~Florin Contrea: „Din amintirile unui dascăl de română“

Soarta rezervă oamenilor evoluţii spirituale sau profesionale destul de diferite; uneori banale, foarte rar spectaculoase. Fără a depăşi obişnuitul, mie mi s-a oferit şansa de a fi tot timpul aproape de literatură şi de şcoală. Drumul mi s-a părut sinuos şi prea puţin ascendent, totuşi nu lipsit de oarecare satisfacţii.

În 1969 termin Facultatea de filologie, secţia Limba şi literatura română a Universităţii de Vest din Timişoara cu o medie ceva peste 9. Bucuria devine brusc dezamăgire ca după un duş rece la primul contact cu realitatea: lista cu posturi de la repartizare. Cel mai apropiat loc de casă era la marginea judeţului: sat Bucovăţ, comuna Dumbrava, lângă Făget. Luni dimineaţa făceam două ore cu trenul personal, apoi încă o oră de mers pe jos până la primele dealuri. Decor natural mirific, ceva de vis.

Nu eram singur atunci, veniseră cu mine şi proaspeţii absolvenţi: Dragoş Curescu de geografie şi Ion Iovănescu de matematică. Era o senzaţie de început şi capăt de lume; elevii mi se păreau neobişnuit de vioi şi de isteţi şi, – spre surprinderea mea, – orele de gramatică îmi „ieşeau” mult mai bine decât cele de literatură. Manualele îmi păreau mult mai sistematice în acest sens. Despre elevi îmi amintesc că erau foarte îndemânatici în a rezolva probleme concrete.

După un an a urmat un interludiu cultural despre care nu doresc să stărui prea mult. M-am ocupat de organizarea unor spectacole de teatru şi folclor la un club studenţesc.

Anii au trecut, s-a mai ivit o ocazie. Autorităţile de atunci au considerat necesar ca Timişoara să devină un puternic centru de pregătire pentru studenţii străini. Ca urmare s-a dezvoltat rapid, ca un balon, o catedră uriaşă la Universitatea de Vest numită „an pregătitor”. La un moment dat s-au format peste 60 de grupe de toate naţionalităţile, de toate culorile, de toate mentalităţile şi obiceiurile.

Ţin minte că era o atmosferă febrilă, fascinantă. Primele trei luni se ţineau non stop câte 5 ore pe zi, cu manuale specifice – bine gândite – cu teste fonetice la perioade fixe şi cu un examen oral şi scris deosebit de exigent.

Am avut studenţi din Gabon, Nigeria, Zimbabwe din Africa centrală, apoi sirieni şi palestinieni din Orientul apropiat, vietnamezi din Asia îndepărtată, iar pe urmă mulţi greci.

Eram fascinat văzând cum fraze tot mai corecte, pronunţate în limba română, se alcătuiau sub ochii mei. Erau extrem de motivaţi, de dornici de a înţelege şi de a se exprima cât mai bine şi cât mai rapid. Repetau în gând o intonaţie, un cuvânt, o frază şi a doua zi o auzeam rostită perfect. Lucrurile decurgeau firesc, fără poticneli, de la simplu la complicat.

Desigur, la început mă mai ajutam cu engleză, cu franceză dar, mai târziu, vorbeam cu ei din ce în ce mai mult, numai în română. Totdeauna în clasă era câte unul mai isteţ care traducea colegilor câte un cuvânt mai dificil şi, când totul era clar, îmi comunica printr-un gest cu mâinile că pot continua.

Uneori ţineam locul vreunui coleg, lucram câte zece ore pe zi fără întrerupere, pierdeam noţiunea timpului, dar eram atât de pasionat de ce se petrecea cu mine că nu mă simţeam obosit de loc. Nici acum nu-mi imaginez de ce.

În semestrul doi programul devenea mai lejer, interveneau specialităţile iar accentul se punea acum pe lexicul specific.

Dar aşa e viaţa, ce e foarte frumos nu poate dura prea mult, conflictele inevitabile între naţiuni şi sisteme diferite de gândire au izbucnit destul de violent, astfel că balonul s-a dezumflat mult mai rapid decât se umflase. Suplinitorii deveniră din nou şomeri, iar caruselul posturilor începu să se rotească din nou: Uliuc, Berini, Dudeştii Noi, din nou Uliuc…

Fiecare zi era o nouă aventură, o nouă excursie de o zi cu tren, cu autobuz, cu camion, tractor, căruţă, chiar pe jos… decorul mereu în mişcare, clasele mereu aceleaşi, cu elevi foarte diferiţi ca individualităţi, dar foarte asemănători ca grup uman. Spre deosebire de anul pregătitor, numărul celor ambiţioşi şi motivaţi în a se perfecţiona era mult, mult mai mic.

La un moment dat a mai apărut o şansă; să predau ore la Penitenciar la seral, pentru cei mai năpăstuiţi de soartă. Acceptasem această ofertă inedită tot din dorinţa de a experimenta, de a vedea „pe viu” cum se comportă umanitatea la nivelul cel mai coborât. Cu surprindere constat că până şi la infractorii înrăiţi, analfabeţi, sufletul uman tot suflet rămâne. Nu m-am confruntat cu opoziţie înverşunată sau cu ostilitate după cum mă aşteptam. E drept, făceam paşi ascendenţi, dar lent, foarte lent. Totul mi se părea un etern început pe care-l acceptam cu calm şi multă, foarte multă răbdare.

