~Cezarina Adamescu: „Epoca şi oamenii ei. O lume de contraste“

„Eu nu am alte mâini decât ale voastre”

Are un nume predestinat: Teodor (cel dăruit de Dumnezeu), dar oamenii îi spun Tudorel. E infirm din naştere. Are un picior mai scurt şi o mână mai lungă. Când merge pare că-şi ia avânt precum cangurii înainte de a sări. Se opinteşte şi apoi se saltă într-o parte trăgânndu-şi piciorul beteag. Şontâc-şontâc fac paşii lui împleticiţi pe asfalt. Dacă l-ai vedea noaptea, nu ţi-ai putea reprima un mic strigăt se spaimă. O nanie, ar zice unii. O arătare, ar susţine alţii. Un balamut. De speriat copiii cuminţi, care numai cuminţi nu sunt.

Curând însă, te obişnuieşticu figura lui, care nu e din cale afară de respingătoare. Nişte ochi expresivi şi trăsături oarecum regulate, par să-i îndulcească chipul. Un eventual Quasimodo păzind credincios turnul catedralei Notre Dame din Paris.

N-a învăţat carte. Puţinele litere pe care le cunoaşte, abia dacă-l ajută să-şi silabisească numele. A învăţat să numere însă. Ştie aproape toate preţurile şi socoteşte mintal cu o repeziciune vrednică de indiviat.Târguieşte zilnic din piaţă pentru el şi pentru câteva vecine bătrâne şi totdeauna îţi dă restul, la fix. Când cineva îi dă o farfurie de mâncare, zice cuviincios „bogdaproste”, îşi face înainte de masă câteva cruci. Merge frecvent la biserică, ţine toate sărbătorile, se mărturiseşte, se cuminecă şi face deseori pomeni cu colivi din fructe sau grâu. O vecină îi fierbe grâul sau arpacaşul şi i-o ornează cu o cruce făcută din fondante sau din bomboane de cacao. De Paşti vopseşte ouă şi cumpără câţiva cozonaci pentru împărţituri. Se trezeşte în zi de duminică sau de sărbători pe la 4 dimineaţa şi pleacă la Biserica „Înălţarea Domnului” să prindă un loc la masă pentru colivă. Are părinţi morţi şi de câte ori îşi aminteşte de ei îl pododesc lacrimile.

Andrei şi Rădiţa i-au dat o educaţie creştinească. L-au învăţat milosârdia, cumsecădenia. Aşa a vrut Bunul Dumnezeu să-l răsplătească. Să-l dăruiască pe cel mai puţin dăruit trupeşte.

„Fericiţi cei săraci în spirit, căci a lor va fi Împărăţia Cerurilor” (Mat.5,3). Din puţinul său, din pensia sa, pentru că a muncit 2o de ani ca om de curte într-o întreprindere mică, împrumută şi pe alţii. Şi câţi nu profită de bunătatea sa, nerestituindu-i datoriile?

Are o inimă deschisă şi un râs copilăros, în cascade, uneori chiar cu sughiţuri. Se amuză din te miri ce. Nu e pizmaş, ranchiunos. E cuviincios, delicat chiar, foarte simţitor, îşi cere într-una iertare pentru deranj şi, în general, nu vrea să supere pe nimeni. Vorbeşte pios despre Dumnezeu şi are conştiinţa păcatului. În fiecare clipă se teme să nu greşească. „Nu vreau să fac păcate” – repetă adeseori până la obsesie.

Un handicapat. Un nenorocit – zic oamenii.

Un fericit, un beneficiar al harurilor cele alese, un binecuvântat al Tatălui Ceresc, am zice noi, pentru că boala lui fizică nu i-a afectat, nu i-a scrijelat sufletul, i l-a lăsat rotund ca un măr pârguit, gata să se ofere drept hrană drumeţului hămesit. Roşeşte uşor şi nu vorbeşte niciodată porcării, nici nu înjură. Bea ponderat, cu plăcere, dar numai acasă, ori dacă-l serveşte cineva.

