~Aurel Anghel: „Rătăcirea”

Şi ziceau ei către Pilat că „rătăcirea cea de pe urmă va fi mai rea decât rătăcirea cea dintâi” (Matei 27, 64).

 

 

Uneori drumul de întoarcere este mai periculos decât cel al plecării. Necunoscutul este incitant în sine. Întoarcerea implică şi o experienţă, ori de ce fel AR fi , care te determină să renunţi la inconştienţa iniţială care te urneşte din loc.

Mi-am amintit o întâmplare de demult. Eram deasupra satului Unguriu din jud. Buzău într-o zi de 1 Mai. Am fost atraşi nu numai de frumuseţea peisajului cât mai ales de renumitele „focuri vii”, flăcări ce ies din pământ pe o suprafaţă de aproape un ha.

Căldura acelei zile frumoase, paharul de vin, buna dispoziţie, luasem în mână o mandolină şi cântam pe o cărare însoţit de un grup de copii, m-au pierdut…

La întoarcere, rămas singur m-am oprit să mă odihnesc, m-am aşezat pe un lemn ieşit în cale, auzeam vocile celor rămaşi la mesele întinse pe iarbă; un casetofon era dat la maximum. În câteva clipe totul s-a întrerupt, zgomotele au dispărut, am fost cuprins de o stare necunoscută şi în câteva secunde am trecut dincolo.

M-am trezit repede, cred că în mai puţin de 20 de secunde, Dar din păcate, totul era altfel. Lumina din jur era ca într-o zi când se lasă ceaţa, pierdusem orice şansă de a mă orienta, singura modalitate de a reveni era aceea a perceperii zgomotelor care se estompaseră aproape definitiv. Am pornit spre punctul din care plecasem. Aşa credeam eu, Dar s-a dovedit că am luat-o exact în direcţia opusă. Un vânticel răcoros, un Ariel de pe la noi, mă binecuvânta atât de concret încât m-am simţit protejat doar de prezenţa lui. Eram desculţ, ţineam însă cu nădejde mandolina în mâna dreaptă şi o mişcam în ritmul firesc al mişcării mâinii pe lângă corp.

Am mers aproximativ un sfert de oră, auzeam ca nişte reverberaţii deosebit de atractive zgomotele şi muzica din locul la care voiam să mă întorc. Mă opream şi în jur se aşeza liniştea începutului de lume.

Porneam din nou, reverberaţiile care aveau ceva din farmecul unui concert simfonic cu solist instrumental, se auzeau abia perceptibil.

După o jumătate de oră, ieşeam din pădure, în faţa mea se întindea o vale frumoasă, era clar că mă rătăcisem. Nici ţipenie de om în acest adevărat rai al dealurilor şi văilor ce se ridică în dreapta râului Buzău.

Am redevenit perfect conştient, am gustat din plin clipa rătăcirii, nevoia de întoarcere se înălţa în mine ca un strigăt, erau poate unde ale strigătelor copiilor şi ale celor care mă căutau…

Am mers mai departe, nu ştiam unde merg, Dar ideea de întoarcere era la braţ cu aceea de mers.

Evaluam greşit însă timpul. Soarele coborâse deja peste vârfurile pădurii de stejari din dreapta mea, se apropia seara. Am ajuns la o încrucişare de poteci, erau trei, pe cele trei direcţii: înainte, dreapta şi stânga. Le-am străbătut în grabă pe toate, Dar de fiecare dată mă trezeam în mijlocul pădurii, cărarea se pierdea în desişul tufelor de toate felurile.

M-am întors din nou, cele trei cărări erau ale oamenilor care mergeau la treburile lor şi reveneau.

După ultima încercare nereuşită de a ieşi la un drum principal m-am oprit, am lăsat mandolina din mână, liniştea m-a învăluit ameninţător, am înţeles prea târziu că vibraţiile erau rezultatul trecerii lui Ariel printre corzi, erau iluzia sonoră ce mă rătăcise.

Povestea s-a încheiat târziu în noapte, când absolut întâmplător am ieşit la drumul principal, eram la 10 Km de locul plecării, un prieten cu maşina a oprit, MI-am revăzut familia, era ultima căutare pe care o mai încercau în acea seară. Ne apropiam de miezul nopţii.

