~George Alexe: „Gânduri la o zi mare“

Măreţia Unirii Naţionale a Principatelor Române

Joi, 24 Ianuarie, 2008, vom sărbători, 149 ani dela Unirea Naţională a Principatelor Române, Muntenia şi Moldova, care a avut loc la 24 Ianuarie 1859, sub sceptrul unui singur domnitor, legendarul Alexandru Ioan Cuza. Este poate cea mai emoţionantă sărbătoare a calendarului nostru naţional, pe care poporul român o aniversează, în fiecare an, cântând şi dansând, tineri şi bătrâni, „Hora Unirii”:
„Hai să dăm mână cu mână, /Cei cu inima română /Să’nvârtim hora frăţiei,
/Pe pământul României…”
Poezia aceasta simplă şi duioasă în sinceritatea ei naţională, a dat expresie unei stări sufleteşti generale, de entuziasm patriotic popular, şi ea a izvorît din simţirea nobilă a celui ce a fost Vasile Alecsandri, cel mai mare poet român înainte de Mihai Eminescu. Totdeauna m’am întrebat în ce a constat, de fapt, măreţia acestui eveniment naţional extraordinar, pe care poporul român îl aştepta cu înfrigurare de peste aproape două mii de ani?
Întreaga noastră istorie, dela Decebal şi Traian şi până la Alexandru Ioan Cuza, e stăpânită de acelaşi fior naţional care a înflăcărat braţele şi minţile unor domnitori străluciţi ca Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, sau marele Mihai Viteazul.

Şi totuşi, unirea românească de durată şi definitivă, nu s’a înfăptuit decât la 24 Ianuarie 1859, sub Sfântul Domnitor Alexandru Ioan Cuza!

Să fim înţeleşi: la 24 Ianuarie 1859 nu s’au unit numai Muntenii şi Moldovenii, ci în taina sufletelor s’au unit toţi Românii din Transilvania, Bucovina, Banat, Basarabia şi Dobrogea, precum şi toţi Vlaho-Românii din fostul imperiu Otoman.

Privirile tuturor Românilor şi Vlaho-Românilor din Balcani, erau aţintite acum la Bucureşti, unde răsărise strălucitor soarele Unirii noastre naţionale.

Ne-a dovedit-o, în anul 1977, Centenarul Independenţei de Stat a României celor două Principate unite, sărbătorit şi aici în America, ne-a dovedit-o România Mare dela 1918 şi ne-o dovedeşte astăzi elanul nestăvilit din sufletele noastre aprinse de dorul fraţilor aflaţi în sclavia unor popoare nedemne de secolul în care trăim şi care se împăunează tocmai cu eliberarea popoarelor din robiile de mai ieri, cunoscute de toată lumea.

Eu cred că măreţia Unirii dela 24 Ianuarie 1859 a constat în primul rând în tăria sufletească a Legii noastre strămoşeşti. Rămân la convingerea că cea mai puternică forţă de pe pământ, după Dumnezeu, este sufletului omului care crede cu tărie. Când sufletele noastre sunt slabe suntem loviţi de toate relele, dar mai ales de oarba neunire. Când sufletele noastre sunt tari, atunci învingem toate greutăţile de pe pământ. Românii dela 24 Ianuarie 1859 au avut sufletele tari, nu s’au temut de nimic, şi au învins numai cu tăria credinţei lor strămoşeşti oarba neunire şi rezistenţa imperiilor hrăpăreţe ale Turcilor, Ruşilor şi Austro-Ungarilor, făcându-se recunoscuţi şi respectaţi de întreaga Europă.

Pentru noi Românii-Americani de lege ortodoxă strămoşească, încă robiţi de oarba dezbinare, de acum mai bine de o jumătate de veac, Ziua Unirii dela 24 Ianuarie poate avea, chiar şi anul acesta, o semnificaţie deosebită. Depinde numai de sufletele noastre, ale Înalt Prea Sfinţiţilor Arhiepiscopi şi Episcopi, ale preoţilor şi ale credincioşilor.

Din nefericire, întregul de acum o jumătate de veac a devenit astăzi două jumătăţi, două episcopii, a căror intercomuniune bisericească şi naţională s’a tot subţiat până aproape de dispariţie.

Acum o jumătate de veac, aceste două jumătăţi formau un singur întreg, o singură episcopie, înfrăţită organic în aceeaşi sfântă lege românească moştenită de toţi dela aceeaşi Sfântă Biserică Ortodoxă Mamă a Neamului nostru. Cel mai minunat lucru, cel mai sfânt lucru plăcut şi lui Dumnezeu şi oamenilor, cel mai extraordinar eveniment din istoria Românilor-Americani ar fi ca, acolo, la Vatra Românească, să ne prindem toţi, cu ochii plini de lacrimile regăsirii frăţeşti în Hora Unirii dela 24 Ianuarie 1859, ca între noi să nu mai fie decât „flori şi armonie!”

E greu? Am spus-o. Depinde numai şi numai de tăria sufletelor noastre, ale tuturor, ale arhiereilor, ale preoţilor şi ale credincioşilor ortodocşi români-americani. Dacă sufletele noastre vor fi slabe şi fără credinţă, atunci vom stărui mai departe în oarba neunire. Dar dacă sufletele noastre vor fi tari şi cu credinţă, şi dintr’o parte şi dintr’alta, atunci nu ne vom teme de nimeni şi de nimic, şi vom învinge prin noi înşine oarba neunire şi vom fi iarăşi una în Hristos, sub acoperământul Sfintei noastre Biserici Mame.

