NR. 3/2010

Cezar Adonis Mihalache: „Megalomania repetitivă“

Mai ieri ne povestea despre felul în care sărea gardul şcolii. Dar nu să intre, în desele zile în care întârzia la ore, ci pentru a ieşi. Pentru că oricum nu-şi găsea rostul pe acolo. Era o formă incipientă de „eliberare” din lumea „tâmpiţilor pe bandă” pe care avea să o reclame de altfel câteva decenii mai târziu. Şi i-a mers bine. Atât de bine încât a ajuns la concluzia lui Marian Vanghelie. Şcoala vieţii e mai importantă. Iar orele de vagabondaj petrecute pe bulevard, în cazul lui Vanghelie, pe cheu ori aleeile portuare întunecate, în cazul lui Traian Băsescu, fac mai mult decât toate facultăţile de pe aici.

Au trecut 20 de ani de când am crezut că fisura istorică generatoare de traume cu personaje megalomanice s-a închis. Două decenii de la stoparea ruşinii revărsate asupra Şcolii Româneşti prin promovarea unor personaje semianalfabete în rândul „giganţilor”. Am iertat gestul de linguşeală care a permis intrarea a doi troglodiţi în rândul academicienilor, chiar dacă nimeni nu şi-a cerut iertare pentru antecedentele care au permis, cu mult înainte ca societatea noastră, inclusiv lumea ştiinţifică, să intre sub valul terorii, să genereze adularea din interes. Pentru că, sub scuza generală care a permis zidirea în panteonul marilor somităţi a unor asemenea personaje, frica, nimeni nu s-a mai întrebat cum s-a ajuns de fapt acolo. >>>>

Dan Brudaşcu: „Ziaristul Mile Cărpenişan – victimă a armelor radioactive nord americane“

S-a anunţat de curând dispariţia prematură, la doar 34 de ani, a ziaristului şi omului de televiziune Mile Cărpenişean. Ca milioane de telespectatori din această ţară am urmărit şi admirat competenţa, profesionalismul şi curajul de care a dat dovadă acesta în ultimii ani. Îmi reamintesc de reportajele lui din Jugoslavia în timpul războilui declanşat împotriva regimului lui milosevici, dar şi cele din zone de conflict militar din Orientul Mijlociu, respectiv din Irak.

Ambele zone au un numitor comun: respectiv trupele Statelor Unite ale Americii, care, rămânând singura mare putere a lumii contemporane, doreşte să impună, prin forţa armelor, aşa zisa pax americana.

După cum se ştie, în războiul din Jugoslavia, forţele nord americane au folosit bombe cu grafit, pentru a distruge instalaţiile electrice ale ţării respective, în ideea eliminării oricăror posibilităţi tehnice ale forţelor armate jugoslave de a opune o rezistenţă prelungită. Se pare însă că bombele cu grafit lansate de pe avioanele F 16 şi F 18, inclusiv a unor zone civile, nu au distrus doar obiective militare sau industriale, ci au afectat şi sănătatea celor aflaţi în teatrul de operaţiuni sau în zonele apropiate ale acestuia. >>>>

Doru Ştefan Dăncuş: „Poeţi care nu există“

În 1989 nu i-a văzut nimeni dormind pe sub poduri, făcând foamea prin garsoniere insalubre sau umblând cu cerşitul pe la prietenii mai înstăriţi. Nu se mai uita nimeni la ei, de aceea. Mai mult, imediat ce s-au liniştit apele, s-au reglat şi conturile „generaţiilor literare”: după cea scoasă din mânecă de Laurenţiu Ulici (Dumnezeu să-l odihnească-n pace), s-a făcut mare tam-tam pe „Generaţia 2000”. Există aşa ceva? Nu există? Nu ştiu. Ştiu ce a urmat: un mare chiolhan al poeziei româneşti la care, cu mic, cu mare, am participat benevol şi ne-am îmbătat cu apă chioară. Unii au rezistat uriaşei alcoolemii – alţii au ajuns, bineînţeles, nişte veşnici turmentaţi.

A venit internetul şi a desfiinţat presupusa „facere de ordine” din literatură. Au apărut cei cu p… în mână, cu fecundare de patrie, cu strigatul în nopţi târzii prin cartierul numit România. S-au răsculat, au dat de pământ cu „cei mari şi tari”, au făcut reviste, edituri, scandal. Fix-pix: unii au îngroşat rândurile eternilor cheflii, alţii au fost potoliţi cu funcţii, salarii, ieşiri peste hotare pe banii „culturii”. >>>>

Zoltan Terner: „Jocul de-a locul“

Motto:

– Dă  bre locul!

