~Dumitru Buhai: „Paradisul Bucuriei”

DOAR BUCURIA LUMINII RĂMÂNE!…

Uită de zilele reci, cu ploile mari şi cu vânt,

De nopţile lungi, cu ger mare şi cu furtună;

Cu zăpada-n troinele albe de pe pământ,

Ci lasă-n tine doar Lumina Bucuriei să rămână!

Nu lăsa să se tulbure apa limpede de la izvor,

Din care-ar putea, ca să bea un însetat călător,

Ci las-o să curgă mereu curată şi liniştită la vale,

Ca să se bucure de ea şi florile-ntâlnite pe cale!

Apa curată şi sfântă din silabele cântecului meu,

Aş dori să-ţi răcorească seceta bucuriei din sufletul tău!

Cuvintele din cupa versurilor de-argint să-ţi fie alinare,

Un elixir al unei vieţii noi, în Isus, pe-a vieţii cărare!

Fiecare cuvânt aş dori să-ţi aducă în gând doar bucuria

Că poţi trăi clipe de Cer, când citeşti atent proza şi poezia,

Iar cântecul subteran al versului meu din izvorul divin

Să sune de bucurie în sufletul tău captat de susurul lui lin!

Acesta este cel de-al 100-lea eseu ce-l scriu pentru ziarul „Romanian Tribune”. Este ca un trandafir ce zâmbeşte la soare, la acest popas de reflectare şi sărbătoare!…

Ieri, stăteam în grădina plină cu pomi, de flori multicolore şi cu o iarbă deasă de un verde crud ce-mi dădea sentimentul bucuriei de viaţă şi de optimism. Am privit cerul albastru, şi imensitatea boltei lui îmi făcea inima să se bucure, iar sufletul să mi se umple de o fericire neobişnită şi neaşteptată pentru momentele acestea de experienţe noi prin care trece casa lui de lut ce dă semne de oboseală şi de chemare la un examen de reevaluare a priorităţilor şi a valorilor lui de ocrotire a comorii cereşti ce o poartă, de când mi s-a îmbarcat în el fiinţa, în care a fost aşezată o luminiţă din Dumnezeu, ca dar de viaţă şi de călătorie pe acest pământ, ca chiriaş al Timpului…

Deodată, mintea mi-a fost năpădită de întrebările ce nu le puteam stăvili, şi nici pricepe, dar nici răspunde la ele: De ce eşti tu om şi nu leu? De ce n-am murit şi apoi să mă nasc? De ce n-am fost bătrân întâi şi apoi copil? De ce pe tine te cheamă Mitică şi nu Petre sau Vasile? De ce caii nu mănâncă carne, iar oamenii nu pasc? De ce ei îi zice Maria şi nu Josephine? De ce pe cer este soare şi nu plouă mereu? De ce n-ai în gură plămânii, ci ai dinţii? De ce nu-ţi sameni banii în pământ, ci grâul? De ce nu-ţi faci casa din vânt? De ce sunt săracii mai fericiţi? De ce sunt bogaţii zgârciţi? De ce mor tinerii ce vor să trăiască? De ce la înmormântare nu faci cununie? De ce profesorii ştiu multe şi tot ar mai vrea să mai ştie? De ce, oare, te-ntrebi „de ce?” De ce folosesc îtrebarea aceasta şi eu?!… Pe toate le-a îngăduit Dumnezeu.

De ce chiar acum, când simt bucuria că-mi umple sufletul, iar inima mai bate tinereşte în sufletul meu?…

Unii oameni au parte de sănătate şi de dragoste, ca şi câmpia de apa ce curge la vale. Au parte de bani şi casă, de lingura de argint şi de aur, de masa de prânz şi de dimineaţă!… Pentru aceşti protejaţi ai pământului Raiul este acum şi aici, privind doar în jos… Dar n-au bucuria ce te uneşte cu Cerul şi cu Misterul. N-au Mântuirea!…

Alţii culeg, trăind pe pământ, doar spinii şi pălămida, pe o glie uscată, dură şi însetată de sudoarea de om… Aceştia sunt miliardele de oameni ce dau prin munca lor huzurul celor ce sunt născuti să huzureasca şi să trândăvească, să profite de alţii şi cât mai puţin să muncească, să nu le pese de alţii şi nici să umilească…

