~Dr. Alex Berca (SUA): „Afganistan – O ţară în controversă, o sursă de nelinişte pentru întreaga omenire“

O veche glumă spune că războaiele reprezintă modalitatea prin care americanii învaţă geografie.

Chiar dacă nu este sută la sută real, gluma este bine venită întrucât geografia mondială nu este cel mai preferat subiect pentru majoritatea americanilor.

Cu toate că au la dispoziţie o imensă şi deosebit de variată sursă de informaţii despre întreaga lume, puţini sunt cei interesaţi în acest subiect.

În urmă cu circa 10 ani stând de vorbă cu doi tineri, unul absolvent de liceu şi celălalt

în ultimul an de universitate şi întrebându-i unde este Afganistanul, am avut impresia că i-am

paralizat.Au fost câteva minute de tăcere deosebit de neplăcute, după care au început să enumere tot felul de locuri începând cu Australia, Africa de Sud şi chiar Antartica.

Cu toate că Afganistanul fusese de-alungul multor secole scena unor nenumărate conflicte armate în care principalii artişti fuseseră Perşii, Mongolii, Britanicii, sovieticii şi mai recent americanii şi aliaţii lor, puţini ştiau cu exactitate unde se găsea această ţară pe Glob.

Prin anii ’60 şi chiar ’70, după afirmaţia unor gazetari, această ţară era în topul preferinţelor hippy-un fel de “sursă de aventuri”.

Afganistanul era sinonim cu libertatea totală, un paradis al drogurilor unde haşişul era vândut în mod legal.

Puţini dintre cei mai în vârstă şi cu atât mai puţin cei tineri ştiu sau îşi mai amintesc că în 1980 de exemplu, Statele Unite au boicotat Jocurile Olimpice de la Moscova şi au anulat unele acorduri comerciale încheiate cu Brejnev, ca răspuns la invazia Afganistanului de către trupele sovietice.

De abia după actul terorist dela 11 Septembrie 2001 când s-a apreciat de către diversi specialişti în domeniul securităţii, de către CIA şi FBI că Afganistanul îi găzduia pe terorişti şi ca atare fusese implicat în acest atac criminal, americanii au început să se intereseze mai multe de această ţară.

Mass-media americană şi din întreaga lume au furnizat informaţii despre tragicul eveniment prezentând zilnic date şi imagini din această ţară, referindu-se la trecutul şi prezentul ei sub toate aspectele: sociale, politice, economice şi religiose.

Până la acea data se vorbise destul de puţin despre Taliban şi despre ororile acestui regim tiranic. La un anumit moment dat se vorbise despre al-Qaeda şi despre Osama bin Laden, ca despre un aliat al Statelor Unite în războiul împotriva invadatorilor sovietici.

Întrucât asemenea informaţii nu afectaseră direct SUA, ştirile erau trecute destul de uşor cu vederea de marea majoritate a populaţiei.

Timp de peste 30 de ani nu se mai vorbise nimica despre Afganistan. După invazia sovietică această ţară a ajuns din nou ca primă ştire între toate evenimentele ce aveau loc pe plan mondial.

Ne ştiindu-se ce întorsătură va putea lua acest eveniment devenise un factor de nelinişte pentru întreaga omenire.

Evoluţia istorică şi politică a acestei ţări considerată ca fiind dintre cele mai sărace din lume trebuie urmărită şi înţeleasă prin contextul diverselor evenimente ce au avut şi continuă să aibă loc în întreaga zonă din SV Asiei şi între toţi vecinii ce o înconjoară (Iran, Tutkmenistan, Uzbekistan, Tadjikistan şi Pakistan).

Secole de-arândul populaţia băştinaşă a trebuit să se confrunte cu diverse valuri de năvălitori ce au trecut prin aceste locuri în drumul lor spre Persia, China, Africa de Nord sau Europa.

Secolele de continue lupte au lăsat puternice amprente asupra vieţii şi psihologiei acestui popor.

Din fapte şi date istorice se confirmă ideea că nici odată nu s-a putut vorbi despre poporul afgan ca despre o naţiune constituită unitar având la bază o unitate de limbă, de cultură, şi de factură psihică.

Cei peste 30 milioane de locuitori în marea lor majoritate musulmani au fost şi continuă să fie constituiţi din diferite grupări etnice organizate în triburi.

Diversitatea populaţiei afgane provine şi din amestecul cu o parte dintre năvălitorii care de-alungul secolelor au rămas în această ţară.

Hazarii sunt descendenţi ai unora dintre năvălitorii mongoli care au ajuns pe aceste meleaguri în secolul 13.

Uzbekistanii şi Turkmenii provin din triburile turceşti şi tătare care au venit din Asia Centrală.

Cei ce se consideră “adevăraţii afgani” şi care sunt pe aceste meleaguri din cele mai vechi timpuri sunt Paştunii. Ei constituie cel mai mare grup etnic reprezentând circa 40% din populaţie.

Din legende şi din documente istorice şi biblice din Vechiul Testament, originea lor este legată de unul din cele 13 triburi ale evreilor din timpul regelui Saul (primul rege al Israelului care a domnit între 1047 îen şi 1007 îen) şi care s-au răspândit în întreaga lume.

Un alt grup etnic mare este cel al Tokgişilor, reprezentând circa 25% din populaţie. Originari din vechea Persie (actualul Iran), ei sunt împărţiţi în două mari grupuri: Shiiţii şi Sunii,

care fac parte din cele două mari ramuri ale religiei islamice.

De sute de ani aceste triburi se luptă între ele pentru a-şi menţine sau pentru a cuceri noi terenuri pe care să le stăpânească.

Conflictele permenente dintre diferitele triburi au fost şi continuă să fie un enorm obstacol în calea progresului şi unificării acestei ţări iar pe de altă parte oferă altor popoare şansa de a-i domina. La aceasta se adaugă şi politica impusă de un anumit tip de guvernare ce este în favoarea unora dintre triburi şi în dezavantajul altora, politică ce nu poate fi aplicată decât prin impunerea unor dogme seculare, deosebit de închistate.

Procesul modernizării Afganistanului este îngreunat şi de condiţiile geografice şi climaterice ale acestei ţări.

O ţară cu o suprafaţă de circa trei ori mai mare cacea a României are un relief predominat de munţi înalţi stâncoşi şi arizi combinat cu mari întinderi de deşerturi fierbinţi.

Un asemnea relief are o mulţime de dezavantaje pentru această ţară, fiind o piedică în calea dezvoltării căilor de circulaţie şi de comunicare între diferitele zone. În acelaş timp a fost o pavăză care i-a ajutat întotdeauna pe afgani în luptele cu valurile de invadatori.

