NR. 8/2010

Anunțuri

Cezar Adonis Mihalache: „Presa – răul anti-politic primordial“

După numai două decenii ne întoarcem la matca răului care ne-a ţinut captivi în neşansa creată de conjunctura istorică a prigonirii dreptului la liberă exprimare. La sancţionarea delictului de opinie. Redenumit acum „delict de presă”. Iar încrâncenarea politică împotriva presei atinge apogeul într-un moment în care presa este mai vulnerabilă ca oricând.

Sărăcită economic, decribilizată prin prestaţia „fătucilor de presă”, dar mai ales prin asocierea forţată a ziariştilor cu actorii divertismentului facil, ridiculizată prin analizele infantile ale unor „analişti” cu simbrie la principalele mijloace media, care vorbesc a priori în numele jurnaliştilor, dar mai ales, lipsită conjunctural de o forţă reală de pătrundere cu argumente la nivelul mentalului colectiv, presa riscă să fie zdrobită în partea ei neaservită. Aceea care reprezintă un pericol real şi imediat pentru factorul politic. >>>>

Al. Stănciulescu-Bârda: „Rânjetul bancherului“

Majoritatea dintre Dumneavoastră ați privit la televizor zilele acestea frământările din țară. Bucureștiul   fremăta sub presiunea zecilor de mii de protestatari, care invadaseră străzile în timpul manifestațiilor antiguvernamentale, strigătele disperate ale celor îngroziți de perspectiva sumbră a zilei de mâine se ridicau până la ferestrele înalte ale conducătorilor, în parlament unii strigau ,,Sus!”, alții ,,Jos!”, iar într-un colț de țară o învățătoare depășise  60 de zile de când intrase în greva foamei. Peste tot tensiunile erau puternice și fiecare își făcea socotelile cu înfrigurare, constatând că oricum ar întoarce problemele, cheltuielile depășesc cu mult veniturile. Guvernul se clătina ca o barcă pe valuri în vremea furtunei și mulți credeau, că dacă se vor schimba oamenii de la cârmă va fi raiul pe pământ. Sărmane iluzii, căci, atâta vreme cât buzunarele sunt goale, indiferent care mână ai băga-o în ele, tot nimic nu vei scoate! >>>>

Dan Brudaşcu: „Problema ţăgănească, motiv de reactivare a unor politici fasciste“

De mai multă vreme, la nivel european, există o vizibilă isterie politică, declanşată de atitudinea unor oficialităţi occidentale, faţă de expulzările masive de ţigani spre ţările lor de baştină, în special Bulgaria şi România[1]. Cele mai virulente atacuri au fost îndreptate împotriva preşedintelui francez Nicolas Sarkozy, dar şi a altor oficialităţi ministeriale din această ţară, precum şi din Italia. Se pare, însă, că şi alte autorităţi publice şi politice vest-europene sunt nemulţumite de conduita şi comportamentul grupurilor migratoare ţigăneşti care s-au stabilit în tabere cu statu ilegal în ţările lor. Ca întotdeauna, această întâmplare a inflamat extrem de mult spiritele şi, dincolo de măsurile fireşti de protejare a propriilor lor cetăţeni, unii oficiali occidentali au întrecut măsura, recurgând la mijloace care, pe bună dreptate, preocupă şi îngrijorează, în acelaşi timp, opinia publică şi diverse cercuri politice. >>>>


Sergiu Găbureac: „Fost-am la Paris!“

Où sont les parisiennes ?!?

Eram mai tânăr, cu un mileniu, când circula o glumă „C’est la vie ! a zis englezul Schneider”.

Trecut-au anii şi gulma a căpătat forme concrete prin oraşele actualei Europe şi chiar ale lumii.

La hotel, dau peste primii parizieni. NBoko de prin Camerun şi colega Riva de undeva din marea Indochină, ne fac în trei minute formalităţile de cazare. Rapid un duş şi în oraş. La Mac mulţi tipi mici şi galbeni într-o continuă mişcare. La presă – un lungan negru-negru.

Şoferi de taxi – negri, albi, asiatici. La butic un turc sau arab !? Pe stradă un cuplu de poliţişti, el lung, negru-cenuşiu, ea mică, roşcată-roşcată. În rest, cetăţeni respectabili negru-caramel, galben pai, negru-antracit, roz intens, negru-ciocolatiu, albi-smântână, negru-strălucitor, caucazieni, rozalii, metişi; urâţi, frumoşi, gălăgioşi, portocalii …  o nebunie ! Toţi calmi, surâzători, binevoitori şi bine mirositori ! >>>>

Al. Stănciulescu-Bârda: „Cenzura“

În fiecare an, când vine 15 Septembrie, gândul mă poartă peste ani, la prima mea zi de școală. Parcă mă văd pe drumul satului, dus de mână de tăticu. Ghiozdanul de carton, nou, maroniu, îmi atârna greu în spinare. Era ticsit cu tot felul de caiete. Se dusese mămica la o librărie și ceruse caiete pentru un copil de clasa întâia. Îi dăduseră din tot ce aveau acolo, ca să-și facă vânzare! Tata era mândru nevoie mare. Eu mergeam spre școală cu bucurie, dar și cu teamă. Vorbeam ba despre una, ba despre alta.

Am ajuns la școală. Curtea era plină de copii. Veniseră și câțiva părinți, mai ales ai celor de clasa întâia. În așteptarea sunetului de clopoțel, Doamna Învățătoare umbla printre noi, schimba câte o vorbă cu elevii mai mari, cu părinții lor. A ajuns și la noi. ,,- Ia să văd ce are așa greu în ghiozdan?” Tăticu mi-a luat ghiozdanul din spate, l-a desfăcut și doamna a început să scoată tot felul de caiete. ,,- Acesta nu-i trebuie, acesta nu, acesta nu!” >>>>

Cezar Adonis Mihalache: „Trendul comun al decribilizării“

Deşi ar fi avut toate şansele să recupereze masiv din procentele electorale pierdute, opoziţia rămâne totuşi captivă procresului de autodecribilizare care caracterizează în general formaţiunile de guvernământ. Evident, în termeni reali, „prăbuşirea” electoral-empatică nu se compară cu nivelul de derapaj atins de putere, dar, se situează, la nivelul percepţiei sociale, pe aceeaşi curbă descendetă.

Şi puterea şi opoziţia se află în acelaşi con al autodecribilizării, nivelul de prăbuşire al formaţiunilor de guvernare fiind evident mult mai amplu. Şi totuşi, trecând dincolo de conjunctura vremurilor pe care le trăim, prin raportarea la cumulul de şanse pe care le-au avut la dispoziţie PSD şi PNL în posibilitatea de a recupera încrederea electoratului, mai ales pe seama măsurilor economice dezastruoase adoptate de formaţiunile aflate la guvernare, opoziţia se află, ca perspectivă electorală, pe un platou de autodecribilizare cel puţin la fel de periculos. >>>>