■ Cezar Adonis Mihalache

ARVUNA FONDURILOR EUROPENE

Din România s-a furat masiv. Şi totuşi, marele jaf abia acum urmează. Nu se mai taie din trupul ţării, pentru ca nu mai sunt resurse, în schimb va începe marea bătălie pe banii care ar trebui, teoretic, să ne scoată din starea de umilinţă materială în care am ajuns.

De data aceasta, marea bătălie se va pentru banii Europei, iar fleicile se vor împărţi între clicile structurate regional şi local. Pentru că banii care vin dinspre UE reprezintă o ispită uriaşă, iar felul furăciunii se va vedea în felul de selectare al zonelor care vor benefica de fondurile din Programul de Dezvoltare Regională.

Evident, banii se vor îndrepta spre urbele ocârmuite de reprezentanţii următorului partid de guvernare. Formaţiune sau alianţă, acesta va trece ca prioritate în programul său anumite oraşe. Nu contează că, raportat la restul ţării, acestea ar putea fi suficient de dezvoltate, foamea de clică va trebui stăvilită. Dar foarte mulţi bani vor ajunge în zonele cu adevărat sărace. Acolo de unde, lipsurile fiind atât de mari, furtul din banii destinaţi dezvolării nu se va observa. Desigur, nu va fi un furt făţiş, ci unul de tip şperţar, al comisionului obţinut şi împărţit de fimele alese să rezolve problemele locale.

De altfel, tocmai acesta este motivul pentru care nume sonore ale uninominalului au ales să candideze în numele unor nefericite localităţi. În faţa programelor europene vizând dezvoltarea regională, valoarea politică a „centrului” a devenit aproape nulă, iar coordonarea hoţiei în teritoriu se va face chiar de la faţa locului. Lucrurile sunt cât se poate de simple… Marile oraşe nu vor putea prelua prea multe fonduri. În schimb, localităţi precum Mizilul, Urlaţii sau Afumaţii sunt candidate ideale. Şi au argumentele necesare pentru a solicita câţi mai mulţi bani. Iar unde sunt banii…

În acest an, confetile se vor arunca, nu peste marile oraşe, ci în localităţi în care oamenii nici nu au văzut prea bine sloganurile politice. Bennerele şi toate artificiile vor lumina oraşe în care până şi furnizarea simplelor utilităţi este pusă adesea sub semnul întrebării. Totul va dura însă doar cât o străfulgerare. Căci, după alocarea banilor şi zecuirea lor politică, se vor vedea şi „realizările”, cel mai probabil câteva limbi de asfalt şi parcuri extravangante în mijlocul unor sate dărăpănate.

Iar marele loz nu se va fi tras doar în punga şmenarilor politici. Un important câştigător s-ar putea dovedi radicalii maghiarii. Pentru că, având un lider în fruntea ministerului care va aloca banii, este cât se poate de evident unde se vor îndepărta o parte din fonduri.

De altfel, acesta este şi motivul pentru care în ultima vreme UDMR şi-a mai temperat din vocifărările autonomiste. În opţiunea liderilor, felierea ţării şi decuparea autonomiei nu mai trebuie să se facă în mod obligatoriu pe seama portavocelor cu jigniri şu huliri la adresa populaţiei majoritare. Ea poate veni de la sine atunci când există bani. La graniţele ţării aşteaptă două autostrade ungureşti, gata să se înfigă în trupul ţării. Iar socotelile iredentiştilor sunt simple: oamenii vor merge pe mâna acelora care au făcut ceva. În suma pe care o va aloca ministrul Borbely spre ţinutul secuiesc şi alte câteva importatante regiuni din Ardeal va sta de fapt noul manifestul autonomist. Sub pretextul alocării banilor către „oraşe cu perspective de dezvoltare”, jumătate din banii uniunii se vor îndrepta spre polii regionali şi oraşe mai mici, iar în lipsa unor criterii publice de alocare a fondurilor, este evident cum va gestiona un ministru, lider al UDMR-ului, aceşti bani.

Maghiarii au ştiut unde să-şi implanteze oamenii de acţiune, iar existenţa unui întreg eşalon de secretari de stat în ministerle vizate de banii Europei trasează tocmai acea linie de demarcaţie pe care politicenii români se fac că nu o văd.

