~Elena Armenescu: Ipoteştii mitici

Sunt locuri pe Pământ care nu şi-au schimbat înfăţişarea din clipa când s-au aşezat munţii la locurile lor, iar mările şi oceanele şi-au cunoscut hotarul-locuri ascunse, tainice, pe care nici nu le-ai bănui – dacă alţii înaintea ta, nu le-ar fi descoperit şi menţionat.

Un astfel de loc este pădurea în ansamblul ei, chiar dacă unii arbori au putrezit şi au fost înlocuiţi cu alţii tineri şi falnici, în mijlocul căreia se află lacul, cu oglinda sa ce surâde cerului printr-un singur ochi, iar cerul îi răspunde prin irizări subţiri ce se ivesc printre splendorile frunzelor şi florilor de nuferi-lacul cu nuferi – a lui Eminescu din Ipoteştii Botoşanilor.

„Fiind băiet păduri cutreieram

Şi mă culcam ades lână izvor

Dar braţul drept sub cap eu mi-l puneam

S-aud cum sună apa-ncetişor.

Un freamăt lin trecea din ram în ram

Şi un miros venea adormitor.”

Şezut-a Eminescu copil, mai apoi adolescent îndrăgostit de lume, de viaţă, de cunoaştere pe malul lacului cu nuferi galbeni, înfloriţi, visând luceferi

întrupaţi îndrăgostiţi de Cătăline şi zburători dând ocol hornurilor prin care să coboare la iubitele lor.

Ajungi în acest loc, lângă acest lac, străbătând o alee umbrită, iar adierea care mişcă frunzele îţi aminteşte că eşti într-un spaţiu sacru, miraculos, după ce ai poposit câteva ore la Casa memorială M Eminescu, iar aici poţi continua cu introspecţiile asemeni lui.

În curtea casei părinteşti a poetului, se ridică acum câteva clădiri mai noi, care stau alături de cele vechi. Modesta bisericuţă din lemn a familiei Eminescu, construită în formă de treflă, având cel mai mic naos pe care l-am văzut vreodată, de un anume farmec, parcă are înmagazinată în memoria pereţilor, smerenia credinciosilor de odinioara. Iconostasul, peretele ce desparte naosul de altar, a fost renovat, extins mult în lateral, închipuid braţele crucii, pregătite parcă să îmbrăţişeze cerul cu o putere mai mare decât i-ar îngădui corpul. Lângă această bisericuţă, a fost ridicată biserica din cărămidă, mai încăpătoare, ce serveşte drept lăcaş de cult şi închinăciune pentru locuitorii de azi ai Ipoteştilor. Această biserică a fost înălţată la iniţiativa marelui istoric N. Iorga în perioada interbelică, fiind ornată la exterior cu un brâu de frize cu diverse reprezentări, printre care se află bourul, prezent în stema Moldovei, şi stema regală a României Mari.

Înconjurând biserica nouă, ajungi pe o alee laterală în spatele ei, unde se află mormintele părinţilor poetului, şi a unor fraţi ai săi, îngrijite acum de muzeografi.

Ghidul care ne-a însoţit în biserică şi ne-a prezentat cimitirul, ne lasă în tovărăşia unui tânăr care ne conduce spre casa Paleologu, ultimul proprietar al moşiei Eminescu.

Este o zi însorită şi căldura verii, care chiar de mâine va lua în stăpânire emisfera nordică se simte cu prisosinţă. Primele brazde de iarbă cosită peste care trecem, s-au uscat şi sunt aproape bune de strâns. Alte fire fragede de iarbă îşi fac loc să surâdă soarelui, grăbindu-se să apară printre tulpinile tepoase ale celei culcate deja la pământ. Cerul este senin, de un albastru aproape mediteranean, pe care se zaresc cateva firisoare de nori albi, ce se deplaseaza spre nord, spre Polonia. Câţiva salcâmi stau împovăraţi de măreţia şi frumuseţea florilor albe,ca nişte ciorchini de lumină, ce emană mireasma lor fină, specifică, aleasă care se împleteşte cu cea a fânului de curând cosit, răspândind un aer dumnezeiesc în toată grădina. Respirăm adânc, însetaţi de purificarea cu aerul înmiresmat, şi o senzaţie de infinită fericire ne străbate pentru câteva secunde, senzaţie rară, care nu vine la chemări voite, ci apare fulgerător în împrejurări unice, ca cea de acum. Ne împărtăşim reciproc această imensă bucurie.