Cu toată această asprime a reliefului unii literaţi studiind istoria acestei ţări au

considerat-o ca fiind “centrul lumii”.

Un poet indian, Mohammed Iqbal descria Afganistanul ca pe “inima Asiei”, iar Lordul Curzon, care fusese vice-regele Marei Britanii la începutul secolului 20 vorbea de Afganistan ca despre “arena de luptă a întregii Asii”.

Cei ce au invadat această ţară şi nu cunoşteau ascunzişurile din sutele de peşteri din munţii stăncoşi şi greu de urcat nu au putut ţine piept permanentelor lovituri pe care le primeau peste noapte dela nişte luptători care după asemenea acţiuni dispăreau ca nişte stafii şi nu mai puteau fi găsiţi.

Asemenea strategii au fost aplicate sute de ani facând din luptătorii afgani, unii dintre cei mai buni din lume.

Alături de relieful dramatic dominat în partea de N-E de munţii Pamir socotiţi de către navigatorul Marco Polo ca fiind “acoperişul lumii” şi de linia munţilor Hindu Kush, al doilea lanţ muntos ca mărime, clima Afganistanuluii-a călit într-un mod special pe locuitorii acestei ţări. Tineri sau bătrăni toţi au trebuit să reziste la temperaturi ce ajung în timpul verii la peste 120 grade F. în special în nordul ţării şi coboară nopţile, chiar în timpul verii până la limitele îngheţului.

#Un profesor de istorie spunea odată că popoarele care nu au avutrăzboaie nu au istorieşi compara istoria Franţei cu cea a Elveţiei.

Aşa cum au remarcat şi mulţi istorici faţă de majoritatea ţărilor lumii a căror istorie este alcătuită de perioade lungi de pace întrerupte de unele perioade de război, istoria Afganistanului face o excepţie. Istoria acestei ţări este dominată de războaie de lungă durată întrerupte de perioade scurte de pace.

Nu vrem să intrăm în prezentarea războaielor Afgane cu diferiţii invadatori sau a celor peste 300 de invazii ale afganilor împotriva Indiei. Vrem să urmărim numai unele aspecte din viaţa acestei ţări din ultima parte a secolului 20 şi începutul acestui nou mileniu.

Politologii şi strategii militari specialişti pe diverse zone geografice ale lumii, au încercat să explice cauzele războaielor afgane care în majoritatea lor s-au încheiat cu victoria afganilorşi retragerea invadatorilor.

#Cauzele şi rezultatele invaziei sovietice

Având exemplul britanicilor care au dus şi au pierdut trei războaie cu Afganistanul, în ultimul secol ruşii au dus iniţial faţă de Afganistan o politică ceva mai conciliatoare. Aceasta le-a adus o mulţime de avantaje politice care dădeau impresia că într-o zi Afganistanul va face parte din marea familie a ţărilor socialiste sub conducerea concepţiei şi filozofiei comuniste.

Acordarea unor suporturi economice şi militare au fost primii paşi pe care i-a făcut Uniunea Sovietică în Afganistan.

– 1921: cu sprijinul sovieticilor Afganistanul şi-a organizat sistemul de apărare aerian.

– 1922: după modelul sovietic al planurilor financiare, sovieticii au acordat asistenţa

pentru creerea primului buget naţional al Afganistanului

– 1923: a fost creată prima constituţie după modelul celei sovietice, înlocuindu-se

vechile cutume tribale, cu legi specifice sistemului comunist.

Pentru prima oară s-a acordat femeilor dreptul de a nu-şi mai acoperi faţa cu

tot felul de văluri.

-1925: Nichita Hrusciov şi Nicolai Bulganin au vizitat Kabululşi cu această

ocazie au oferit Afganistanului 100 milioane dolari pentru dezvoltarea ţăriişi încă 25 milioane dolari drept ajutor militar.

Au fost oare aceste ajutoare acordate din spiritul caritabil rusesc?

Nu cred că sunt mulţi care şi-ar putea aminti de existenţa unui asemenea spirit din partea conducerii sovietice şi în special într-o perioadă în care competiţia cu Statele Unite era în plină ascensiune, când se manifestau semnele puternice ale războiului rece şi când bugetul sovietic nu era ultra excedentar.

Prin asemenea ajutoare sovieticii au căutat să-şi întărească influenţa şi în această ţară.

În 1964 s-a votat o nouă constituţie, tot după un model sovietic; cu această ocazie se stipulase pentru prima oară în istoria Afganistanului dreptul femeilor la vot şi ceea ce s-a socotit ca un succes deosebit al sovieticilor a fost legiferarea Partidului Democrat Popular Afgan (PDPA) format dintr-o grupare pro-comunistă şi pro-sovietică.

Politica sovietică desfăşurată în mod lent dar sigur a dus ca în 1978 Afganistanul să devină Republică Democrată, în frunte cu Nur Mohammad Taraki, în funcţia de Preşedinte, Secretar General al partidului şi Prim Ministru.

În felul acesta sovieticii reuşiseră alinierea Afganistanul la celelelate republici Sovietice.

Prin funcţia pe care o deţinea şi la sugestia sovietică, Taraki a impus trecerea forţată la colectivizarea agriculturii. El a iniţiat chiar schimbarea drapelului Afganistan pentru a se asemăna cu cel sovietic.

Aşa cum s-a întâmplat şi în alte ţări ce intraseră sub dominaţia politicii Moscovei au început şi în această ţară să se manifeste tot felul de nemulţumiri.

Taraki şi-a simţit poziţia de conducător în primejdie şi a cerut sovieticilor să-i trimită

două batalioane de soldaţi pentru protecţia personală.

La mai puţin de un an de zile Taraki a fost asasinat de către un complot organizat chiar de către vice-preşedintele ţării Hafizullah Amin.

Amin considera că Taraki se vânduse sovieticilor şi că furase revoluţia afgană.

Sugestiile Moscovei adresate lui Amin de moderare şi restabilire a unor relaţii cordiale cu Uniunea Sovietică au fost total refuzate de acesta.

Brejnev şi imediaţii lui colaboratori (Ustinov, Andropov şi Gromiko) şi-au dat seama că opoziţia musulmană care lua amploare se putea transforma într-un război civil şi putea deveni un exemplu şi pentru alte republici din imediata apropiere a graniţelor afgane. Această situaţie ar fi pus un mare semn de întrebare asupra întreagii concepţii politice a Moscovei. Pentru a pune capăt situaţiei tensionate şi profitând de conjunctura existentă, Moscova a decis masarea întregii armate a 14-a la graniţa Afganistanului.