Unii plâng, alţii râd, unii-s miloşi, alţii-s câinoşi… Unii-s firavi şi bolnavi, alţii-s zdraveni şi sănătoşi, dar viaţa cerne aurul curat de zgură, când izvorul din ea se opreşte cândva…

Ce este norocul? Ce este soarta? De ce unul se naşte să fie rege sau împărat, sa fie fericit şi bogat, iar altul se naşte să muncească o viaţă întreagă şi să fie argat?…

M-am întrebat şi ce este harul? Şi m-a străfulgerat un gând: „Nu este darul ce ni s-a dat să trăim fericiţi pe pământ?”…

Am lăsat întrebările, lăsând bucuriile să-mi inunde fiinţa, căci Dumnezeu m-a creat un unicat minunat, ca să fiu fericit şi, prin credinţa în Fiul Său, mântuit, ca să trăiesc o veşnicie…

Am intrat în Paradisul bucuriilor, când am citit şi am recitit cuvintele Mântuitorului meu: „Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă!…”(Mt.5:12).

Mă bucur şi mă veselesc cât timp pe pământ mai trăiesc!… Dar mă bucur în Dumnezeu, şi-s fericit că sunt mântuit!

Eu sunt creat, ca şi tine, cititorule, un unicat, aşezat de mâna scumpă şi sfântă a lui Dumnezeu pe acest bulgăre de pământ ce se învârte de mii de ani în Cosmosul infinit. El Şi-a semnat Numele Său în mine. Autograful dragostei Sale Divine este adevărata mea identitate. Amprentele mele şi fiecare firicel de păr îmi dau unicitatea între multele bilioane de oameni ce mişună ca furnicile pe pământul acesta ce ne încape pe toţi, indiferent de culoarea pielii, de suntem înalţi sau scunzi, de vorbim o limbă sau alta, de suntem buni sau răi, sănătoşi sau bolnavi, deştepţi sau proşti, credincioşi sau atei, prunci, copii, tineri sau bătrâni, săraci sau bogaţi, din toate ţările, de toate culorile, de toate credinţele…

Eu nu sunt copia altei fiinţe sau al altui suflet. Dumnezeu m-a făcut aşa cum sunt, căci m-a proiectat să am chipul acesta şi să merg pe drumul vieţii pavat cu literele destinaţiei şi itinerarul cu gările de oprire în anii copilăriei, ai tinereţei, ai maturităţii şi ai perioadei de pregătire a Zborului final: anii de argint… El a vrut să am drumul acesta. Eu sunt un produs al mâinilor Lui şi imaginea Lui, ca s-o zugrăvesc aici, pe pământ. Şi ştiu că El a creat tot ce se vede şi nu se vede în Universul infinit şi că are grijă ca toată creaţia Lui să funcţionize perfect, după Planul Său divin. Am deplina credinţă că tot El se îngrijeşte de mine şi tot ce mi se întâmplă este spre binele, bucuria şi fericirea mea.

Când mă uit în jurul meu şi văd toate lucrurile create de El cu înţelepciunea Lui divină, mă cuprinde un sentiment de recunoştinţă şi de mulţumire că se apleacă la o făptură atât de mică şi neputincioasă şi se îngrijeşte de mine, ca un părinte bun de copilul său. El îmi dă puterea şi optimismul să trăiesc plin de bucuria mântuirii şi să spun cu toată certitudinea credinţei şi optimismul biruinţei: Pot totul în Isus care mă întăreşte, îmi vindecă bolile, îmi dă aripi de vultur să zbor, ca un porumbel, spre Cerul armoniei şi bucuriei, şi să fiu preafericit, cu sufletul eliberat şi mântuit!

