~Camelia Radu: „Personal călător“

N-am mai mers de mult timp cu personal. Am mers mereu cu acceleratul, cu rapidul. Adică, nu am călătorit personal… am călătorit cu trenuri… cu trenuri… cu tremur, cutremur, cu treburi, tu tremuri, nu vremuri, ci treburi, când tremuri, în trenuri…

Copiii vorbesc foarte tare, trenul merge repede, repede, aproape totul e normal şi de aceea adulţii au simţit nevoia să tacă. Of, era să ne speriem, pe bancheta de vizavi, un medic de ţară, prost îmbrăcat şi netuns îi ţine de urât unei profesoare tinere şi în devenire cocoană. Deşi are obrazul tânăr şi părul până pe umăr, deja el este încreţit pe bigudiuri. Deocamdată, îi stă bine, fiind destul de tânără. Dar este deja vopsită roşcat şi pe obrazul rotund, suficienţa priveşte în jur cu ochi mari. Cum să nu ne speriem?

Grupaţi pe băncile din spate, câţiva soldaţi îmbrăcaţi în civil. Stau liniştiţi, vorbesc banalităţi: nimic despre armată. Îţi dai seama de statutul lor după felul în care vorbesc: tare şi scurt. Când trec pe lângă ei, mă privesc la fel: scurt şi clar. Unul are bocanci în picioare; pe căldura asta? Bănuiesc că în sacoşă are şi uniforma. Altul are pe el o cămaşă kaki, de camuflaj şi blugi. . Îmbrăcămintea asta semi, le dă un aer de mercenari. Sunt cam netunşi. Or fi veterani sau armata română a lăsat-o mai moale cu disciplina?

În aceeaşi direcţie, trece pe lângă noi un inter-city roşu – spre Mangalia de la Sighet şi Oradea. Pare că trece încet de tot, forţat, cineva trage de el ca de un elastic. La ferestre, ca la expoziţie, se văd chipuri de toate felurile. Parcă supuse unei examinări, trec expunându-şi gândurile şi aşteptând diagnosticul. Trece analistul, politicosul, bogătaşul, iată-l şi pe zgârcit şi pe mama vigilentă dar zâmbitoare. Suficienta cu nasul pe sus, cea care le ştie pe toate, fiind de aceea amabilă cu amărâţii care caută. Oameni şi expresii cumva cunoscute. Zâmbesc plictisite, de parcă ar trebui, din politeţe, să îşi salute vecinii mai nevoiaşi. Bine crescuţi sunt cei care îşi dau dreptate sau cei cărora nu le pasă şi vor linişte?

Nu pot să cred. Şi acum? Şi aici? Doamne, fă dreptate, tun în gând, revoltată ca orice răgăţean. Un ardelean bine îmbrăcat scoate mâna pe fereastra trenului, spre personalul nostru şi întinde o cutie de bere către cei şase soldaţi îmbrăcaţi în civil. Soldatul aflat în dreptul său este pe fază, scoate la rândul său mâna pe fereastra soioasă şi prinde agil cutia de bere. În cele două trenuri, unite pentru o secundă printr-un gest, toţi strigă bravo, felicitându-l. Victoria, celebrarea, prelungeşte unirea şi în suflet, poate pentru totdeauna. Pe faţa bărbatului din inter-city se citeşte admiraţia. Mda, ca să câştigi consideraţia, trebuie să o meriţi. Aşa e în Ardeal.

Privesc pe fereastră bărbaţii care au coborât din tren. Arşiţa ridică praful de pe drumul de ţară. Ei ţin ochii aproape închişi. Din cauza căldurii, merg cu frunţile plecate, iar braţele lor au un aer umil, atârnat. Parcă ar merge la execuţie, iar ei merg spre casele lor.

Fiinţe în fiinţe. Merg unul după altul, într-un şir de 15-20 de persoane. Cămăşi albastre şi albe defilează proaspete în praful amiezii. Satul se vede departe de gară, aşa că vor merge mult şi poate că acest gând îi face să pară atât de resemnaţi. În faţa realităţii, gândul lor e mic. Doar lanul înalt de porumb foşneşte verde şi proaspăt, bucuros de lumină. Frunzele lungi flutură în aer, inventându-şi singure vântul de care au nevoie. Adică, se poate…

Simt o emoţie puternică. Trenul trece pe lângă un lan de lucernă. Ah, cât de mult o iubesc. Verdele ei adânc, aşezat doar pe faţa frunzelor, alternează, când e vânt, cu argintiul de pe spate, de parcă ar fi bănuţi plini de senzualitate, al căror revers nu este singurătatea ci visul. O alternativă uluitoare, pentru că face din aşa-zisul păcat omenesc, o condiţie a creativităţii. Singura ei şansă.