„Ce cub frumos ar fi fost acesta dacă n-ar fi avut un colţ sfărâmat” ne învaţă Nichita Stănescu în „Lecţia despre cub”.

Într-un  timp, fratele lui, care e om absolut normal fiziceşte, i-a cumpărat garsoniera în care  Tudorel locuieşte de-o viaţă şi a vrut să-l trimită la un azil de handicapaţi. Disperat, Tudorel a ameninţat că se aruncă în Dunăre dacă-l scoate din casă. Atunci, fratele i-a introdus în garsonieră doi muncitori navetişti de la combinat pentru a profita de chirie. Acum locuiesc toţi trei într-o încăpere de 12 metri pătraţi, iar când chiraşii  se îmbată şi fac scandal, Tudorel doarme pe la vecini.

Legea junglei.

Qui pro quo.

***

De circa zece ani cunosc un inginer, sexagenar, fost profesor de ştiinţe tehnice la Şcoala combinatului şi, într-o vreme, chiar director adjunct al acesteia. E fiu de preot, născut în Dobrogea. Eu nu ştiu câtă educaţie creştină a primit el în casa tatălui său şi nu ştiu câtă credinţă a mai păstrat nealterată din copilărie, crescând în curtea unei biserici parohiale de sat şi jucându-se printre cruci şi clopote. Nimeni nu a inventat un aparat de măsură şi control al gradului de credinţă şi evlavie din sufletul omului. Lesne arunci cu noroi, anevoie te cureţi.

„Nu vorbiţi rău unul de altul, fraţilor. Cine vorbeşe de rău pe un frate, sau îl judecă pe fratele său, vorbeşte de rău legea şi judecă legea; iar dacă judeci legea, nu eşti împlinitor al legii, ci judecător. Unul este Legiuitor şi Judecător, Ce care poate să mântuiască şi să dea pieirii; dar tu cine eşti să-l judeci pe aproapele tău?” (Iac 4, 11-12).

Îi place să se declare ateu convins dar eu cred că se apropie de Dumnezeu cu spatele. De-a-ndăratelea. Cu o vehemenţă vădită, respinge ostil orice cuvânt despre Biserică, preoţi,  cele sfinte. Nu ştiu ce crede despre Iisus şi Prea Cinstita lui Maică. O meditaţie spirituală o consideră lecţie de învăţământ politic, pricină de îndoctrinare. Un apel la conştiinţă – o primejdie, un atentat la libertatea omului. „Am scăpat de comunişti – zice – şi acum ne conduce un sobor de preoţi”.

Odată, i-am dăruit o cruce frumoasă din Assisi  pe care o purtam la gât. Mi s-a părut că se bucură. Poate chiar s-a şi bucurat în sinea sa, dar i-a fost jenă să mărturisească. Persiflează, împroşcă, nu scapă nici un prilej să-i acuze pe preoţi. S-ar  zice că are o deosebită satisfacţie să polemizeze. „Eu nu cred decât în omul care a păşit pe Lună. Lui mă închin. În faţa lui mă prosternez până la pământ. Omul care a cucerit Cosmosul şi care a ajuns la culmea perfecţiunii tehnice, e Dumnezeu pentru mine.” Sau: „Cum poate un intelectual, un om deştept care a terminat o facultate să creadă în ceva care nu se vede?!” se minunează el, inginerul. „N-am să-i las niciodată pe copiii mei (are doi fii ingineri, care la rândul lor au copii), să se îndobitocească în asemenea hal şi să fie duşi de nas, vârâţi cu capul în traistă. Mă voi împotrivi până la moarte.”

Biet om! Cum să te împotriveşti, cu  nătângele tale puteri Atotputerniciei divine? Cum să pui stavilă iubirii, credinţei, nădejdii, atunci când ele, sub razele Duhului, acţionează în om, curăţindu-l, luminându-l, purtându-l spre mântuire?