Dar drumurile noastre prin viaţa cea de toate zilele, fără dealuri şi văi, fără păduri şi cărări ?

Cum e drumul vieţii noastre, cum sunt poveştile noastre cele neştiute de nimeni ale celor mai mulţi dintre noi?

Întoarcerea noastră în propriul trecut pe sub linia trasă, deasupra căreia citim bilanţul unei vieţi este o preocupare a fiecăruia dintre noi.

Avem fireasca tentaţie de a afla dacă am trăit real sau am păcălit propria viaţă, dacă am fost cu toată viaţa trăită de partea binelui sau a răului. Asta e întrebarea pe care MI-o pun de cele mai multe ori. De ce ajungi să suferi după ce AI încercat să faci un bine unei persoane? De ce atunci când te oferi să ajuţi pe cineva acela te IA în nume de rău? Să fie oare o problemă că omul se obişnuieşte cu binele?

Trebuie as fii dur sau rău cu oamenii din jur ca aceştia as te ţină minte? Am observat că majoritatea oamenilor uită de un bine făcut, pe când dacă este înjurat sau vorbit de rău, îi este refuzată o idee sau o propunere te ţine foarte bine minte, ba chiar se gândeşte la tine mai mult ca de obicei. De ce nu se întâmplă acest lucru şi atunci când faci un bine? De ce binele se uită iar răul dăinuie mereu în sufletele oamenilor?

Am învăţat în această viaţă deja trăită că binele meu poate însemna răul altuia, aşa că, probabil de câte ori fac un bine, fac şi un rău.

Dar cei care îl programează?

Dar cei care au lucrat toată viaţa într-o instituţie în care, în numele apărării noastre, făceau rău şi îl raportau ca realizări zilnice.

Ce viaţă au trăit cei care timp de 45 de ani au stat la colţul fiinţei noastre să ne audă ce spunem şi să facă apoi raport scris către şef, justificând salariile uriaşe pe care le luau în comparaţie cu cei care erau urmăriţi? Violenţa, trădarea, uciderile… Ştiu deja din lecturi şi din propria viaţă că violenţa, trădarea, ( trădarea unuia dintre prietenii tăi poate fi uneori mai gravă ca moartea). Trădările au existat din totdeauna şi în anumite zone m-am împăcat cu ideea atât de des auzită că orice Rău are ca rezolvare soluţia: „Asta e”.

Aş încerca aici să las să vorbească mai mult faptele despre trădare, poate acestea sunt mai convingătoare decât o mie de vorbe.

Chiar aşa să fie? Să rămânem împăcaţi pe viaţă şi să ducem dincolo povara atâtor ani pe care i-am petrecut în lupta zilnică pentru a cumpăra 2 litri de lapte şi câteva ouă?

Scriu toate astea ca un preambul la ce voi povesti în roman, voi respecta îndemnul celui pe care l-am întâlnit din întâmplare ca un semn al providenţei. În fond mă voi mărturisi în public, într-o carte, aşa am convenit cu interlocutorul meu care nu mi-a dat pace, îndemnându-mă să scriu. Şi nu a fost singurul …

M-am hotărât într-o zi de duminică. Fusesem la Sf. Liturghie am ascultat cu atenţie şi evlavie citirea păcatelor lumeşti.

Le ştiam din cărţi. Preotul însă, după ce le-a repetat a adăugat şi altele, care sunt ca număr cât firele de nisip de pe suprafaţa pământului. O emoţie fără margini m-a cuprins şi o tristeţe adâncă a coborât în toată fiinţa trupului meu.

Am avut senzaţia că se crapă pământul, că mă voi scurge în pământ chiar în clipa aceea. Pe obraji simţeam cum se scurg lacrimile. Nu pot şi nu voi putea niciodată să precizez dacă mi-a fost teamă, dacă eram îngrozit de ce auzeam. Nu, eram îngrozit de imaginea pe care mi-au construit-o cuvintele „mai multe decât firele de nisip de pe pământ”.