Privesc pe fereastră. Un câmp uscat şi galben. De departe, ca o ameninţare, un punct ce pulsează, aleargă spre noi. Un punct în care materia se dilată de parcă s-ar topi, devenind altceva. Punctul devine o pată, iar pata fierbinte creşte. Devine tot mai mare, aproape uriaşă. Cer, frunze albicioase, praf, coceni, într-un ghem uriaş care se apropie. Trenul aleargă speriat. Nu mai e personal, aleargă, aleargă. Soldaţii încep să cânte. Vocea lor creşte, umplând vagonul de cuvinte ciudate: liberare, iubită, moşneag întâlnit pe drum, mamă blestemată, macaroane şi iar liberare. La ultimul cuvânt, vocile lor tună de-a dreptul.

Trenul opreşte deodată în câmp. Parcă s-ar fi speriat de ceva. Copiii nu mai vorbesc tare, ci în şoaptă. Medicul şi profesoara, faţă în faţă, închid ochii, dorind parcă să se prefacă specific mentalităţii, că nu observă nimic. În vagon se face aproape linişte. Vocile oamenilor seamănă cu suspinele găinilor înainte de culcare. Cocoana din faţa mea a coborât demult. Întind picioarele pe bancheta din faţă, a oboseală. În aerul transpirat, se aude un ritm ca de tobe. Unul dintre soldaţi bate tactul. Apoi şi ceilalţi, din ce în ce mai tare. Vagonul se umple de ritmul de tobe al celor şase. Mi se pare că sunt în alt timp, călătorind cu o caravană; şi mi se pare că, presimţind ceva, vraciul a ridicat vocea şi tribul a făcut linişte. Iar soldaţii au început ritualul, bătând tobele şi umplând aerul cu ritmuri ameninţătoare. De apărare, de rezistenţă, de aliniere a forţelor.

De tren se izbeşte ceva uriaş, rotund. Suflul greu şi fierbinte ne atinge, moleşindu-ne cu totul, dar se loveşte de cântecul soldaţilor, de dorul lor şi cade lovit de moarte. Era canicula.
<!–
D([„mb”,”\u003c/span\u003e\u003c/b\u003e\u003c/p\u003e \u003cp style\u003d\”text-align:justify;text-indent:36pt\”\u003e\u003cb\u003e\u003cspan style\u003d\”font-size:14pt;font-family:Arial\”\u003eSe\nauzeau deja din vagonul vecin alte voci. Câteva zeci de soldaţi,\nvenindu-le bravilor eroi în ajutor, s-au pus pe cântat, deodată, ca la\nun semnal nevăzut. Dar nu aşa, la întâmplare. Incipient. Ei aveau\nuniforme şi erau mulţi. Aveau conştiinţa că sunt o armată. La fel şi\ncântecul, a început să răsune cu forţă. Ordonat. Răsuna tot trenul.\nOchii copiilor sclipeau, unii civili au început să ţină isonul.\nPersonalul parcă se trezise, oamenii cântau. viteza deveni deodată\nnormală. O armată întreagă. La pas. De neînvins. \u003c/span\u003e\u003c/b\u003e\u003c/p\u003e \u003cp style\u003d\”text-align:justify;text-indent:36pt\”\u003e\u003cb\u003e\u003cspan style\u003d\”font-size:14pt;font-family:Arial\”\u003eO\nbriză uşoară a început a bate. Cerul s-a albăstrit. Primele picături de\nploaie sărutau ferestrele fierbinţi şi murdare, spălându-le şi făcând\nposibilă vederea frumuseţii drumului, într-o călătorie cu personalul.\u003c/span\u003e\u003c/b\u003e\u003c/p\u003e \u003c/div\u003e\u003cbr clear\u003d\”all\”\u003e\u003cfont color\u003d\”#888888\”\u003eCAMELIA RADU \u003cbr\u003e\u003c/font\u003e\u003c/div\u003e\n”,0]
);
D([„ce”]);

//–>

Se auzeau deja din vagonul vecin alte voci. Câteva zeci de soldaţi, venindu-le bravilor eroi în ajutor, s-au pus pe cântat, deodată, ca la un semnal nevăzut. Dar nu aşa, la întâmplare. Incipient. Ei aveau uniforme şi erau mulţi. Aveau conştiinţa că sunt o armată. La fel şi cântecul, a început să răsune cu forţă. Ordonat. Răsuna tot trenul. Ochii copiilor sclipeau, unii civili au început să ţină isonul. Personalul parcă se trezise, oamenii cântau. viteza deveni deodată normală. O armată întreagă. La pas. De neînvins.

O briză uşoară a început a bate. Cerul s-a albăstrit. Primele picături de ploaie sărutau ferestrele fierbinţi şi murdare, spălându-le şi făcând posibilă vederea frumuseţii drumului, într-o călătorie cu personalul.

CAMELIA RADU

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s