~Cezarina Adamescu: „Fără menajamente. Lumea văzută dintr-un cărucior cu rotile“

Oraşul nostru, ca şi celelalte în acest areal european, în ultimii ani a cunoscut diverse schimbări fericite şi mai puţin fericite: au apărut peste noapte parcă, diferite mall-uri, chioşcuri, barăci, căsuţe din lemn cu firme multicolore, ingenioase, ori chiar corturi din plastic unde se vând mărfuri mai mult sau mai puţin străine, semn al civilizaţiei spre care ne-am avântat, fără să privim o clipă în urmă. Un imens bazar oriental, ispititor şi obositor totodată, cu intrări şi ieşiri provizorii ale societăţilor, care dăinuie, mai mult sau mai puţin. O faţadă, desigur, aleasă (eu mi-aş permite să spun: o spoială! – o aglomeraţie de morminte văruite!) cu jocuri de lumini fermecate sau un castel din paie de chibrit în nisipul  din ce în ce mai fierbinte, ca o limbă imensă de foc ce tinde să cotropească totul în jur. Miraj! Tentaţii! Postere, clipuri strălucitoare, flash-back-uri… O viaţă ce te pândeşte, dându-ţi ghionţi dindărătul vitrinelor ispititoare: muzică hard-roch, repp, ultra-metalică, pop – care mai de care mai asurzitoare. Kitsch-ul are mare căutare: e la rang înalt pe tarabe.

Şi, trecând pe strada Domnească, nu poţi să nu devii nostalgic după grădinile de vară sau cafenelele de altădată în care cântau orchestre cu instrumentişti şi solişti adevăraţi, care fredonând în surdină muzică de cafe-concert, nemuritoarele valsuri, romanţe, învăluitoare tangouri,  ca să nu mai vorbim de canţonete.

Culoarea oraşului o mai fac şi moldovenii de peste Prut, venind să ne ofere, en-gros şi en-detaille, marfă de Giurgiuleşti, Cahul, Vulcăneşti sau chiar de Chişinău. Fraţi veniţi „în ospeţie”, trec şi ei prin „durerile facerii” în actuala economie de piaţă.

„Vremuri grele, scump, scump!” – parcă-l auzi pe proverbialul Hagi Tudose – mai gustând de ici o măslină, de acolo puţină halva, pastramă, icre de cosac, un fund de tinichea de başibuzuc. Cu asta rămânem: cu uitatul şi cu gustatul de ici, de colo. De cele mai multe ori pleci din piaţă, tot cu sacoşa goală.

Negustorii, deh! ca negustorii, se mai tocmesc, mai „negociază”, care neînduplecaţi, care mai îngăduitori…Precupeţele vând la tarabe o legătură de sunătoare cu un leu, un morcov şi un pătrunjel, doi lei,  pentru o biată supă falsă îţi trebuie cel puţin zece lei. Pentru un „borş cocoş” (fără carne) – doar cu zarzavaturi, îţi trebuie douăzeci de lei. Şi tot cu burta goală eşti că nu ţine de saţ. Noroc că bătrânii nu mănâncă mult, ei se hrănesc cu lapte, brânză proaspătă, iaurt…

Vânzătorii stradali te agresează în acest insolit Fanar, vârându-ţi sub ochi mărfuri vandabile dar mai ales, nevandabile, în schimb, neapărat străine (produsele indigene, cu etichete decolorate, ajung să se deprecieze).

Încerci să te strecori timid prin larma oraşului într-un loc mai ferit de priviri, dincolo de catedrala „Sfântul Apostol Andrei”, patronul oraşului, sub scheletele de tei şi mesteceni care par schimonosiţi de frig şi plâng din chiciura devenită peste zi, ploaie rece.

Până la grădina publică, promenada poate să te obosească, dacă te laşi furat de diversele aspecte ale economiei de piaţă. Preţ de o firavă tăcere, cauţi să afli cu închipuirea, ce se petrece dincolo de gardurile frumos forjate  sau de ferestrele luminate feeric, de unde se aude muzică amestecată: de la agresivitatea manelelor la o lălăială care nu se încadrează în nici un fel de gen. Vertigii de culori şi de sunete, sumedenii de glasuri, cuvinte – cât hăul…

Viaţa – în diversele ei aspecte, clocotind sau agonizând în spatele zidurilor reci şi impenetrabile, ori dinaintea ferestrelor cu oglinzi reflectorizante.

