~Gabriela Căluţiu Sonnenberg: „Deporte si, violencia no!“

(sport da, violenţă nu!) – efectul fotbalului asupra valsului vienez –

„Expect emotions” a fost mottoul de care ne-am izbit – la propriu şi la figurat – la tot pasul, cinci săptămâni de-a rândul. La propriu pentru că era afişat pe toate gardurile. La figurat pentru că ne-a preocupat minţile, accentul căzând pe prima parte, cea cu aşteptarea. Am zăbovit aşadar în expectativă, tot sperând să se dezlănţuie spiritele.

Nu zic că nu s-ar fi dezlănţuit ele până la urmă. Atâta doar că le-a luat ceva timp. Au venit „chibzuit şi pritocit”, cumva mai „pe europeneşte”. Nici urmă de dănţuiri frenetice de-ale fanilor pe străzi, nici vorbă de hore încropite spontan la margine de cartier. Nexam polemici aprinse prin ziare sau la radio. Sau mai bine zis, hai să nu minţim, polemicile au fost, dar nu neapărat pe teme fotbalistice.

De pildă, cu o săptămână înainte de începerea turneului final, postul de radio local vienez transmitea febril un sondaj dedicat fenomenului „maşinii cu steag”. Întrebarea generică adresată ascultătorilor era: „steagul la geamul maşinii: simbolizează el patriotism sau e totuşi de prost gust?”. Acum de ce să ne ascundem după degete, poziţia celor de la radio era destul de clară: anti. În oraşul lui Freud fiecare e un mic psihanalist, aşa că mass media nici măcar nu încearcă să sugereze cu trucuri ieftine că n-ar vrea să manipuleze „boborul”. Prin „totuşi” se indica clar că steagul e o formă proletară, nedorită de spirit de turmă. La ce să te-aştepţi de la un post de radio care se izmeneşte cu mottoulul curajos: „noi transmitem ce ne place nouă”? De-ar auzi dragul de Adrian Partoş, după ce s-a străduit decenii de-a rândul să ne inunde din megafoanele plajelor Costineştiului cu „Dedicaţii muzicale: Dumneavoastră aţi vrut-o!”.

La aşa clară anchetă, puţini s-au încumetat să sune şi să contrazică pe post teza „cine are steag, e ţăran” sau mai bine zis proletar. Se punea pe atunci – încă – întrebarea „ce facem cu steagurile dacă ieşim prematur din competiţie?” S-a dovedit mai târziu că se pot face multe, de exemplu şterge vasele; aici inventivitatea austriecilor nu are limite. Căci fireşte, de ce ţi-e frică nu scapi: austriecii – ca şi românii, din păcate – s-au autoeliminat destul de rapid din competiţie. Cinste celor care care au continuat să arboreze steagul naţional şi după aceea, în semn de solidaritate la greu.

Entuziasmul n-a venit deci din prima zi, dar a venit, lucru care până la urmă a surprins pe toată lumea. Una a fost să vedem Germania în 2006, naţiune disciplinată grupată sub un steag, condusă de massmedia ancorată solid în gazonul verde, dând totul pentru a fi gazda perfectă a unui Campionat Mondial al superlativelor, şi culminând înnebunită de microbul atotputernic. Alta e în 2008, când contempli un popor austriac mititel şi nervos, încăpăţânat prin definiţie, agonizând sub povara jurnaliştilor critici, somat să nu se lase purtat de val, ferindu-se prin toate mijloacele de a deveni scalvul unei mingi rotunde, capitulând în final răpus de … acelaşi microb atotputernic.

Noi, plecaţi la drum cu steagul naţionalei proprii fluturând din geamul maşinii, ne-am trezit în primele zile într-o realitate nu tocmai efervescentă. Capitala ne-a întâmpinat cu entuziasm reţinut. Aşa sunt vienezii, specie îndărătnică pe care mai nimic n-o dă peste cap cu una cu două. „Om trăi şi-om vedea” ne-am şoptit în barbă plini de speranţă şi am dat iama în prima tutungerie de unde ne-am cumpărat un steag austriac pentru portiera cealaltă. Din fairplay şi ca să nu ne taie cauciucurile fanii înrăiţi.