O caricatură apărută într-un ziar german din timpul războiului, îl întruchipa pe Otto Bismark, care era aproape chel, cu cele câteva fire de păr în chip de hamuri, trăgând disperat Bazilica San Pietro din Roma şi încercând în chip absurd s-o urnească din loc. Într-un colţ, un drăcuşor râdea să se prăpădească de opintelile acestuia: „Otto, Otto, noi ne chinuim de aproape două mii de ani să năruim Biserica lui Petru – şi suntem legiuni întregi, şi tu vrei s-o clatini cu cele trei fire de păr ale tale?”

Chiar. Atâţia martiri şi-au dat viaţa obol de-a lungul a două milenii de creştinism pentru că n-au vrut să-şi lepede credinţa şi dragostea în Iisus, câştigându-şi cununa martiriului acolo sus, şi devenind ruguri vii peste ani, spre pilda urmaşilor. Şi cum ar putea Dumnezeu să se sperie de câteva vorbe potrivnice? El – Regele nemărginirii să fie constrâns de nişte limite omeneşti, de cerbicia şi învârtoşarea unui om al cărui suflet nu e decât o hrubă întunecată. Un abis. O gaură neagră. A black hole. Poate că aceste cuvinte par dure. Dar nu e loc aici de cuvine delicate. Mi le asum.

„Vă spun că, în ziua Judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din cuvintele tale vei fi osândit! (Mt. 12, 36-37).

Eu  cred în forţa cuvântului scris sau chiar rostit, cred că el poate să te ducă în prag de paradis sau, dimpotrivă, în prag de dezastru. Şi noi, acrobaţi vulnerabili, dansăm în zig-zag pe muchie, întotdeauna pe muchie, într-un perpetuu balans, pe grumajii cuvântului, gata oricând de alunecare şi, în acelaşi timp, atât de aproape de râvnita înălţare.

„N-am nevoie de nici un Dumnezeu. Eu singur îmi sunt Dumnezeu. Mi-am propius să trăiesc 85 de ani şi când îi voi împlini, mă sui într-o luntre (luntrea lui Charon, desigur), şi îmi leg un pietroi de gât, mă duc la mijlocul Dunării şi mă arunc în vâltoare.”  Iată testamentul pe care-l lasă copiilor şi nepoţilor săi.

În definitiv, şeful bisericii sataniste, înfiinţată în 1996, Anton Szandor LaVey, fost dresor de lei, autorul Bibliei satanice, supranumit de adepţii săi, Întunecatul Papă, mort de curând, la 67 de ani, n-a lăsat oare, un testament spiritual fiicei sale, să-i continue cu şi mai multă osârdie malefica operă? Iar pe propriul epitaf, a scris cuvinte, regretând până în ultimele clipe, puţinele prilejuri în care a fost îngăduitor în viaţă? Şi n-a celebrat el, cu pompă (funebră?) atâtea cununii sataniste? N-a oficiat liturghii în cinstea îngerului negriu al morţii veşnice? Şi nu sunt oare, ademeniţi în această biserică, atâţia artişti de talia ui Sammy Davis Jr., Jayne Mansfield şi alţi doritori de senzaţii tari, care-şi fac crucea invers şi închină ode lui Lucifer?

Aşa cum sărmanul inginer care se declară ateu convins pare o biată oiţă pe lângă ororile care se întâmplă în lume.

Odată, o ţigancă, se certa cu un domn care, nu ştiu din ce pricină  o admonestase pe stradă. La un moment dat, exasperată, ţiganca, epuiznd întreg amalgamul de cuvinte injurioase, i-a strigat la obraz: „Inginerule!” Cu ură, sarcasm, suprema invectivă, ca şi când găsise formula salvatoare, culmea dispreţului, mai departe nu putea s-o ducă mintea, atinsese apogeul. O trecuseră toate sudorile în acest efort de a-l jingi. Omul plecase deja şi ea nu contenea să-i strige din urmă, cu năduf: „Inginerule, inginerule!” Şi scuipa împotriva vântului.

Departe de mine de a dispreţui vreo profesiune sau de a avea vreo idiosicrazie în privinţa meseriilor, oricare ar fi ele. Cu atât mai puţin pentru aceea de inginer. Aceasta nu e decât o asociaţie, probabil, neinspirată, de idei.