Priveşti pe stradă trecătorii. Tinerii, cu verva specifică vârstei, sporovăiesc tare, râd, se zbenguie, glumesc, fluieră, se ceartă. Apanajul vârstei şi al bunei sau proastei creşteri. Să nu ne grăbim să ne scandalizăm.  Cei mai mulţi au încă sufletul curat, unii dau dovadă de negrăită disponibilitate sufletească şi răspândesc monadele la fiecare răspântie. Au toată viaţa dinainte şi li se pare că totul li se cuvine. Şi chiar li se cuvine… De ce nu? Dacă nu lor, cui?

Poate că trecătorul de rând nu ar putea nici măcar bănui, câte drame ascunde oraşul, câte plăgi sociale învăluite-n prezentul ispititor ca un panaceu de lumină. Sărăcie, boală, bătrâneţe, mizerie morală, corupţie, singurătate, minciună, meschinărie. Plăgi sociale. Pentru toate acestea, care s-au acutizat peste poate în ultimii douăzeci de ani, ori care s-au revărsat buluc peste capetele noastre, încă buimace, nu găsim încă destulă uimire.

Să ne îndreptăm, de pildă, atenţia la această categorie de oameni despre care se vorbeşte puţin sau aproape deloc: la bătrânii de la azilul de pe strada Războieni, ori de la Căminul de pe Domnească sau de la Căminul spital de pe aceeaşi stradă.  La acesta din urmă sunt internaţi pe termen nelimitat, uneori  pe viaţă, bolnavii psihomotori ori cei cu boli rare: Maladia Little, Sindromul Down. Nimeni nu-i mai ia în seamă, ca şi când n-ar exista… Şi, totuşi, există. Să avem curajul acesta de a privi  adevărul în faţă.

A merge buimac pe străzi, în căutarea senzaţionalului, a da din când în când câte-o mică pomană unei cunoştinţe sau rude mai sărace,  nu înseamnă, câtuşi de puţin, că ţi-ai făcut datoria de creştin şi cu asta, basta! Raiul e pregătit pentru tine, ai făcut TOTUL.  Câtuşi de puţin. Cozi mai sunt aproape la toate magazinele, chiar şi la consignaţii care, ca să atragă clienţi, aduc marfă la preţ unic: 3,8 lei. Poţi cumpăra cu aceşti bani: o umbrelă, o pereche de tenişi, o sticlă de detergent pentru spălat vase, un  tricou sau o cratiţă.

Dar mai multe cozi sunt la cluburile cu jocuri mecanice gen „San Francisco Club” sau la cele cu jocuri de noroc: loto şi, culmea privatizării: alba-neagra.

Dar n-am văzut să se formeze o coadă la poarta unui spital, azil sau orfelinat. E o dorinţă mai veche de-a mea: să văd oameni de toate vârstele şi condiţiile bulucindu-se, care mai de care, să  facă o bucurie semenului său  aflat în nevoie.

Haideţi să facem o încercare, chiar dacă va părea temerară. Să batem la poarta Căminului spital de bolnavi neuro-motori de pe strada Domnească. Spitalul are o capacitate de circa o sută de locuri şi paturile sunt  supraocupate. O să întâlneşti aici mulţi orbi, surdo-muţi, oameni cu trupuri inerte sau total vlăguite, aşa-zisele „legume”, infirmi în cărcucioare pe rotile, malformaţi congenital, bolnavi de sindromul Down, leucemie sau maladia Little, într-un cuvânt, „deşeuri umane”. Ţintuiţi la pat ani de zile, cei mai mulţi abandonaţi de familie şi uitaţi cu desăvârşire, cu patul lor pe rotile, zăcând laolaltă, agonizând încet, trăind moartea cu fiecare clipă, şi în trup dau mai cu seamă în suflet, unii neputând nici măcar să-şi împărtăşească durerile.

