu, care le cunoşti cel mai bine greutăţile şi necazurile oamenilor şi te zbaţi ca adevărul să triumfe şi să fie respectat întocmai interesul public.
Am impus nişte legi privind democraţia, dar dictatura din oameni o scoţi greu. >>>>

Cezar Adonis Mihalache: „Felurile trădării“

Duelurile purtate între partidul de guvernământ şi formaţiunile din opoziţie vizând dezbaterea amendamentelor la bugetul de stat au scos la iveală profilul, nu de cârpaci ignoranţi, cum s-a lăsat presa antrenata în descrierea guvernanţilor în contextul evenimentelor, ci de agenţi de vânzare a multora dintre aleşii ţării. A acelor personaje meschine care nu ştiu decât să-şi apere interesul de partid, şi nu pe cel de ţară, dovedind că, indiferent de culoare, sunt gata în orice moment să-şi şteargă labele pline de unsorea interesului pe preşul vânzării de ţară.

Toate partidele care au trecut prin barca puterii după Decembrie ’89 s-au dedat la acţiuni de trădare. O trădare a interesului imediat a Ţării, o punere sub semnul îndoielii a valorilor care ne-au definit, în existenţa şi impunerea ca naţiune a acestui neam, o terfelire a principiilor care au stat la baza constituirii şi perenităţii noastre. Au existat momente extrem de delicate, de la acordurile cu Ucraina privind renunţarea la drepturile noastre asupra Insulei Şerpilor, la scoaterea la mezat a resurselor de aur şi argint de la Roşia Montana, de la acordarea drepturilor de a exploata resursele naturale ale platoului continental unor firme aparţinând unor personaje cheie ale trecerii noastre, plină de impostură şi jaf, de la economia centralizat-planificată la economia de piaţă, până la renunţarea la investiţiile din afara ţării. Investiţii ce s-ar fi putut constitui în resurse de plus-valoare pentru generaţiile următoare. >>>>

Gavril Cornuţiu: „O problemă de siguranţă naţională“

Ce defineşte o colonie? Trei caracteristici: 1. În afara locuinţelor doar proprietăţi nesemnificative aparţin băştinaşilor, restul alogenilor care-şi zic „civilizatori”, „întreprinzători” şi oricum doar colonişti nu. Nu de alta, dar nu sună în acord cu principiile „în numele” cărora au venit în colonie. 2. Băştinaşii lucrează plătiţi ca sclavi în propria ţară. 3. Beneficiile rezultate din sudoarea băştinaşilor, din subsolul ţării şi din întreprinderile pe care le-au construit părinţii lor se duc în ţările metropolă, unde trebuie să crească nivelul de trai.

Cât de departe este România de această definiţie? Care sunt marii „democraţi” care au desăvârşit această uriaşă tâlhărie – transfer de proprietate? Numiţi-i că îi ştiţi şi aprindeţi lumânări pentru ei! Dar acum despre altceva vreau să vorbesc. Despre ce a mai rămas. Ochii crocodililor flămânzi stau bulbucaţi. Partea cea mai consistentă din ceea ce a mai rămas este aurul de la Roşia Montană. Aur în legătură cu care Videanu minte ordinar. În primul rând, nu este vorba despre „minerit neenergetic”, ci despre aur. În al doilea rând, Europa nu importă aur. În al treilea rând, când, în mod vinovat, nu spune că România va primi în final doar 2% (doi la sută) din valoarea totală a aurului de la Roşia Montană. Cei 2% fac 4 miliarde. Cât fac 100%? >>>>

Dan Brudaşcu: „Iranul – încotro?“

Peste câteva zile Iranul va sărbători cea de-a 31-a aniversare a Revoluţiei islamice, care a pus capăt existenţei multiseculare a uneia dintre cele mai renumite şi puternice monarhii din istoria omenirii. În contextul actual, însă, această aniversare are toate şansele să treacă aproape neobservată întrucât autorităţile de la Teheran sunt angajate cu prioritate într-o dispută internaţională de proporţii, ce ar putea avea consecinţe nebănuite nu numai asupra propriei ţări sau a păcii şi stabilităţii în regiune ci, aşa cum s-a văzut deja, şi pe un plan mult mai larg, extins până la frontiera răsăriteană a Europei, respectiv până la graniţa României.

