NR. 3/2011

Cezar Adonis Mihalache: „Vine nava românească: doi târâş şi unul degeaba!“

Pe astea ni le-au vândut, cu astea venim! Păi, de unde altele? Şi, până le punem la punct, oricum durează… Că de aia sunt nave militare, să fie pregătite meticulos. Doar nu o să plecăm cu ele „la război” chiar la prima strigare! Ce, sunt cargouri să meargă la încărcare imediat ce s-a semnat contractul?! E vorba de marina militară, sobră şi meticuloasă, nu de simplă „vaporeală” comercială, făcută pe repede înainte, să nu se răzgândească onor clientul.

Şi apoi, ce rost are să ne grăbim? Dacă nu găsim toate piesele de la motoare şi plecăm fără vreun şurub, de se dezmembrează nava înainte să ajungem? Vorba aceea, la ce am cumpărat, oricum o să duduie motoarele în cadenţa lui „doi târş şi unul degeaba”!

Dar, important e să ajungem acolo… În vreo lună-două, că de aia e operaţiune militară. Să avem vreme să ne pregătim meticulos! Că doar nu stăteam cu fregata militară cu glonţ pe ţeavă, de gardă la fruntariile marine ale ţării? Ea se odihena, de vreo trei ani încoace, la chei, mai mult pe post de „marele pavoaz”, ca la expoziţie. Să o vadă duşmanul din zare, în vreme ce noi ne vedeam liniştiţi de alte tale. Mai o criză politică, mai un şut în nevoile ţării. >>>>

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: „Războaie şi războaie“

Abia se terminase ,,războiul icoanelor”, că a început altul! A fost destul astă-toamnă ca un profesoraş de pe la Buzău să se plângă că fiica sa din clasa a III-a se simte terorizată pentru faptul că în clasa în care învaţă se află o icoană. Imediat s-au găsit susţinători, care au provocat o adevărată furtună. Cum la orice lucru rău dracul găseşte destui susţinători, a găsit şi de data aceea. A fost nevoie de luări de poziţii oficiale din partea Patriarhiei Române, din partea unor instituţii de cultură, din partea presei şi din  partea unor numeroşi oameni de bine. Pe internet, spre exemplu, s-au adunat mii de mesaje venite din ţară şi din străinătate ale unor oameni de bună credinţă, care susţineau menţinerea icoanelor în şcoală. Ele se pot găsi grupate sub titlul ,,Războiul icoanelor”. Le-am copiat şi au ieşit…. 1200 pagini, format de coală ministerială. Până la urmă icoanele au rămas în şcoli!

A trecut acel ,,război” şi a început altul: războiul împotriva disciplinei  Religie. O serie de inimoşi din ministerul de resort au alcătuit un proiect de lege a învăţământului, în care se prevede că Religia este scoasă din învăţământul liceal. Felicitări, Domnule Ministru! Mult ai dat, dar ai reuşit să ieşi în evidenţă! Noroc că proiectul legii respective încă n-a fost votat în parlament, aşa că încă mai poate interveni opinia publică. În acest sens, Patriarhia Română a declanşat o campanie intitulată ,,Nici un liceu fără Dumnezeu!” >>>>

Vasile Zărnescu: „O zi nefastă: 15 martie“

Episodul 1

Textul de mai jos, cuprins între cele trei steluţe, este textul pregătit pentru publicare în martie 2006. Partea întîi a fost tipărită în SANTINELA, nr. 4/martie 2006, pag. 15, şi republicată, în 14 martie 2010, pe AlterMedia.

Dar, pentru a întregi retrospecitva şi a evalua pericolul escaladării politicii secesioniste a U.D.M.R., cititorii pot face un efort intelectual să-şi reamintească situaţia de atunci. Ea nu diferă de asta de azi decît prin agravarea agresiunilor axiologice, politice, cultice, economice etc. comise de fasciştii din U.D.M.R., cărora Puterea ticăloşită le dă mînă liberă, căci, altfel, nu ar mai fi ajuns şi nici nu s-ar mai fi menţinut la „ciolan“.