Să ne înţelegem: austriecii nu sunt imuni la microbul fotbalului, ei sunt doar prevăzători. Poziţia lor nu a fost uşoară: pe de-o parte susţinători cu trup şi suflet ai unei tinere echipe naţionale pline de elan. Pe de altă parte un minipopor alpin uşor complexat, fără palmares fotbalistic. Cum să nu fii sceptic? Până şi sloganurile se băteau cap în cap. Ba „acum învingem; suntem la noi acasă!”, ba „suntem oricum cei mai tari… la sporturi de iarnă”.

Ne-am mângaiat cu gândul că euforia se va instala odată cu fluierul inaugural şi am mai aşteptat o săptămână. Meciul a decurs într-o atmosferă exemplară de fair play, poate şi pentru că în incinta stadioanelor nu s-a servit decât bere fără alcool. Suporterii au fluturat paşnici steguleţele primite la intrare, pe care scria clar „Respect!”. Nu mică ne-a fost mirarea la auzul ştirilor televizate: biologii sunt alarmaţi din cauza pericolului care paşte un număr considerabil de copaci din parcurile oraşului. „Urina suporterilor care nu folosesc toaletele publice ameninţă să dezechilibreze ph-ul scoarţei copacilor!” Jumătatea verde a inimilor noastre ecologiste s-a încreţit puţin, dar, începând cu acest punct, s-a impus din ce în ce mai mult părerea că fotbalul, de fapt, e inofensiv.

Cum altfel să califici o manifestaţie de asemenea anvergură, cu milioane de entuziaşti, la care s-au operat în total doar 200 de arestări preventive, majoritatea cu eliberare imediată? Ce să mai spui astăzi, când ziarul cel mai combativ anti-fotbal dedică pagina de maximă audienţă tocmai amintirilor despre fotbal? Nota bene: e vorba de aceeaşi pagină care tipărea în timpul campionatului, „mândră şi pură”, sugestii garantate fără tangenţă cu fotbalul, pentru „cetăţeanul normal”.

Finala au câştigat-o spaniolii. Pe meritate, după ce au delectat pe toată lumea cu jocul lor de pase sprintene, în stilul inconfundabil poreclit „tiqui-taca”. Cine să le poarte pică? Toţi am strigat la unison „Olé!”

Au trecut săptămâni de la fluierul final. S-au adunat emoţiile, dar au şi început să se estompeze amintirile. Renasc spontan, odată cu fotografiile recent developate. Încep să intre în cutia poştală mesajele colegilor din echipa organizatorică: vienezi din părinţi ucrainieni; polonezi stabiliţi în Spania; un mexican aflat la studii în Austria; un brazilian cu paşaport francez, din Italia; o englezoaică doritoare să înveţe limba germană; o nemţoaică din Turcia; o austriacă stabilită în Sardinia; altul cu bunici din Ţara Bascilor; un kurd din Viena; un ceh de la Bruxelles etc. etc. etc. Şi noi, un german şi-o româncă, din Spania. „Familia” noastră ţine aproape.

Ciulim urechile la auzul unui imn naţional la radio. Ni se strânge inima, se dilată pupilele. Mai contează care şi al cui e acela? România, Germania, Spania, Austria? Nici noi nu mai ştim cu cine ţinem. Oftăm.

Ce frumos a fost! Cine e ca noi? Perechea Princiară şi Regele Spaniei, Cancelara Germaniei, Enrique Iglesias, jurnalişti de la BBC şi Al Jazeera, de la TVR sau Televiziunea Moldovei, jucători vestiţi cu care am dat mâna, învingători şi învişi, toţi am respirat acelasi aer. Fiecare tremurând la momente diferite, şi totuşi la unison.

E greu de descris sentimentul solidarităţii sportive. Poate tocmai pentru că e atât de simplu incât fiecare îl inţelege instinctiv, când are prilejul să fie atins de „aripa” sa. Campionatul s-a sfârşit, dar vin altele. „Le roi est mort! Vive le roi!”.

Şi ce face acum Viena cea sceptică? Înregistrează un spor subit de mândrie patriotică. Răsar răzleţ steaguri pe la maşini şi case. Optimismul e in floare, sloganul preferat face ocolul metropolei: „Am fost doar la un pas… Viitorul ne stă în faţă”.

Iar noi privim cu jind spre Olimpiada care începe. Nu putem fi peste tot, dar alţi „volunteers ” din noua noastră familie globală şi-au ocupat deja poziţiile la start. Participanţi care câştigă. De fiecare dată.

GABRIELA CĂLUŢIU SONNENBERG

Germania, iulie 2008

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s