El Şi-a semnat Numele Lui pe mine! Semnele Lui de revelaţie a unei părtăşii sfinte reprezintă adevărata mea identitate, săpate în sufletul meu, pe care-l cunosc puţin eu şi deplin doar Tatăl meu: Dumnezeu… Şi port fericirea ce-o cânt şi-o strig de bucurie în cuvinte de aur, de-argint şi de fier, în proză divină şi-n poezia ce se revarsă din sufletul meu…

Am strâns de o viaţă întreagă stropii de fericire şi bucurie în sufletul meu, ca să-i am cu mine pentru veşnicia cu Dumnezeu… De când m-am îmbarcat în corabia timpului şi călătoresc pe o mare capricioasă, care a fost adesea agitată-n furtună, când fulgerele – pe cerul vieţii mele – loveau cu putere catargele ei, sau o mângâia briza de vânt şi-o sărutau razele jucăuşe de Lumină Divină ce răzbăteau prin norii-nghiţiţi de căldura de soare, am cules roua de binecuvântare şi mi-am lecuit răni ce s-au ivit, când valul rece al soartei îmi lovea sufletul prea tare, dar cu răbdare şi cu credinţă am ajuns clipa prezentă de beatitudine şi biruinţă, de bucurie şi fericire-n Lumina lui Dumnezeu: Tatăl meu…

Strâng şi-acum în suflet stropi de fericire

Ce-i trăiesc pe-această glie ca pribeag,

Când în mine simt clipele de nemurire

Şi port în minte al credinţei mele steag…

Destinul meu de pe corabia împrumutată, mi-a unit bucuria cu fericirea primită-n misterul de binecuvântare ce mi-a pus în minte seminţe de fericire, pentru a le semăna în cuvinte potrivite.

Seminţele de bucurie şi de fericire le-am pus cu grijă în cămăruţele minţii mele, ca să mi se hrănească sufletul cu ele, când Duhul lui Dumnezeu cerne făina gândurilor, ca să-mi pregătească pâinea cea mai bună-n cuptorul creierului, ca toate celulele să fie fortificate-n ţesătura cortului de lut, ca să lucreze după cum au fost create, după comanda divină din computerul ce-l port, de când am sosit pe pământ, pe umerii mei şi să mă ţină plutind pe nava pământ, în Cosmosul creat şi bincuvântat de Dumnezeu, care toarnă sănătate în corpul meu…

Dumnezeu l-a creat pe om pentru fericire şi bucurie, pentru pace şi sănătate deplină, într-un chip perfect: „după asemănarea Lui”, dându-i stăpânire peste tot Pământul.

Omul are nevoie de Dumnezeu, ca să fie fericit, cum are nevoie de oxigenul ce-l respiră şi fără de care nu poate trăi!

Esenţa vieţii este să şti că eşti fericit!… Nu poţi fi fericit, însă, fără credinţă! Fericirea omului depinde de cât de adâncă, de tare sau de slabă îi este credinţa. Neavând credinţă, viaţa omului este inutilă şi pierdută în efemerul trecerii timpului oferit, ca o şcoală de formare, pentru graduare, ca să intri într-o formă superioară, spirituală, în care nu va mai fi posibilă decât fericirea şi bucuria pentru veşnicie…

Ar fi o mare durere să fie cineva declarat repetent, după anii avuţi ca chiriaş de timp pe pământ, căci în „netimp”, nu se mai poate repeata şcoala de o viaţă, de care doar o singură dată te poţi bucura, şi harul să fii cu adevărat fericit, prin credinţa în Dumnezeu… Să fii „născut din nou”, prin Duhul Sfânt, aici: pe pământ, cât mai trăieşti şi să simţi BUCURIA MÂNTUIRII că ţi-a luat în stăpânire, inima şi sufletul tău, că te uneşte cu Cerul şi cu Misterul, şi eşti deplin fericit şi mulţumit, oricând, de eşti sănătos sau bolnav, de eşti sărac sau bogat, de eşti pe muntele succeselor sau în „valea umbrei morţii”.

Fericirea în sănătatea fizică nu poate fi reală fără sănătatea spirituală, care este inseparbilă de credinţa necondiţionată în Dumnezeu. Acest adevăr este clar exprimat de Autorul şi Mesagerul sursei fericirii şi bucuriei: Mântuitorul şi Medicul cel Bun. „… Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug!… Oricine trăieşte; şi crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?”(Ioan 10:10-b, 11-b).