În faţa întregii lumi sovieticii susţineau că au fost chemaţi să sprijine guvernul

democrat afganistan.

În realitate, sovieticii vroiau ca prin această ţară să-şi asigure un stat tampon împotriva unor acţiuni neaşteptate din partea Pakistanului şi chiar a Indiei.

Tot odată, ei vroiau să diminueze influenţa puternică a fundamentalismului islamic

şi să-l împingă cât mai spre sudul ţării de unde credeau că ar fi fost mult mai greu să influenţeze

politica pe care o promovau în toate republicile sovietice.

În ziua de Crăciun 1979, trupele sovietice au primit ordinul de a trece graniţa afgană

Ani de zile nu s-a putut ajunge la documentele secrete din arhivele KGB-ului care ascundeau telegramele membrilor Politbiroului şi a preşedinţilor altor republici referitoare la decizia de invadare a Afganistanului.

În momentul în care aceste documente secrete au putut fi citite a reieşit clar cine fuseseră arhitecţii acestei invazii şi a războiului ce a urmat.

În acelaş timp în Afganistan, în cadrul PDPA se creiaseră două fracţiuni: una pro şi alta contra sovieticilor. Prin intrarea trupelor sovietice în Afganistan, CC al PCUS credea că se va putea ajunge la o împăcare a celor două fracţiuni şi tot odată înlocuirea lui Amin cu un un conducător nou, pro-sovietic, în persoana lui Babrak Karmal.

Povestea cu chemarea pentru sprijinirea guvernului, o mai practicaseră sovieticii şi în Cehoslovacia când a avut loc evenimentul “Primăverii dela Praga” cu Revoluţia de catifea . Atunci prin intervenţia a 200.000 de militari şi a 5000 de tancuri ai Pactului dela Varşovia, politica de liberalizare a cehilor luase sfârşit. De atunci nimeni nu mai credea în asemenea afirmaţii.

Sovieticii nu au fost străini nici de asasinarea lui Amin care a avut loc la două zile după ce invadaseră teritoriul Afganistanului.

Noul Preşedinte al Afganistanului, adus la Kabul cu un automobil blindat a declarat oficial la scurt timp după numirea sa în funcţie că Amin fusese un agent al CIA-ului încă de când era student la Columbia University în New York.

După un procedeu deosebit de bine cunoscut, ce devenise o practică curentă a tuturor conducătorilor comunişti şi de data aceasta, după invadarea Afganistanului, decizie luată în spatele uşilor închise, s-a hotărât ca aceasta să fie supusă spre aprobare CC al PCUS. Nimeni nu se aştepta la o altă finalizare decât primirea oficială prin vii aplauze şi printr-o apropare unanimă.

Administraţia lui Babrak Karmal, impusă prin forţa armelor de către sovietici, s-a dovedit încă dela început ca fiind total ne populară, iar armata afgană care sovieticii sperau că va susţine noua administraţie, nu a vrut sau nu a putut face faţă acţiunilor populare anticomuniste.

Moscova a trimis şi mai multe trupe şi astfel s-a deslănţuit războiul Ruso-Afgan.

Cele mai multe din planurile sovietice au eşuat întrucât lupta armatei de rezistenţă afgană devenea din ce în ce mai greu de jugulat.

Triburile afgane şi-au creat grupuri de gherilă care practicau aceleaşi metode şi strategii împotriva invadatorilor sovietici aşa cum făcuseră şi părinţii şi bunicii lor cu zeci şi sute de ani înainte. Dădeau lovituri noapte de noapte şi apoi dispăreau în peşterile din munţi.

În 1985 s-a format Uniunea Islamică a Afganistanului din rândul populaţiei de Suni, iar doi ani mai târziu o altă parte a populaţiei formată din rândurile Şhiiţilor, s-au constituit în aşa numitul Consiliul de Coaliţie Islamică cu centrul de conducere în Iran.

Aceste grupuri şi-au luat numele de Mujadini (luptătorii sfinţi).

După cum am amintit mai înainte, acest război se desfăşura în condiţiile în care avea loc şi războiul rece dintre URSS şi lumea occidentală în frunte cu Statele Unite.

Prin reţeaua de spionaj pe care o avea răspânditâ în întreaga lume, administraţia dela Moscova a aflat că în SUA, Zbigniev Brezinski, consilierul pe probleme de securitate al preşedintelui Carter, îi sugerase acestuia şi întregului Departament de Stat că apropierea Moscovei de Kabul şi eventuala victorie a sovieticilor în războiul cu Afganistanul , este un pericol pentru securitatea Statelor Unite. Brezinski spunea: dacă împotriva sovieticilor în acest conflict armat se va desfăşura un suport condus cu tact, acesta va fi deosebit de favorabil pentru Statele Unite.

Suportul acordat armatei de rezistenţă afgană din partea Statelor Unite, Chinei, Pakistanului şi Egiptului a început să vină imediat prin bani, echipament militar şi muniţii.

Pe parcursul războiului mujadinii şi-au îmbunătăţit sistemul de organizare şi tacticile de luptă. Ei au început să folosească armamentul primit din import şi cel capturat dela sovietici. Folosirea rachetelor americane i-a ajutat să neutralizeze avantajele tehnologiei militare sovietice.

Ţările care au acordat suport mujadinilor condamnaseră politica şi acţiunea sovieticilor de invadare a Afganistanului considerând-o ca o formă de manifestare a hegemoniei acestora.

În 1988, la sfârşitul războiului peste 15.000 de soldaţi ruşi fuseseră omorâţi,

peste 30,000 au fost răniţi şi peste 300.000 de soldaţi au fost daţi drept dispăruţi în misiuni.

Zeci de mii de soldaţi suferiseră din cauza a tot felul de boli, a lipsei de mâncare şi a lipsei asistenţei medicale.

Nici una din aceste enorme pierderi de vieţi omeneşti şi suferinţe şi nici cele peste 60 de bilioane de ruble cât se declarase oficial că a costat acest război nu au putut fi comparate cu o pierdere mult mai mare şi mai gravă pe care a suferit-o întregul popor rus. Ei îşi pierduseră încrederea în moralul societăţii comuniste şi în valorilor etice ale acestei societăţi, fapte cu care fuseseră îndoctrinaţi zeci de ani şi de care PCUS-ul făcea permanent caz prin intensa sa propagandă politică. Prin asemenea elemente poporul rus avea impresia că este superior oricăror alte naţiuni din lume.