Din păcate acesta este tristul adevăr. Ţara fost vândută pe bucăţi, iar noi, simplii cetăţeni, am ajuns prizonierii dreptului nostru la o viaţă normală. Pentru dreptul de a mânca roadele pământurilor noastre plătim o taxă jucătorilor străini care ne controlează piaţa agro-industrială. Pentru dreptul de folosi benzina produsă din petrolul naţional, fie el şi slab calitativ, plătim arvună altor jucători străini. Pentru dreptul a de a ne lumina casele cu lumina produsă de turbinele învârtite de apele noastre, plătim de asemenea altor „actori” străini.

Suntem furaţi de băncile care au înghiţit tot ceea ce era româneasc, iar acum ne bat la uşă firme recuperatoare, bineînţeles venite tot de afară.

Iar perspectiva este la fel de sumbră. Banii europeni pentru care românii au făcut atâtea sacrificii vor acum alocaţi tot de nişte clici, urmând a folosiţi, în mare parte, tot în scopuri anti-româneşti.

________________

CANDIDAT LA PREZIDENŢIALE

Umflaţi de procentele de la locale, social-democraţii se gândesc deja la… alegerile prezidenţiale. Şi îşi caută un candidat. Iar lucrurile ar fi poate cât se poate de fireşti. Numai că partidul anunţă cu surle şi trâmbiţe pregătirea unui candidat pentru anul 2009, deşi există tot mai multe semnale că Traian Băsescu va forţa alegerile prezidenţiale chiar în acest printr-o demisie „strategică”.

Pentru Traian Băsescu, anul 2009 s-ar putea să vină prea târziu pentru a mai reuşi să obţină un mandat. Erodarea credibilităţii sale este atât de rapidă încât încercarea de a forţa alegerile prezidenţiale cât timp se mai bucură de un oarecare suport electoral are o logică evidentă. De fapt, în cazul său, lucrurile se tranşează între a alege să mai fie preşedinte pentru cele câteva luni rămase din actualul mandat, privind cum şansele sale scad vertiginos, sau a încerca să obţine un alt mandat înaintea sorocului firesc. În schimb, la nivelul social-democraţilor, lucruile sunt strâmbe încă din formularea strategiei. Lipsa unei logici îşi face din nou simţită prezenţa iar PSD ar putea rata agăţarea unor procente datorate, nu frumuseţii sale bruşte, ci urâţeniei a tot ce înseamnă şi se asociază cu partidul prezidenţial şi de care oamenii s-au săturat.

Astfel, PSD vrea să pregătească alegerile prezidenţiale din 2009, ignorând, orice anticipare strategică minimă. Formaţiunea pare să-şi fi atins maximul posibil pentru acest an, fiind prosibil ca tocmai baroniada câştigătoare în locale (cea care a şi dat zvâcnirea care a scos formaţiunea din letargie) să fi orbit ochii strategilor. Pentru că, tot ceea ce nu mai atinge sfera de interes imediat a baronilor iese din zona de acţiunea a clicilor de partid. Iar social-democraţii nu pierd doar din lipsa capacităţii de a emite strategii, ci şi prin vehicularea aceloraşi personaje tocmai când suflul schimbării (care a făcut posbilă rocada de culoare la nivel local) impune revizuirea chiar şi a ceea ce pare de neclintit.

Din nou, Ion Iliescu a fost acela care a ieşit la rampă pentru a anunţa următoarea „ţintă” a social-democraţilor. Funcţia de preşedinte al României, find vizate însă alegerile prezidenţiale din 2009. Şi pe care formaţiunea le-ar câştiga, în mod cert, indiferent de candidatul aruncat în luptă. Pentru că gradul de saturaţie va atinge la acel moment un maxim istoric care îl va arunca pe Traian Băsescu, şi tot ceea ce reprezintă el, pe tuşă. Numai că dacă alegerile vor avea loc şi cu doar şase luni mai devreme lucrurile ar putea sta cu totul altfel. Pe acest lucru se bazează Traian Băsescu. Or, dacă în 2009, PSD-ul ar prinde funcţia de preşedinte cu oricare dintre nominalizaţii săi, în eventualitatea unor anticipate lucrurile ar lucra în defavoarea partidului. Pentru că numele unor candidaţi precum Năstase, Geoană şi chiar Cristian Diaconescu sunt cele care încă ştirbesc din aşteptările alegătorilor (primul din cauza aroganţei pe care încă nu a reuşit săşi-o mascheze, al doilea din incompetenţa care i s-a aşezat de gât ca o etichetă, iar ultimul din recentul status de perdant).

