~Cezarina Adamescu: „ Ochiul milei. Instantanee. Pe bulevard, au ieşit bătrânii să muncească“

Pe zi ce trece constat cu uimire că oraşul nostru, frumosul nostru oraş dunărean de la Mila 80, e din ce în ce mai schimbat. Ciudat şi straniu. Un vag iz de „străinătate” eminescian în sensul de înstrăinare, alienare, îndepărtare de ceva cunoscut şi drag, senzaţia că deşi eşti aici, nu eşti niciunde, eşti pretutindeni-nicăieri, ţi se insinuează în minte. Vi s-a întâmplat vreodată să vă rătăciţi în propriul oraş, pe străzile răs-bătătorite? Mie da. Nu mai recunosc străzile care seamănă izbitor una cu alta, cu mii şi mii de magazine cu ferestre la fel, cu firme care mai de care mai strălucitoare… Deşi născută în chiar „inima târgului”, la o aruncătură de băţ de fluviul bătrân (atât de bătrân şi înţelept încât nimic nu-l mai miră!) îl recunosc anevoie. Şi parcă mă încearcă un sentiment de atavică teamă, la fel cum uneori, în vis, se face că orbecăi pe străzi total necunoscute, neapărat întortocheate, în întuneric sau în plină lumină şi eu nu întrevăd nici o ieşire apropiată. Sau parcă,prinsă într-o capcană ca o insectă într-un ac pentru un virtual amator de insectare!

De ce acest sentiment de „străinătate” în chiar mijlocul acestui familiar „acasă”?

Pentru că nu mai înţeleg nimic, nimic, de parcă aş fi lipsit mulţi ani de pe aceste străzi, cartiere, bulevarde. Ce de clădiri, hardughii uriaşe!Când or fi răsărit atâtea? E adevărat, foarte arătoase, impunătoare, stau gata să te strivească. Sub semeaţa lor aroganţă, cui să-i mai pese de oamenii care se fac din ce în ce mai mici, se împuţinează, se nimicnicesc.

„Mare nghinune!” – ar fi zis soacră-mea, înmuind ţărăneşte acel „mi”, încât întotdeauna ieşea „nghinune”, greu de transcris fonetic, aşa cum numai ţăranii ştiu să pronunţe, îndeobşte.

Locuiesc într-un cartier central, „cartierul albilor”, cum era denumit până mai deunăzi şi cred, chiar că nu şi-a dezminţit numele. Ar fi trebuit să fiu mândră. Şi dacă mai pun la socoteală şi faptul că dughenele de metal, „caşcaravetele” din colţ de la Trei Star s-au făcut într-o zi nevăzute, lăsând în urma lor doar gresia spartă şi trotuarul denivelat, aşa, spre aducere aminte, priveliştea ar trebui să mi se pară acceptabilă. Numai că şi în mijlocul New-York-ului se întrevăd semne ale unui „harlem” nedrept, ruşinos, jalnic.

Cele câteva măsuţe improvizate, păzite straşnic de „oameni de culoare”, stau gureşe, deocheate, îmbiindu-te cu trandafiri, ţigări şi gumă de mestecat, parcă decupate din reclame ce nu mai prididesc la TV pe toate canelele. Nici acest lucru nu mai şochează. Face parte din cotidianul acesta tumultuos, forfotitor, de cele mai multe ori nesăbuit, indispensabil pentru a crea o imagine şoc, de cine-verite.

În jurul brutăriei „turcului”, parterele au fost acaparate pur şi simplu de buticuri, doldora de marfă străină, first şi second hand, ba uneori, third hand Pe treptele unei asemenea prăvălii, neclintită, ca o statuie în ruină, a solitudinii – în bătaia tuturor vânturilor, pentru că locurile acestea sunt renumite prin curenţii care vin de la Dunăre, – stă o bătrână, pare-se, octogenară. Adastă şi ea pe trepte şi aşteaptă smerită. Zilnic. Pleci la serviciu, vii de la serviciu, te duci la cumpărături, te învârţi pe alocurea, ea e acolo, pe treptele de ciment cu spinarea în plin curent, martor mut al strălucitelor schimbări şi transformări năucitoare iscate de tămbălăul democraţiei.