Dar fiul preotului mi se poare că suferă de o maladie mai grea decât oricare alta. O infirmitate. O imposibilitate de a-şi accepta aproapele, dacă, din nefericire, nu e capabil să-l înţeleagă, necum să-l iubească.

Se fac zilnic în mass-media apeluri la toleranţă, la concesie, cumsecădenie, concordie. Să nu ne fie milă de  unii bătrâni care, împinşi de nevoie, ies la „muncă” pe stradă, cu mâna întinsă, mai treacă-meargă, dar să ajungi să-i pândeşti, să le numeri bănuţii (monetarul) strânşi cu obidă şi ruşine, să-i invidiezi şi să-ţi compari cu ei greutatea pungii şi destinul, mi se pare prea mult. Să spui cu voce tare, să scrii pe hârtie că, celor care cerşesc, ar trebui să li se taie mâna dreaptă, apoi pe cea stângă, apoi ambele picioare pentru că au îndrăznit să ceară o bucată de pâine, în Numele lui Hristos, mă îngrozeşte. Şi, culmea intoleranţei, după ce i-ai schilodit, să nu-i laşi nicicum să moară: „În nici un caz să nu fie omorâţi” – declară cu satisfacţie sadică acest om bătrân şi bolnav suflteşte.

Am întâlnit cu mulţi ani ani în urmă, un om care-şi bătea sălbatic nevasta, o umplea de sânge apoi o silea să iasă în public şi să zâmbească de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi, culmea sadismului, nu mi se părea bătaia în sine, cât faptul de a te sili să te prefaci că râzi, atunci când din inimă îţi picură lacrimi.

Pentru că o cerşetoare bătrână îşi numără monetarul şi-l schimba la o unitate de pâine şi pentru că strânsese cam 18 lei noi, s-a simţit îndreptăţit să facă o anchetă şi să investigheze trecutul şi prezentul bătrânei, să facă diverse comparaţii cu pensia sa, cu cea a unui profesor universitar şi în cele din urmă, s-o urască, să-i dorească chiar moartea şi s-o afurisească pentru venitul ei, mult-puţin, câştigat stând pe trepte, cu mâna întinsă. Poate că 18 lei înseamnă tainul pe câteva zile, chiar o săptămână, pe care, periodic, bătrâna îi schimbă în produse sau bani, la o unitate de panificaţie. Poate are un fiu bolnav un soţ decedat, un nepot fără serviciu care o „tapează”, o trimite „la muncă”, s-au mai văzut cazuri. O fiică îşi bătea sistematic mama (o cocoşată, bolnavă de cancer de piele) şi-i smulgea brutal o mică pungă din postav pe care bătrâna o ţinea legată la gât şi în care ascundea bănuţii câştigaţi din cerşit. Mama Rozalia. A sfârşit la azilul de pe Războieni, după ce fiica şi nepoţii au deposedat-o de ultimul lucru pe care-l mai avea: o garsonieră.

Şi ce numeroase exemple de acest fel îmi cutreieră mintea şi simţurile, din nefericire!

Şi dacă inginerul vrea să-şi ucidă cu sânge rece motanul birmanez care a îmbătrânit la uşa lui pentru că mănâncă lunar peşte congelat în valoare de  24 de lei, ce să ne mai mirăm când alţii îşi ucid părinţii pentru un petic de glie, patru pereţi, pentru o sumă infimă de bani?…

La o catedrală din Munster  Westfalia există o statuie reprezentându-L pe Cristos pe cruce, cu braţele smulse din umăr, în urma unui bombardament din 1942 – în plină conflagraţie mondială.

Pe cruce scrie: „Ich habe kaine andere Hande als die Eueren” – „Eu nu am alte mâini decât ale voastre”. Aşadar, Iisus ne invită să-i dăruim mâinile noastre, în  schimb. Noi suntem braţele lui. Chiar dacă uneori întindem mâinile să cerem pomană.