_________________

IPOCRIZIA SISIFULUI DE BRUXELLES

A fost una dintre cele mai dure bătălii politice. Selecţia „riguroasă”, punga groasă şi impertineţa prezentată în frânturi de limbaj cu accente aparent străine au fost punctele care i-au scos în faţă. Pe ici-colo a mai contat şi charisma, dar lozul cel mare a fost tras într-un aranjament evident. Apoi au plecat să ne reprezinte…

Nu au făcut prea mult spectacol. De fapt, obişnuiţi cu dulcele trai de parlamentar mioritic, au stat mai mult prin cotloanele Bruxelles-ului. Dar, acum s-au săturat. S-au săturat să fie ignoraţi, s-au săturat să nu mai fie în faţa camerelor de luat vederi chiar dacă nu au nici un proiect legislativ vibil, s-au săturat să fie parlamentari europeni. Singuri într-o lume pentru care le vor mai trebui multe mandate să o înţeleagă. O lume în care discursurile patetice, vorbele în van şi agitaţia cu impresie de măscărici politic nu contează.

De aceea, vor acasă. Acolo unde simplul om se holbează la ei precum Opincă la Vlădică. Acolo unde reporterii stau după cheful lor de a acorda două-trei vorbe naţiunii. Acolo unde sunt cu adevărat PARLAMENTARI şi nu nişte personaje ce lucrează în anonimatul legiferării la binele celor mulţi.

Vor acasă. Vor să se întoarcă, iar motivele sunt nenumărate. Într-un fel, au fost traşi pe sfoară. Au crezut că vor face averi, dar s-au trezit că ulciorul dus la poarta Europei s-a spart mai repede decât cel de acasă. Nu a trecut nici o jumătate de an şi s-au săturat. Efortul i-a epuizat, mai ales financiar şi au nevoie de un mandat de parlamentar mioritic pentru a-şi trage sufletul în fotoliile confortabile în vreme ce lefurile se adună în conturile lor de aleşi. Crezând probabil că şi la Bruxelles politica se face în taraba veşnică a unei vacanţe de tabăra, europarlamentarii noştri s-au agitat să prindă un post destul de scump plătit. Acum vor ca totul să se termine cât mai grabnic. Mai ales că alegerile parlamentare bat la uşă şi trebuie să-şi pregătească noul culcuş.

De aceea, mulţi dintre parlamentarii noştri au trecut peste ruşinea obrazului de a se întoarce acasă cu coada între picioare şi au decis să revină în Parlamentul Naţional. Mai mult sau mai puţin voalat, şi-au făcut publice intenţiile, tatonând gradul de acceptare al electoratului. Şi au aflat că s-ar putea să le meargă. Ce moralitate? Oricum nu îi interesează ce lasă în urmă, nu îi interesează pata de ruşine pe care o aruncă pe obrazul ţării.

Ei trebuie să-şi schimbe „protocolul”. Pentru că la Bruxelles au dat greş. Nu s-au ales cu trufandalele visate şi au multe de recuperat. Pe plan financiar, pe planul maimuţărelii politice dâmboviţene. De aceea, cu o mentalitate de căpşunari, au decis că pot părăsi înaltul for european când le crapă lor buza de dor (de mălai). Iar grija ţării, a reprezentării ei, poate să cadă pe umerii altora. Desigur, nu toţi europarlamentarii României vor să o şteargă în confortul de casă. Cei trei reprezentaţi ai maghiarimii nu suflă o vorbă, ba, după activitatea pe care o desfăşoară la Bruxelles, înjunghind România ori de câte ori au cuvântul, par chiar în al noulea cer.

Astfel, pe mâna unor parlamentari egoişti am putea ajunge ca România să fie reprezentată la Bruxelles de cei trei maghiari şi, eventual, de următorii de pe listele de la alegerile pentru europarlamentare. Poate că aceasta a fost şi înţelegerea, lunile rămase din mandatul actual de europarlamentar fiind numai bune pentru a permite europarlamentarilor maghiari să tragă cortina peste fiinţa românească. Mai ales că până se vor dezmetici înlocuitorii ce vor să părăsească acum înaltul for european ce au de făcut se va încheia mandatul, iar maghiarii ar putea să-şi tragă lozul autonomiei.

