NR. 9/2011

Cezar A. Mihalache: „România Mare“ aşa cum şi-o doreşte actuala putere: o „frunză“ suflată de vântul iredentismului mascat

Să fim serioşi! Cei 400 de milioane lei vechi datoraţi statului de S.C. Editura România Mare nu reprezintă nici măcar banii pentru scobiturile „fără număr” ale maneliştilor, nici banii de cină ai marilor datornici ai Romîniei. Nici pentru bugetul de stat această datorie nu valorează mai mult de o caramea. Una de care, oricât ai trage, tot nu vei reuşi să peticeşti găurile prin care se scurg banii din visteria statului întru’ îndestularea guvernului. Căci asta au devenit bugetele statului, nu o resursă pentru acoperirea nevoilor societăţii şi a membrilor ei, şomeri, pensionari ori asistaţi sociali, ci miezul cozonacului de care se foloseşte aparatul politic guvernamental pentru a funcţiona. >>>>

Maria Diana Popescu: „Vânt otrăvitor“

Mă gîndesc cu groază la zăpadă. Frig, polei, gheaţă la mal, arestări de toamnă-iarnă ale şpăgarilor notorii. Bancul cu ruşii (îNiet freedom! Eta carnaval!î) bagă spaima în oasele reţelarilor complici. Spaima şi atît. Un pîrîcios a aruncat o piatră în borşul hoţilor, reţeta era prea condimentată, iar deştepţii nu pot s-o scoată fără să se mînjească. Cauciucuri împărţite pe clase ca frigiderele, comerţ cu porci, străzi aglomerate. O lume de maşini, de oameni derutaţi, buimaci, dezorientaţi, sărăciţi de mantra austerităţii. Guvernul direcţionează pentru 2012 nu mai puţin de 360 de milioane de lei spre drumurile judeţene şi comunale, adică spre craterele hulpave ale dregătorilor şi pentru sacoşele cu făină, zahăr şi ulei la kil electoral. E departe timpul în care, pe autostrăzi suspendate, vor circula maşini propulsate de energii alternative. Tehnologiile sînt disponibile de cel puţin 15 ani, însă nimeni n-a putut investi în ele din cauza companiilor petroliere. >>>>

Alexandru Stănciulescu-Bârda: „Săraca ţară bogată“

De câţiva ani se discută în presa scrisă, la televizor şi la radio, se vehiculează pe internet tot felul de proteste şi de liste care trebuie semnate despre o problemă care priveşte întreaga societate românească. Este vorba de aurul de la Roşia Montană din Munţii Apuseni. Statul român a concesionat unei firme americane specializate în minerit de zone aurifere exploatarea  minelor noastre de aur pe un anumit număr de ani. Din producţia ce va obţine-o firma respectivă, statul român va primi 4%!

Nu criticăm aici pe un ministru anume, guvernul sau un anumit partid. Ca cetăţean român, însă, cu o gândire economică rudimentară, consider că acel contract este un adevărat jaf pentru ţară. Minele de aur din Munţii Apuseni funcţionează din vremea romanilor. Mai bine de două mii de ani s-au făcut exploatări acolo. >>>>

N.N. Tomoniu: „Comentarii ca pământean“

Uite că ajunserăm şi la 7 miliarde! Când m-am născut eu în anul 1944, eram abia al 2.398.670.230-lea pământean şi bătălia pentru resurse începuse chiar dacă muriseră milioane de oameni în război. Chiar şi sub comunism, făceam parte din grupul de ţări care consuma dublu faţă de resursele utilizate de către restul lumii. Se estimează că, dacă populaţia actuală şi tendinţele de consum se menţin, prin 2030 vom avea nevoie de echivalentul a două Pământuri să ne întreţină, lumea se va înmulţi mai ales la oraşe iar până la jumătatea secolului, populaţia lumii urbane va avea aceeaşi dimensiune ca populaţia globala din anul 2004. Personal, eu am fost un pământean de bun simţ pe acest pământ: m-am unit cu soţia şi am făcut doi copii. Nici ca să crească populaţia planetei şi să nu mai avem ce mânca, nici să scadă lumea ca să ne ia dracu ca fiinţe pe acest pământ.  >>>>

Cezar Adonis Mihalache: Pelerinajul de criză şi „regionalizarea“ gigacaloriei

Când un reprezentant al puterii (cam sărac la minte) a clamat că „numai Dumnezeu ne mai poate salva din această criză”, ar fi trebuit să se rupă carnea de furie de pe noi. Pentru că, a-l invoca pe Dumnezeu ca ultimă şansă de salvare din  incompetenţa de a fi manageriat ţara, după ce milioane de suflete au fost nenorocite iar infrastructura ţării a fost zdrobită de acţiunile tembele şi în total dezacord cu minima logică economică, chiar este o blasfemie.

