~George Alexe: „Misterul actualităţii eminesciene“

La 15 Ianuarie 1850 vedea lumina zilei în satul Ipoteşti, de lângă Botoşanii Părintelui Theodor Damian, cel mai mare poet al Neamului nostru Mihai Eminescu.

S’au scurs de atunci 158 de ani, pe care îi aniversăm astăzi 12 Ianuarie 2008, şi prezenţa lui spirituală ne copleşeşte încă, strălucind cu tărie, de dincolo de vreme, într’o aură de sfinţenie naţională. Mai ales, în ultimul timp, se vorbeşte tot mai insistent de ”cultul lui Eminescu”. Credem că nu este vorba de o simplă exagerare, dacă ţinem seama şi de unele temeiuri literare în această privinţă şi mai ales de misterul nemuritor al actualităţii eminesciene. Să fie oare acest mister un miracol creat de harul eminescian întru veşnica lui pomenire? Oricum, suntem tot mai mult convinşi că acest miracol al misterului actualităţii eminesciene este unul şi acelaşi cu miracolul misterului existenţial al Neamului românesc, întruchipate amândouă de harul eminescian în opera lui nemuritoare.

Desigur, sunt întrebări permanente ale destinului nostru fiinţial şi naţional, cărora Mihai Eminescu le-a răspuns înfiorat cu jertfa supremă a vieţii sale, lăsându-le moştenire, nouă celor de astăzi, întru apărarea credinţei noastre ortodoxe strămoşeşti şi întru apărarea Neamului nostru şi a hotarelor strămoşeşti care, în vremea noastră, nu mai corespund cu fruntariile dorului naţional şi ale doinei eminesciene.

Aniversând 158 de ani dela naşterea lui Mihai Eminescu, ne apropiem de el cu sfială, ca de un altar al poeziei româneşti. ”A vorbi despre poet, mărturisea Tudor Arghezi, este ca şi cum ai striga într’o peşteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă şi să legene slava lui singuratică şi delicată”.

În câmpia literelor române, Mihai Eminescu este un munte fără cărări spre vârful lui, este un ”Everest al lirismului”, cum îl numeşte Perpessicius, ”pe care generaţii după generaţii îl vor urca, fără ca vreodată să ajungă până la creştetul încununat de soare şi de ninsori. De aceea, Eminescu e greu de pătruns pe cărări obişnuite”.

Există o cale totuşi. O cale miraculoasă care poate pătrunde până şi misterul creaţiei poetice. Se ştie că orice act poetic de creaţie, dacă este autentic, se înscrie ca o mare experienţă trăită. Prezenţa artistului este atât de puternică în opera lui, încât te îndoieşti dacă, născându-se, el a murit vreodată. Fiinţa lui spirituală a rămas întreagă în fiinţa operei lui literare, în versurile lui nemuritoare, unde se întruchipează aevea de fiecare dată când îl citeşti.

Ca să-l descoperim pe Eminescu cel autentic, trebuie să mergem direct la opera lui, pentru a intra în legătură, prin comuniune şi contemplaţie, cu prezenţa fiinţei lui spirituale. Dar orice contemplaţie presupune participare, acţiune. Şi noi ştim că fiinţa, teologic vorbind, nu se revelează decât în actul participării. Comuniune fără participare prin iubire nu există. Limbajul omenesc este prea sărac şi nu poate să redea fidel efortul nostru de participare, care se împlineşte doar apoteozat în momentul sublim al extazului, când atingem transfiguraţi fiinţa operei de artă în esenţa ei inefabilă. Pentru că, actul de creaţie, prin care fiinţa unei opere de artă este adusă la existenţă, este, la fel ca şi opera în sine, un act de dragoste, adică de comuniune.

Considerând deci că orice act de creaţie este dragoste, că fiinţa unei opere de artă este în intimitatea ei dragoste, înseamnă că numai prin iubire putem să participăm, adică putem să intrăm în legătură cu fiinţa tainică a operei de artă, putem să atingem cu sufletul nostru fiinţa spirituală a artistului, prezentă peste vreme, în adevărata lui operă de artă.