După moartea lui Brejnev (1988) şi venirea la conducerea Uniunii Sovietice a lui Mihail Gorbaciov, acesta a considerat războiul din Afganistan ca deosebit de costisitor şi la fel de dureros pentru ambele forţe beligerante ca o rană ce sângerează.

Afganistanul devenise un fel de “Vietnam” al Moscovei.

Dându-şi seama că acest război nu avea nici o şansă de a fi câştigat, şi în acelaş timp conştient de scăderea masivă a bugetului financiar naţional şi de mizeria în care ajunsese să trăiască întregul popor rus, Gorbaciov a dispus retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul Afganistanului şi încetarea războiului.

A fost pentru prima oară în 300 de ani când afganistanii au reuşit să înlăture o armată străină de pe teritoriul ţării lor şi a fost cea mai umilitoare retragere din istoria rusiei.

#Talibanul – un guvern nedorit

După cum au descris ziariştii care urmăreau evenimentele conflictului sovieto-afgan, chiar la faţa locului, în acele timpuri deosebit de tulburi pentru întregul popor afgan s-a format un grup obscur de fundamentalişti religioşi ultra extremişti din zonele rurale ale Afganistanului care

s-au unit, luând numele de Taliban (este pluralul cuvântului Talib ce înseamnă student religios) şi care s-a auto-considerat că este salvatorul acestei naţiuni.

Defilând pe străzile Kandaharului şi ţinând discursuri despre credinţa lor, şi-au atras simpatizanţi. Au ocupat sediile instituţiilor centrale din Kandahar şi s-au intitulat singuri “noua conducere” a Afganistanului proclamând în martie 1997, Kandaharul drept capitala ţării.

În fruntea lor era un fost luptător din timpul războiului cu sovieticii, Mullah Muhammad Omar.

Alegerea lui Omar în fruntea acestei organizaţii şi a noului guvern, nu se datorase calităţilor lui militare şi nici a celor de lider politic ci datorită concepţiei lui radical islamiste.

Toate libertăţile ce se preconizaseră sub conducerea impusă de Moscova şi stipulate în Constituţia Afgană, au fost considerate ca fiind anti islamice, iar mulţi dintre afganistani în spiritul lor anti-sovietic au considerat concepţia lui Omar deosebit de atractivă şi au început s-o susţină.

Când guvernul oficial dela Kabul a vrut să creeze un Consiliu al reprezentanţilor tuturor etnicilor şi al grupărilor politice, Talibanul a refuzat participarea considerând că un asemenea concept de Consiliu al reprezentanţilor, avea tenta unui consiliu complet corupt.

Din zi în zi Talibanul începuse să deţină o mai mare influenţă în stat, până când în mod oficial a declarat că Statul Afgan este un stat complet Islamic.

Omar şi concepţia lui islamică devenise ca un adevărat magnet pentru tinerii musulmani din diverse ţări dornici să răspândească în lume revoluţia islamică.

Între 1982 şi 1992, peste 35.000 de bărbaţi din 43 de ţări islamice din lumea arabă, din Asia Centrală şi din Estul îndepărtat au venit în Afganistan şi erau hotârăţi să lupte pentru menţinerea şi răspândirea ideilor islamismului.

Unul dintre aceştia era şi Osama bin Laden, care folosind o parte din averea moştenită, precum şi diverse donaţii făcute de magnaţii petrolului din Arabia Saudită şi de către diferite organizaţii islamice, a organizat în Afganistan centre de instruire militară sub numele de

al-Qaeda.

Treptat această organizaţie ce pregătea viitori islamici radicalişti a devenit un “stat fără stat” în Afganistan şi îl sprijinea pe Mullah Omar furnizându-i sute de luptători arabi.

Osama bin Laden a facut acelaş lucru asigurând luptători împotriva ocupaţiei sovietice şi continuă s-o facă în prezent împotriva coaliţiei internaţionale ce luptă contra terorismului mondial.

Încrederea şi suportul pe care îl avea Talibanul s-a datorat ideii pe care o lansase asigurându-i pe afganistani că lupta lor era în favoarea întregului popor împotriva infidelilor ce le ocupaseră ţara.

Majoritatea Talibanului era formată din Paştuni care reprezentau circa 40% din populaţie, adică peste 20 milioane locuitori. Aceştia sperau că prin victoria Talibanului împotriva altor curente sau influenţe politice vor putea să domine întregul Afganista,.

Printre primele măsuri impuse de Taliban au fost cele de condamnare şi pedepsire a criminalilor şi a celor ce se dovedeau a fi corupţi.

Conducătorii unor grupuri tribale fiind consideraţi duşmani au fost executaţi prin spânzurare. Populaţia civilă care poseda arme a fost dezarmată şi s-a anunţat oficial că circulaţia pe străzile Kandaharului este sigură la orice oră de zi sau noapte, fără nici un fel de risc.

Era pentru prima oară după aproape 20 de ani când se restabilise o asemenea securitate.

Asemenea fapte şi acţiuni ale Talibanului alături de deschiderea unor şcoli şi spitale pentru toată populaţia, şi-au găsit o plată deosebit de dură şi scumpă din partea întregului popor.

Cu o concepţie islamică extremistă, administraţia Talibană a trecut rapid la impunerea foarte rigidă a legilor islamice.

Femeile, indiferent de educaţie şi de serviciile pe care le prestau au fost trimise acasă şi obligate să rămână acolo.

Şcolile de fete au fost închise. Femeile trebuiau să poarte văluri (Burqă)care să le acopere întregul corp din cap şi până la glezne; când ieşeau din casă trebuiau să fie întotdeauna însoţite de un bărbat sau de un membru al familiei.

Femeile erau pedepsite când vorbeau cu un bărbat cu care nu se înrudea prin sânge, când făceau gălăgie sau când se uitau pe geam din propria casă.

Viaţa femeilor ajunsese o adevărată teroare.

Bărbaţii şi femeile care comiteau un adulter erau omorâţi prin lovirea cu pietre.

Bărbaţii au fost obligaţi să-şi lase bărbi.

Dansul şi muzica au fost considerate ca fiind plăceri “păcătoase” şi ca atare au fost strict interzise. Acelaş lucru s-a petrecut şi cu o mulţime de sporturi, cu jocul de şah şi chiar cu înălţarea de smee.

Cărţile care aveau subiecte ne-religioase sau prezentau puncte de vedere ale unor scriitori occidentali au trebuit să fie arse.