În paralel am învăţat să dactilografiez, să cercetez şi pas cu pas, luptând cu prejudecăţi şi piedici administrative de tot felul, am izbutit să-mi iau şi doctoratul cu o temă despre retorică şi opera lui Cantemir, am reuşit să-mi public câteva povestiri fantastice şi psihologice într-o revistă studenţească, rezultate care m-au bucurat mult şi – din păcate, doar atât. Dar roata vieţii s-a învârtit din nou. Conducătorul de atunci al ţării dădu un decret de graţiere, „elevii” mei şi-au luat zborul în toate direcţiile şi iarăşi m-am pomenit şomer…

Revenit suplinitor în satul Uliuc am regăsit o nouă situaţie. Profesorii titulari care menţinuseră ferm rânduielile didactice atâţia ani s-au pensionat, alţi suplinitori tineri veneau şi plecau, nu mai era cine să predea matematica, franceza, rusa, era parcă un vânt care dezintegra totul, o vacanţă perpetuă… Era frig în clase, nu se găseau alimente, cozi interminabile, întuneric, se simţea în aer o încordare grea, evenimente spectaculoase pe plan extern, în fine, Revoluţie…Prefer să nu-mi mai amintesc…

În 1990 în fine, concurs de titularizare cu punctaj pe bază de competenţă şi iată-mă titular la Liceul de industrie alimentară din Timişoara mea natală, după atâtea aşteptări şi suferinţi.

A trebuit să iau totul de la început. În primii ani programul meu era cam pestriţ: ore de liceu, de şcoală profesională, de ucenici şi de liceu seral. Manualele, tot aceleaşi minus portretul dictatorului, erau greoaie şi stufoase. Unele lipseau de tot. Recitesc în grabă literatură, romane, piese, teorie literară, metodici, planuri de lecţii, aveam de lucru până peste cap.

În primul an îmi sistematizez materia şi mă pun la punct. Dar timpul nu aşteaptă, vine reforma, restructurarea, mă adaptez din mers. Vine vremea comentariilor literare de autori cunoscuţi şi necunoscuţi, care aduc o mulţime de puncte de vedere noi. E greu să le împaci pe toate, deci din nou la lucru. Aleg din fiecare câte ceva, le adaptez, le esenţializez într-un sistem unitar, apoi dictez, dictez, ascult şi… corectez. Îmi trec prin mâini tone şi tone de hârtii. Dar am acum „manualul” meu şi ştiu ce fac.

Dar nu durează mult. Vin la rând manualele alternative (în treacăt spus termenul e greşit – manualele sunt numai opţionale, căci n-ai nimic de alternat). Optez pentru manualele editurii Humanitas – sunt mai dificile, dar n-au caracter enciclopedic şi permit analize pe text, destul de coerente. Şi schimb din nou metoda: pun acum accent pe fişe de citat şi de comentariu al citatului ales de elev, urmate de o examinare orală complexă. Fac media din cele trei note pe loc. Pun altă notă pentru o lucrare scrisă cu „itemi” precişi, după voia Institutului Naţional de Acreditare şi Evaluare Academică şi căruia, cu tot respectul – mă supun. În fine – o notă pe un referat efectuat de elev dar care, cu tot efortul meu contrar – tot compilaţie rămâne… Metodele nu prea contează. Rezultatele nu sunt, nu pot fi prea strălucite cât timp elevii nu citesc din dorinţa lor, nu-i mai interesează nici limba, nici literatura, şi din păcate, nici alte materii atât de importate pentru ei. Mentalitatea vine se pare, şi din familie. Condiţiile vieţii sunt cum sunt, nu le mai comentez, le ştie toată lumea. Dar totuşi, încă sper…

¤

Acum, după peste doi ani de la pensionare, deşi nu mai sunt la catedră, pot să constat un lucru întristător; programa şcolară de limba română, cel puţin la învăţământul preuniversitar, – cu precădere e vorba de clasa a XII-a, – este alcătuită în aşa fel încât să fie scoase textele scriitorilor importanţi; rămân cam 3 poezii, 2 romane şi 1 piesă de teatru obligatorii pentru bac., (la oral). În schimb, se pune un mare accent pe teoria comunicării, nu ştiu de la cine luată; se cer texte nonficţionale, care să nu necesite efort intelectual şi nici o evaluare a valorii literare a textului – mai ales din stilul artistic politic şi administrativ.

Se recurge probabil, la aceste „metode educaţionale” pentru a se evita conflictele interetnice, sau interconfesionale, se elimină şi textele cu caracter patriotic, naţional. Rezultatul, o îndepărtare a tineretului de valorile culturale. Cui foloseşte asta? Mă întreb şi eu aşa…

FLORIN CONTREA

Un răspuns

  1. Da, sunt importante astfel de marturii care nu fac altceva decat sa scoata in priveliste oameni si locuri din Banat. Despre amărăciunea din glasul autorului nu pot spune nimic, cunosc problema începuturilor. Şi totuşi… felicitări şi aşteptăm şi alte materiale.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s