NR. 7/2010

Anunțuri

Alexandru Stănciulescu-Bârda: „Taxă pe altar şi trotuar“

Într-o seară, pe un post de televiziune, se desfăşura o emisiune sub acest generic. Proaspătul deputat Silviu Prigoană se bătea cu pumnul în piept, că a descoperit soluţia, care să scoată ţara din criză. Atât titlul emisiunii, cât şi idealul deputatului expus cu atâta siguranţă m-au făcut să mă opresc la acel post şi să dau ascultare. Deputatul pretindea că este autorul unui proiect de lege, pe care urma să-l depună la parlament în următoarele zile. Respectivul proiect de lege propunea să se introducă impozitul asupra Bisericii şi asupra … prostituatelor. Alăturarea celor două, Biserica şi femeile de moravuri uşoare, sau, cum spunea titlul, altarul şi trotuarul, era profund jicnitoare. De dragul rimei se făcea o adevărată profanare a celor sfinte. Despre înfiinţarea caselor de prostituţie şi impozitarea activităţilor de acolo am mai scris în această publicaţie, sub titlul Vacile stăpânirii. Mă voi opri aspra celui dintâi aspect.

Domnul Silviu Prigoană era mândru, parcă ar fi descoperit roata sau apa de băut şi ar fi salvat omenirea de la moarte. În realitate, se vedea de la o poştă că stimabilul nu cunoştea domeniul pe care-l aborda, pe care-l batjocorea. >>>>

Cezar Adonis Mihalache: „Cazul Vântu – o perdea pentru restrângerea libertăţii presei?“

Cazul Vântu trebuie analizat din două perspective. Două posibile direcţii de restrângere a anumitor libertăţi cetăţeneşti, care nu se exclud, ci se completează în finalitatea pe care Cotroceniul vrea să o dea, ca exemplu moralizator, unei întregi societăţi. Totul prin extinderea, asocierea şi generalizarea forţată a faptelor specifice unui caz particular.

Prima linie de acţiune o reprezintă subordonarea presei „mogulizate”, majoritară în sfera de exprimare audio-vizuală şi scrisă, iar cea de a doua vizează impunerea unei forme suplimentare de impozitare pentru firmele celor bogaţi. Pentru că, în afară de mass-media, pe care o putem defini ca o ţesătură comună tuturor „mogulilor” (Vântu, Diaconescu, Patriciu ori Voiculescu), un alt punct „colectiv” speculat acum de puterea totalitară a PDL-ului băsescian îl reprezintă derularea afacerilor de către cei amintiţi prin diverse firme off-shore. >>>>

Sergiu Găbureac: „Sunt dependent de România“

Sunt obligat să recunosc acest lucru.

Nici un serviciu, dintre cele speciale,

nu mi-a impus să scriu aceste rânduri.

O fac prin proprie voinţă.

Am fost plecat câteva zile din ţară.

Nu departe. La câteva sute de kilometri. Cel mult trei.

Prima zi am dormit, aproape, nonstop.

A doua zi, până spre seară.

Am luat-o prin staţiune.

Seamănă tot mai mult cu cele din Europa civilizată. Se construieşte masiv.

Şi oamenii erau, tot mai mult, europeni!

Revenit în cameră, deschid televizorul. Era una dintre orele exacte.

Ardeam să văd un telejurnal.

Dau peste un post nemţesc. O plictiseală îngrozitoare.

Ştiri scurte, fără nimic apocaliptic în ele. >>>>

Dan Brudaşcu: „Haos naţional, ruşine internaţională“

Oricât am încerca să băgăm gunoiul sub preş, după o multiseculară meteahnă a neamului românesc, este imposibil să poţi trece cu vederea dezastrele ce se ţin lanţ în toate domeniile şi sectoarele de activitate economico-sociale a României. Actuala clasă politică pare totalmente debusolată şi lipsită de idei – nu şi de imaginaţie[1] – pentru o redresare a corabiei în furtuna[2] ce s-a abătut asupra ei. Unii au încercat să sugereze că ar trebui să cedeze pârghiile de conducere supremă în stat unor presupuşi specialişti, aparţinând uneia sau alteia dintre minorităţile naţionale[3], în speranţa că aceştia ar putea să facă mai mult pentru redresarea statului şi salvarea în ceasul al doisprezecelea al acestei ţări. Considerăm că, o asemenea soluţie, este departe de a rezolva problemele de moment sau pe termen lung al acestei ţări. N-aş vrea să se uite că, după 1990, toţi cetăţenii acestei ţări, cu atât mai vârtos minorităţile etnice, au avut cale liberă până la cele mai înalte demnităţi în stat. Am avut miniştri, şi chiar prim-miniştri, minoritari unguri, ţigani, evrei[4] etc.. >>>>


Cezar Adonis Mihalache: „Remanierea «băsesciană», o hidră în oglindă“

Remanierea nu ar fi acum decât o altă decizie luată în batjocură. O măsură care ar arunca însăşi rostul ei în derâdere. Adică, exact ceea ce urmăreşte preşedintele Traian Băsescu. „Jucătorul” care s-a îngrijit să discrediteze toate instituţiile statului, manipulând oameni şi concepte.

Remanierea este un concept esenţial într-un sistem democratic. Este mijlocul prin care se pot repara acele părţi ale mecanismului politic (şi economic) care funcţionează atât de defectuos încât ameninţă însăşi integritatea sistemului. Când însă sistemul de guvernare este alterat pe de-a întregul, remanierea nu mai este de nici un folos.

Traian Băsescu ştie acest lucru. Dar mai ştie şi faptul că, manipulând astfel de concepte în momente cheie, poate discredita însăşi valorile care stau la abaza actualului sistem economic şi politic al României. >>>>

Al. Stănciulescu-Bârda: „Bunul simţ pe cale de dispariţie“

Cu oarecare timp în urmă, am participat la o înmormântare în Patagonia. Numai acolo putea să se întâmple cele ce vă relatez mai jos. Aici în nici un caz, fiindcă ai noştri sunt oameni serioşi!

Aşadar, la cea înmormântare mi-a fost dat să văd o bunică venind cu nepoţeii de mână. Nimic neobişnuit, numai că bunica era îmbrăcată doar în … chiloţi! Da, aţi citit bine! Un crac era negru şi un altul multicolor. Privită de la distanţă, părea a avea ceva între codobatură şi coţofană. Bieţii oameni aflaţi de faţă, s-au şters bine la ochi şi de mai multe ori, nevenindu-le să creadă. Şi, totuşi, bunica era doar în chiloţi. Veţi zice că era săracă. Exclus acest motiv. O cunoşteam  şi ştiu că provenea dintr-o casă înstărită. Veţi zice că era cald. E adevărat, dar nimeni dintre ceilalţi nu depăşiseră limitele bunului-simţ privind îmbrăcămintea, conştienţi fiind că ei au venit la o înmormântare, nu la o baie publică.

Bunica respectivă a mers liniştită cu convoiul mortuar până la biserică. Fiindcă tot ajunsese până acolo, a intrat şi în biserică. Nu se putea să nu o vadă şi sfinţii! A mers până la cimitir şi apoi la pomană. Nu a fost de ajuns, ci a trecut să ajute şi la împărţirea bucatelor, făcând pe chelneriţa. >>>>