După  cum se ştie, Iranul este a 18-a ţară în lume, ca suprafaţă, sensibil egală cu suprafaţa Alaskăi, dar de aproape 7 ori mai mare decât cea a României. După cum se ştie, în 1979, el a fost iniţiatorul unei sângeroase şi intens contestate (pe plan extern) revoluţii islamice, dar se confruntă în prezent cu o situaţie extrem de complexă, pentru care,  se pare că nu a găsit, din păcate, până în acest moment soluţii politico-economice sau diplomatice corespunzătoare şi viabile. >>>>

Gheorghe Andrei Neagu: „Picătura de cerneală“

Pornind de la mai multele dezvăluiri privind veniturile realizate de scriitori pe vremea comunismului, bietul scriitor din vremea guvernării portocalii începe să se întrebe dacă nu cumva era mai bine pe vremea culorii roşie. Pentru că atunci când primea Premiul de Stat, în 1949, peniţarul se alegea cu 30 de mii lei bani-cash. Pe când vremea culorii portocalii, nu se dau asemenea premii nici măcar lingăilor de curte. A fost o tentativă de onorare a condeierilor aserviţi puterii pe vremea culorii galbene când prim ministrul Tăriceanu i-a dat lui Cărtărescu un premiu de 30 mii de euro. Ce şi-o fi zis puternicul zilei? În ’49 30 mii lei aveau tot atâta putere de cumpărare ca în 2007 – 30 mii de euro.

Şi cum să nu zică Dan Deşliu… „comunism, mântuire din mişelnic destin… mai puternică-i steaua strălucind pe Kremlin, când cu 30 mii de lei, în 1949 putea să-şi ia ditamai viloiul confiscat de la un Auschnit sau Mociorniţă – da’ las’ că-l primea pe degeaba – sau un autobuz cât două trei automobile Pobeda, că tot fusese onorat majestatea sa, regele Mihai cu ordinul aferent „avtamabilului” sau cum să nu fi fost Marin Preda fericit şi să nu-şi fericească stăpânii roşii când a luat 30 mii lei în 1952 pentru nuvela Desfăşurarea – unde chiaburul Trafurică era demn de tot dispreţul – apoi în 1955 pentru Moromeţii, vol. I sau în 1964 pentru Moromeţii vol. II, când rolul principal în filmul omonim l-a avut actorul care venise cu hârtie higienică în studioul televiziunii democrate, îndemnându-ne să ne ştergem la gură.  >>>>

Petre Bucinschi: „Reflexii“

Societatea în care trăim, înţeleasă în termenul unei maxime generalităţi, fără  a intra în subtilităţile pe care proprietatea termenului le presupune este profund marcată de cunoaştere , de raţiune şi tehnologie. Prin acel verdict nietscheauii ,,Dumnezeu este mort,, omul s-a trezit în faţa propriei libertăţi instituită de statul de drept, dar îndepărtându-se de natura sa individuală, ca persoană, într-un acord cu Dumnezeu.

În societatea contemporană  sensul existenţei stă sub semnul întrebării: este sau a dispărut? când spuneau ,,lumea aceasta,, , când vorbim despre sistem nu este o răfuială a individului cu lumea întreagă, dar când vorbim despre publicitate putem să extrapolăm la întreg sistemul social mondial din acest moment.

Publicitatea îşi are partea ei care, reprodusă la scară este valabilă pentru întreg complexul social care ne înconjoară. Caracteristic societăţii de azi este CONSUMISMUL, singurul sens este consumăm, consumăm. Preţul acestei vieţi aparent mai bune să fie dezumanizarea? >>>>