Este adevărat, la Bruxelles chiar se munceşte. Dar se muncea şi înainte de a ajunge ai noştri pe acolo, de aceea aerul lor deranjat de munca de sisif la care au fost puşi este de o ipocrizie mizerabilă.

Parlamentarul nostru se întoarce în ţară cu bagajul unui sisif autohton ce a tras pe colinele Bruxelles-ului o vară cât pentru un mandat. În fapt sunt doar o varză. Fie ea şi de Bruxelles. Adică, cu capul mai mic ca o nucă. Şi totuşi, cum îşi închipuie aceşti LAŞI ce îşi caută acum un loc călduţ în Parlamentul României că vor mai fi aleşi de către cetăţeni când ei au dat bir cu fugiţi?

_________________

PUHOIUL POLITRUC

De ar fi fost război şi nu s-ar fi mobilizat aşa… „Rezerva” ţării s-a pus în mişcare, iar puhoiul politic a luat cu asalt meterezele. Dar nu zidurile care stau între noi şi restul Europei, nu ruinele ori mormanele de gunoi care se ridică precum niştre străjeri ai Luciferului între normalitatea europeană şi mitocănia, improvizaţia ori fetismul care se impune drept caracteristică fundamentală când vine vorba de nivelul nostru de viaţă. „Oastea” a luat cu asalt rampele spre standardul propriu de confort, clădit pe umerii celorlalţi.

Dacă ar fi sunat goarna, nici măcar cu arcanul nu am fi strâns atâţia. Dar ispita afacerilor de dincolo de falsul politic folosit pe post de cortină publică a fost prea mare. Iar numărul pretendenţilor a atins, la prima vedere, cote impresionabile. Peste 360 000 de „candidanţi” din toata tara şi-au umflat muşchii în încercarea de a convinge electoratul să le dea votul. Desigur, pentru unele posturi, bătălia s-a dat din greu. În unele locuri chiar, competiţia pentru primării s-a aseamănat cu bătăia pe locurile de la facultate din anii vechiului regim (recordul fiind deţinut de lupta pentru Capitală, cu 20 de candidaţi pentru un singur loc!). Dar, lucrurile s-au echilibrat de la sine, în special graţie competiţiei pentru posturile de consilieri locali, unde înţelegerea şi trocul politic s-au văzut cel mai bine, în general numărul de candidaţi intraţi în luptă suprapunându-se cu numărul de locuri.

De aceea, dacă la prima vedere pare că România a atins pragul maturităţii politice, în fapt numărul „uriaş” de candidaţi pentru fleicile politice nu reflectă nici pe departe creşterea nivelului de democraţie. Pentru că, deşi este un drept garantat de Constituţie, depunerea şi finalizarea unei candidaturi rămâne apanajul acelora dispuşi să facă trocuri şi concesii care îi vor urmări pe tot restul vieţii politice. Astfel, „viitura electorală” (prezentată de analiştii societăţii civile ca dovadă a nivelului de democratizare României) reprezintă, în realitate, doar apa sălcie din troaca de 18 ani în care îşi înmoaie râturile poftitoare aceaşi „emanaţi” retrograzi.

Pentru cetăţeanul de rând, a candida rămâne, dacă reuşeste să depăşeasă pragul de lehamite indus de analiştii politici pentru a asigura gardurile protectoare ale celor „aleşi (de ei înşişi), o iluzie. România mai are mulţi ani de parcurs până când alegerile electorale vor deveni cu adevărat o exprimare a dreptului nu numai de a vota, ci şi de a candida fără a fi nevoit să faci anumite concesii. Schimbarea adusă de primele alegeri are doar o singură faţadă: creşterea nivelului de influenţă a celor aleşi. Pentru că influenţa preşedinţilor de consilii judeţene, aceşti adevăraţi baroni locali, va creste enorm în urma alegerilor locale. Aceştia vor avea un cuvânt de spus în alocarea fondurilor europene, iar de jocul lor vor depinde felul în care se vor împărţi noile sfere de influenţă. Nu central-locale, ci local-teritoariale.

______________

CINE NE ASCULTĂ?!

Situaţia pare scăpată de sub control… Urmaşa defunctei companii „ochiul şi timpanul”, acest SRI cu tente de srl (ori, mai de grabă, SRL cu impresii sereiste), s-a transformat în ultimii ani într-o evidentă multifuncţională (audio-video!) aflată în serviciul a fel şi fel de terţi. A scos pe taraba unor interese suspect de comerciale tot acest talcioc al monopolului microfoniei în domeniu, mezând practic însăşi problemele de securitate şi apărare naţională pe diplomatele a fel şi de clici.

