~Napoleon Săvescu: „Călătorie în Dacia, ţara zeilor“

Legendele sunt un izvor permanent de cunoaştere a vieţii şi a credinţei populare din timpuri străvechi.

O călătorie de cercetare, la faţa locului, a trecutului îndepărtat al patriei mele – măreaţa Dacie –  mi-a adus revelaţii uluitoare pe care sufletul meu însetat de adevăr şi dreptate le-a primit cu recunoştinţă şi infinită mândrie.

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Marele Zeu, zeul suprem al celor văzute şi nevăzute, şi-a îndreptat privirea atotputernică spre Pământ şi a decis că este timpul să creeze fiinţe umane care să se bucure de frumuseţile şi bogăţiile terestre. Prin respiraţia sa divină, el a creat, întîi şi-ntâi, şapte zei pe care i-a numit Zeii Genezei. Conducătorul lor era Daksha, potrivit unei vechi legende din cultura vedică. După ce a cercetat cu atenţie întregul Pământ, Daksha a găsit, în sfârşit, cel mai frumos loc unde munţi mândri, acoperiţi de zăpezi, sărută înaltul albastru al cerurilor şi îşi desfată privirea pe întinsul dealurilor blânde, pe văile şi râurile argintii ce se unesc şi formează un imens şi limpede ochi de ape. Aici şi numai aici Geneza putea să înceapă.

Daksha era exaltat şi fericit: găsise raiul pe pământ, găsise cel mai potrivit  loc pentru Oameni. Ca atare, şi-a început munca de creaţie. În timpul nopţii, a populat Locul Sfânt cu primii 10.000 de fii, fiii lui iubiţi, „aleşii lumii” (The chosen people), care vor ajunge să stăpânească lumea. În timpul zilei, cei şapte zei – zeii primordiali ai genezei – au continuat să populeze Pământul cu tot felul de animale, astfel că diversitatea lor începu să coloreze pământul şi să-i dea o viaţă trepidantă cum niciodată nu mai fusese. Lucrarea zeiască era aproape terminată. Ceea ce lipsea era miracolul prin care fiii lui urmau să se înmulţească şi să stăpânească în pace pământul. După o clipă de gândire, Daksha a găsit soluţia perpetuării infinite: a creat Femeia. Apoi, în timp, el va descoperi şi Secretul Uitat. Acum, aleşii lui Daksha erau aleşii lumii şi el i-a numit Daci

 Daksha va rămâne cunoscut în mitologia vedică (cea mai veche mitologie din lume) ca zeu al genezei şi al perpetuării infinite. Fiii lui iubiţi, Dacii, vor stăpâni Pământul.

………………………………………………………………………………………………………………………….

Cu această minunată legendă în minte, m-am hotărât să vizitez Dacia, Ţara Zeilor, acolo, la ea acasă, în inima ei, în Munţii Surya-nului ( Surya- Zeul Soarelui la vechii vedici ). M-am hotărât să merg la Sarmi-Seget-Usa (eu mă grăbesc să curg în sanscrita veche), capitala strămoşilor noştri şi a strămoşilor strămoşilor strămoşilor noştri, acei Carpato-Danubieni care au dat lumii o cultură unică, o istorie eroică şi un popor nemuritor, poporul nostru Dac.

Aşa că în 3 iunie 1998, din New York, urc la bordul companiei române de zbor TAROM şi în ziua următoare sunt pe aeroportul Bucureşti-Otopeni unde sunt întâmpinat de oameni dragi sufletului meu: Andy, fiul meu, student la Facultatea de Stomatologie din Bucureşti, prietenul meu „din botoşei”, Dan Dima, avocat, o bună prietenă, Cristina Cutuş, şi Tanţa Popescu, ziaristă cu o personalitate formidabilă, care m-a făcut de multe ori să simt ce înseamnă să ai un prieten la nevoie.

Bucureştiul, oraşul-capitală al României de azi, mi s-a părut mult schimbat în bine, curat, frumos, cu mici restaurante, cu mâncăruri gustoase (ca cel de pe Podul Ştirbei, recomandat mie de Rudy Klekner în New York), ale căror preţuri sunt cu o treime mai mici faţă de Mc Donald-ul din New York. Petrec în Bucureşti trei zile, timp în care îmi revăd rude şi prieteni.