Şi totuşi, această invocare de către o putere ajunsă la limita posibilităţilor de a mai inventa „măsuri” de salvare şi a mai minţi o ţară întreagă (cerşând răbdare şi solidaritate, dar, de fapt, izgonindu-ne în resemnare) nu este deloc întâmplătoare. Nu este accidentală într-o ţară în care din trei în trei zile se organizează procesiuni religioase, iar moaştele sunt expuse, >>>>

George Petrovai: „Legalizarea ciupelii în România“

Dacă luăm aminte că statul român de-acum este – aidoma predecesorului său bolsevic – un tâlhar fără scrupule, atunci putem constata că la acest capitol dăm dovadă de-o neonorabilă statornicie si continuitate, prin urmare suntem cu adevărat noi însine, adică bravii locuitori de la portile Orientului, unde dinspre Apus si Răsărit s-au adunat în decursul secolelor (cu deosebire de la fanarioti încoace) suficiente scursori pentru ca institutiile dâmbovitene să se prezinte azi cam la fel de curate ca grajdurile lui Augias.

Iar cu curătatul grajdurilor este într-adevăr o mare problemă, atâta timp cât nici măcar grecii zilelor noastre nu se ridică la nivelul străbunilor, ceea ce înseamnă că-s incapabili să zămislească un nou Hercule care să facă mai întâi curătenie în tara lor bântuită de duhul nechibzuintei si pe care – asa ca între balcanici picati ca musca-n lapte în Uniunea Europeană – să-l împrumute apoi si românilor pentru o perioadă nedeterminată. Că de, pe-aici e de lucru, nu glumă!… >>>>

Al. Stănciulescu-Bârda: „Numărul pământenilor. Terorişii şoselelor“

Numărul pământenilor. Zilele trecute s-a anunţat că numărul pământenilor a trecut de 7 miliarde. Am putea spune că numărul lor este ,,ca nisipul mării şi ca stelele cerului”, cum zice glasul Bibliei. La prima vedere nu ar părea nimic deosebit. Şi, totuşi! Faptul în sine este extraordinar şi el ne dă prilejul să zăbovim puţin asupra evenimentului.

Cu multe mii de ani în urmă, când a creat Dumnezeu pe om şi toate vieţuitoarele pământului, apelor şi văzduhului, erau alte  specii mult mai dotate decât omul. Erau fiare extraordinare, precum dinozaurii, brontozaurii, leii, tigrii, leoparzii, balaurii, crocodilii şi multe-multe altele, dotate cu gheare, cu dinţi, cu coarne, cu copite, cu aripi, cu venin ucigător, capabile să lupte, să sfâşie, să zdrobească, să fugă, >>>>

Octavian Lupu: „Conspiraţia tăcerii sau cum îşi conservă puterea sistemele totalitare“

S-ar putea considera un capriciu al dictatorilor acela de a nu permite libera circulaţie a informaţiei, de a restrânge libertatea de exprimare şi cea de mişcare a oamenilor, precum şi de a defini un sistem de control al conştiinţei colective. De fapt, ţinta oricărui sistem despotic constă în aservirea deplină a grupului asupra căruia îşi exercită influenţa şi în acapararea adeziunii tuturor indivizilor ce îl compun. Însă un factor determinant în atingerea acestui deziderat se află în ceea ce se numeşte „conspiraţia tăcerii”.

Ce se înţelege prin această expresie? La ce face referinţă? Nu este stranie această cenzurare a ideilor şi simţămintelor exprimate, mergându-se până la obsesia privind detaliile personale ale vieţii fiecărui individ? >>>>

Dimitrie Grama: „Revoluţia Arabă“

Totul a inceput cu nemultumirea unui tanar vinzator de legume dintr-un oras de provincie din Tunisia. Dorinta acelui tanar de dialog cu oficialii corupti ai primariei orasului, a fost bine-nteles ignorata de potentatii puterii locale si ca urmare tanarul nemultumit si nefericit si-a dat foc in fata primariei.

Mai mult nu a trebuit ca sa aprinda o intreaga natiune si apoi mai multe natiuni cu organizare social-politica asemanatoare. A urmat Egiptul, Libia, Bahrainul, Siria…

Cuvintele: Libertate si Democratie au devenit sloganele evidente care s-au impus si care au angajat o lume intreaga in sustinerea nediscriminatorie a „Revolutiei Arabe”. Un moment am crezut ca un nou capitol dintr-o povestire din „1001 de nopti” este scris sub ochii nostrii si intr-un fel sau altul si noi suntem partasi la scrierea acestui capitol. >>>>

Cezar Adonis Mihalache: „Tabula rasa“ – iphone-ul finlandezului relocat?