Clici ori „grupuri asociate în vederea…”, în fapt asociaţii cu interese pur individuale, mascate în argoul unei prese cvasimanipulate în marota asa-ziselor grupuri de interese, dar al căror scop este în fapt (a)servirea unor grupări extrem de selective. Astfel, o „nefericită” portiţă uitată chipurile în legea-i de funcţionare (ori legile?, că mangafaua şi-a strecurat şopârlele şi prin alte texte!) a permis SRI-ului să facă trotuarul (la montat sârme şi căşti, desigur!) pentru orice astfel de „grup”. Sau clică. Sau instituţie publică (să rimeze, nu de alta). Încet-încet, dintr-un Big-Brother ursuz şi înfumurat, impricinata s-a transformat într-o adevărată multifuncţională (de o „largă-largheţe”!) audio-vizuală, compania (de casă) de înregistrări profesioniste SRI-srl devenind doar un s(l)oi de plastinină. Un gel în care îşi înfig trompele (ca pompele!) muştele informative ce bâzâie în avanspostul spionilor dichisiţi în agenţi de influenţă ce atacă zona atât de primitoare a economiei ori mascaţi în gonaci politruci gata să se înfrupte din dosarele cu ţintă de necrolog al unor personaje politice (sau, după caz, de necrolog civic în cazul unor jurnalişti, sindicalişti sau gură-cască reacţionari). O priză cu bandă largă (IT!) în care îşi pot băga ştecherele (uneori cu picioarele) toţi cei ce cotizează. Financiar sau politico-dosarial…

Şi este tragic… Pentru că acest transfer (imoral, dar legal prin ilegalitatea unor frânturi de lege) al dreptului de „copy-right” dinspre SRI spre diverse srl-uri (ori, Doamne fereşte!, LTD-uri şi Gmbh-uri), pentru plata ratelor la uriaşele împrumuturi contractate pentru achiziţii de tehnică specială, ori spre anumite instituţii publice (căci, odată spurcat la marmelada dosarelor, este greu să te mai speli la gură), a ridicat riscul de intruziune a fel şi fel de căpuşe în trupul ţării. Pericolele trec pe lângă noi şi, culmea cinismului, „compania” este ultima care află! Atacurile la fundamentele ţării s-au înmulţit, scoţându-şi lăstarii venetici chiar în inima ţării, iar „compania” are alte griji, mai puţin să ne avertizeze. Iar exemplele pot continua…

Desigur, scuza „srl-ului” ar fi aceea că nu a făcut altceva decât să uziteze (legal) portiţa lăsată de leguitor. O portiţă care pare a fi fost aşezată acolo, de fapt, doar ca un bol zemos din care Unchiul Sam urma să-şi ia porţia de cereale (să se facă mare!) în fiecare dimineaţă. Căci, acceptarea prezenţei trupelor americane în bazele româneşti a inclus practic acceptarea de a-i fi violată SRI-ului virginitatea în domeniu audio-vizual (de spectru special!). Pentru că ar fi fost de-a dreptul deplasat (să nu spunem imposibil) ca Unchiul Sam să ceară SRI-ului să se ocupe de intercepterile de care va avea nevoie (de) pe teritoriul ţării noastre. Aşa s-a „scăpat” portiţa ce-i permite SRI-ului să dea dezlegare la înfruptarea audio-vizuală (tot aia „specială”!) printr-un soi de delegare de competenţe (şi ce competenţe!).

Or, de toate acestea nu ar fi putut să nu profite şi gura flămândă a lupului pus paznic la turma naţională! Acest sere(i)list megapotent (potent în business, căci la nivel info-documentar prin pânza ţesută în jurul ţării e de-a dreptul frigid). Dar e de al nostru, mioritic, nu?!