***

Chiar dacă Adrian Năstase nu va fi găsit vinovat în cauzele penale pentru care este (re)anchetat acum (deşi sper ca va fi), el este întrutotul vinovat pentru modul cum a minţit poporul cu propaganda sa antihungaristă, după care a readus la Putere organizaţia fascistă U.D.M.R. Atitudinea lui Marko Bella inclusiv la 15 martie 2006 este şi consecinţa directă a trădării – în formă continuată, cum zice Codul penal – a lui Adrian Năstase, comisă doar pentru a ajunge şi a se menţine la Putere el şi clica lui – acum în degringoladă, dar până mai ieri atotputernică pentru ei şi în dauna României. >>>>

Cezar Adonis Mihalache: „Congresul UDMR – autodenunţ pentru miliţia fiscului!“

Deşi nu apare în „top 300”, clasamentul de referinţă pentru fiscul lui Ialomi(li)ţeanu, UDMR ar trebui luat la puricat. Că doar a cheltuit, într-un exerciţiu evident demonstrativ de sfidare a sărăciei noastre, aidoma unui provincial parvenit ce se laudă cu potenţa sa, cu mult peste suma minimă stabilită de miliţenii fiscului pentru luarea averilor la puricat?! Şi nu doar felul în care s-a afişat public cu „posibilităţile” sale trebuie sancţionat, caracterul parvenitului de mahala politică neputând fi oricum schimbat peste noapte, ci neputinţa probabilă de a dovedi cu acte în regulă purcoiul de bănet aruncat, nu doar în văzul românilor săraci, ci şi ai etnicilor de rând care se chinuie în aceeaşi sărăcie.

UDMR a cheltuit pentru faza „de congres” a megalomaniei sale peste 200 000 lei noi. De patru ori mai mult decât suma minimă stabilită de fisc ca ac de cojoc pentru toţi aceia care cheltuie peste măsură. Or, un control se impune de la sine, pentru că şi UDMR trebuie să-şi justifice cheltuielile. >>>>

Al. Stănciulescu-Bârda: „Discriminarea creştinismului“

Doamna Dr. Maria Goron, medic de familie, făcând un comentariu pertinent asupra unei cărţi a scriitorului american Josh McDdowel, The New Tolerance(Noua toleranţă), ajunge la câteva concluzii îngrijorătoare. Potrivit acestor comentarii (textul complet poate fi accesat pe http://marianagoron.wordpress.com/2011/01/07), se spune: ,,poate ceva numit toleranţă să ne ameninţe? Este posibil să ne temem de ceea ce numim toleranţă? Răspunsul este da. În societatea vremurilor noastre, numită şi postmodernă, suntem  şi vom fi martorii unei schimbări culturale, ce poate fi etichetată drept cea mai vijelioasă şi mai întunecată din istoria omenirii. Şi toate aceste schimbări de rău augur se vor face în numele aşa zisei „Noua toleranţă”. Doctrina propagată azi, – şi care se face tot mai simţită şi în ţara noastră, în special în şcoli, în universităţi şi politică -, este diferită de definiţia din dicţionare în  care toleranţa este descrisă astfel: „a recunoaşte şi a respecta credinţele, opiniile şi practicile altora fără a le împărtăşi”. >>>>

Adrian Botez: „A 12-a scrisoare «la un prietin»: Duhul japonez şi Duhul României actuale“

Dragă I.N. –

…Nu, nu mă simt deloc bine, cu sănătatea – şi asta, după vreo patru săptămâni de tratament (şi injectabil, şi medicamentos), pentru că realităţile (României şi lumii!) mă sufocă, mă deprimă cumplit, mă simt complet dezarmat, neputincios să fac ceva, pentru alungarea trădării, nebuniei şi ticăloşiei, din lume…măcar din jurul meu…! – realităţile astea “îmi mănâncă sufletul”…: totuşi, treptat, măcar tensiunea arterială s-a mai stabilizat, cât de cât…

…Draga  I.N., şi în veacul al XIX-lea, dar şi în veacul XX, România n-a avut o politică externă eminamente defensivă, cum spui tu – ci a avut o politică externă chiar cu accente decisive şi eroic-ofensive: Cuza nu s-a înclinat măcar (d-apoi să-i mai pupe şi papucul, ca până atunci, ceilalţi domni…cei ce fuseseră…boieri ”licitanţi de tron”!) în faţa sultanului…şi se pregătea de război cu turcii, pentru “neatârnare”…numai că a intervenit masoneria, care l-a asasinat, în Germania (după ce l-a silit să abdice, în faţa „omului lor„, masonul evreu, Carol de Hohenzolern-Siegmaringen!) … – iar  în 1877-’78 noi, românii, am dus un război crâncean, pentru Neatârnare (dar şi de „spălare a ruşinii ruşilor” – şi ştii cum ne-au tratat ruşii, la San Stefano!… – nici nu ne-au invitat, măcar, la masa tratativelor…în plus, ne-au răpit Basarabia de Sud[1], de  bine ce i-am scăpat de >>>>

Cezar Adonis Mihalache: „În ţara cireşului îndoliat“

Deja ar trebui să ne îndoim că omul chiar va mai apuca să se autodistrugă… Sunt mult prea multe semne şi pare tot mai evident că, înainte de un sfârşit scris chiar de noi, însăşi mama natură ar putea pune lucrurile într-o altă ordine. O ordine cosmică în care noi, ca pasageri întâmplători, ne îndreptăm implacabil spre o anumită mărginire.