Câţiva  şi-au uitat identitatea şi vârsta. Orele, zilele, anii, nu mai contează deloc pentru dânşii, se scurg la fel, în apatie, suferinţe, decreptitudine. Micii anonimi ai marilor oraşe, ca să parafrazăm un reputat scriitor contemporan. Viaţa lor se rezumă dar la câteva acte necondiţionate, săvârşite, de bine, de rău, în jurul patului de suferinţă. Pentru cei cât de cât transportabili, un televizor color stă la dispoziţie în holul spitalului. Marea majoritate îl ignoră. Reclame, dispute politice, senzaţional, ştiri de tot felul, cui să-i mai pese de ele, într-un univers căzut în decrepitudine, a cărui linie de forţă este suferinţa atroce? Aici, şi timpul şi lucrurile capătă alte dimensiuni, sunt văzute prin alt fel de prisme. Cei câţiva infirmi (parţial) din jurul televizorului privesc apatici la lumea de pe ecran, devenită, chiar şi pentru noi, inaccesibilă, lume care contrastează izbitor cu lumea lor. Ca şi cum ai privi un  film science fiction, cu omuleţi verzulii sau cel puţin cu roboţi ori animale fabuloase ca în Jurasic Parc.  Nimic veridic, nici o scânteie lăuntrică menită a face să se nască iarăşi în piepturi râvnita speranţă.

Oamenii care vieţuiesc aici, aproape că nu mai cred în nimic: s-a instaurat ca  o stihie pe suflet pripa relei credinţe. (Dar oare nu s-a instalat la fel şi în lumea bună, în high life, aceeaşi pripă, dacă nu cumva mai grozavă!)

Singurătatea aceasta colectivă i-a abrutizat, i-a înrăit, iau în răspăr lumea, piezişi, certăreţi, îngenuncheaţi de neputinţa cu care s-au născut sau pe care, din nefericire, au dobândit-o. Ironia, gâlceava sunt singurele paie de care se agaţă cu disperare pentru a-şi crea iluzia că sunt încă teferi. Să nu ne mirăm, de vreme ce oamenii normali au ajuns sclavii banului şi ai viciului, ai setei de putere şi ai dorinţei de a  parveni, dezumanizaţi, gata să-şi vândă sufletul pentru „un blid de linte”.

Ne apropiem de paturi şi le oferim iconiţe sfinţite.

„Să vă poarte noroc şi să vă aline suferinţele. Dumnezeu să vă ajute!”

Se rostesc fraze convenţionale – şi aici  e disperarea cea mare! – fraze care nu pot plămădi, transforma în vreun fel monada  de suflet, cuibărită-n suferinţa proprie, fraze care cad de-a rostogolul pe pardoseala de ciment, pe holuri sau în saloane unde oamenii se târăsc anevoie, unde se moare zilnic, unde viaţa şi moartea sunt atât de înlănţuite încât uneori le confunzi, nu mai poţi să le descleştezi una de cealaltă, vieţuind în acelaşi trup. Am asistat la o scenă în care una din infirmiere se străduia s-o aducă în simţiri pe o bătrână care agoniza, nu reuşea s-o trezeaască din somnul vecin cu moartea, poate era  deja plecată spre Hades, trecuse Styxul cu o superbă nepăsare pe chip, fără urmă de suferinţă ori crispare.

„V-am adus o cruciuliţă care să vă ajute şi să vă poarte noroc” – îngăimi tu, neputincios, „nemernic” – cum s-ar exprima soacră-mea.

„Ce noroc? Norocul l-am văzut cu vârf şi îndesat”, rosteşte cu obidă un tânăr macrocefal aflat în cărucior pe rotile. Cum poţi să-l mângâi şi ce cuvinte să găseşti, cum să alegi vorbele care, parcă nu te mai ajută.

„Dumnezeu să vă aibă în paza Lui dreaptă!”

„Of, moarte, moarte, unde eşti?” – se tânguie mereu într-o propoziţie bolborosită stereotip, o bolnavă cu  maladia Little, relativ tânără, inertă de la mijloc în jos, căreia, Sfântul Rozariu, cu bobiţele lui de sidef, pe care şi l-a atârnat la gât, îi străluceşte ca o cunună a martiriului. „Ce să fac? M-am săturat de asemenea viaţă. Cine să vină la noi? Suntem nişte handicapaţi, doamnă!”

Cuvintele ei mă pălmuiesc, îmi simt obrajii dogorând.

„Din nouă fraţi, câţi suntem în Galaţi,  un frate nu vine să mă vadă. Sunt tânără, inima cere, dar trupul nu mă ajută” – suspină nefericita femeie.

La un alt pat, o bătrână pierită, împuţinată de boală, abia mai vede prin ceaţă o umbră aplecată deasupra ei, şi totuşi, alta decât îngrijitoarea sau infirmiera de serviciu. „Cine eşti?”

„Nepoata matale!”

„Care, că am mai multe…Eşti Margareta?…”

„Da, Margareta, sărut mâna, bunico, ce faci?”

