~Lucia Olaru Nenati: „Eminescu sau pedeapsa perfecţiunii”

La o nouă comemorare a trecerii  lui Eminescu in eternitate ne întoarcem iar cu gîndul la el, la cel pe care, de fapt, în subsidiar, n-ar trebui să-l uităm niciodată, nu să ne amintim de numele lui doar atunci cînd  se cer justificate, de unii doar formal, nişte repere de plan “organizatoric” legate de capitolul aniversări si comemorari. El n-ar trebui uitat, ci păstrat mereu în tezaurul  cu modele de referinţă din multe alte motive. Iată doar cîteva ce rezistă şi la revizuirile cele mai moderne, cele  pornite pe demolarea atît de tentantă, de producătoare de secrete satisfacţii subconştiente ale celor ce se simt implicit la, sau peste nivelul lui, de vreme ce pot opera demolarea.

Dintotdeauna m-a uimit la omul Eminescu simţul datoriei, onoarea şi tinderea sa către perfecţiune, aşadar perfecţionismul său manifestat în toate actele vieţii sale. Primite poate atavic, dar consolidate cu certitudine în epoca cernăuţeană, aceea a avînturilor sufleteşti  ale Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina (numită uneori ASTRA bucovineană), ca discipol iubit al lui Arune Pumnul, acela care, de fapt, l-a lăsat pe el legatar testamantar al marii lui misiuni de conştiinţă (din care moralitatea şi naţionalitatea erau la loc de cinste), dintre toti “preaiubiţii  învăţăcei” cărora le cerea “sîrguinţă de fer întru împlinirea datorinţelor”; – drept care şi descătuşarea creativităţii poetice  i  se declanşează sub acest resort – aceste calităţi ale celui în cauză se întăresc mereu şi-i devin efigie exitenţială. Exemplele se pot preleva de oriunde şi nu pot încăpea, decît mult selectiv, în spaţiul unui text publicistic ocazional. Atunci cînd vede numele Învăţătorului său (chiar în sens iniţiatic) Aron Pumnul şi al acelei societăţi înalt luptătoare pentru ideal, maculate prin atacuri josnice, dar şi persiflat de către intransigenţa lui Titu Maiorescu în cercetările  sale critice, tînărul Eminescu ia sabia polemicii în mîini şi răspunde avîntat, dar şi metodic, logic, argumentat la obiect, o dată în articolul său O scriere critică, primul său text publicistic, şi apoi în poemul Epigonii, texte prin care el face, de fapt, înainte de orice altceva, acte de reparaţie a onoarei postume a unor oameni ce nu se mai puteau apăra.

Alt exemplu: activitatea sa în organizarea Serbării de la Putna, decodată  azi cu atenţie, are caracterul unui autentic şi complex proiect cultural modern avant la lettre, conceput de el cu minuţie şi dus la bun sfîrşit cu tenacitate, devotament şi simţul datoriei, atît în sens pragmatic, concret şi amănunţit, cît şi în sens larg, de perspectivă istorică şi naţională (el s-a ocupat atît de coptul colacilor la Crasna şi de cazarea invitaţilor – mai puţin de a sa – dar şi de croirea marilor linii programatice de conştiinţă naţională  ale evenimentului) şi apoi supus cu uimitoare clarviziune strategică evaluării concluzive în chiar timpul în care ceilalţi participanţi se dedau (ca şi azi!) relaxării şi dedulcirii bahice. Se ştie azi că prin aceasta el a pus bazele liniilor de evoluţie ale vieţii naţionale româneşti cu sensul către Marea Unire ce-avea să fie realizată la 1918.