Japonia nu va mai fi nicicând aceeaşi. Dar va renaşte! Se va ridica mândră dintre ape şi sfărâmături, fie şi numai pentru a-i face în ciudă naturii care a lovit-o atât de crunt.

Va renaşte însă şi mai puternică. Iar asta va conta enorm în examenul de supravieţuire pe care pare a-l fi rezervat natura unei omenirii din ce în ce mai violente, din ce în ce mai distructive, din ce în ce mai îndepărtată de rostul ei.

Nu am fost în Japonia. Nu am apucat s-o vizitez înainte de cumplita drama pe care a suferit-o. Şi îmi este greu, având în minte imaginea ei contemplată prin fotografiile, filmele şi cărţile dedicate ei, ori prin expoziţiile organizate de cercurile de prietenie româno-nipone, să o vad atât de rănită.

Rănită, dar nu îngenuncheată! Căci, ţara soarelui-răsare este menită a renaşte pentru a-şi împlini destinul. Unul care ne separă, la nivel de înţelegere, civilizaţiile. >>>>

Ştefan Dumitrescu: „Poeme pentru trezit poporului român“

DOAMNE , CE SE ÎNTĂMPLĂ CU NOI ? !

Doamne, ce e cu noi, ce se întâmplă cu noi ?

Ce se petrece, Ţara mea, cu dumneata ?

Istoria a devenit demult o hazna,

Ne târâm gemând până la gât în noroi !

****

Îmi vine să plâng, să urlu, să blestem,

M-aş sinucide, îmi este ruşine, vomit,

Politicienii te cred un  popor tâmpit,

Scârbit Dumnezeu nu ne mai dă nici un semn !

****

Cum de am ajuns în halul acesta, neamul meu ?

Nu te doare, nu-ţi e milă de tine, nu ţi-e ruşine ?

Că ţi-ai pune ştreangul de gât mai bine,

Nu ţi-e silă de tine, nu ţi-e frică de Dumnezeu ?  >>>>

NR. 2/2011

Cezar Adonis Mihalache: „Ultimele răsuflări ale unui animal beteag“

Cu cât dau peste el mai multe boli, de îl betegesc de-a binelea şi la trup dar şi la minte, că sufletu-i pare a-i fi oricum aşa din naştere, cu atât este mai furios pe Ţară. Şi cum altfel când vede, ros de invidie şi frustrare, cum dânsa se încăpăţânează să rămână tot întreagă?

Cât o fi dat el în bobii reformării să o nenorocească?! Să o văduvească de bogăţiile ei ori să-i dezbine fiinţa în toate cele patru zări. Cât s-o fi chinuit să o îmbolnăvească, să o ducă în vecinătatea nebuniei şi a suicidului, iar acolo să o privească, hăhăind, cum îşi dă suflarea. Şi aproape că i-a reuşit. Căci, Ţara e beteagă. E rebegită de frig şi datorii, de foame şi speranţe furate. E adusă de spate de câte nenorociri i-au pus mişeii în cârcă, e lovită până la sânge în şale de zecile de biciuri împletite din birurile păgânilor de la putere. >>>>

Claudia Măru Hanghiuc: „Fumaţi etnobotanice şi muriţi cu zâmbetul pe buze! Veţi avea aprecierea Europei“

Asist de ceva vreme la un „ceva” pe cât de periculos pe atât de sinistru: desfiintarea umanitătii de către oamenii „momentului” prin îndobitocirea voluntară a majoritătii! Aici: desfiintarea românismului!

Să spunem asemeni lui Creangă: nu stiu altii cum gândesc dar, la mine în tară nu se mai poate gândi normal. Asta e una la mână! Doi: întâlnesc din ce în ce mai multi prosti. Întâlnesc din ce în ce mai multi pseudospecialisti cu pretentii de savanti si pe care nu-i contestă nimeni sau prea putini ca să mai conteze pentru cineva. Întâlnesc din ce în ce mai multe lichele pe post de prieteni.