Nu cere, nu întinde mâna, nu imploră. Pur şi simplu aşteaptă. Câte un cumpărător milos îi pune în palmă o monedă galbenă. Una mică. Cea mai mică şi mai meschină. De la o vreme fac şi eu aşişderea când mă învârtesc pe la locul cu pricina. Zece bani, douăzeci de bani, cincizeci de bani, rareori, un leu întreg. Un sfert de bilet de tramvai. Cel mult. Şi, o dată cu strângerea de inimă, fac o socoteală: Câţi clienţi o fi având zilnic? Puţini, desigur, fiindcă lumea trece de obicei, impasibilă. Dacă aş fi singura (dar nu sunt, din fericire), această bătrână ar trebui să stea cel puţin o săptămână pe trepte pentru ca să-şi cumpere în cele din urmă o biată pâine (din ce în ce mai mică, din ce în ce mai scumpă şi, aş adăuga, dacă nu mi-ar fi frică de Dumnezeu, din ce în ce mai proastă, cleioasă, cu mijlocul urât mirositor, aşa încât n-o mai ciugulesc nici păsările cerului).

De la o vreme am căpătat o meteahnă: socotesc totul în bilete de autobuz. Dacă o pâine (mică-micuţă) costă aproape cât un bilet de tramvai, totul mi se pare posibil de imposibil. Închipuiţi-vă un poet care a trudit poate, ani de zile pe un manuscris, abia dacă ia pe o carte – în cazul fericit când o editează – preţul a 3-4 bilete de tramvai!

Nu stau bine cu socotitul, sunt de formaţie umanistică, la matematică am avut întotdeauna „probleme”, dar mania aceasta de a socoti – meschin – toate bunurile în bilete RATU – mă oripilează!

„Pâinea mea – (citez din memorie) – este o chestiune materială. Meschină, vulgară – spunea Berdiaev – însă pâinea aproapelui meu este o chestiune spirituală” – şi, îmi permit cu smerenie să adaug, o problemă civică, o chestiune morală, de bun simţ elementar, care ar trebui să ne implice pe toţi.Şi nu doar un surâs de perfidă automulţumire trebuie să ne defileze pe chip, în clipa în care am dat 2-3 bănuţi galbeni unei bătrâne nefericite.

Mi-e dragă, bătrâna aceasta. Într-o zi n-o s-o mai văd.Va dispărea, aşa cum au dispărut din inventarul memoriei mele, toţi bieţii sărmani azvârliţi direct şi crud în hruba neantului.

Aşa că îmi iau avânt şi o abordez direct: „Mamaie, nu te supăra, dar vreau să te întreb ceva”.

Tresare speriată de parcă ar fi fost surprinsă făcând un lucru necugetat. Crede că vreau s-o iau la zor pentru că stă acolo. Cu glas îmblânzit o iscodesc: „Matale nu ţi-e frig, aici? Că te văd zilnic stând pe pietrele astea!”

„Mi-e frig, maică, dar ce să fac?… Trebuie şi eu să muncesc, că am o fată bolnavă şi…”

Glasul i se înmoaie şi ochii îi devin subit roşii. Din păcate, nu pot sta să ascult povestea bătrânei. Întârzii la serviciu sau de la alte îndeletniciri. O poveste ca atâtea altele mii sau chiar sute de mii. Fenomenul a proliferat uluitor. Sunt grăbită, mereu ne grăbim către ceva, către cineva, ne grăbim pe aiurea, n-avem niciodată timp să ascultăm durerile semenilor noştri. Încotro? Quo vadis? Numai Dumnezeu ştie. Lipsa de timp e o scuză onorabilă, dar cât se poate de perfidă.

N-am timp să citesc, n-am timp să ajut un semen, n-am timp să mă duc la biserică, n-am timp să-mi fac rugăciunile. O scuză menită să adoarmă conştiinţele lâncede. Dar, pe cine credem noi că minţim cu dezinvoltură?

Dar îmi găsesc timp pentru băşcălie la adresa puterii, deşi habar n-am de politică, am timp îndestul ca să-i judec pe semenii mei, să mă zbengui, să lenevesc, să văd toate serialele la TV. Mi-e mai la îndemână să rostesc vorbe deşarte la serviciu sau printre prieteni, câtuşi de puţin ruşinată de vreun banc puţin mai decoltat. Am timp suficient să hălăduiesc pe coclauri, să turui, să tăifăsuiesc vrute şi nevrute, să pizmuiesc, să fac larmă, să comit erori cu duiumul, am timp pentru toate aceste isprăvi şi încă altele, am timp cu toptanul.