Lucrări de artă, statui sau picturi în care se vedeau părţi ne acoperite ale corpului omenesc au fost distruse. Un exemplu evident al ignoranţei şi al unei interpretări extremiste a legilor islamice a fost decizia de distrugere a celor două statui a lui Budha din Valea Bamiza şi care datau de circa 1500 de ani, din perioada pre-islamică.

Aceste statui fuseseră considerate de către UNESCO ca facând parte din patrimoniul cultural mondial.

Cei care nu respectau legile impuse de acest guvern nedorit, erau executaţi în faţa a zeci de mii de spectatori adunaţi pe stadionul Naţional din Kabul.

Întrucât fotografierea şi televiziunea fuseseră de asemeni interzise, nimeni din lume nu ştia cum arătau conducătorii talibanului. Nu se practica sistemul conferinţelor de presă, care să informeze lumea despre deciziile şi acţiunile acestui guvern.

A fost creat un Minister pentru Promovarea Virtuţii şi Suprimarea Viciului, care devenise unul dintre cele mai puternice organe guvernamentale.

Guvernarea talibană îşi îndreptase atenţia şi împotriva celor de alte religii, intenţionând să le impună să poarte nişte etichete pentru a fi remarcaţi ca fiind nemusulmani.

Cu toate că traficul de narcotice, consumul de stupefiante sau comercializarea acestora era împotriva practicilor islamice, administraţia talibană închidea ochii când era vorba de

obţinerea unor venituri de pe urma acestor activităţi.

Talibanul a fost şi continuă să fie un fenomen greu de pătruns şi de înţeles din cauza modului ermetic, deosebit de secret în care se desfăşoară întreaga sa politica.

#Osama bin Laden – o ţintă greu de nimerit

Au trecut peste 7 ani de când terorismul s-a manifestat printr-o acţiune deosebit de agresivă pe teritoriul Statelor Unite.

Toate investigaţiile întreprinse de organele de securitate americane şi din alte ţări au ajuns la aceeaşi concluzie: era votrba de Osama bin Laden şi de organizaţia al-Qaeda.

Acelaş personagiu fusese “maestrul” ce creiase grupuri de terorişti numite ”sleeping cells” în peste 20 de ţări de unde plecau să acţioneze la indicaţia lui Osama.

La 11 Septembrie 2001 au fost omorâţi şi răniţi peste 5000 de persoane; bărbaţi şi femei civili din peste 50 de ţări.

Nu era pentru prima oară când acest monstru cu chip “nevinovat” plănuise şi condusese asemenea atacuri împotriva Statelor Unite sau în alte ţări.

Actul terorisr cu dublă lovitură simultană în New York şi Washington era o continuare a aşa zisului “război sfânt” care începuse pe neanunţate cu o decadă în urmă.

În Yemen, fusese bombardat un hotel unde erau cazaţi soldaţi americani.

În 1998, două ambasade americane în Kenia şi Tanzania au fost atacate şi peste 200 de persoane au fost omorâte.

În Octombrie 2000 a fost lovit cu bombe vaporul american Cole. În urma acestei acţiunit au murit 17 marinari. Lista atrocităţilor comise de acestă organizaţie teroristă este cunoscută şi lumea întreagă continuă să fie ameninţată de aceasta.

Cine este de fapt ascest “om din umbră” , acest criminal notoriu ce a schimbat viaţa şi istoria lumii?

Un multi milionar despre care s-au scris zeci de articole şi cărţi, devenind mai cunoscut decât o stea de cinema.

Părăsind Arabia Saudită în 1991 a plecat în Sudan unde îl aştepta un prieten,

Hassan al-Turabi, conducătorul Frontului Naţional Islamic (FNI).

La sugestia acestuia, Osama a investit milioane de dolari în această ţară săracă.

Prin firma al-Qaeda, înregistrată ca o firmă comercială, Osama a cumpărat echipament de comunicaţii, radiou şi armament pentru FNI, în schimbul a 200 de paşapoarte pentru membrii organizaţiei lui. În felul acesta membrii al-Qaedei puteau circula în întreaga lume sub noi identităţi.

În Sudan, Osama a dus o viaţă dublă. Pe de o parte el şi-a dezvoltat un întreg imperiu de afaceri investind în proiecte agricole, în construcţii de şosele şi în bănci.

În acelaş timp a organizat o serie de companii sub numele unei firme intitulată

Holy War, Inc.care se ocupa de import-export de tot felul de produse în întreaga lume. Ulterior a deschis alte companii printre care compania Ladin International Co.specializată în construcţii de drumuri şi poduri şi compania Al Themar care se ocupa de produse agricole având 4000 de salariaţi ce munceau pe 1 milion de acri de teren în fermele Al-Demazine din Sudan.

O altă companie Taba Investments, Ltd. deţine monopolul asupra majorităţii exporturilor agricole sudaneze.

Finanţele lui Osama sunt investite în companii de transport, în companii care produc obiecte din piele, brutării, mobilier şi în domeniul bancar din diverse ţări printre care: Cipru, Malaezia, Hon-Kong, Dubai, Austria şi Anglia.

În 1995, prietenul lui Osama, Hassan al-Turabi a organizat în Sudan un Congres al Populaţiei Islamice cu care ocazie Osama s-a întâlnit cu conducătorii grupurilor militante islamice din Pakistan, Algeria, Tunisia şi cu reprezentanţi ai organizaţiilor Hamas şi Hezbolah.

Prin acest congres şi prin întâlniri cu reprezentanţii diferitelor organizaţii bin-Laden şi-a creat o întreagă reţea de conecţii în lumea islamică din Egipt, Algeria, Libia, Yemen, Siria şi alte ţări.

Cu toate că era urmărit de poliţii internaţionale, prin diverse tricuri şi cu paşapoarte false a călătorit în ultimii ani în Ungaria, Croaţia, China, Malaezia şi Filipine.

Prin companiile sale a cumpărat camioane dela ruşi şi tractoare din Slovacia.

După cum se vede urmărirea lui şi blocarea averii au anumite limite care scapă de sub controlul instituţiilor internaţionale de securitate cu sau fără voia lor.

Din interviurile pe care le-a dat de-alungul anilor la posturi de radio şi prin imprimările video ce s-au transmis de către unele staţii de televiziune a reieşit că întreaga lui politică şi “filozofie” prin care îşi atrage simpatizanţii din lumea islamică este lupta pe care o dă împotriva oricăror forţe străine ce invadează ţările islamice.

Acesta a fost unul din motivele luptei împotriva invadatorilor sovietici şi din acelaş motiv este împotriva Statelor Unite şi a coaliţiei internaţionale ce luptă împotriva terorismului.