Ce mă uimeste, e periculos, e sinistru?

Istoria românilor a fost destrămată si contestată de însisi istoricii neamului. În afară de câtiva nebuni frumosi îndrăgostiti de necesitatea de a-si cunoaste adevăratele rădăcini >>>>

Ionel Marin: „Deriva bunului simţ“

Societatea se „zbate” într-o continuă imoralitate.Nu putem fugi de noi înşine şi de timp.Instabilitatea este provocată  de răutatea unor „personaje” certate cu legea,cu bunul simţ,cu omenia.Bunul simţ deşi… un bun comun,a intrat în derivă. Dacă nu luăm atitudine corectă,de nu ne ţinem unii de alţii întru dragoste,se adânceşte şi mai mult criza acestuia.Unde ne sunt înţelepţii care să ne ajute să scoatem bogăţiile din interiorul nostru şi să trăim într-o ţară demnă şi dreaptă?Doza de frustare,de dezamăgire a crescut de la an la an şi datorită inechităţilor,tupeului demolatorilor de vise şi destine.Nerespectând drepturile cetăţenilor nu putem în acelaşi timp să le pretindem un comportament civilizat.Unii” urmăresc doar „desăvârşirea” materială şi nu cea spirituală, apropiindu-ne astfel şi mai mult de prăpastia socială.Lipsa locurilor de muncă,”lovirea” bunului simţ prin mass-media, în care predomină vulgaritatea,pornografia…,nu aduc beneficii oamenilor ci dimpotrivă îi schilodesc, >>>>

Al. Stănciulescu-Bârda: „Discriminarea creştinismului în Europa“

În bătrâna Europă, în care s-a propoveduit Evanghelia de două mii de ani, al cărui leagăn este eminamente creştin, aflăm că în zorii mileniului al treilea creştinismul este discriminat în favoarea unor religii apărute peste noapte, odată cu imigranţii din alte zone ale lumii.

Într-un număr trecut al ,,Scrisorii pastorale” vorbeam de faptul că într-o agendă a Uniunii Europene nu apar sărbătorile religioase creştine, într-o carte intitulată Exiting a Dead End Road (,,Ieşirea dintr-o fundătură”), carte care însumează 350 pagini, întocmită de experţi în drepturile omului, parlamentari şi jurişti europeni şi americani, carte apărută recent la Viena, privind situaţia religioasă din spaţiul european, aflăm cu surprindere şi îngrijorare alte lucruri la fel de grave. >>>>

Rodica Elena Lupu: „Cât vom mai tolera“

Mă întreb de ani de zile

Chiar nu le este ruşine,

Nu observă ei savanţii,

Românii acestei naţii,

Istoricii şi lingviştii

Că ce au lăsat părinţii

Moşii şi strămoşii noştri

Astăzi este sortit morţii?

Cât timp vom mai tolera

Minciuna în ţara mea,

Ca străinii să ne spună

De când suntem împreună

Şi ce limbă să vorbim

Şi cu ce să ne hrănim?

Nu intraţi în panică

Nici o limbă romanică >>>>

Cezar Adonis Mihalache: „Striviţi sub talpa FMI“

Şi totuşi e mult prea mult! E mult prea multă impostură, prea multă batjocură şi prea multă sfidare la adresa noastră. Mai ales când ea vine făţiş şi dinspre feţele străine de nevoile şi suferinţele neamului nostru. E mult prea multă sfidare în felul în care reprezentantul FMI ne dă „indicaţii”, dacă nu chiar ordine. E adevărat, este şi vina ocârmuirii noastre laşe că s-a ajuns aici. Că a permis unor personaje aproape anonime în ţările şi instituţiile pe care le reprezintă să vină să se comporte adidoma unor colonişti. Dar asta nu-l face pe Jeffrey Frank mai puţin enervant în atitudinea lui faţă de noi.