Pentrucă Dumnezeul părinţilor noştri şi al nostru nu ne vrea să fim dezbinaţi, ci ne vrea să fim împreună o mlădiţă vie şi puternică a Ortodoxiei româneşti pe aceste meleaguri americane şi canadiene binecuvântate de Dumnezeu, ne vrea să fim împreună plămânul spiritual puternic, prin care Biserica noastră Mamă să respire în ecumenicitatea creştină occidentală. Hai să dăm mână cu mână, Cei cu inima română… Eu ţi-s frate, Tu mi-eşti frate, în noi doi un suflet bate…

Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne fie sufletele tari în ziua cea sfântă şi supremă a Unirii noastre bisericeşti şi naţionale, depline şi definitive. Atunci se vor bucura şi morţii din morminte şi toţi cei ce au suferit şi încă mai suferă pentru sfânta comuniune românească a celor două Episcopii, astăzi surori vitrege ale aceleiaşi mame îndurerate, Biserica Ortodoxă Română.

Dar evenimentul imortalizat în ”Hora Unirii” şi în sufletele româneşti de pretutindenea, riscă să-şi piardă din autenticitate şi actualitate tocmai din pricina aniversărilor anuale, făcute mai mult de formă şi devenite din această cauză convenţionale şi pline de superficialitate. E o constatare tristă care ar trebui să ne dea de gândit, mai ales acum când unii dintre duşmanii României Mari şi ai unirii româneşti, încep să ne latre pe la colţurile istoriei, tot mai zgomotos, scumpa noastră Ţară de origine România.

Ca să serbăm româneşte şi în duhul strămoşilor această zi cutremurătoare din istoria Neamului nostru, ar trebui să ne răsune puternic, în sufletele noastre, cuvintele Mitropolitului Sofronie Miclescu al Moldovei şi Sucevei, rostite la deschiderea Divanului Ad-Hoc, la 22 Septembrie 1857, pentru pregătirea Unirii, şi care ne îndeamnă şi pe noi, cei de astăzi, să fim viica să învieze între noi iubita noastră Patrie”.

Dar ca să fim ”vii” sufleteşte, în sărbătorirea anuală a Unirii dela 24 Ianuarie 1859, spre a face cât mai vie în inimile noastre scumpa noastră Patrie, România, ar trebui să avem în minte două lucruri care, pentru conştiinţele noastre de Români-Americani şi Canadieni, mi se par absolut obligatorii:

1. Unirea Principatelor Române s’a făcut şi cu rugăciunile, cu îndemnurile sfinte şi cu participarea totală şi plină de dragoste fiiască a Bisericii noastre Străbune din Muntenia şi din Moldova. Istoria naţională românească nu trebuie să ignore faptul că Mitropoliţii Nifon al Ungrovlahiei din Muntenia şi Sofronie Miclescu al Moldovei şi Sucevei, au fost preşedinţii Divanurilor Ad-Hoc din 1857, în care s’a cerut unirea celor două Principate, precum şi preşedinţi ai camerelor elective care, la 5 Ianuarie 1859 în Moldova, şi la 24 Ianuarie 1859 în Muntenia, au ales ca Domnior pe Colonelul Alexandru Ioan Cuza. Este o cinste naţională faptul că unitatea statală a României Moderne, stabilită la 24 Ianuarie 1859, are ca bază de neclintit unitatea spirituală de Neam, de limbă şi de credinţă, căreia Creştinismul Ortodox Românesc i-a dat conştiinţă naţională, vie şi activă, în cadrul Bisericii noastre Străbune, de aproape 2000 de ani.

2. Când sărbătorim ziua de 24 Ianuarie, trebuie să ne aducem aminte, în fiecare an, şi de duşmanii Unirii, streini de Neamul nostru, care s’au opus pe viaţă şi pe moarte împotriva acestui act istoric. Printre cei care au luptat contra Unirii, caimacanul Vogoride rămâne figura cea mai sinistră a partidei antiunioniste din acea vreme în Moldova. Toate vicleniile, uneltirile sau falsurile comise de acest Vogoride, s’au lovit însă de atitudinea patriotică, dreaptă şi curajoasă a Mitropolitului Sofronie Miclescu al Moldovei şi Sucevei, pe care, în perspectiva celor 149 de ani, îl putem considera, pe bună dreptate, salvatorul Unirii dela 24 Ianuarie 1859.

Stimaţi cititori, ”vogorizi” sau ”voronini” mai există şi în vremea noastră, iar acţiunile lor antinaţionale şi antiunioniste sapă, într’o formă sau alta, la temelia unităţii noastre spirituale şi statale româneşti. Poate că sărbătorindu-ne marile evenimente ale istoriei noastre naţionale, ar trebui să ne amintim întâi greutăţile, suferinţele, şi jertfele mari, sângeroase, pe care Neamul nostru le-a indurat şi le-a depus pe altarul Patriei, învingându-le. Să ne aducem aminte că 24 Ianuarie nu e numai ”Hora Unirii”, ci şi Vogoride şi alţii ca el, care ne pândesc încă din umbra istoriei.

Numai câteva zile ne mai despart de prima sărbătoare naţională a acestui an, 24 Ianuarie! Înainte de a ne prinde, după tradiţie, în ”Hora Unirii”, să rostim în taină cuvintele pe care Mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei, adică al Munteniei, le rostea acum 149 de ani, la 24 Ianuarie 1859, la Bucureşti: ”Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, aruncă-ţi privirea Ta asupra inimilor noastre şi nu slăbi curajul fiilor Tăi. Uneşte-i pe toţi într’o cugetare şi într’o simţire şi fă ca inimile lor să aibă aceeaşi bătaie pentru Ţara lor!” Vă mulţumesc!

GEORGE ALEXE

Detroit, Michigan