Cei care iniţial au fost bravii luptători împotriva armatei sovietice, au devenit insurgenţi şi

apoi terorişti.

Războiul împotriva acestora este de foarte lungă durată, iar Osama bin Laden după cum se vede este o ţintă foarte greu de găsit şi de nimerit.

#Statele Unite şi Coaliţia internaţională în Afganistan

Ani de zile s-a discutat despre invazia sovietică în Afganistan. Foarte mulţi politologi au

considerat aceast război drept “un război nedrept”. Cauzele şi rezultatul se cunosc iar după terminarea lui, lumea spera la “o zi de pace pe Pamânt”. Din păcate speranţa lumii a fost de scurtă durată.

Septembrie 11, 2001 a fost începutul unui nou episod. Statele Unite şi o coaliţie internaţională formată instantaneu şi-au îndreptat atenţia spre Irak şi Afganistan.

Armele de distrugere în masă create din dispoziţia lui Sadam Husein s-au dovedit inexistente. Distrugerea cuibului teroriştilor din Afganistan a fost lăsată pentru un timp pe un plan secundar. Osama bin Laden pe care s-a pus un preţ enorm pentru a fi capturat sau omorât, nu a fost prins iar actuala conducere a Afganistanului nu este în deplină siguranţă în comparaţie cu câţiva ani în urmă.

Se vorbeşte despre unele succese, dar nu despre succesul final.

Ce se va întâmpla cu acest război? Cât timp va mai dura? Cum va evolua în viitor şi cine va ieşi învingător?

Iată o mulţime de întrebări care îşi aşteaptă răspunsuri care sunt greu de stabilit.

Dificultatea acestor răspunsuri provine şi din lipsa unor informaţii reale şi nu a celor oficiale care de multe ori se ascund sub masca diplomaţiei sau sunt pur şi simplu fabricate de mass-medie.

Tot felul de opinii şi speculaţii alături de tot felul de puncte de vedere mai mult sau mai puţin documentate ale unor “foşti” demnitari, analişti politologi, strategi militari şi cercetători în domeniul geopoliticii, nu au reuşit până acuma să elucideze aceste întrebări ci au creiat o şi mai mare confuzie şi a dat loc la alte noi opinii. Vorba poetului: “lung prilej de vorbe şi de ipoteze” , care mai de care mai controversate.

Opinia publică luând drept bune informaţiile permanente ale mass-mediei internaţionale consideră că actul terorist dela 11 Septembrie 2001 şi faptul că Afganistanul i-a găzduit pe terorişti, este cauza prezenţei armatei americane, a trupelor ONU şi a coaliţiei internaţionale în această parte a lumii.

Alte opinii vin să adauge acestei explicaţii altele legate de dorinţa de eliminare a guvernării talibane şi a introducerii unor principii democratice în guvernarea acestei ţări.

Şi aceste puncte de vedere par deosebir de justificate dacă ne gândim la condiţiile şi suferinţele acestui popor.

Există însă şi alte opinii după care unele interese economice cu caracter speculativ au fost mai importante pentru anumite cercuri economice şi politice faţă de cele cu caracter social-umanitar sau a acţiunilor destinate distrugeri plăgii mondiale a terorismului.

Asemenea opinii devin convingătoare dacă se coroborează ideea războiului din Afganistan cu cea legată de resursele energetice existente în această zonă.

După opinia unor analişti politici cheia exploatării imenselor resurse energetice din Asia Centrală constă în transportul şi distribuirea acestor resurse. Problema esenţială este aceea a modului de transport al acestor resurse energetice din regiunile Asiei Centrale spre marile pieţe de energie ale lumii.

Despre aceste puncte de vedere nu se prea dau amănunte de către mass media americană şi din ţările coaliţiei. Ele sunt trecute sub tăcere fiind considerate ca ne semnificative sau chiar ne-reale.

De asemeni nu se dau amănunte nici despre faptul că Afganistanul deţine rezerve de petrol, gaze naturale, aur, argint, cupru, pietre preţioase şi semipreţioase, uraniu, cărbune şi sare. Nu se dau prea multe informaţii nici despre problema construcţiei unor conducte de petrol şi gaze naturale care vor traversateritoriul acestei ţări ducând aceste resurse energetice spre Europa şi Asia.

Nu s-a vorbit decât foarte sporadic despre competiţia existentă între statele din această zonă şi companiile occidentale care îşi propuseseră să construiască asemenea conducte şi în acest fel să poată controla întrega livrare a petrolului şi a gazelor naturale.

Analiza unor documente mai recente evidenţiază faptul că atât sovieticii cât şi britanicii examinau de ani de zile posibilitatea construcţiei acestor conducte şi avantajele lor.

Statele Unite i-au ajutat pe afgani să descopere resursele energetice care le aveau în subsolul ţării lor, încă din 1936 iar din 1995 Administraţia dela Washington a susţinut intenţia companiei americane UNICOL care vroia să construiască conducte pentru gazele naturale ce urmau să pornească din Turkmenistan spre Pakistan trecând prin teritoriul Afganistanului.

În acestă competiţie a intervenit şi corporaţia argentineană BRIDAS specializată în construcţia de conducte petrolifere şi de gaze naturale. Această companie transacţionase cu Talibanul un asemenea proiect, cu un an de zile înaintea americanilor.

BRIDAS obţinuse încă din 1992 dreptul de a explora şi exploata resursele de gaze naturale din Turkmenistan. Un asemenea plan a provocat un adevărat conflict cu firma UNICOL care vroia să deţină monopolulacestui proiect.

De asemeni Statele Unite au vrut să controleze conductele petrolifere şi de gaze naturale care treceau ptin teritoriul Rusiei şi au încercat să-i menţină la distanţă pe alţi competitori.

Una dintre alternative se refereau la construcţia unei conducte dela Marea Caspică, prin Caucaz ( Azerbaigian şi Georgia), prin Turcia până la portul Ceyhan. Această conductă se numea BTC (Baku-Tbilisi-Ceyhan).

O altă alternativă mai scurtă urma să fie construită şi să treacă prin Afganistan şi Pakistan.

Ceea ce a creat mari dificultăţi în realizarea acestor proiecte a fost situaţia de totală instabilitate politică şi războiul sovieto-afgan.

În condiţiile acestea singura soluţie cât de cât posibilă era aceea de pornire a unui război cu cei ce tranzacţionaseră înaintea americanilor înfăptuirea unui asemenea proiect. Întrucât cu argentinienii nu era cazul unei dispute militare, după opinia consilierilor militari formula cea mai simplă ar fi fost cea a demarării războiului împotriva Talibanului.

