NR. 5/2011

Mihai Miron: „Epoca erorilor“

„ O femeie frumoasă şi un pom înflorit ”, a fost răspunsul tatălui meu de pe patul de spital , cu cinci minute înainte de despărţire , la neghioaba mea întrebare despre ce îşi amintea atunci , la plecare .

Am uitat , luat de vreme şi de vremuri , dar acum după aproape patru decenii , cînd aţa tuturor se tot strânge pe ţăruş , mă tot gîndesc : cu ce rămînem din viaţă ?

În secolul al XVI lea  un strămoş , şoimar domnesc , a murit sărind în faţa săgeţii pentru a salva viaţa  sutaşului său . Familia s-a ales cu un uric , o schimbare de nume , o moşioară şi un mormânt de îngrijit . La 1878 , un alt antecesor , venit din Banat ca să lupte pentru Principate , s-a aruncat să pună sus , foarte sus , steagul regelui Carol I pe o movilă şi şi-a pierdut mâna dar a găsit cetăţenia românească pe care o dorea atât de mult . În 1916 , la Mărăşeşti tatăl tatălui meu a rămas pe glie , dar familia a primit în urma lui medalii şi un petec mai mare de pământ . Celălalt bunic dinspre mama , a luptat şi el acolo – dezertor din armata austro-ungară , distins cu înalte ordine militare româneşti , a avut viaţă , a trăit pînă când l-a îngăduit Cel de Sus . >>>>

Cezar Adonis Mihalache: „Preţul unui zâmbet: FMI – «all inclusive»“

Traian Băsescu este mulţumit! În sfârşit, scopul urmărit cu atâta încrâncenare pare a fi fost atins. Nu, nu a ieşit România din criză. Cel puţin, nu în mod real, pentru că nu asta îl interesa pe şeful statului. Că vorba aceea, sunt lucruri mult mai importante decât binele a 20 de milioane de cetăţeni. Şi nici nu s-a sfârşit procesul de “reformare” a statului. În schimb, România, aşa cum e ea în convingerile preşedintelui nostru, o ţară “de mâna a doua”, a reuşit să aducă zâmbetul pe faţa reprezentanţilor FMI.

Aceasta a fost de fapt prima grijă a preşedintelui României: satisfacerea poftelor FMI. Aducerea unui zâmbet de mulţumire pe faţă lui Jeffie Francks. Că tot era el cam trist că a râmas fără pingele de atâta mers prin Bucureştii lui Oprescu. Interesul era smulgerea unui zâmbet de mulţumire pe care îl aştepta Traian Băsescu de vreo şase ani. >>>>

N.N. Tomoniu: „Explozia nucleară şi riscurile ei“

§1. Ştim ce să facem în cazul unei explozii nucleare?

Informaţiile care privesc populaţia în cazul unei catastrofe nucleare sunt extrem de zgârcite în ziua de astăzi. Ori avem jurnalişti de trei lulele care ciupesc şi ei de pe internet ce-i duce capul, ori puţinii specialişti care cu adevărat ar fi putut scrie vreun articol pertinent pe tema nucleară, s-au dus dracu prin lumea largă din cauza cutremurului portocaliu, cu epicentrul la Cotroceni, care zgâlţâie România de fiecare dată când întâiul marinar al ţării râgâie a wischi dimineaţa.  Privind la televiziuni, nici acolo nu poate avea loc o dezbatere serioasă. Moderatorul adună pe lângă vreun specialist invitat, o serie de meseriaşi în datul cu părerea, care l-ajută pe acesta să întrerupă specialistul taman când începuse să spună esenţialul.  >>>>

Traian Lazăr: „Fiecare partid îşi are prostul său“

Comentând, cu ironia-i răutăcioasă, componenţa şi calităţile membrilor Partidului Naţional Ţărănesc în 1934, Nicolae Iorga scria într-o tabletă publicată în ziarul său Neamul românesc, că acest partid în fond ţărănesc şi reprezentând ţărănimea are membri cu un înalt nivel intelectual: „savanţi”(Virgil Madgearu), şi„jenii”(Iuliu Maniu,geniu, în pronunţia ardelenească). Dar, surpriză! În el se găseşte şi un „prost”. Însuşi Iuliu Maniu l-a descoperit cu ocazia refacerii unităţii PNŢ prin împăcarea grupării Maniu cu gruparea Vaida–Voevod, „om bun şi moale” , care împăcare i-a pus la picioare (lui Maniu) pe d. Vaida „gata de o decepţie”. Prostul era Eduard Mirto pentru că atrăsese atenţia lui Vaida asupra decepţiei ce-l aştepta în urma împăcării cu Maniu, ceea ce se va şi întâmpla. După cum aprecia Iorga, Eduard Mirto era „avocat cu deosebită reputaţie, vorbitor elegant, om dibaciu în a scoate pe cine încurcă pe şef şi om de o societate deosebit de apreciabilă”. >>>>

Corneliu Leu: „Pristanda cu sânge albastru“

Un Pristanda cu genealogie şi cu sânge albastru se sărbătoreşte anul acesta prin numărători de steaguri şparlite şi puse la ciorapul de avar bătrân, arghirofil îngrijorat doar de zestrea pe care trebuie să o refacă multelor lui pietre din casă.

Fiindcă şi la Pristanda tot de drapele de 10 mai e vorba. Adică să jecmăneşti bugetul naţional în numele drapelului naţional.

Iar Pristanda, bietul, era dulce copil dublând cantitatea de pânză de la steaguri ca să-şi facă aşternuturi; în vreme ce ăsta îşi face aşternut gros, pentru tot neamul şi pentru colateralii morganatici, cu ditamai moşiile!… A uitat că el însuşi, “Noi…”- cum scrie în Decret – la împroprietărirea pe care a promulgat-o în 1945, a semnat propriu manu în favoarea ţăranului român, limitând marea proprietate funciară la 50 de hectare şi împărţind restul plugarilor întorşi de pe front sau familiilor lăsate în urmă de cei care muriseră eroic. Iar acum, în vreme ce ţăranul acesta încă e purtat cu arondări şi schimbări de categorie de sol pentru mica sa proprietate rămasă în paragină, el tot pretinde in integrum mii de hectare instigându-i şi pe alţii să ceară.  >>>>

Nicoale Filipescu: „Zece ani de război în Afganistan“

S-au implinit zece ani de cand trupele NATO au invadat Afganistanul, au alungat liderii talibani si au instituit ocupatia militara. Pentru Statele Unite, razboiul din Afganistan a durat mai mult decat oricare alt razboi din trecut. Sondaje recente de opinie din America au indicat ca doua treimi din americani considera ca razboiul din Afganistan nu merita sa fie continuat. Trei sferturi din americani spera ca presedintele Barak Obama va ordona o reducere substantiala a trupelor SUA din Afganistan incepand din vara anului 2011 si va transfera responsabilitatea pentru securitate guvernului afgan in 2012, asa cum a promis in 2009. Pana acum, peste 1500 de militari americani si-au pierdut viata in Afganistan. Alte mii au fost grav raniti. Zeci de mii de afgani, loialisti, insurgenti si civili, au fost ucisi, raniti si incarcerati. Razboiul din Afganistan, declansat initial ca o actiune de „pedepsire” a talibanilor pentru gazduirea teroristilor din Al Qaida, a devenit o calamitate majora. Asasinarea recenta a lui Osama ben Laden in Pakistan de catre fortele speciale americane a dat amploare intentiilor NATO de acomodare prin negocieri cu talibanii pentru rezolutia conflictului. >>>>