A plecat şi „Nokia”… Au mai rămas câţiva. Nu mulţi. Căci, de ar fi să-i numărăm pe cei mari, pe aceia care contează cu adevărat prin poziţionarea pe piaţă şi cifra de afaceri, nu mai strângi nici măcar cât de o socoteală pe degetele de la o mână. Şi, chiar dacă pare că, mai puţini fiind, cei rămaşi îşi vor împărţi o felie mai dolodoaţă, nici aceştia nu vor mai zăbovi prea mult pe meleagurile noastre. Va avea guvernul grijă!

Realitatea este dară cruntă. Companiile străine pleacă din România de parcă ar fi înţelese. Şi nu pleacă pentru faptul că forţa de muncă nu mai este atât de ieftină încât investiţiile să fie atractive (căci, oricât de scumpă ar fi devenit între timp, în comparaţie cu logistica şi costurile de deplasare peste mări şi ţări ale actualelor investiţii străine, ea a rămas de fapt la fel de ispititoare), nu pleacă (doar) din cauza impozitelor tot mai mari, ori a mediului de afaceri >>>>

George Petrovai: „Când vor fi curăţate grajdurile lui Augias din România?“

Este lesne de observat că la noi lucrurile şchiopătează îngrozitor, motiv pentru care de la munte pân’ la mare şi de la vlădică până la opincă, românii cârtesc cu osârdie împotriva tuturor potentaţilor ce şi-au trecut ştafeta guvernării din Decembrie ’89 şi până în prezent. Dar nu, n-o fac de nebuni ori dintr-o drăcoasă înclinaţie spre încontrare. Trei sunt cauzele care-i îndeamnă la reflecţiile cu iz politic:

1) Tradiţia românească în materie de nesfârşite dezbateri politice. La vremea lui, Mircea Eliade s-a arătat atît de surprins de gustul nepotolit al românilor pentru atari controverse, încât n-a ezitat să afirme că n-a mai întâlnit un popor care aidoma românilor să cheltuie atâta amar de energie în dezbateri sterile de acest gen.

2) Paradoxul românesc: Oameni săraci în ţară (încă) bogată, constituie în sine un permanent îndemn la despicarea firului în patru pentru aflarea vinovaţilor de această stare de lucruri. >>>>

Dan Brudaşcu: „Sfârşit de capitol (Ion Diaconescu)“

Recent, în contextul în care România este marcată de profunde şi interminabile neînţelegeri şi confruntări violente între diverse  clanuri, care îşi zic partide politice, aflate într-un crunt şi  nejustificat război, pe care îl simţim în viaţa noastră de zi cu zi, opinia publică a aflat, în marea ei majoritate, cu tristeţe şi părere de rău despre trecerea la cele veşnice, la vârsta venerabilă de 94 de ani, a lui Ion DIACONESCU, unul dintre ultimii venerabili politicieni simbol ai unui partid politic aflat demult la periferia scenei politice româneşti[1].

Nu l-am cunoscut personal pe cel dispărut, dar în anii ’90, pe când dânsul era preşedinte al Camerei Deputaţilor, l-am întâlnit, tot cu un prilej trist, respectiv la înmormântarea marelui patriot Ion RAŢIU[2], în opinia mea, cel mai strălucit om politic post-decembrist[3]. Într-un februarie extrem de geros, Ion DIACONESCU, Victor CIORBEA, Ministrul Agriculturii de pe atunci, Ion MUREŞAN, dar şi preşedintele de atunci al F.P.S.[4], au venit la Câmpia Turzii[5], cu nepermis de mare întârziere, mult după începerea slujbei la nefericitul eveniment. >>>>

Sergiu Găbureac: „Holá, BARRCELONAAA!“

Ştiu ! Sunt dator vândut. Nu am terminat Varză de Bruxelles. Nu am scris nimic despre Praga de aur văzută într-un august de foc. Asta e ! Viaţa curge atât de neprevăzut încât, uneori, ne copleşeşte.

O să fiu iertat, ca şi în alte dăţi, şi voi povesti, mai întâi, despre Barcelona. O destinaţie implantată în subconştient prin hit-ul Olimpiadei din 1992 interpretat de Freddie Mercury şi Montserat Caballé.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

După studierea intensivă a subsolului Barcelonei, de credeam că am depăşit Crevedia, facem cazarea. Duşul, cămaşa cea subţire, deşi e început de noiembrie şi cu cele două însoţitoare vigilente părăsesc hotelul în căutarea aventurii ! Prin stânga. Cam întuneric. >>>>