Sau altceva: faptul că nici una dintre slujbele pe care le-a primit în viaţa sa  nu au fost considerate de el sinecuri, cum se mai obişnuia atunci,  ca şi acum  şi cum ar fi putut proceda un poet romantic ( ultimul mare…!) şi visător, ocrotit patern de către mecenaţi. Tot ce i s-a dat să facă a făcut cu conştiinciozitate, cu simţ de răspundere şi cu atitudinea că,  făcînd acel lucru cît putea de bine, putea rezolva ceva întru bunul mers al lucrurilor. Ca bibliotecar, de trei ori în viaţa lui, se apucă să reformeze sistemul organizării cărţilor în direcţia ce se va dovedi apoi aceea modern biblioteconomică. Din păcate, tot aici i se întîmplă unul dintre acele lucruri care l-au omorît puţin cîte puţin. I s-a ranit grav onoarea prin acea infamă acuzaţie de furt iar  în scrisoarea sa către Botnărescu se vede cum el  punea onoarea  mai presus decît viaţa, căci nu putea trăi în dezonoare. Ca revizor şcolar, el pune diagnoze profunde şi prevede remedii, nu numai unor amărîte şcoli de ţară, ci întregului organism social defectuos şi devine mai mult decît inspector de pedagogi, ci   pedagog al naţiunii, cum avea să afirme Noica dar, cu mult înaintea sa, la 1925, un valoros dar neştiut azi om de cultură şi preot, Toma Chiricuţă, pe atunci parohul bisericii Uspenia din Botoşani, catedrala spiritului românesc.

Şi exemplele pot continua cu felul său de-a înţelege responsabilitatea în gazetărie, în politică, în prietenie, în dragoste, în raporturile cu naţiunea sa, cu societatea, fiind mereu atent doar la ceea ce avea a-i da şi nu la ceea ce avea a primi (Doamne, unde a dispărut specia aceasta, azi?), cu propriul talent (din care a extras o operă pentru care a trebuit mai mult de un secol ca să fie editată integral), cu propriul trup pe care-l silea mereu să “tragă” supraomeneşte la jugul datoriei, cu propriul timp ce i s-a dat să trăiască, extinzîndu-l prin nesomnul provocat cu îndelungi cafele, storcîndu-l, literalmente, de toate roadele posibile, şi tot aşa.

Şi atunci cum poţi să nu vezi, sub strălucirea de fosfor a acestor argumente concrete,  (nu encomiastic mitizatoare, cum tot clamează cei ce nu mai au argumente logice!) statura sa de om al perfecţiunii, de tipul kalokogathiei antice greceşti (dacă-i privim şi frumuseţea de zeu a chipului tînăr!), deci mult mai mult decît de poet, chiar dacă genial, ci de  model în aria ontologică şi existenţial umană a naţiunii noastre şi nu numai, cu care orice naţiune s-ar mîndri peste poate şi ar obliga alte naţiuni să se închine la el ?  

În această situaţie este de-a dreptul paradoxală şi de neînţeles amărăciunea  lui că toată lumea îl urăşte, ce răzbate din mai multe dintre scrisorile sale, nou descoperite, către Veronica, „dulcea sa doamnă”, că are atît de mulţi duşmani, deci că e un om singur şi chinuit de societate. Dacă mai adăugăm la aceasta şi ceea ce noi ştim azi, dar el nu ştia atunci, barbaria cumplit de umilitoare cu care a fost încarcerat, gol şi neajutorat,  ca şi valurile de furioasă denigrare, chiar desfiinţare,  ce şi-au succedat fluxurile peste numele său de-a lungul timpului, lista de profitori ce-şi rezolvă mereu interese mănoase  pe “tarlaua grasă” a posterităţii sale, sau mai rau, isi satisfac vicioasele  nevoi de hranire a vanitatii proprii pe seama lui, nu poţi să nu te întrebi de ce oare exemplarele de excepţie şi excelenţă ale acestui neam, ortomanii, cum i-am numit altundeva, cu trimitere la destinul mioritic fratricid, sunt, mereu şi mereu, pedepsiţi necruţător pentru perfecţiunea lor ?

LUCIA OLARU NENATI