Un asemenea conflict avea şi unele repercursiuni faţă de alte ţări din zonă printre care Arabia Saudită care nu era străină de acţiunile al-Qaedei şi ale lui bin Laden.

Interesele economice primau în faţa celor politice, şi în această situaţie magnaţii petrolului din Arabia Saudită prin compania DELTA OIL a încheiat un tratat cu compania UNICOL şi au devenit parteneri.

Dintr-un potenţial adversar politic, Arabia Saudită a ajuns la momentul respectiv partenerul preferat al Statelor Unite.

Cu toate că oficial ani de zile nu s-au dat nici un fel de informaţii despre suportul pe care îl primise Talibanul, mai recent s-a aflat că firma UNICOL alocase peste un milion de dolari în vederea creerii aşa numitul “Center for Afganistan Studies” la Universitatea Omaha.

În cadrul acestui Centru se crease un program special de instruire în SUA a talibanilor în meserii ca ajustori, electricieni şi dulgheri ce urmau să fie folosiţi la construcţia conductei UNICOL.

Surse internaţionale au furnizat la un moment dat ştiri destul de vagi din care a rezultat că ajutorul acordat Talibanului de către SUA a fost oprit brusc în momentul în care Talibanul a cucerit oraşul Mazar-e-Sharif, din nordul Afganistanului. Vrând să-şi impună cu forţa concepţia islamică şi codul sever al conduitei islamice, Talibanul s-a lovit de opoziţia populaţiei acestui oraş.

Talibanii au trecut la măsuri de reprimare deosebit de crude prin uciderea şi aplicarea unor masacre în masă.

Revolta populaţiei s-a extins şi din diverse surse internaţionale s-a aflat că peste 3000 de luptători talibani au fost ucişi şi alţi 3600 au fost luaţi prizonieri.

La sugestia unor specialişti în domeniul tehnic şi al analiştilor politici, proiectul construcţiei acestei conducte de către UNICOL a fost amânat fiind prea costisitor pentru a fi început şi apoi lăsat în mâna celor ce porniseră un război civil (între populaţia oraşului pe de o parte şi talibanii ajutaţi de uzbeci pe de altă parte).

De asemeni un alt factor economic a fost convingător: în urmă cu zece ani preţul pentru barilul de petrol scăzuse dala 25 de dolari la 13 dolari şi ca atare proiectul UNICOL devenise total ne-economic. Decizia finală afost să se abandoneze acest proiect.

Din anul 2002 conform unor documente oficialeprezentate de către mass-media internaţională, jocul marilor influenţe în această zonă devenise şi mai puternic.

Folosindu-se de un moment dificil din punct de vedere politic şi economic pentru Rusia

şi ca urmare a atentatului terorist dela 11 Septembrie şi al războiului împotriva terorismului dus în Afganistan, trupe americane au intrat şi pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice.

Statele Unite şi-au instalat baze militare în Kirgizstan şi Uzbekistan.

Prin aceste baze militare sunt aprovizionate trupele NATO şi cele americane, iar SUA au promis că vor pleca din aceste ţări în momentul în care terorismul islamic va fi lichidat.

Când se va întămpla acest lucru şi cât de fericită este actuala administraţie dela Moscova cu asemenea aranjamente, rămân ca mari semne de întrebare.

Prin prezenţa trupelor americane în aceste ţări Statele Unite şi-au asigurat o mare

influenţă în fostul teritoriu al URSS-ului şi a fost posibilă sprijinnirea revoluţiilor “colorate” din Georgia (2003), Ucraina (2004) şi Kirgizstan (2005).

S-ar putea ca în prezent să fie nevoie din nou de un suport din partea Statelor Unite ca urmare a actualului conflict militar ruso-georgian sau poate şi într-un viitor posibil conflict cu Ucraina.

Ca şi mai înainte ruşii vor să-şi reasigure poziţia forte în Georgia şi acelaş lucru s-ar putea întâmpla nu peste mult timp şi în Ucraina. Planul ruşilor este în principal de a putea controla sursele energetice ale acestor ţări. Pe de altă parte ei sunt împotriva existenţei bazelor militare americane din această regiune şi a orientarii georgienilor spre lumea occidentală cu care vor să aibă relaţii din ce în ce mai strânse din punct de vedere economic, politic şi militar.

Aşa cum aminteam mai înainte şi alte puncte de vedere au apărut pe parcursul ultimilor şapte ani şi care ar putea fi luate în consideraţie în analiza conflictului armat al Statelor Unite şi al Coaliţiei internaţionale cu terorişti al-Qaedei şi cu luptătorii talibanieni.

Din unele surse ce pot fi considerate ca demne de încredere s-a aflat că încă cu câteva luni înainte de Septembrie 11, guvernul american informase anumite guverne de intenţia de a trimite trupe în Afganistan.

Un fost diplomat pakistanez răspunzând unui interviu al BBS-ului informa că ştia cu precizie că SUA plănuia trimiterea de trupe împotriva Talibanului şi întregul plan al acţiunii militare se găsea pe biroul preşedintelui Bushpentru a fi semnat încă din ziua de 9 Septembrie, deci cu două zile înainte de atacul terorist.

Să fi fost oare acest plan condiţionat tot de interesele economice referitoare la construcţia conductelor ce treceau peste teritoriul Afganistanului, sau pur şi simplu o coincidenţă. Era în planul Statelor Unite ideia de schimbare a guvernării talibane, chiar dacă nu s-ar fi produs actul teorist dela 11 Septembrie?

Asemenea întrebări îşi vor găsi probabil răspunsul în momentul în care vor fi scoase la lumină unele documente care încă sunt considerate drept confidenţiale.

#Prezent şi viitor în Afganistan

Situaţia generală actulă a Afganistanului este încă destul de nebuloasă.

După afirmaţia unora purtători de cuvânt ai Administraţiei dela Casa Albă, nu pot fi contestate unele rezultate pozitive care au loc în Afganistan.

A fost votată o nouă Constituţie (2004) care stipulează pentru prima dată că

Afganistanul este un stat bazat pe legi şi nu pe cutumele tribale sau pe deciziile unui

guvern extremist,

În 2004 a fost ales pentru prima oară în mod democratic un Preşedinte a cărui putere

este – aşa cum o prezintă diferite surse ale mass-mdiei –contrabalansată de prerogativele unui Parlament Naţional, ales şi el în mod democratic în 2005,

S-a creat un sistem electoral care consacră dreptul la vot al femeilor,

S-au deschis sute de şcoli şi spitale bazate pe un suport din partea comunităţii internaţionale şi nu sub controlul unor legi impuse de guvernul Talibam.