______________

STÂRPITURA

Şobolanul?! Se strecoară, dă-l dracului! Vine pe canalizare, îţi roade uşa pe la praguri şi îţi intră în casă. Drept în patul copilui. Şi chiar de e al naibii de scârbos, are şi partea lui de sfinţenie. Că aşa e omul. Ce unii stârpesc, alţii venerează. Aşa şi şobolanul… Ce boli?! Care ciumă?! Pentru unii e sfânt şi basta. Prea sfânt, chiar…

Dar ăl nostru, al naibii dacă are pic de sfinţenie… O fi el inteligent, că ştie să se ferească de alte lighioane, dar roade ca orice pocitanie. Şobolan, am zis? Daaa, dar nu ăla de ăl ştiţi dumneavoastră. Ci ăstălalt. Ăl politic… Ăsta chiar roade tot ce prinde. Îţi sfâşie pielea şi îţi ia carnea de pe tine. Ăla de îl ştiţi dumneavoastră, face asta mai mult de foame. Deh’, trebuie să trăiască şi el. Ce dacă e scârbos. Îşi are locul lui pe pământ. Dar ăsta politic, roade mai abitir când e mai sătul. Atunci să te ţii. Prăpăd, nu alta. Că nu-i mai scapă nimic.

Face pe şoricelul rozaliu, îţi intră la suflet şi, odată, hârrrşt! Se umflă de nu-l mai recunoaşte nici măsa şi dăi la ros. Ciolane cât cuprinde, dar mai ales carne fragedă. Şi n-ai cum să-l stârpeşti. Doar să îi iei bucatele din cale. Să le piteşti, dar, vorba e, unde piteşti o ţară întreagă? E drept, unii s-au dus nenică, hât, departe. Doar să scape de pelagra asta rozătoare. Dar ce, le-a fost mai bine? Că nu a trecut multă vreme şi şobolanii după ei. Că îi simţeau rotofei pe la şolduri, nu uscaţi precum „prada” din ţară.

Şi au ros şi acolo de nu au mai putut. Dar s-au oprit?!Nuuu!!! Dă-i înainte cu clănţănitul ăla sinistru din boturile lor mustăcioase. Dăi la gioale unuia şi altuia, înfaşcă de ceafă fleicile mai zdravăne, ce să mai, ospăţ pe măsură!

Că ăsta pare să ne fie destinul… Să fim suduiţi tot timpul. Căci, după ce că ne-am dus cu picioarele nespălate prin casele altora, am mai tras după noi şi ciuma asta lacomă. Şcârboşeniile astea cu patru labe şi pântecele cât un lighean că bagă în ei până crapă. Ne-am dus de i-am nenorocit şi pe alţii, dându-le infecţia asta putredă. Şi de care n-or să mai scape ei prea lesne. Că aşa e creatura asta: unde îi e cald şi bine, acolo trage

Şobolanul?! E dat dracului, ce să mai! Se strecoară prin canalizare, îţi roade uşa pe la praguri şi îţi intră în casă. Drept în patul copilului…

2300

______________

ŞARADA REGELUI BUFON

Ce trist, ce frustrant, ce umilitor… Mult prea devreme, hazul începu a se destrăma. Iar magia, frumoasa pânjă ce prinsese în mrejele ei milioane şi milioane de suflete, se risipea de acum cu fiece adiere. Cu fiecare dezamăgire pe care norodul lui, care ar fi trecut şi munţii să-i vadă bâlciurile „regale”, o trăia. Dezamăgirea de a-l vedea aşa cum era în realitate: singur, trist şi obosit.

Mult prea devreme, Cetatea părea dornică a-l da uitării. Puţini mai râdeau la calamburile lui alambicate şi tot mai puţini erau aceia care păreau dispuşi a-i mai gusta, fie şi din eleganţă, şaradele. Ghiduşii răutăcioase, cusute de-a valma la gura duşmanilor şi prietenilor şi care, nenorocire!, nu mai distrau ca altădată norodul. El, regele-bufon, îşi pierduse îndemânarea. Cetatea nu se mai înveselea la trecerea lui, norodul nu se mai înghesuia să-l admire cu aceea inocentă preţuire. Vraja se rupea pe nevăzute… Doar îşi dezamăgise poporul, or clipa în care acesta urma a-l alunga pentru todeauna din locul pe care i-l dăruise cu atâta încredere în sufletul trădat de atât de multe vorbe meşterite, era tot mai aproape.

