~Ioana Stuparu: „Gratiile de la ferestre“

Oameni stăpâniţi de cele mai paşnice gânduri, care n-au fost niciodată certaţi cu legea, sunt condamnaţi să-şi ducă existenţa în spatele gratiilor! Pentru a se simţi în siguranţă când stau în propria lor casă. De cine se tem? De hoţi. Sau, mai bine zis, de răufăcătorii din ziua de azi, care nu cunosc limite. Şi s-au înmulţit!!!…

Mă aşez adesea pe piatra de hotar a timpului: de o parte trecutul, de cealaltă parte prezentul. Şi mă întreb de unde şi de când a pornit greşeala?

Hoţi au existat din cele mai vechi timpuri. Însă, până şi hoţii aveau legea lor care spunea: «Să nu-i iei omului ce nu-i mai poţi înapoia!» Adică VIAŢA.

Acum, oare, mai există legi? Iar dacă există, de ce nu se aplică?

În loc să se simtă protejaţi de legi, oamenii se autoprotejează cu gratii la ferestrele caselor!

Case mici, case mari, blocuri… La ferestre gratii de fier cu dimensiuni diferite, de grosimi diferite, de forme diferite… Ingeniozitatea meşterului îşi spune cuvântul.

Oricât de frumoasă ar fi o clădire, când văd că la ferestre are gratii, mă cuprinde instantaneu o stare dezolantă, de îngrădire a libertăţii, de nesiguranţă.

Plec cu gândul în trecut, spre anii copilăriei mele, cam prin perioada imediat următoare celui de al doilea război mondial, când încă nu-şi înţepenise rădăcinile regimul comunist. Când cheia din broasca de la uşa casei ruginise pe motiv de nefolosinţă. Sau poate că cheie la casă nici nu exista.

Dar câmpul? Cum să încui câmpul? Doamne, şi ce plin era de roade fel de fel! Cât respect aveam pentru ce era al fiecăruia! Ca să scurtăm drumul, o luam peste câmp, pe potecuţa lată cam de o jumătate de metru, care tăia locurile oamenilor de-a curmezişul. Potecuţă călcată numai de picior de om. Printe vii, printre lubeniţe, printre porumb, printre diverse culturi. Câte-o joardă de viţă se întindea aşezându-şi strugurele chiar pe potecuţă. Nici gând să-l rupă cineva sau să-l strivească! Dădeam pasul peste joardă şi o lăsam să-şi vadă de viaţă, iar strugurele şi-l rupea stăpânul atunci când sosea timpul culesului. Nici măcar un bob de strugure nu rupeam. Era păcat! Cum să-i faci omului pagubă? Cum să iei ce nu era al tău?

Doamne, ce s-a întâmplat cu respectul şi omenia?

De unde şi de când a pornit greşeala?

IOANA  STUPARU

20 august 2008

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s