Suntem deja un grup de patru persoane care am hotărât de mai bine de un an să ne ducem acolo, în Ţara Soarelui, la poalele Munţilor Surya-nului. Surya era Zeul Soarelui la vechii Vedici Carpato-Danubieni (strămoşii dumneavoastră şi ai mei deopotrivă). Cu ajutorul Tanţei, am închiriat o maşină, un Ford de nouă persoane, albastru la culoare şi foarte confortabil. Aşa că, pregătit din toate punctele de vedere, dar mai ales sufleteşte, în 7 iunie `98 , într-o dimineaţă frumoasă şi însorită, m-am introdus bucuros în acel Ford albastru şi…la drum.

Am început să-mi strâng tovarăşii de călătorie: primul pe care l-am luat de acasă a fost Dan Dima. Pe el îl cunosc de când aveam şapte ani şi de atunci suntem prieteni. El lucrează ca avocat pentru o firmă comercială în Bucureşti. Este înalt de 1,85 metri, blond, cu ceva fire argintii, cu ochi albaştri. Un tip robust, sportiv şi plăcut. De la Dan am plecat spre Costel Enciu, cu care am făcut armata prin anii 1964 şi cu care am rămas bun prieten. Azi, Costel este pensionar şi, având destul timp liber, s-a decis să ne însoţească. Costel este un tip liniştit, căruia îi place mult să citească tot felul de cărţi de aventuri. Are nu mai mult de 1,75metri, ceva burtică, chelie şi o mustaţă, nelipsită oricărei persoane mai puţin norocoase din punct de vedere al „podoabei capilare”. Este un tip jovial şi plăcut, cu care am petrecut multe vacanţe. El a reuşit să-şi recupereze, pe strada Orzari 15, din Bucureşti, o curte imensă cu 6-7 căsuţe naţionalizate (corect spus, furate) de fostul regim comunist, dar chiriaşii refuză să-i plătească chirie pentru că nu vor „să-l îmbogăţească pe domnu` Enciu” şi pentru că nu există nicio lege care să-i oblige să o facă! Ciudată guvernare mai are şi această ţară! (Trebuie să specific, pentru cine nu ştie, că şi în America un chiriaş poate locui luni şi luni de zile fără să plătească nimic proprietarului, iar acesta, proprietarul, este obligat să-i dea, în tot acest timp, apa, căldura şi lumina, gratuit). Am plecat cu Dan şi cu Costel spre Munţii Orăştiei, în marea aventură de explorare a preistoriei noastre. Costel, ca de obicei, s-a mişcat mai încet şi, până să reuşesc să-l scot pe el afară, până să vină şi Dan…

– Eu mă mişc încet?, se arată Costel intrigat. În cinci minute am fost gata…n-a durat mai mult de cinci minute. Cu siguranţă!

Între timp, Dan a avut o idee bună, după ce, în fugă, a încărcat în maşină o butelie.

– Hai să o luăm mai spre vest, drumul este mai bun şi pot să las şi eu butelia asta la Cheia, unde-i fata mea în vacanţă la bunici.

În mod normal, după cum stabilisem în ajunul plecării, noi trebuia s-o luăm spre Piteşti, Râmnicu Vâlcea, Sibiu şi, lângă Alba Iulia, să ne întoarcem spre vest, ca să ajungem la Orăştie.

După ce am trecut de Otopeni, de Baloteşti şi de Săftica, ne-am oprit într-un loc anume şi am luat piersici şi pepeni ale căror gust şi aromă numai în ţara natală le poţi savura.

Veseli  şi încrezători, ne continuăm drumul. Priveliştea spre Cheia, trebuie să recunosc, este neasemuită. Şoseaua este proaspăt asfaltată iar pomii şi verdeaţa care acoperă dealurile îţi insuflă un sentiment de linişte. Spre nemulţumirea lui Dan, am trecut prea repede prin Cheia, am lăsat, totuşi, butelia la socrii acestuia şi ne-am reluat drumul spre vest.

Pe la ora 6 după-amiază am ajuns în Orăştie, oraş micuţ şi curat, puţin ciudat construit, cu case şi locuri a căror vechime se pierde undeva departe în timp. Am găsit cu uşurinţă hotelul (neexistând decât două) indicat de prietenul Tudor Panţîru,  judecător la Curtea Europeană de la Strasbourg.