Norodul avusese încredere în laudele lui… I-a fost alături când, ţipând din gură de şarpe, părea a lupta cu nenumăratele mori de vânt. I-a fost alături şi în clipa în care acele mori au început a-i ştirbi „aura”. Dar totul s-a terminat în clipa în care s-a transformat la rându-i într-o banală moară de vânt. Atât de trist, atât de frustrant, atât de umilitor…

Ar fi avut puterea să oprească toată nerozia ce se abătuse asupra ţării sale. Era obligat, mai ales că, în bună parte, mizeria revărsată asupra neamului său i se datora, iară Cetatea nu ar fi început să se năruie sub cizmele venticilor de nu ar fi pus şi el umărul. Căci, tot ceea ce părea la început o simplă şaradă s-a transformat într-o oribilă grimasă la adresa propriului popor. Mulţi au crezut în el şi nu s-au alarmat când, precum predecesorii, a început să-şi transforme ocârmuirea într-o cacealma. Cu toţii aşteptau dovedirea adevăraţilor „blufori”, dar, şi de astă dată, cel tras pe sfoară era poporul. Iar acesta nu putea ierta o asemenea trădare.

De aceea, penibilă strădania sa de a „înviora” masele. Jalnică închpuirea că răul mai putea fi îndreptat cu atâta uşurinţă. Oare chiar atât de netod să-şi închipuie a fi poporul? Aplecarea frunţii în faţa veneticilor, chiar de o regreta amarnic, ca proprie neputinţă, schimbase definitiv lucrurile. Şi nimic nu mai putea fi ca înainte. Nici strângerile de mâini, nici băile de mulţime.

Norodul nu se mai agita dară atât de fremător la trecerile sale. Şi nici nu mai era la fel de distrat de glumele aruncate printre grimasele tot mai stângace. Iar el ştia acest lucru. Şi chiar dacă încerca să recâştige încrederea pierdută, coborând din nou cu giumbulştiucurile în stradă, totul era în zadar.

Regele-bufon nu mai avea pe cine să distreze.

______________

ANTI-ROMÂNIA

Autorităţile s-au angajat ca mai marii lumii să nu fie deranjaţi la summit-ul Nato. Nici de „anarhişti”, nici de cârcotaşi, nici de bocitoarele antiglobalizare. Iar pentru acesta vor paraliza un oraş întreg, blocând artere întregi de circulaţie. Dacă va fi nevoie îi va paraliza şi pe demonstraţii anti-sistem. De data aceasta cu gaze lacrimogene. Important este ca totul să meargă şnur. După? După se va da cu apă şi detergent, se va mătura şi va fi ca înainte. Acelaşi oraş cenuşiu.

Autorităţile au fost de o eficienţă remarcabilă. Au confiscat nişte broşuri şi câteva suluri cu afişe antiglobalizare. Victime au fost şase cetăţeni germani, vizualiţi de eficientul sistem brother ca posibili anarhişti. O acţiune miliţienească impusă de faptul că autorităţile nu vor ca bucureştenii să fie cuprinşi carecumva de vreo febră a exprimării nemulţumirii împotriva alianţei Nato ori a procesului de globalizare. De fapt, o exprimare a nemulţumirii că oraşul lor va arăta ca sub asediu. A nemulţumirii că nu vor mai putea circula pe străzile lor. A nemulţumirii că vor trebui să se înghesuie precum vitele în drumurile-ţarc desemate de către autorităţi.

Şi poate că gestul ar fi fost de înţeles dacă aceleaşi autorităţi s-ar fi dovedit la fel de vigilente şi în cazul acelora care vor să folosească summit-ul Nato pentru a-şi face promova propriile „,manifeste”. De data aceasta nu îndreptate împotriva alianţei Nato sau a conceptului de mondializare, ci împotriva Statului Român. Îndreptate împotriva fiinţei naţionale pentru că adevăraţii anarhişti pe care ar trebui să-i supravegheze serviciile secrete sunt iredentiştiui maghiari. Care vor înmâna „soluţia” lor de autonomie a ţinutului Secuiesc într-un mod oficial fiecărui participant la summit. Astfel, deşi maghiarimea revizionistă nu-şi ascunde intenţia de a folosi summit-ul pentru a-şi promova acţiunile secesioniste, autorităţile nu au lansat nici măcar un semnal de avertisment la acedresa acestora. Şi neîndoielnic, aceste materiale vor ajunge în mapele participanţilor la summit. Pentru că, neinstigând împotriva Nato sau a globalizării, autorităţile nu vor interveni. Deşi acolo ar fi trebuit să-şi dovedească vigilenţa.

