~Francis Dessart (Belgia): „Animalele de companie în Europa de Est“

Europa de Vest nu este atât de iubitoare de animale de companie cum s-ar putea crede. Rudolf Bretschneider din Austria publică următoarele statistici: în 21% din casele austriece trăiesc câini şi 19% adăpostesc pisici, în timp ce în Europa Centrală şi de Est cifrele indică 41% de familii care cresc câini şi 30% care ţin pisici. In Ungaria, Slovacia, Cehia şi Belarus, lumea este preocupată în primul rând de bunăstarea animalului, în timp ce în Polonia, Bulgaria, România, Rusia majoritatea proprietarilor ţin un câine pentru paza casei şi o pisică pentru distrugerea rozătoarelor. In fine, în Polonia şi Cehia, chiar dacă 36% dintre oameni iubesc pisicile şi 27% câinii, o mare parte dintre aceste persoane posedă totuşi aceste animale doar din raţiuni utilitare şi tradiţionale.

Chiar dacă aceste date au fost transmise la conferinţa internatională „The Changing Roles of Animals in Society”, la Praga, în septembrie 1998, sub înaltul patronaj al OMS, trebuie să fim relativ prudenţi faţă de răspunsurile la un sondaj de opinie care depind adesea de turnura frazei, de felul în care se pune întrebarea şi de contextul general. Statisticile sunt departe d a fi o ştiinţă exactă.

Mi se pare totuşi util să evoc problematica est-europeană, inclusiv în privinţa relaţiilor dintre om şi animal. Căci mi se pare lesne de constatat neplăcuta tendinţă a multor vest-europeni de a crede că ţările membre ale fostei URSS nu există decât începând de pe la sfârşitul anilor 80. In plus, fiecare vest-european se crede în drept de a da lecţii Europe de Est care nu are nevoie. De fapt, istoria acestor popoare nu poate fi redusă la perioada care merge de la 1917 (pentru fosta URSS) sau de la sfârşitul celui de al doilea război mondial (pentru Europa de Est propriu-zisă) până la momentul căderii comunismului. Ce sunt de fapt aceste câteva decenii faţă de istoria multimilenară a acestor popoare, ale căror culturi aparţin, ca şi ale noastre, aceleiaşi civilizaţii europene?

Singurul demers pe care am fi în drept să-l facem moralmente ar fi să atragem atenţia Europei de Est asupra greşelilor comise de Occident, pentru a nu le imita, precum şi a situaţiilor reale de la noi împotriva cărora ne ridicăm (vivisecţie, transport violent al animalelor etc.).

Totodată, nu trebuie să păstrăm printre interlocutorii est-europeni, decât persoanele oneste, realiste şi serioase, evitând tendinţa de a exagera şi dramatiza orice pentru a atrage atenţia unor eventuali donatori occidentali.

Spun aceasta, cu toată simpatia pentru popoarele în cauză. Şi nici nu aş putea proceda altfel din moment ce jumătate din legăturile mele familiale sunt înrădăcinate în Europa de Est. Nu curge oare în vinele copiilor mei sânge slav şi românesc? Şi nu sunt ei prin însăşi naşterea lor nişte mici europeni?

Cunosc bine ţările din Europa de Est în care am fost înainte şi după căderea comunismului (în afară de Albania pe care nu am vizitat-o niciodată şi de Polonia pe care am cunoscut-o doar după aceea). Le-am înţeles viaţa de zi cu zi şi am constatat că situaţia actuală nu este perfect pozitivă, vai, decât pentru multinaţionale şi pentru oportunişti.

Situaţia animalelor în Estul Europei nu putea fi mai bună decât a oamenilor. Mai multe mentalităţi existau în ce le priveşte, dublate de dificultăţi materiale care persistă.

E drept că în unele imobile, posedarea unui animal de companie era interzisă (ca şi în Vest). Vedeai puţine animale în lesă pe stradă: ele trăiau, clandestin sau nu, în locuinţe. Atunci când un vecin dezagreabil denunţa prezenta unui câine într-un apartament unde aceasta era interzisă, autorităţile trimiteau un inspector pentru constatare, acesta îţi dădea o amendă, (simbolică adesea) şi lucrurile se opreau aici. Animalul nu era nici confiscat, nici arestat. Afacerea se rezolva amiabil, cel mai adesea fără brutalităţi.

Se evocă adesea drama câinilor vagabonzi, mai ales în România. E o situaţie tristă, greu de explicat. E drept că la Bucureşti câinii vagabonzi se înmulţesc şi formează haite prin parcuri şi pe străzi. Uneori se pripăşesc printr-o curte de uzină sau de atelier şi devin de fapt câini de pază. Ei sunt hrăniţi de către oamenii de serviciu. Nu este exact să spui că românii nu ar iubi animalele. Foarte des câinii vagabonzi sunt hrăniţi de vecini, dar ce-i drept nu sunt neapărat adoptaţi. Şi aceasta din raţiuni financiare.

De la schimbarea regimului, a apărut moda câinilor de rasă care beneficiază de cursuri de dresaj. Un plimbăreţ poate observa aproape în fiecare parc, la anumite ore, câte un monitor dând lecţii de bună purtare căţeilor. In cumpărarea de câini de rasă există desigur şi o parte de snobism, în timp ce amărâţii de maidanezi nu aşteaptă decât un cămin . Dar oare lucrurile sunt atât de diferite aici?