Dacă acesta este adevărul despre noi, oamenii, dacă eu sunt atât de păcătos cum sunt cei care ne-au umilit şi îngrozit aproape toată viaţa noastră în cei mai luminoşi ani din „Epoca de Aur” a poporului român, ce suntem noi, ce sunt ei, cine am fost noi şi cine au fost ei?

Se învălmăşeau în sinea mea atâtea întrebări care duceau către o cale. Aceea de a scrie şi de a spune cu orice risc şi cu orice consecinţe ADEVĂRUL, al meu şi celor din jurul meu. Citisem de curând ceva despre fericire şi cuvintele acelea m-au izbit în faţă cu puterea crivăţului din iarna lui 1953 când casa a fost acoperită în întregime de zăpadă…

Ce căutam atât de insistent cu toată fiinţa? Am mai citit, însă ce căutam eu era ca un Crăciun pierdut…

„Căutaţi-vă o ascunzătoare în casă, aşa cum făceaţi pe vremurile când eraţi copii. Un loc dosit, unde să staţi cu ochii închişi şi să ascultaţi cum se apropie sărbătoarea. Taina ei se aude: un zvon, un freamăt îndepărtat care vine tot mai aproape, până când atingerea ei va face ca în sufletul dvs. să încolţească o sămânţă de stea. Lăsaţi-o să crească, daţi-i drumul către înalt. Împletiţi pe raza ei, ca pe un arbore al vieţii, gândurile dvs. de mulţumire, dorinţa de bine, de sănătate şi pace. Rugăciunile rostite în seara Naşterii lui Isus nu au vămi. Ele sunt primite şi împlinite. Înainte să deschideţi porţile sărbătorii, legaţi bucuria şi taina clipei de Dumnezeu. Cu El în suflet, Crăciunul e rupt din Rai.”

Asta căutam, pentru asta porneam într-o adevărată nebunie a clipei în ziua de 28 ianuarie 1952. Era primul Crăciun pe care l-am sărbătorit în frig şi chiar foame la un internat.

Căutam o tradiţie care începea să fie ştearsă din sufletele noastre de copii nevinovaţi.

Căutam raiul pe care îl părăsiserăm şi încă nu-l pierdusem.

Mărturisesc ca în faţa preotului, înainte de a mă împărtăşi, că înstrăinarea era atât de absurdă, încât acum, când scriu nu-mi amintesc deloc ce am făcut în prima seară de Crăciun după plecarea în lume, acolo în internat, unde ne era cald doar sub plapumă…

O bucată din memoria mea o descopăr acum ştearsă definitiv.

*

Am plecat din Buzău pe data de 28 ianuarie, vacanţa o primeam după Sărbătorile Sfinte, trebuia să ne iasă din cap apartenenţa la vreo credinţă sau tradiţie. Eram programaţi să venim acasă de 7 noiembrie şi apoi în plină iarnă, dacă se putea să fim înghiţiţi de vreo urgie naturală şi să ne ia locul alţii, cei care vor fi uitat şi care vor ţine cont de ce dorea să facă cu poporul român noua orânduire.

În tren a fost veselie. Tinerii se veselesc din te miri ce. Am cântat, ne-am hârjonit între noi, ne-am dat mari cât se putea, eram un grup cam de douăzeci de elevi pe care trenul avea să-i semene prin gări până la Făurei, pe alţii de la Făurei spre Urziceni până la gara Scutelnici. Aici au coborât toţi. De la Făurei au început să cadă de sus primii fulgi. Ningea cu fulgi mari, mi-am lipit obrazul de geamul trenului şi am privit în depărtarea câmpiei nesfârşite pe care urma să o străbat până la ai mei. M-a apucat frica. Dacă se va declanşa viscolul? Cum ajung eu peste câmp 15 km de la gara Scutelnici până la Cocora?

Aveam 15 ani. Mai crescusem, eram ceva mai puternic, dar cum să merg de unul singur, jumătate din drum în toiul nopţii. Trebuia să mă gândesc bine, să iau cea mai bună hotărâre care să mă salveze. Devenisem conştient de cuvântul viaţă, eram hotărât să n-o pierd prosteşte în câmpia fără hotar a Bărăganului, acum când simţeam că se va pune vreme, cum zicea bunica. Mă gândeam să cobor la gara Grindu, treceam printr-un sat mare, măcar mă voi opri la o casă oarecare şi voi fi îngăduit o noapte, oamenii din părţile acestea sunt ospitalieri şi săritori la nevoie.