„Aaaa…Margareta! De mult n-ai mai venit pe la mine, aproape că nu mai ştiu cum arăţi. Oooof, ce să fac, răăăăău…”

„O să vin mai des, bunico, rosteşte fata cu suflet milostiv care e confundată cu Margareta şi care e  iniţiatoarea acestor peripluri până în cele mai adânci spaţii de suferinţă ale fiinţei umane.

Un om în toată firea, izbucneşte în plâns. Şi nu-l putem opri cu nici un chip, nici una din cele trei femei care ne aflăm astă seară aici. Aşează cu grijă cruciuliţa cu Iisus Hristos răstignit pe pernă. Alături, iconiţele cu Preasfânta Fecioară Maria şi cu Sfânta Familie. Le mângâie, le netezeşte colţurile ca şi cum ar fi îndoite: le aşază, le reaşează, iar le mângâie. Între timp, plânge, plânge. Cât amar o fi strâns omul acesta în inimă. Doar el şi Dumnezeu pot şti.

Rostim în comun un Tatăl Nostru, şi-i oferim lui Iisus Hristos suferinţele acestui om. Nimic nu pare să-i aline durerea. Are nişte ganglioni urâţi şi vineţi, crescuţi pe gât şi, probabil, pe spate.

Altul, ţintuit în patul său pe rotile, zăcând de un complex de boli,  diabet, leucemie, de pe urma cărora are plăgi deschise până la os… ne cere un algocalmin. I-l dăm, fără a avea sentimentul că i-am uşurat suferinţa, câtuşi de puţin. Nici  un  paliativ nu-şi mai face efectul.

Fiecare bolnav simte nevoia să-şi arate rănile. Parcă se iau la întrecere: a cui este mai gravă. Dacă între ei îşi cunosc suferinţele, atunci când pătrunde în universul lor un străin, îşi unesc glasurile şi-şi etalează, una câte una, plăgile.

După vizita la ambele pavilioane, în toate saloanele, sufletele noastre atârnă, nu câteva grame, aşa cum s-a descoperit recent de către savanţi, ci, zeci de kilograme. Cum să le mai uşurezi? Un nesuferit nod în gât ne stăruie la fiecare. Parcă n-am făcut decât să presărăm sare pe rănile deschise. Deschise, sau numai acoperite cu o pojghiţă subţire, ale acestui oraş în plină ascensiune, care nu-şi dezminte faima bizantină, dar nici pretenţiile de latinitate. Poverile de pe umerii acestor oameni nu le-am putut ridica, aşa cum n-am putut ridica nici Crucea Mântuitorului, să-L uşurăm în drumul spre Calvar, întocmai ca milosul cirenian Simon , fiul lui Rufus, ci dimpotrivă, parcă am apăsat dinadins bârna crucii cu păcatele noastre.

Noaptea se lasă peste neputinţele noastre, poveri ale uitării.

Dincolo de gardul de fier, la Căminul spital, bolnavii nu întrevăd nici o lumină în noapte. Nici o lumină, deocamdată în sufletele lor. Rari sunt acei ispăşitori care-şi oferă suferinţele Mântuitorului în chip de jertfă, pentru pacea, liniştea şi bunul mers al acestui popor vlăguit, care nu are nici măcar putere să-şi acopere plăgile sociale.

Am scris aceste rânduri nu pentru a mişca inimile gingaşe, ci pentru a zgâlţâi, a scoate din ţâţâni inimile insensible, căzute în amorţire, în starea de lâncezeală vecină păcatului. Pentru ca, unite cu cele ale suferinzilor, să formeze o Golgotă vie, un adevărat Munte al Căpăţânii, presărat cu oameni normali, solidari cu cei pe care boala i-a îndoit, i-a frânt, le-a răpit crâmpeiul de speranţă necesar pentru  a supravieţui şi care-şi duc viaţa într-o profundă restrişte de trup şi de spirit. Solidari cu Mâântuitorul Iisus, dus la Jertfa supremă din dragoste  pentru oameni.

Am scris aceste rânduri, ca un strigăt patetic, pentru a-i ruga,  am scris aceste rânduri în genunchi pentru a-i implora pe oameni să-şi ţină ochii deschişi, chiar şi atunci când doresc cu tot dinadinsul să-i închidă, într-o plăcută reverie, trecând nepăsători mai departe, călcând cu dezinvoltură peste icoana Mântuitorului răstignit, din prea multă iubire de oameni….

24 septembrie 2008

CEZARINA ADAMESCU

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s