O femeie, o ţigancă, o creştină mi-a spus odată ceva care m-a trăsnit în moalele capului. „Dacă mama mea ar trăi, i-aş bea şi zoaiele de la picioare” – şi expresia ei brutală, şocantă, frustă, dar în acelaşi timp foarte caldă, foarte umană, mi-a rămas în minte.

Nu de băut scursura de la picioarele părinţilor e nevoie, câtuşi de puţin. Dar, din când în când, măcar să le săruţi mâinile cu respect, cu evlavie. Şi când o bătrână ca aceasta pe care aş putea-o socoti mama mea îmi spune: „Sărut mâinile, doamnă! Bogdaproste!” aş vrea ca toate cele 9 ceruri să se prăbuşească peste creştetul meu de fiinţă nevrednică, nici mai bună, nici mai rea decât alţii, fără alt merit decât că am câteva sute de lei (nu multe, abia două-trei) în plus faţă de un asemenea dezmoştenit al soartei.

Iar amatorilor de ştiri senzaţionale le-aş sugera să stea câteodată de vorbă cu un asemenea bătrân împins de nevoi să întindă mâna, „să muncească” pe bulevard sau prin pieţe pentru a-şi câştiga bruma necesară supravieţuirii, în această mârşavă, criminală economie de piaţă. Ce dezastre, ce drame, ce nevoinţe, ce stări de urgenţă îi mână pe la spate, striviţi de tăvălugul tranziţiei, scoţându-i din bârlogul lor, bun-rău, unde ar trebui să-şi aştepte în linişte cuvenita odihnă veşnică.

Bătrânica aceasta anonimă, ca toţi ceilalţi, s-a învăţat cu mine şi eu cu ea. Îmi place să cred că mă aşteaptă. „Mă aşteaptă în colţ, cineva”. Într-o dimineaţă, după ce-i pun în palma rece câteva monede, îmi înşfacă mâna şi dă să mi-o sărute! Mi-o retrag ca arsă. Într-o zi, îmi promit să-i ascult povestea, deşi i-o întrevăd, o să adast prin preajma ei, poate-i voi fi de folos întrucâtva. Cui să te împarţi şi cum să împrăştii prea-puţinul de suflet nealterat pentru blânda privire?

Ceva mai încolo, în faţa unui bloc renumit în care stau toţi „foştii” regimului trecut, cândva straşnic păzit de „băieţi” tineri şi chipeşi, „cu ochii albaştri”, înarmaţi, să nu li se întâmple ceva, Doamne fereşte, tovarăşilor! – stă – de data aceasta direct pe caldarâm, o altă bătrână, împuţinată, ridată peste măsură. Are sub ea câteva haine vechi şi jur împrejurul acestui insolit sălaş, vezi sticle de apă şi pepsi, pungi de plastic pline sau goale, pachete cu mâncare, ba, chiar, uneori, şi câte un câine pripăşit, pentru a-şi câştiga o bucată cinstită de pâine. Pe aceasta o cunosc. Vine de la azilul de pe strada Războieni, nu ştiu de ce, de vreo doi ani nu mai locuieşte acolo. Dar eu acolo am cunoscut-o, era curată cel puţin şi hrănită la timp. Acum locuinţa ei este mobilă. Îşi schimbă frecvent cartierul, unde e „vadul” mai bun. Se legănă continuu, dă din cap înainte şi înapoi. Aceasta câştigă mai bine fiindcă „munceşte” din greu: te interpelează, te roagă, insistă, strigă după tine, e vorbăreaţă, murmurând frecvent o binecuvântare şi făcând cruci dese. Ca să convingă mai temeinic, are îi poalele ei jerpelite o icoană a Mântuitorului, boţită. Murdară, umedă, aproape ştearsă. Argument forte. Şi eu nici măcar nu ştiu de cine să-mi fie milă mai mult: de bătrâna aceasta nevoiaşă, de Isus care stă aşezat cu creştetul în poala ei, zgribulit, în toamna aceasta imperială.

La magazinul „Ancora”, la pâine, altă „cunoştinţă” de-a mea, clientă veche pe la porţile bisericilor, indiferent de rit, semn că ecumenismul nu e vorbă în vânt şi prinde treptat rădăcini. Ştergând cu osebire, orice eventuală rivalitate între biserici creştine!!! Dar nici sărăcia nu cunoaşte culoare religioasă. Ea e la fel în orice rit.

Această creştină are şi mai mult „noroc”, fiindcă oamenii, când ies cu sacoşa cu pâine, se înduplecă şi-i dau, fie pâine, fie un bănuţ, acolo.

Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă, astăzi” – sună Rugăciunea pe care ne-a învăţat-o însuşi Domnul nostru Isus Cristos.

În plimbările mele lungi pe strada Domnească, întâlneam, nu demult, o bătrânică aşezată pe marginea unui grilaj de fier, aproape de catedrală. Iarna, stătea zgribulită acolo.

Eu sunt o fiinţă friguroasă, m-am născut într-un târziu de noiembrie. Mă obsedează frigul, din te miri ce pricină răcesc, fac o gripă, o sinuzită, o spondiloză. De aceea, nu prididesc să mă mir, cum pot sta unele bătrâne pe caldarâm sau pe trepte de ciment, ore întregi. Şi dacă după zece minute de rugăciuni în genunchi simţim că amorţim şi căutăm un loc mai comod, mai lejer, o poziţie mai convenabilă, cum vor fi stând aceşti oameni cu genunchii îndoiţi sau picioarele dedesubtul lor, fără să amorţească?

Şi pe această bătrână am întrebat-o odată, nu pentru ce stă să cerşească, ci, dacă nu îi este frig şi răspunsul a fost stereotip: „Ce să fac, maică, dacă nu muncesc, nu mănânc!”

Aşadar, pe bulevard, au ieşit bătrânii la muncă. Fenomenul e atât de frecvent încât nici măcar nu ne mai umileşte. Spectacol înduioşător de trist, bestial de nedrept. Despre aurolaci, ce să mai vorbim? Au scris destul ziarele, s-a făcut atâta tevatură. Rezultatul? S-au înmulţit ca niciodată. Barem ei se descurcă mai lesne. Sunt tineri, nu simt frigul, foamea şi-o amăgesc mai uşor, iar de dormit, dorm în canale printre ţevi. Un adevărat oraş subteran, un oraş de cârtiţe. Oamenii deprind treptat viaţa sub pământ. În loc să se înalţe spre lumină. Ca o premoniţie pentru ce va fi să-i aştepte. Ca să le facă mai uşoară trecerea.

Uneori şi eu fac experienţe îngrozitoare. Mă leg straşnic la ochi, în aşa fel încât să nu pătrundă nici zare de lumină şi încerc să orbecăi aşa, prin casă, pentru a mă deprinde cu întunericul. Chiar aşa, în vederea unei iminente orbiri.

Rezultatul e dezastruos, totdeauna. Aş putea spune, jalnic.

Un unchi prin alianţă, octogenar, când era întrebat: „Cum o mai duci, nenică?” răspundea prompt: „Mai bine ca sub pământ!”

Tinerii au mai mult „talent” pentru a-şi câştiga tainul zilnic: ba o rugăciune în autobuz sau în tramvai, făcută cuviincios, în genunchi, lucru care ne-ar putea umili peste măsură pe noi, care ne rugăm în braţele molcuţe ale fotoliului, ba chiar aţipim cu rugăciunea pe buze, în cazul fericit când ne aducem aminte că trebuie s-o facem. Dar aceştia, ba un colind: („La un colţ de cotitură/ Lerului Doamne…), ba o stea: „În grădina raiului/ stă Adam cu Eva lui” – ba Rugăciunea Domnească: „Şi nu ne duce pe noi în ispită/ şi ne izbăveşte de cel rău-viclean. Amin”.

Sărbători, berechet! Har Domnului, acestui neam nu i-au lipsit niciodată sărbătorile. Şi dacă nu sunt, le inventează. Copiii sunt căliţi şi unşi cu toate alifiile vieţii. Adeseori îi vezi în pielea goală făcând duş direct sub păpădia de la Casa de Cultură municipală, sub privirile pudice ale trecătorilor ipocriţi.

Dar ce să faci cu bătrânii aceştia, cu oasele lor ostenite, compresate, înfrigurate? Sunt nevoiţi să „muncească”. Ce soi de muncă ar fi nimerit pentru un bătrân septuagenar sau octogenar, care să fie onorabilă totodată şi să nu lezeze demnitatea umană? Cerşetoria e – de altfel – ceva atât de obişnuit, nimeni nu se mai miră, aşa cum nu se miră nimeni că homosexualitatea, prostituţia, pedofilia, proxenetismul, cu care ne-am pricopsit graţie democraţiei, sunt ridicate azi la rang de virtuţi. Au ajuns ca un blazon – necontestat de nimeni – ba chiar privit cu oarecare jind – drepturile omului, deh! Cel puţin, după o conferinţă a homosexualilor de la Cluj- Napoca, mulţi au declarat cu emfază: „Sunt mândru că sunt homosexual!”