Când am ajuns la Meteleu, toţi colegii de licee au coborât, unii s-au dus în sat, gara trecea prin marginea localităţii, alţii vreo patru s-au dus la Brăgăreasa, tot aproape de gară.

Unde să merg eu? Cei din Brăgăreasa mă tot îndemnau să merg cu ei şi să mă opresc peste noapte acolo.

Mi-a venit o idee. Aveam în Arcanu o verişoară căsătorită de câţiva ani. Merg la Arcanu, am rude acolo şi o să mă ducă cineva până acasă. Eram bucuros că n-am rămas pe capul cuiva şi am pornit voiniceşte. Zăpada venea de sus din ce în ce mai tare. Până să ajungă trenul la Meteleu se aşezase de 4-5 cm. Era frumos, ningea ca în poveşti, vântul mai aştepta încă în tainiţele lui, mă bucuram să prind în palme fulgii mari care se topeau instantaneu. Era o zi cu moină. Am pornit hotărât către Arcanu. Am parcurs distanţa în ritm susţinut, îmi venea să cânt de bucurie că voi ajunge acasă, îmi era tare dor de toţi. Le voi face surpriză, nu ştiau că mă voi întoarce, nu le mai scrisesem demult o scrisoare. Chiar şi un timbru pe un plic avea valoare pe vremea aceea şi însemna bani.

Am ajuns în Arcanu cam cu două ore înainte de căderea serii. Am întrebat de familia Gheorghe Vişan. Locuiau chiar în centru lângă şcoală. Verişoara mea Lenuţa m-a primit cu bucurie, la fel şi soţul ei care s-a hotărât repede să pună un cal la o sanie şi să plecăm peste câmp la Cocora. Aveam de străbătut 12 km.

Ce l-a îndemnat pe nea Gheorghe Vişan să plece imediat?

De ce nu s-a gândit măcar o clipă la ce urma să se întâmple în câteva ore în această pustietate care este Bărăganul iarna, sub furtunile de zăpadă?

Primii kilometri i-am parcurs ca într-o alunecare prin altă lume. Îndemnat permanent, calul a prins ritmul unui trap întins pe care nu l-a părăsit până ce am ajuns la drumul ce desparte moşia Macoveiului de cea a Cocorii şi Coliliei. Căderea fulgilor se înteţea cu fiecare clipă, peste câmp se aşeza stratul de zăpadă pufoasă, care acoperea întinderile nesfârşite ale ogoarelor semănate cu grâu. Era o linişte prevestitoare de rău. Auzeam doar zgomotul copitelor calului, din când în când fornăielile şi glasul lui nea Gheorghe cuprins de emoţie. Jos alb, sus o culoare albă-gri care cobora spre pământ dintr-un cer dispărut departe, deasupra acestei uriaşe căderi de fulgi mari şi pufoşi.

– Ce zici nea Gheorghe ajungem înainte de a se întuneca?

N-am primit răspuns, lui nea Gheorghe nu-i plăceau întrebările în asemenea clipe. La ce se gândea oare?

Ca din senin crivăţul şi-a făcut simţită prezenţa. Tocmai făcuserăm o întoarcere de 90 de grade şi aveam de mers cam doi km pe direcţia V-E. Din stânga simţeam cum puterea vântului creşte cu fiecare minut. Fulgii mari păreau cernuţi şi veneau peste noi direct de sus în poziţie verticală. Apoi şi-au modificat traiectoria. Vedeam acum înşiruirea lor în linii oblice, păreau firele de urzeală din războiul de ţesut trase de sus în jos în poziţie oblică. Calul scotea din ce în ce mai des nişte sforăieli rău prevestitoare. Mi-am întors faţa către nea Gheorghiţă. În sprâncene se aşezaseră deja fulgi care nu se mai topeau, avea figura tipică a unui Moş Crăciun din poza pe care o aşezam pe steaua, făcută dintr-un ciurel vechi.