Era deja mult prea mult când Traian Băsescu a început să ne ia peste picior. Să ne umilească, să ne impută o presupusă complacere naţională în postura de profitori ai sistemului pe care vrea el să-l „reformeze”. Să ne reproşeze aberaţiile născute din coşmarurile lui patologice, să ne spună cum şi unde să ne tratăm medical ori cât şi cum să muncim. >>>>

Al. Stănciulescu-Bârda: „Duhul libertăţii“

De câtva timp asistăm uimiţi la zvârcolirile dureroase şi sângeroase ce se derulează în Africa şi în Asia. Popoare după popoare, în general de religie musulmană, se opintesc din răsputeri să răstoarne jugurile grele ale unor dictaturi, care păreau instaurate acolo pentru o veşnicie. Până mai ieri abia dacă auzise omul de rând de anumite ţări, azi află câte ceva de la fiecare buletin de ştiri difuzat de televiziune sau radio. Aflăm, de exemplu de milioane de oameni care ies în stradă şi, cu un curaj extraordinar, înfruntă moartea şi suferinţa, gloanţele, grenadele, tunurile de apă, loviturile şi mijloacele de tortură ale poliţiei, ale puterii.  >>>>

Theodore Bucur: „Ramânem fără ţară!“

E criză şi, în principiu, toată lumea ar trebui să strângă cureaua. De la vlădică la opincă. Ei bine, nu-i aşa. Pensionarii strâng cureaua şi mor de foame şi de frig în case, calculându-şi banii care nu le ajung nici măcar de medicamente. Unele categorii profesionale altădată respectate şi prospere, care constituiau clasa de mijloc, au ajuns şi ele în pragul sărăciei (în unele cazuri particulare chiar l-au depăşit). Mă refer la profesori, la medici şi la mărunţii funcţionari. Bugetele destinate protecţiei sociale scad iar beneficiarii sunt verificaţi la sânge, nu cumva să “fure” vreun leu din averea statului. Până şi persoanele cu handicap de gradul I, care aveau dreptul la însoţitor, au ajuns să fie nevoite să se descurce singure, căci … nu mai sunt bani pentru aceşti însoţitori. În schimb, marii funcţionari, politicienii şi o parte a administraţiei se lăfăie în funcţii, în bani şi în avantaje de tot felul. Sincer, aş fi de acord cu toate măsurile de austeritate pe care le propun guvernanţii României de azi, dacă strânsul curelei ar avea loc şi în rândurile lor şi ale clientelei lor. >>>>

Cezar Adonis Mihalache: „România – între dezindustrializare şi «reformarea» forţei de muncă“

Am fi probabil prima ţară în care munca ar fi pedepsită cu închisoarea. Aşa vor guvernanţii! Pentru că, deşi s-au dovedit incapabili să genereze măcar un loc de muncă, dimpotrivă, au distrus câteva sute de mii, ocârmuitorii vor să-i pedepsească pe toţi aceia care şi-ar mai găsi un loc de muncă. Fie el şi „la negru”…

Nu este de ajuns că în ultimii ani munca a ajuns să fie prost plătită. Nu este de ajuns nici faptul că puterea a furat mai bine de un sfert din salariile bugetarilor prin cel mai josnic atac la adresa normelor de drept ce vizează munca şi retribuirea ei.

Acum, guvernanţii vor să aplice şi pedeapsa cu închisoarea pentru exercitarea dreptului la muncă. Şi chiar dacă este vorba de munca „la negru”, care a crescut cu procente >>>>

N.N. Tomoniu: „Cloaca“

În vara anului 1994, când am vizitat portul belgian Anvers pentru a vedea într-o expoziţie a navelor cu pânze bricul şcoală constănţean „Mircea cel Bătrân”, nici prin gând nu-mi trecea că acolo va fi construită cea mai genială şi mai provocatoare operă Sci-Art din lume.

Peste numai şase ani, comuna Peştişani, buricul artei moderne pe mapamond prin marele Constantin Brâncuşi, avea un concurent serios: comuna Anvers, buricul unei noi ramuri a artei moderne prin ideea lui Wim Delvoye, un tip trăsnit dar genial, ca şi ţăranul nostru din Hobiţa. >>>>

Virgil Ciucă: „Copii fără copilărie“

COPIII STRĂZILOR

Copii ai străzilor murdare,

Copiii străzilor de lux,

Ştrengari pe uliţi selenare,

Copiii păsării Phoenix.

* * * *

Crepuscul rece-n lumi bizare,

Tăcerea negrului abis,

Supliciul fiinţei călătoare

Când gustă fructul interzis.