Peste 5 milioane de copii din care 2 milioane de fete au acces la educaţie,

După date oficiale se confirmă că în prezent economia afgană înregistrează o creştere

anuală de 8%, ceea ce este un pas deosebit pe calea dezvoltării acestei ţări.

Ajutorul comunităţii internaţionale s-a concretizat în acordarea unui suport financiar de peste 24 miliarde dolari destinaţi în special pentru reconstrucţia şi dezvoltarea ţării.

Desigur, poporul afgan se confruntă încă cu o mulţime de lipsuri printre care cele mai importante sunt cele referitoare la asigurarea apei potabile şi a energiei electrice.

În măsura în care actuala administraţie dela Kabul va şti să folosească resursele oferite, va accepta în continuare suportul comunităţii internaţionale şi va putea să-şi asigure momente de stabilitate politică, asmenea lipsuri îşi vor putea găsi în timp rezolvarea.

Drumul pe care trebuie să-l parcurgă Afganistanul nu se referă la un proces de reconstrucţie al acestei ţări ci după opinia multor specialişti şi a unor analişti politici, la un proces de dezvoltare plecându-se dela un punct de start marcat de zero.

Un asemenea proiect este de lungă durată, deosebit de ambiţios dar nu imposibil de realizat.

Ceea ce va fi necesar de înfăptuit de către comunitatea internaţională este de a ajuta această ţara dându-i un imbold pentru înfăptuirea unui asemenea plan, în condiţiile aplicării unei reale democraţii.

Acestei ţări trebuie să i se asigure un climat favorabil dezvoltării sale economice, sociale şi

politice.

Poporului afgan trebuie să i se asigure sentimentul unei securităţi şi a unei ordini publice

bazată pe aplicarea principiilor unei suveranităţi, a unei independenţe naţionale şi a unor legi cu caracter democratic aplicate la nivelul întregi societăţi.

Un element deosebit de important va fi acela de convingere şi de ajutorare a populaţiei refugiate de a se reîntoarce la casele lor.

În condiţiile specifice în care religia şi credinţa în preceptele musulmane sunt factori de bază în cultura şi tradiţia acestui popor trebuie să le fie respectate aceste valori specifice şi să li se adauge factorii esenţiali ai unei evoluţii normale spre ceea ce se numeşte o ţară dezvoltată.

Suportul comunităţii internaţionale nu trebuie să fie ca un export din exterior al unei revoluţii economice, sau social-politice; revoluţia trebuie să fie înfăptuită de acest popor însuşi

şi să fie sprijinită din exterior pentru consolidarea ei.

În acest fel valorile etice, morale şi întreaga filozofie de viaţă a acestui popor nu va intra în contradicţie cu conceptul de invazie a altui popor al unei alte culturi sau concepţii de viaţă.

Obiectivul fundamental al actualei administraţii dela Kabul sau a celor ce îi vor urma trebuie să fie cetăţeanul acestei ţări şi nevoile lui personale.

Asigurarea unui sistem de asistenţă medicală prin deschiderea de clinici, a unor spitale şi formarea unui corp medical corespunzător ca număr şi calificare ar fi una din priorităţi.

Dezvoltarea unei infrastructuri pe întregul teritoriu al ţării ar putea permite rezolvarea multor probleme de aprovizionare şi de dezvoltare.

Controlul traficului de droguri care a fost şi continuă să fie una din sursele pricipalede venituri pentru o mare parte a populaţiei, alături de creerea unui sistem jurisdicţional corespunzător ar putea duce într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat la eradicarea producţiei de droguri.

Un rol deosebit de important va fi acela de asigurare a dezvoltării unui sistem informaţional prin toate mijloacele mass-mediei la nivelul întregii ţări.

În paralel cu acest obiectiv va trebui format un corp cât mai larg de ziarişti şi reporteri care să ajute la difuzarea operativa a tuturor evenimentelor ce au loc pe plan naţional şi internaţional.

Fiecare om trebuie să simtă ajutorul imediat şi direct din partea conducerii ţării şi siguranţa că nu se va mai reveni la riscurile la care au fost supusi de guvernarea extremistă talibană.

Numai în acest fel va fi posibilă schimbarea acestei ţări dint-una în care predomina violenţa, sărăcia şi opresiunea politică într-o ţară cu o stabilitate şi prosperitate continuă.

Procesul tranziţiei spre o reală democraţie nu va putea să-şi arate roadele fără asigurarea respectului drepturilor fiecărui cetăţean şi a demnităţii umane inclusiv al femeilor.

Numai în acest fel şi printr-o continuă educaţie a generaţiile viitoare acestea vor şti că fac parte dintr-un stat şi o naţiune unitară, nu din diverse triburi potrivnice.

Asemenea schimbări nu trebuie aşteptate să se petreacă instantaneu; procesul transformării este un proces de lungă durată cu atât mai mult cu cât se confruntă cu obiceuri şi mentalităţi ce sunt înfiltrate şi transmise din generaţie în generaţie de sute şi sute de ani şi sunt foarte greu de desrădăcinat.

În paralel cu aceste obiective, influenţa comunităţii internaţionale trebuie să se simtă şi în

statele din îmrejurimile Afganistanului şi în special în Pakistan.

Mutarea talibanului şi a al-Qaeda în afara Afganistanului la graniţa cu Pakistanul, într-o zonă considerată ca fiind a nimănui, crează şi va continua să fie o piedică şi un pericol în calea democratizării acestei ţări.

În această zonă a nimănui unde şi-au găsit refugiul Omar şi bin Laden cu organizaţia lui de terorişti, ar trebui să se acţioneze cu multă hotârăre iar conducerea pakistaneză care în prezent joacă rolul unui orb care nu vede sau nu vrea să vadă şi să fieimplicată în acţiunile revanşarde ale terorismului, ar trebui reorientată.

Generalul Musharraf nu s-a dovedit până în prezent la înălţimea sperată de către Statele Unite şi n-a răspuns la nivelul aşteptărilor şi a suportului financiar deosebit pe care le-a primit.

Multiplele diferenţe între lumea occidentală şi această parte a lumii s-ar putea estompa la un anumit moment dat, dar până atunci dificultăţile cu care se confruntă această parte a lumii şi pericolul ce îl reprezintă pentru întreaga omenire vor trebui să fie mânuite cu mult tact şi răbdare.

Dr. ALEX BERCA

Massachusetts

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s