Veterinarii români fac acum afaceri pe scară mare. Unele cabinete recomandă adoptarea de câini vagabonzi (şi de pisici) oferindu-şi gratuit serviciile celor adoptaţi: maidanezii sunt astfel vaccinaţi, sterilizaţi si îngrijiţi gratuit. O astfel de tendinţă a fost impulsionată de dna dr.vet. Ruxandra Nicolescu, autor al unui mare număr de cărţi dintre care „Pledoarie pentru un câine” şi întemeietoarea fundaţiei Colţ Alb pentru apărarea drepturilor animalelor. Ea gestionează cu multă tenacitate şi puţine posibilităţi un refugiu particular.

Alte asociaţii de protecţie a animalelor sunt întemeiate în diferite oraşe. Bună voinţa nu lipseşte. Reacţia oamenilor politici (români şi din alte ţări est-europene) în ce priveşte protecţia animalelor a fost în general de a considera această chestiune ca fiind ne-prioritară (deşi majoritatea au un animal de companie). Se tem poate să nu pară prea sensibili! Este oare un defect?

Lupta împotriva „masacrului municipal” al câinilor vagabonzi, decretat de către primărie face parte din lupta civilizaţiilor.

Dar nu am intenţia să bombardez pe cititor cu toate anecdotele despre animale din familia mea românească. Una singură merită a fi spusă. Intr-o zi, când soţia mea şi cu mine stăteam de vorbă la domiciliul prietenului nostru Gelu Voican Voiculescu, fost vice-prim ministru în primul guvern post-revolutionar, după 22 decembrie 1989, a venit vorba despre animale (sub privirea atentă a lui Dino, câinele lup al prietenului nostru). In clipa în care am evocat vivisecţiunea, Gelu Voican Voiculescu – om matur şi aşezat, înclinat spre ştiinţă şi filozofie, a început să tune şi să fulgere: „Cu directorii de laboratoare de vivisecţie, dialogul nu este posibil. Aştia nu înţeleg decât un singur limbaj. Dacă îi baţi bine pe primii cinci, poate al şaselea se va mai gândi!”

Cuvintele nu sunt poate tocmai exacte; cred că au fost ceva mai violente… ceea ce ne-a amuzat!

Să vorbim şi de alte ţări! Ruşii şi bielaruşii sunt în general ataşaţi de animalele lor. Chiar cei care nu le dau decât o importanţă utilitară (câini de pază de turmă sau de sanie) nu le brutalizează. Cu ocazia sejururilor mele în Rusia şi Belarus; majoritatea interlocutorilor mei aveau animale de casă şi multora le plăcea să povestească istorioare despre ele sau să-mi arate fotografii… Aceeaşi constatare am făcut-o în Polonia şi în Moldova.

Am remarcat de asemeni că adesea savanţi de înalt nivel şi care studiază discipline diferite erau preocupaţi de fenomene paranormale, cum ar fi telepatia om-animal sau între animale.

Cred europenii din vest şi organizaţiile lor internaţionale nu au de ce să-i înveţe pe cei din Est să iubească animalele. Ei le iubesc şi poate mai de multă vreme decât noi. Va fi în schimb foarte util să ridicăm stacheta, informându-i şi încurajându-i să-i înveţe pe alţii despre relaţiile om-animal. Mă gândesc la realitatea terapiilor facilitate la animal, sau la alternativele care să înlocuiască vivisecţia (şi la inutilitatea absolută a acesteia din urmă), la factorii pedagogici şi psihologici pe care îi implică prezenţa unui animal.

Important va fi atunci să nu ne mulţumim să-i convertim pe convertiţi, ci să transmitem un mesaj pozitiv către diverşii lideri de opinie (oameni de ştiinţă, medici, academicieni, ziarişti, clerici, oameni politici etc.).

Am vizitat şantierul unui viitor mare centru medical pentru copiii bolnavi din cauza Cernobâl-ului. Acest centru va fi dublat de un institut de pregătire pentru pedagogi sociali. El se află la câţiva km. de centrul oraşului Minsck, capitala Belarusului şi iniţiativa construirii lui aparţine bisericii ortodoxe. Protopopul care îl conduce răspândeşte în juru-i un devotament adevărat, deschis şi sincer.

Visez atunci: cât de fericiţi ar fi copiii dacă ar avea în jurul lor într-un astfel de centru, animale de casă: câini, pisici), iar în parc adevăraţi „Bambi” (căprioare, căpriori, reni etc.). Ideea ar putea prinde…

Pe un plan mai administrativ, unele ţări au introdus înregistrarea câinilor (chiar a celor fără rasă definită) : ei capătă astfel o personalitate în ochii legii care îi distinge de „vagabonzi” (ceea ce nu rezolvă problema acestora din urmă, dar este totuşi un început). Astfel Bijou, corcitură de ogar femelă, adunată de soţia mea de pe stradă din Bucureşti, a fost înregistrată şi adoptată în România înainte de a se duce în Belgia să facă cunoştinţă cu compatrioata sa Zazou (pisică sălbatică, felix sylvestris) născută în codrii Sinaiei, şi tot restul familiei noastre animale, care cuprinde câini, pisici şi porumbei? Armonia nu este întotdeauna perfectă, dar coexistenţa se menţine…

Cel puţin jumătate din inima mea bate în Europa de Est şi am convingerea că ecologia spirituală îşi va croi drum acolo!

FRANCIS DESSART