Ce perspectivă de viaţă nouă şi de intrare în Paradisul Bucuriei, încă de pe Pământ, aşteaptă pe cel ce ia hotărârea cea înţeleaptă de a se lăsa pregătit de Duhul cel Sfânt şi cu credinţa fermă în Dumnezeu să meargă pe drumul spre Cer cu sufletul plin de bucurie, pe munte fiind, pe înălţime, sau în valea încercărilor, printre ruine, pătrunzând, cu sufletul luminat de scânteia divină, Adevărul şi Fericirea reală!…

Cred în fericirera în sănătatea dată de Dumnezeu sufletului meu, căci am ştiut mereu că El m-a iubit atât de mult, că a dat pe singurul Lui Fiu, ca să moară în locul meu, ca prin credinţa mea în Mântuitorul Iisus, să am viaţă veşnică; şi nu numai eu, ci toţi cei ce cred în El şi trăiesc după exemplul Lui pe acest pământ. Am intrat în Paradisul Bucuriei şi sunt preafericit!…

Trăiesc – chiar acum – bucuria Cerului şi fericirea Misterului, cântând de bucuria Izvorului de viaţă veşnică ce o simt că a intrat în mine, trăind clipa chiriei de timp în pregătirea clipei de a intra în fericirea veşnică a Cerului, ca salvat, prin Domnul Iisus: un mântuit deplin fericit. Am bucuria deplină şi credinţa-n Lumină, în inimă…

Nu vrei şi tu, cititorul meu, să intri-n Lumina şi-n Paradisul Bucuriei cu Dumnezeu?…

Aripile fericirii credinţei mă poartă pe mine…

Şi cred!… Şi trăiesc doar pentru Ziua ce vine,

Când trupu-mi va pleca în ţărâna ce moare,

Iar sufletu-mi va răsări-n Paradisul Bucuriei nemuritoare!

*

PRIVESC ÎN JURUL MEU…

Privesc în jurul meu şi-s cuprins de-un sfânt mister

Ce mă inundă şi-mi dă bucuria ce mă duce spre Cer!

Vântul adie şi cântă, iar razele soarelui dau iar viaţă

Naturii trezite de-al păsărilor tril dis-de-dimineaţă…

Speranţa şi dorul, ca o făclie, renasc echilibrul divin,

Când înţeleg că sunt creat să trăiesc un ciclu de mit:

Să mă nasc, să-nfloresc, ca apoi, în pământ să revin,

Iar al meu suflet să-şi ia zborul spre Cer, deplin fericit!

Este un ciclu în viaţa mea ce se repetă, ca-ntr-o spirală:

M-am născut şi-am trăit, ca un brad verde-n Carpaţi,

Dar am început să m-ofilesc, ca orice floare reală,

După ce anii în fugă s-au scurs şi mi-au fost număraţi…

Schimbări multe se petrec în viaţa mea, ca şi-n natură,

Când ciclul timpului din caierul vremii încet se deapănă,

Aşa cum a fost stabilit încă la-nceputurile de Scriptură,

Ca tot ce-i verde-n primăvară să moară-n iarna cea dură…

Bobul de grâu, ca o mirabilă sămânţă, zburdă pe glie fericit,

Când semănătorul îl aruncă cu grijă-n ogorul din timp pregătit,

De unde va răsări-nsutit în spicul de aur, zâmbind în lumină,

Gata să fie cules, la timp stabilit, de Sursa de viaţă Divină.

E-o simfonie a bucuriei schimbării şi-a vieţii-n întreaga natură,

Când din ce moare, din bobul uscat, apare-n viaţă, viaţa de mâine;

Şi din firicelul verde crud şi firav, apare sămânţa mai dură

Ce se-nmulţeşte, devenind spic însutit, gata să fie jertfit într-o pâine.

Sfântul mister îl vezi peste tot în imensul macrocosmosului infinit:

Pe cerul cu stele şi soare, pe glie şi-n microcosmosul îmbobocit,

Când din seminţele ce mor sau din visurile spulberate de-o viaţă,

Prin naşterea prin Duhul Sfânt, credinţa-i farul către noua Dimineaţă!