Astfel, dragostea noastră de viaţă, de iubire şi de frumuseţe, de oameni şi de firea înconjurătoare, se va întâlni, în versurile sale nemuritoare, cu dragostea lui Eminescu pentru viaţă, pentru frumuseţe şi iubire neţărmurită pentru neamul şi Ţara noastră, dar mai ales pentru noi cei de astăzi. În această întâlnire a dragostei noastre cu dragostea lui Eminescu, în această tainică logodnă spirituală, vom sesiza adâncul operei eminesciene şi vom rămâne extaziaţi de misterul prezenţei lui spirituale, de fiinţialitatea comuniunii noastre sufleteşti cu el, prin revelarea eminesciană a sensurilor teandrice ale omeniei sale româneşti, pe care le contemplăm în opera sa nemuritoare.

Mergând pe această cale a comuniunii noastre sufleteşti cu el, vom descoperi pe marele nostru poet în toată autenticitatea existenţei lui neprefăcute de biografi sau de comentatori. Dialogul nostru sufletesc cu el va fi cu atât mai însufleţitor şi cu atât mai luminos, cu cât aspiraţiile lui vor da avânt creator aspiraţiilor noastre naţionale către lumină şi libertate, către cultură şi spiritualitate, în duhul teandric al tradiţiilor noastre strămoşeşti.

Camil Petrescu vorbea despre ”cultul lui Eminescu”, ca despre o realitate căreia nu i se mai poate sustrage nimenea, iar Academicianul Alexandru Rosetti afirma despre acelaşi cult ”că a devenit un bun al poporului”. Acest cult trădează legăturile noastre sufleteşti, fiinţiale, cu poetul îndrăgit şi venerat de noi, dovedind cu evidenţa însăşi cât de mult Mihai Eminescu a intrat în conştiinţa neamului nostru.

Părintele Gala Galaction spunea cândva că ”ceea ce ne impresionează şi ne impune mai mult este imensul său patriotism. În privinţa aceasta, Eminescu trebuie pus alături cu cei mai mari, cu cei mai sfinţi patrioţi ai noştri”.

Îngenunchindu-şi cugetul în faţa lui Mihai Eminescu, şi Tudor Arghezi declara despre Luceafărul poeziei româneşti că este ”Sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s’a ales un crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu este universal…”

Apelul la sfinţenie, în sensul unei categorisiri supreme a poetului în cea mai înaltă zonă spirituală a desăvârşirii omeneşti, ni se pare vrednic de reţinut şi de adâncit. Dealtfel, adevărata creaţie poetică nu este altceva decât o permanentă stare de sfinţenie, adică de contemplaţie spirituală.

Evocând personalitatea lui Eminescu, marele nostru Caragiale, cu intuiţiile sale profunde asupra sufletului omenesc, spunea, de asemenea, că ilustrul geniu al poeziei noastre naţionale avea ”aerul unui sfânt tânăr coborît dintr’o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare”. Cu ochii minţii parcă întrezărim în spusele lui Caragiale o adevărată imagine iconografică de erminie bizantină.

În acest sens şi mărturia lui Vlahuţă poate fi o dovadă. În ”Amintirile” sale despre Eminescu, făcea următoarea evocare: ”Mi se părea un zeu tânăr, frumos şi blând, cu părul negru, ondulat, de sub care se dezvălea o frunte mare, palid la faţă, cu ochii duşi, osteniţi de gânduri, mustaţa tunsă puţin, gura mică şi’n toate o expresie de-o nespusă bunătate şi melancolie. Avea glas profund, muzical, umbrit într’o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, ca şi cum veneau de departe, dintr’o lume necunoscută nouă”.

Viaţa lui Eminescu a fost o nesfârşită, cumplită suferinţă şi o jertfă. Apariţia lui este unică. ”Rar se întâmplă ca un poet, arăta George Călinescu, să ilustreze prin el însuşi bucuriile şi durerile existenţei şi, de aceea, multă vreme, dacă nu pentru totdeauna, Mihai Eminescu va rămâne în poezia noastră nepereche”.