Fără comentarii.

Şi, adăugăm noi, dacă pentru asasinarea unui homosexual de lux se celebrează Missa Solemnis la Miami, liturghii şi ceremonii aproape naţionale, onorate de „lumea bună” – high life, dacă o lume întreagă plânge şi suspină, începând cu prinţese şi terminând cu superstaruri de cinema, asasinarea nedreaptă (orice asasinat e nedrept!) – a unui sado-mazochist, a unui homosexual de mare clasă (chiar dacă e mare designer şi creator de modă celebru, un artist, fireşte!), vorba lui Nicolae Steinhardt!Vai de mămulica noastră! Vai de biata lume şi de sufleţelul nostru atât de brutal pângărit până şi pe acest „picior de plai şi gură de rai” mioritică.

Iată un subiect de meditaţie pentru o ţară intrată în Comunitatea Europeană, nu mai vorbesc de alte alianţe sau pacte de neagresiune.Neagresiune fizică, fireşte, dar ce e faci cu agresiunea spirituală, cea care te încinge ca un cerc de foc, ca o cameră galbenă din care nu mai poţi ieşi din simplul motiv că nu există nici o ieşire iar ferestrele sunt zăbrelite ori păzite cu străşnicie. Ca un spaţiu concentraţionar menit să-ţi jefuiască şi ultima picătură din aerul de respirare, apăsându-ţi până la strivire toracele. Cum să mai ieşi în afara acestei imagini?…

Când văd un copil plângând, mă apucă duioşia, când văd o femeie plângând mă cuprinde întristarea, când văd un bătrân plângând mă sufocă disperarea! Disperarea e singura stare constantă. Şi o milă (ochiul neadormit al milei) se furişează perfid şi-mi pătrunde prin mădulare ca un fluid, ca un fir de apă freatică, mă covârşeşte, mă înmoaie ca pe o plantă udată prea des şi prea mult şi care putrezeşte lent, dar sigur, de la rădăcină, copleşită de propria-i greutate, agonizând sub ochii senini ai grădinarilor lacomi şi indolenţi. Într-o bună zi, planta de va prăbuşi fără zgomot, tăcută, în mijlocul unei larme asurzitoare. „Cui, ce-i pasă?”

E adevărat, mai există trei cămine în oraş, pentru bătrâni, dar sunt aproape inaccesibile, locurile fiind insuficiente şi taxa enormă pentru bietele lor pensii. Noroc că bătrânii noştri nu trăiesc mult; se sting mai uşor decât un trabuc, decât o ţigare…

Dar cum ai putea, totuşi, convinge un bătrân, care are gospodăria lui, agoniseala de-o viaţă să şi-o părăsească şi să se interneze acolo, strămutat, zdrumicat, rupt în bucăţi-bucăţele? În plus, taxele sunt atât de mari, iar pensiile de asigurări sociale sau de urmaşi, nu le cuprind. Ar mai trebui, din partea nepoţilor un rest de contribuţie, care nu vine întotdeauna, deşi ei sunt beneficiarii agoniselii lor de-o viaţă…

Doamne, ochi mult prea puţini ne-ai dat, nici măcar mâini destule pentru a putea cuprinde şi strânge la sân, dimineaţa aceasta subţire, presărată cu bătrâni ieşiţi la muncă pe la uşa brutăriilor, pe treptele buticurilor, în faţa bisericilor, prin cimitire, la poarta somptuoaselor, strivitoarelor supermarket-uri, a moll-urilor gigant ori a restaurantelor mai modeste unde te îmbie miros de abur cald, ori de comând. Ori lângă băncile mai mult sau mai puţin privatizate, făcute „only for white men” – numai pentru albi?

Ce ar fi de făcut, de întreprins în această direcţie?

M-aş vrea o pâine imensă din care fiecare sărman să rupă câte o fărâmă (preţ de un bilet de tramvai) şi totuşi să nu se împuţineze niciodată. De aceea, strig fără sunete: Fă-mă, Doamne, bun aluat/ cu plămadă frământat/ modelat de mâini divine/ să se-nfrupte orişicine./ Mâini curate să mă ţină/ când m-oi frânge pentru Cină./ Fă-mă, Doamne pâine frântă/ Pentru cina cea mai sfântă!

Galaţi, 9 septembrie 2008

Ziua Sfinţilor Ioachim şi Ana

CEZARINA ADAMESCU

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s