Uneori, oamenii sunt tentaţi să se întrebe, atunci când dau de pomană vreo haină veche, ciuruită de molii, dacă nu cumva cel milostivit se duce la prima dugheană s-o vândă şi să-şi cumpere băutură. La fel cu pâinea şi alte alimente. Ne muncesc fel şi fel de gânduri: „Dacă nu le foloseşte şi le vinde?” – e întrebarea care se insinuează perfid, împiedicând în felul acesta să se reverse în suflet, bucuria şi pacea pe care ţi-o strecoară în suflet, facerea de bine. N-ar trebui să ne preocupe la cine a ajuns pomana noastră, de vreme ce ea, prin mâinile celui milostivit, a nimerit, fie şi pentru o clipă, în braţele lui Iisus Hristos cl gol, flămând, însetat, bolnav, prizonier, de vreme ce El Însuşi le-a primit cu vădită plăcere. În rest, judece  Dreptul Judecător.

Iar dacă aceste meditaţii stârnesc împotriviri şi controverse, nu-i nimic. Important e că ele au dat de gândit, au semnalat: „Cine are ochi de văzut să vadă, cine are urechi de auzit, să audă.” Şi oare a opta fericire nu sună astfel: „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî, şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri.” (Mt, 5, 11-12a).

La Hopsten, în Germania, după revoluţie, povesteam unui grup de străini despre ţara mea. „Noi nu avem droguri sau SIDA” – apăram eu  stirpea română (şi nici nu proliferaseră, atunci, de-abia ne dezmeticisem).

„Da, mi-a spus un neamţ între două vârste, dar îl aveţi pe Dracula!”

Aşadar, poporul nostru era cunoscut acolo, nu după valorile spiritualităţii noastre: Enescu, Brâncuşi, Eminescu, ci rămăsese în memorie prin personajul acela straniu şi insolit din Carpaţi, prin cruzimea, ferocitatea şi nebunia lui. Român era echivalent cu vampir. Şi în cel mai bun caz cu barbar. Pentru ei nu eram decât strămoşii unui neam barbar de vampiri şi personaje malefice de care se temeau şi care-i atrăgeau totodată, prin amestecul de mit şi realitate, prin stranietatea şi misterul care-i înconjoară şi mai puţin cunoscuţi datorită tradiţiilor sănătoase, creştineşti, prin evlavia, pioşenia, răbdarea şi omenitatea, atât de specifice (care pe alocuri se mai păstrează). Iar apelul la comuniune, la solidaritate în faţa vicisitudinilor naturii şi ale istoriei, strigătul patetic, semnalul de alarmă tras cu obstinaţie, nu e decât un îndemn, o implorare la milă creştinească, la toleranţă şi iubire către aproapele.

Un om, un infirm la trup, dar cu suflet rotund şi întreg.

Altul, cu trupul valid, dar schilodit sufleteşte.

Ambii – semenii mei pe care sunt datoare să-i respect pentru că au chipul aidoma cu cel al Mântuiutorului.

E uşor de judecat şi de dat verdicte. Ce lesne, ce lejer e să te erijezi în judecător, să cauţi şi să propui soluţii ca şi cum ai fi fără prihană.

„Cine se crede fără vină, să arunce primul piatra”, aşa ne-a învăţat Iisus şi noi, deîndată ne-am alcătuit un muşuroi, un gorgan de pietre ascuţite, zgrunţuroase şi contondente ca să-l lovim la cea dintâi mişcare pe semenul nostru. Instantaneu, câtuşi de puţin jenaţi de cocoaşa de erori (legătura cu morţi) pe care purtăm în spinare.

Cine pe cine minte, de ce, şi, mai ales, pentru cât timp, îndeobşte?

De peste 25 de ani, Prea Sfânta Fecioară Maria ne îndeamnă prin intermediul vizionarilor de la Medjugorje (Bosnia-Herţegovina): „Trăiţi iubirea” – traduceţi în faptă lucrarea lui Hristos, pentru ca împreună să clădim, la această răscruce de milenii, o lume mai dreaptă, mai bună.”
Galaţi, 25 septembrie 2008

CEZARINA ADAMESCU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s