Pe Tudor l-am întâlnit prima oară în New York, prin anul 1991, când a fost numit ambasador al noii republici Moldova la Naţiunile Unite. El a fost, este şi va rămâne un român mai bun decât mulţi alţii care s-au născut pe teritoriul actual al României. Tudor are cam 1,85 metri înălţime, este brunet, are o frunte lată, nişte ochi căprui care emană hotărâre, ochi ascunşi în spatele unor ochelari fumurii. Este un om pe cuvântul căruia te poţi bizui, un prieten adevărat, un om corect şi care, în ciuda seriozităţii aparente, este o persoană cu foarte mult umor. Fiind buni prieteni, l-am „îndoctrinat” la New York cu adevărata istorie a poporului nostru şi mă mândresc să recunosc că Tudor s-a dovedit deosebit de receptiv. Cu el discutam până noaptea târziu despre preistoria poporului nostru, acolo, la New York, iar când am început să fac publică această fascinantă istorie, el a fost unul dintre primii mei cititori şi critici. Deşi el a plecat la Strasbourg, am continuat să ţinem legătura. L-am vizitat în Moldova, în urmă cu un an, şi atunci am decis de comun acord să petrecem împreună această vacanţă. El urmează să sosească de la Chişinău, cu Andrei Vartic.

Noi ceilalţi, sosind primii, am hotărât să plecăm „în recunoaştere”. Spre bucuria noastră, am găsit un restaurant, „Şura”, cu mâncăruri româneşti excelent gătite, la preţuri mai mult decât convenabile. Am prins între timp şi o mică ploaie, care a făcut ca aerul sa fie şi mai curat.

Seara târziu, la Orăştie, au sosit Tudor, Andrei Vartic cu nepotul Ruslan şi colonelul Niculae Mereuţă. Devenisem o adevărată echipă care urma să plece la drum în dimineaţa următoare.

Pe Andrei îl cunosc din toamna lui 1997, când m-am dus la Chişinău să-l vizitez pe Tudor. Cu acest prilej, am văzut comuna Ivancea unde s-a născut bunica din partea tatălui meu. Andrei are în jur de patruzeci şi…de ani, 1,75 metri înălţime, un corp subţire şi atletic, o barbă neagră şi un păr lung, uneori strâns la spate. Este de o inteligenţă ieşită din comun; de profesie e fizician spectrofotometrist. Mai mult, e şi un bun orator, îndrăgostit de daci şi de istoria acestora. A scris multe cărţi despre civilizaţia dacă. Voi aminti numai câteva din ele: „Magistralele tehnologice ale dacilor”, „Fierul, timpul, dacii”, „Ospeţele nemuririi” , pe care, dacă ai şansa să le citeşti, descoperi o parte din trecutul fascinant al poporului nostru dacic, nemaiîntâlnit la niciun alt popor european. Înţelegi astfel adevărul despre civilizaţia dacică, centru al civilizaţiei preistorice europene. Andrei a înfiinţat în Basarabia „Institutul Civilizaţiei Dacice”.

Pe colonelul Niculae Mereuţă îl întâlnesc acum pentru prima dată, dar auzisem despre el de la Tudor. Mereuţă a fost şeful corpului de pază al preşedintelui Snegur. Niculae este puţin mai înalt decât Andrei, mai îndesat şi mult mai voinic. Un tip simpatic şi vesel care ne-a făcut excursia plăcută.

La New York auzisem că a merge prin România înseamnă a te expune la tot felul de riscuri, în primul rând la banditisme, înşelătorii, escrocherii şi alte lucruri neplăcute. Cum nu mai călătorisem prin România de mulţi, mulţi ani, am fost puţin îngrijorat, ca, de altfel, şi unii dintre prietenii mei, aşa că am căutat să ne însoţim cu oameni potriviţi, în caz de nevoie. Am fost însă prost informaţi, pentru că românii întâlniţi au dat dovadă de o cinste şi de o corectitudine pe care greu le găseşti azi în lume.

Seara am mers cu toţii la restaurantul „Şura”, unde ne-am continuat discuţiile despre preistoria României, despre istoria dacilor. A fost o seară plăcută şi am început să ne cunoaştem mai bine, să schimbăm informaţii, să ne definitivăm planurile de viitor.
Intregul volum se poate citi aici -NAPOLEON SĂVESCU – „Călătorie în Dacia, Ţara Zeilor”
NAPOLEON SAVESCU