Gândul acesta m-a făcut să zâmbesc şi să mă încălzesc. Eu eram darul pe care în această după amiază de ianuarie îl ducea părinţilor şi fraţilor mai mici? Cu acest gând am alungat frica ce mă învăluise la un moment dat. Începusem să simt frig şi la picioare. Moina fusese împinsă de crivăţ şi dusă peste satele din apropiere, Cocora şi Colilia.

– Uite că am ajuns la puţul lui Ciutacu, suntem aproape de Colilia.

Cuvintele au fost rostite cu o asemenea intonaţie, încât înţelegeam că încordarea din toată fiinţa vizitiului meu se apropia de final. Am intrat in Colilia. La acea oră întunericul pusese stăpânire peste sat. Am traversat localitatea în aceeaşi linişte desăvârşită. Pe uliţă nici ţipenie de om. Câinii se retrăseseră demult în copcile din şurile de paie, ei ştiau mai bine decât oamenii ce avea să urmeze în acea noapte. Am ajuns în dreptul bisericii, m-am închinat şi am rostit o scurtă rugăciune. La capătul uliţei principale am cotit spre stânga şi am zărit casa lui nea Marin Fieraru – „arventistu”, cum i se spunea în Colilia. De aici eram ca şi acasă. Mai aveam doar doi km. de parcurs. Calul a simţit şi el că se apropie sfârşitul călătoriei şi îndemnat de nea Gheorghe cu un bici uşor a pornit-o voiniceşte spre Cocora. În dreptul hanului de la Urâta zăpada se strânsese în troian. Calul s-a oprit, vizitiul s-a dat jos, mi-a lăsat mie hăţurile, el s-a dus, l-a luat de căpăstru şi-a făcut curaj şi a trecut prin această zăpadă de câţiva metri lăţime. Până în marginea satului s-a mai dat jos de câteva ori.

Intram în Cocora. În dreptul casei la Mitică al lui Căţea se pusese un troian cât un stat de om. M-am dat jos, l-am strigat pe Nea Mitică, i-am cerut o lopată, ne-am apucat să ne facem loc. Calul nu mai voia să înainteze. Pe uliţa noastră care era aşezată pe direcţia N-S zăpada alerga în fuioare groase dar nu se hotărâse să stea locului. Eram în poarta casei noastre.

M-am trezit strigând cât puteam de tare:

– Taăăă, tatăă, mamaăăă, mamăăă!… dar cine să mă audă. Crivăţul lua strigătele mele şi le lovea de zidul casei lui Cotineaţă. Poarta de la intrare era astupată până la jumătate. În jurul casei se formase un troian de peste un metru.

Am sărit gardul, am bătut în uşă. A ieşit tata, de bucurie, mi-am pierdut cunoştinţa , am căzut în braţele lui.M-am trezit în pat, lângă mine stătea mama şi mă mângâia uşor pe frunte.

A doua zi casa noastră era complet astupată. Nea Gheorghe a stat o noapte la noi, apoi s-a mutat la Pişătoru, socrul lui şi vecinul nostru. A rămas în Cocora până la 15 martie când s-au tăiat drumuri prin nămeţii de peste 3-4 metri.

La şcoală m-am întors abia la 15 aprilie.

Am ieşit din casă după o săptămână. Atât a ţinut urgia zăpezii din iarna anului 1953. Din casă am ieşit printr-un tunel pe care l-am făcut, trăgând la început zăpada în tindă.

Ce aproape de noi este fericirea! Trăim şi nu o vedem! Valeriu Gafencu ne îndeamnă: „căutaţi fericirea în sufletele voastre. Nu o căutaţi în afara voastră. Să nu aşteptaţi fericirea să vină din altă parte, decât dinlăuntrul vostru, din sufletul vostru, unde sălăşluieşte Domnul Iubirii, Hristos. Dacă veţi aştepta fericirea din afara voastră, veţi trăi decepţii peste decepţii şi niciodată nu o veţi atinge”

Pe atunci eram doar bucuros. Nu-mi dădeam seama cât eram de fericit.