Unul dintre cei mai competenţi exegeţi ai operei eminesciene, regretatul Tudor Vianu, afirma: ”Toate popoarele îşi aleg printre gloriile panteonului lor naţional pe acelea care le reprezintă mai bine: italienii pe Dante, englezii pe Shakespeare, francezii pe Voltaire, germanii pe Goethe, ruşii pe Puşkin. Românii îi deleagă lui Eminescu sarcina de a-i reprezenta în faţa lumii întregi, fiindcă ei înşişi au dobândit în opera lui conştiinţa însufleţitoare a trecutului şi a năzuinţelor lor şi le-a inspirit încrederea deplină în puterea lor de a îmbogăţi prin creaţie originală cultura universală”. Şi pe bună dreptate.

Dar calea ”sfinţeniei”, ”cea strâmptă şi cu chinuri”, cum scrie şi la Sfânta Carte, pe care, în viaţă fiind, a trebuit s’o urce şi Mihai Eminescu, spre a atinge acel vârf al lirismului românesc în universalitatea poetică mondială, ne îndepărtează, sau ne apropie şi mai mult de Mihai Eminescu?

Răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Numai cine se încumetă să facă această ascensiune spirituală, poetică, a sfinţeniei creatoare, va descoperi adevărata cale spre Eminescu şi va intra în comuniune cu el.

Numai atunci va înţelege, cucerindu-se pe sine, că Mihai Eminescu este sinteza spiritului nostru naţional, visul şi aspiraţia noastră etnică, plenitudinea ideală a unui neam creştin ortodox, care a trecut înţelept prin istorie şi s’a dovedit erou creator în cultură. Numai atunci, pătruns de misterul etern al actualităţii eminesciene, va înţelege adevărul dreptăţii noastre naţionale pentru care şi-a jertfit viaţa Mihai Eminescu.

Iată de ce, actualitatea lui Mihai Eminescu este şi va rămâne, totdeauna permanentă în sufletul comuniunii româneşti celei de taină, şi iată de ce, în fiecare an, la 15 Ianuarie, şi mai ales acum, când aniversăm 158 de ani dela naşterea marelui nostru Poet Naţional, simţim cum adie peste întreaga suflare românească de pretutindenea un har eminescian al românismului integral, care transcende barierile şi ideologiile de tot felul, literare, culturale, artistice sau politice, unindu-ne în aceeaşi aniversare naţională a naşterii marelui nostru poet fără de moarte în spiritualitatea neamului nostru.

Desigur, aniversarea a 158 de ani dela naşterea lui Mihai Eminescu premerge simbolic 24 Ianuarie, ziua naşterii României moderne sub alt sfânt al comuniunii româneşti, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Dar şi naşterea lui Mihai Eminescu şi Unirea Principatelor Române, adică naşterea României moderne, se înscriu ca două evenimente cruciale, de-a pururi actuale, ale căror împliniri, în vreme şi peste vreme, s’au dovedit providenţiale în dobândirea independenţei spirituale şi naţionale a României Mari.

Astfel, prin puterea harului său de poet naţional şi creştin ortodox, Mihai Eminescu este adevăratul dezrobitor al sufletelor româneşti şi făuritorul spiritual al României Mari, unită poetic în aceeaşi limbă naţională, românească, transfigurată, dela Nistru pân’ la Tisa, de geniul eminescian.

Aşadar, în încheere, cuvine-se cu adevărat ca, în fiecare an, la 15 Ianuarie, sufletele noastre, învăpăiate de dorul şi de misterul actualităţii eminesciene, să se cuminece cu harul poeziei sale, întru purificarea de taină a fiinţei noastre naţionale, şi, mai ales, întru creşterea ei spirituală după chipul şi asemănarea Sfântului nostru Mare Poet Naţional, Mihai Eminescu Românul!

 

Vă mulţumesc!

( New York, Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă,

Simpozionul Aniversar: 158 de ani dela naşterea lui ”Mihai Eminescu’)

Sâmbătă, 12 Ianuarie 2008

GEORGE ALEXE

Anunțuri