* * * *

Copii crescuţi prin mahalale,

Scăldaţi în ape ce nu curg,

Copii de străzi universale,

Copiii lumii la amurg. >>>>

Ionel Marin: „Ieşirea din…răutate“

De curând am citit un articol care m-a determinat să scriu  câteva gânduri şi idei.  Stimabilul reprezentant al FMI,Jeffrey Franks afirma recent despre situaţia actuală a României că: „Am o veste bună şi una proastă.Operaţia a fost un succes,dar pacientul a murit”. Se referea,probabil, nu la o operaţie ci la „operaţiile făcute de guvernanţi” cu ajutorul „necupreţit”al… pe spatele românilor,încă netreziţi din anestezie. Am fost „injectaţi” cu violenţă verbală şi cu nenumărate suferinţi cotidiene. Disponibilizările,reducerile,desfiinţările de obiective economice,sociale…”nu sunt operaţii”care să dea o gură de oxigen nevoiaşilor acestei ţări ci dimpotrivă îi afundă şi mai mult în sărăcie şi neputinţă. Recenta „operaţie” poate lua pacientului român şansa de vindecare,”pregătindu-i” moartea lentă dar sigură. Cinică afirmare şi tristă constatare că: „pacientul a murit”. NU,domnilor…ROMÂNIA nu a murit şi nu va muri …Cuvintele sunt neputincioase să surprindă realitatea dură şi neîmplinirile. >>>>a

Sergiu Găbureac: „Muzee, muze şi alte alea“

Versailles&Trianon

O zi superbă de mers pe jos. În gară la Versailles, nori grei acopereau cerul, fără a fi frig. Cohortele de turişti se îndreptau într-o direcţie precisă. Nici nu mai trebuie să întrebi unde sunt vestitele construcţii. Cardul ICOM ne salvează şi aici de la o coadă incredibilă. Datorită lui am câştigat o zi la Paris, prin facilitarea accesului direct. Parcurgerea sălilor are loc în pas domol. De la încet la foarte încet. O clipă rămân stupefiat uitându-mă la capodopere ale artei moderne plasate, cică, pentru atragerea copiilor (!?!). Adevărate monstruozităţi, subiect mult dezbătut. Atât de turişti, cât şi de media pariziană. Te faci că nu le vezi şi totul intră în normalul secolelor trecute, când viaţa pulsa aici.

Chiar prea mult ! Regi, cameriste, cardinali, regine, muşchetari, conţi, viconţi … şi foarte mult parfum. Cu apa era mai greu în acele timpuri. Nu că nu s-ar fi găsit. Doar o alergie, în masă. Existau chiar şi băi. Mici, mici ! Nu ca la Roma ! >>>>

Sergiu Găbureac: „Parisul turistic“

Nu am întâlnit, până acum, vreun alt oraş mai bine semnalizat. Orientarea e atât de bine realizată, încât e imposibil să te rătăceşti. Fie că eşti în Montparnase, fie că eşti în Montmartre sau alt cartier al Parisului. Reţeaua metroului e ca o sită, încât deplasarea pare cel mai simplu lucru. Pe un kilometru pătrat ai, la dispoziţie, cel puţin cinci-şase staţii. Transferul de la o linie la alta te poate face, însă, să baţi kilometri buni. Pe sub Paris. Eşti, însă, recompensat, ascultând tot felul de rapsozi. Foarte buni. Am ascultat miniconcertul unui cor bărbătesc ucrainian. Suna celest. Pentru staţiile centrale, autorizaţia, pe diverse genuri muzicale, înseamnă examene grele. Dar care staţie nu e centrală ? La Paris. Un viorist român, da, român, cânta muzică clasică la staţia Champs Elysée. Verificaţi, s’ il vous plait !

Tot prin tuneluri îţi poţi clăti privirea cu mii de  reclame. Multe, adevărate realizări artistice. >>>>

Elena Simionescu: „Stăpâni pe nimic“

În Romania de astăzi românul a ajuns să fie stapân pe nimic. Ne vindem cu uşurinţă resursele minerale, peisajul, instituţiile comuniste şi necomuniste, gândurile, gesturile, vorbele. Nu mai avem noţiunea de patrie, mai bine zis îmbrăţişăm cu multă ardoare zicala “cultă” : “Patria este acolo unde te simţi cel mai bine”, ne vindem conceptul de părinţi, familie, sentimente. Mulţi dintre noi preferă să fie nişte roboţei ambulanţi, întorşi cu cheia de societatea mercantilă. Putere, bani, faimă, solitudine  vs. moralitate, principii, emoţii, unitate.

Ne lăsăm manipulaţi din toate părţile, din ce în ce mai umili, mai încovoiaţi de angoasele zilei de mâine, cu sufletele bombate de ameninţări, insulte şi priviri înduioşător de ironice. Politrucii visează cu ochii deschişi legi din ce în ce mai meşteşugite, coduri ale muncii care să distrugă ultimul dram de revoltă a individului.  >>>>>