Cu siguranţă că Eminescu a respirat aceste arome sfinte, ameţitoare sub acest cer senin al cărui albastru unic în văzduhul clar, te fac să călătoreşti cu uşurinţă spre depărtări, pe verticală şi stai să te întrebi:

Locul a generat geniul, ori geniul a căutat din nevăzut locul unde urma să se întrupeze, să-şi umple simţurile cu frumuseţea creaţiei?

Fără de răspuns întrebare!

Casa Paleologu este o casă de tip arhitectural românesc, ai anilor 1900, are un hol central, în care se află o sobă cu plită, lângă ele fiind expuse obiecte casnice.

De o parte şi de alta a holului există câte o cameră, fiecare mobilată simplu ca acum o sută de ani, adică cea din stânga este o cameră boierească, în care se află o pianină, oglinda de cristal, album cu fotografii de epocă, o casetă cu bijuterii, un pat metalic, îngust, de o persoană iar cea din dreapta are un pat dublu, cuptor, plită şi cele de trebuinţă într-o gospodărie. Ieşim în pridvor, apoi coborâm două trepte spre curte. Ne întâmpină aceleaşi arome şi o atmosferă de calm, de pace în care simţi că ritmurile tele interioare se aliniază celor cosmice.

Străbatem o potecuţă scurtă şi sinuoasă care duce la noua clădire modernă, încă neterminată.

Parţial amenajată ca muzeu, subvenţionată de UNESCO.

Căutător în suflet şi în stele, Eminescu nu putea să nu se împrietenească cu Densuşianu, care i-a vorbit despre convingerile sale cu privire la trecutul îndepărtat al acestor meleaguri şi despre locuitorii ce vieţuiseră aici, viteji neînfricaţi, încă de la facerea lumii, dialoguri înflacarate din care s-au cristalizat idei strălucite, întocmai cum cristalul apare din nisipul încins, care s-au reflectat în mai multe scrieri ale sale, dar în special în poezia „Rugăciunea unui dac”: mult comentată ca o rugăciune către Zamolxis, însoţită de înfricoşătoare blesteme.

Printre numeroasele documente expuse: reviste ale vremii, scrisori, articole gasim o notificare – oamenii nu iubesc adevărul! Mă cutremur… Impresionant. Ce propoziţie scurtă, şi ce greutate are conţinutul! Este de meditat asupra acestei afirmaţii… adevărate din nefericire.

Arhitecta Liliana Grecu, a avut inspiraţia să realizeze un ansamblu care simbolizează trecerea din tărâmul realităţii în cel mitologic, printr-un calup de lemn aşezat sub trei „schelete” piramidale, urmat de trei porţi ale iniţierii, Lângă fiecare poartă este cate o reprezentere închipuind munte, pădure, apă întocmai ca în basmele noastre populare, pe care copilul Mihai le ascultase, în serile lungi de iarnă, când viscolul ori ninsoarea lină stăpânesc acest ţinut feeric, parcă desprins din poveste, călătorind şi pe alte tărâmuri, cu eroii lor înzestraţi cu puteri supranaturale.

Să străbaţi munţi, să treci păduri, să traversezi ape mari, să cunoşti oameni şi fapte de pe alte meleaguri, şi prin ceea ce auzi ori citeşti, şi din alte vremuri, iată cheia cunoaşterii!

Iată prin ce întâmplări, prin ce trăiri se adună informaţiile care trebuie să stea la temelia gândirii, la vârsta sintezelor şi concluziilor despre lume şi viaţă, despre decădere şi înălţare, despre dezastre, calamităţi, şansă şi neşansă, sănătate, boală şi moarte despre vremea când tu eşti aproape să te prezinţi în faţa Judecătorului Suprem, mi-am zis parcă într-un moment de iluminare.

Te va cunoaşte la rându-i Supremul de departe, după felul cum calci şi cum priveşti. Nu trebuie să iei cuvîntul şi să te scuzi. Aici pe pământ ai trăit sau nu ai trăit… Aici ai venit să înveţi lecţia înălţării într-o altă dimensiune, şi accepţi cu greu sau deloc împătimirile, încrâncenarea. Vrei să îndrepţi lumea, te implici, aşa cum a făcut Eminescu, dar fiind trecător, el s-a depărtat, înălţându-se cuprins de scepticism „Lumea e aşa cum este /Iar ca lumea suntem noi”. Toate lucrurile şi locurile, oamenii pe care i-ai întâlnit şi te-au impresionat, te urmează în mentalul tău, ca un alai de nuntă. Alai stă acum în jurul meu tot ce-a fremătat spre mine, desprins din gândurile poetului pe care-l simt aproape însoţindu-ne, recunoscându-ne, răsplătindu-ne pentru drumul lung, pe noi, cei trei care suntem acum în această clipă, aici, pe malul lacului cu nuferi galbeni înfloriţi.