Fericirea de acum este să scriu, să refac drumul înapoi, către vacuitatea albului imaculat, pe care l-am simţit în acea iarnă de pomină, albul pe care l-am tăiat bucăţi mari şi l-am cărat în drum ca să ne salvăm casa şi acareturile. De câte ori nu m-am gândit la acele zile unice din viaţa mea, şi de câte ori nu am povestit, uneori nici nu cred că păreau verosimile pentru alţii aceste întâmplări! Scriindu-le am măcar o scuză.

– E multă imaginaţie, autorii o mai iau razna.

Aş dori să mă creadă măcar unii dintre cititori… cei care vor înţelege că mă aflu permanent în acel timp al vârtejului de zăpadă ca început şi sfârşit de călătorie prin viaţă.…

Cred că iarna aceea, cu atâta zăpadă, cu atâta trudă ca să putem scoate casa din nămeţi, a fost cea mai frumoasă vacanţă din viaţa mea. A fost încă un semn pe care mi l-a dat Dumnezeu să rămân acolo cu ai mei, indiferent ce se va întâmpla cu noi. Atunci am văzut cât de mult ne iubea bunica, cea care ne-a aruncat zile în şir pâinea pe hornul casei. Atunci am putut vedea încă o dată cât de puternic era tata, care nu s-a oprit săptămâni în şir din aruncatul zăpezii. Vedeam în el forţa care îl mai ţine încă în viaţă. Am mai văzut şi cum se ajutau între ei vecinii noştri, rudele noastre…

Tata făcea cu cazmaua cuburi de zăpadă perfecte. Am fi putut construi iglu-uri pentru o aşezare de eschimoşi. Făcuse un sistem de trepte pe care arunca zăpada formată în cuburi şi bătută bine, noi o căram, apoi în uliţa care se astupase de tot. Stratul de zăpadă întrecea de două ori gardul. Îmi amintesc că nu era nici supărat nici disperat. Ba chiar se bucura că ne are pe toţi lângă el şi că ne poate pune la treabă.

La prânz ne retrăgeam la masă, era cald şi bine în căsuţa noastră. Avusese un porc mare, aveam varză murată, mama pregătea sarmale, mâncam friptură de porc, beam vinul acela roşu fără asemănare care sărea din pahar, ne dădea lapte covăsit, seara cântam bucuroşi cu sora mea Rada şi cu mama. Fraţii mai mici se uitau cu uimire la mine cum cântam la vioară, era raiul de pe pământ mutat din cer într-o casă acoperită complet de zăpadă. Fericirea este a cântecului. Când cântăm, în clipa aceea de graţie, suntem fericiţi. Atunci suntem fericiţi. Atunci suntem alături de Dumnezeu. Sunt clipele noastre de transcendenţă. Iată ce mărturisea Ana Magdalena, soţia lui Bach: „Am intrat odată neaşteptat în odaie, pe când scria solo de alt „Ah Gologota”. Cât m-a tulburat când am văzut faţa lui, de obicei atât de calmă şi de un roşu aprins atât de proaspăt, cenuşie şi năpădită de lacrimi! El nu m-a observat, m-am furişat încet afară şi m-am aşezat pe treapta din faţa uşii sale şi am plâns şi eu” mai departe. În „Lacrimi şi sfinţi” Cioran notează: „dacă ar dispărea muzica, toate bucuriile şi durerile pământului n-ar putea stoarce o lacrimă de esenţa celei izvorâte din ea”

Atunci în acea iarnă eram toţi fericiţi. Cântam atât de mult cu mama şi cu sora mea. Eu cântam cu vioara, eram atât de bucuros să le pot arăta că nu stătusem doi ani degeaba departe de ei. În singurătatea şi înstrăinarea din cei doi ani Dumnezeu îmi dăduse cea mai frumoasă dintre ocupaţii, să învăţ să cânt la un instrument. Ce-ar fi fost viaţa mea fără vioară şi fără plânsul ei minunat? Dar fără bucuria şi veselia fără margini a trilurilor ei de regină a tuturor instrumentelor?

Aurel Anghel, cu multă bucurie

Anunțuri