– Ia brelocul!

(George Roca)

„Jocul de-a locul”  începe din  clipa în care sorţii au decis  că locul tău e viaţa şi nu hăul Nefiinţei.

Jocul îl jucăm toată viaţa: Tu râvneşti la locul meu, eu râvnesc la locul tău. Tu-mi iei locul, eu îţi iau locul.

–  Locul acesta mi se cuvine mie! – Ba mie!

Oameni pe pământ cât firele de nisip ale deşertului, fiecare căutându-şi cu disperare un loc sub soare.

Vrem fiecare un loc cât mai în faţă, cât mai înalt. Cât mai aproape de ceea ce credem că e raiul pe pământ.

Câte unul îşi pierde locul. Ajunge un om nelalocul lui. Îi este greu, aşa, fără  un loc al lui. Oricine îl poate goni oriunde, chiar în moarte. Există un neam printre neamuri care a trecut şi trece prin asta de nişte mii de ani, peregrinând din loc în loc. E neamul lui Israel. Îşi schimbă mereu locul, adică norocul. Sau nenorocul. Locul oamenilor din acest neam e nicăieri, adică pretutindeni. Chiar dacă au astăzi o locuinţă a lor, nu e chiar a lor. De fapt, nici o locuinţă nu e veşnică.  Orice locuire se termină cu o dislocare. Nici locuirea omenirii pe pământ nu e fără sfârşit. >>>>

N.N. Tomoniu: „Tezaurul ascuns de la Tismana – Dezinformare şi adevăr“

CONFUZII POSTDECEMBRISTE

După  cel de-al doilea război mondial, timp de aproape o jumătate de secol,  nu s-a putut vorbi în presă despre Tezaurul României aflat la Moscova, acest subiect fiind considerat un subiect tabu. Apoi, după 1989, când presa liberă a explodat brusc şi a început să se vorbească despre Tezaurul României de la Moscova, a intrat în subiect şi Tezaurul României ascuns la Tismana. Unele ziare însă, au făcut şi mai fac şi astăzi confuzie între cele două tezaure care au existat în două momente total diferite ale istoriei băncii naţionale. Articolele au apărut mai mult din goana după senzaţional, din considerente legate de tiraj, ele adâncind percepţia cvasi generală, fals creată, că tezaurele României au fost „luate de către ruşi”. O expresie simplistă, apărută în mass-media pe fondul modei anticomuniste ce demarase chiar în timpul evenimentelor decembriste, ca reflex contra nomenclaturiştilor infiltraţi în noua putere ce se prefigura. Atitudine justificată sau nu, ea va lua totuşi amploare prin faptul că, iată, – ieri Iliescu, astăzi Băsescu – vechii comunişti ai aparatului de conducere PCR-ist, încă mai  conduc România. Cu toate acestea, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste sub sintagma scurtă Uniunea Sovietică, redevenea – după ce fusese „marele prieten eliberator” al României – conform ziarelor de după 1989,  un latent pericol al întoarcerii la comunism, un duşman al României „aşa cum fusese şi în perioada interbelică”. >>>>

Magdalena Albu: „Dictatura nonvalorii…“

„Pentru mine personal, spectacolul lumii contemporane este dezarmant.

Mă  simt într-o mare nesigurantă, pentru că  toată tabla de valori

în care am crezut s-a zguduit.”

ZOE DUMITRESCU-BUŞULENGA

Astăzi, adevăratele valori umane sunt ţinute în mod intenţionat în umbră. Nu, nu este o simplă zicătoare conjuncturală prinsă într-o formă eliptică sugestivă, dar formală, concepută doar de dragul unei extravaganţe de ordin lingvistic, ci o realitate. Una dură, extrem de dură şi apodictică, din nefericire. O dungă neagră şi hidoasă trasată cu o bidinea foarte murdară peste obrazul poporului român. Dacă privim în urmă în timp, putem spune că nici pe la o mie opt sute şi ceva poziţionarea din punct de vedere axiologic a marilor creatori de cultură nu era una deloc fericită. Vezi cazurile Mihai EMINESCU si Ciprian PORUMBESCU. Sau, un pic mai târziu, în secolul următor, aceeaşi soartă aveau s-o împartă Edgar PAPU şi Cezar IVĂNESCU. Nu poate fi vorba aici, desigur, despre un blestem specific al locului acestuia românesc. Nici vorbă de aşa ceva. Fiindcă variabilele, care apar în ecuaţia destinului acestui neam, nu sunt înşirate coliniar pe nişte drepte trasate conştient de el însuşi, ci, ele reprezintă, >>>>