Iar acţiunile au început din timp, semnalul fiind dat chiar de preşedintele UDMR, Marko Bela. Acesta a susţinut la Institutul Maghiar din Paris o prelegere în care s-a referit la autonomia teritorială a secuimii. De ce la Paris? Simplu. Pentru că Franţa se anunţă “vedeta” acestui summit, un participant ce pare decis să se erijeze într-un moderator al întregului summit. La Paris, Marko Bela a vorbit despre maghiarii din Transilvania, subliniind că soluţia pentru etnicii din ţinutul Secuiesc este reprezentată doar de autonomia teritorială. Or, nu este greu de intuit despre ce va vorbi, fie şi pe holurile summit-ului acelaşi Marko Bela la Bucureşti…

Liderii maghiarimii îşi afişează mesajele anti-româneşti la vedere. Dar autorităţile nu-i taxează. Pentru că ele sunt pregătite să-i ia la întrebări pe românii care vor manifesta “antisistem” în preajma locului de desfăşlurare a summit-ului.

______________

CÂND NE VOM MOBILIZA?

Din nou guvernanţii s-au făcut că nu văd, nu aud… Din nou serviciile secrete şi-au băgat capul între urechile clăpăuge şi şi-au pus fermoar la gură. Din nou clasa politică a tăcut mâlc. Şi cum altfel când aceasta nu ştie decât să ocărească ori să-şi numere procentele, dar nu să analizeze un context social. Astfel, ameninţările lui Marko Bela au rămas fără ecou. Nimeni nu s-a grăbit să le condamne deşi era vorba de un personaj care vorbea oficial în numele europarlamentarilor pe care etnia vrea să-i trimită în Parlamentul European.

Incitarea la o „nouă descălecare” făcută de Marko Bela cu ocazia lansării candidaţilor UDMR la alegerile europarlamentare nu a stârnit nici un fel de emoţie autorităţilor. Guvernul a rămas impasibil (şi cum altfel când în fruntea sa se află un personaj care, pentru un pumn de orgolii rănite şi un sac de frustări şi impotenţe politice, s-a vândut hoardei „descăletoare”), Preşidenţia a mimat un soi de iritare, iar Parchetul s-a arătat mai preocupat de bârfele politice ale momentului. Până şi clasa politică a evitat să facă vreun comentariu, preferând, cu mici excepţii, să nu intre în dezbaterea acestei situaţii aberante. Atâta tăcere încât nu poţi să nu te întrebi: oare câţi s-au lăsat vânduţi, mituiţi, atinşi de lepra iredentistă?

În acest fel, ameninţările lui Marko Bela s-au lăsat peste societatea românească precum o pojghiţă. O pojghiţă care, în scurt timp, se va transforma într-o adevărată crustă de ură şi incitare la neorevizionism. Şi pe care, în clipa în care ne vom trezi, ne va fi probabil imposbil să o mai lepădăm. Căci, din nenorocire şi nu doar pentru aceia care preferă să-şi doarmă somnul nepăsării în loc să vegheze la binele unei naţiuni, vorbele lui Marko Bela conţin mai mult adevăr decât am crede. Noua descălecare pe care o proroceşte liderul UDMR se bazează nu atât pe atragerea în acest joc a simplilor membrii ai etniei, cât mai ales pe constituirea unor hoarde de factură paramilitară, modele copiate după „gărzile” care au început deja să defileze nestingheritre prin capitala Ungariei. Deja se vorbeşte tot mai deschis despre Garda secuiască şi, chiar dacă maghiarii evită încă să-i afişeze public rostul, rolul acesteia este tot mai evident.

Este adevărat, nu ştim dacă serviciile secrete române chiar nu au habar despre constituirea acestor hoarde în inima Transilvaniei sau tăcerea le-a fost impusă de la vârf. Oricare ar fi explicaţia, omisiunea lor este condamnabilă (mai ales în condiţiile în care tocmai guvernanţii au impus această tăcere). Nu ştim nici dacă Poliţia Română ori Jandarmeria sunt la curent cu toate aceste manevre şi au puse la punct măsurile necesare secerării din rădăcină a accestor gărzi paramilitare. Nu ştim nici dacă Justiţia este pregătită să arunce în puşcărie liderii gărzii secuieşti la prima lor ieşire în public.

Nu ştim pentru că, în România, secretomania a fost transformată într-o politică de stat în spatele căreia se fac jocurile macabre şi ordinare care asigură permanenţa unor guverne, dar şi a unor indivizi în anumite funcţii.

Ştim însă că românii nu trebuie să stea impasibili. Nu trebuie să privim cu indulgenţă spre excesele liderilor din maghiarime (clasificate drept teribilisme, derapaje ori emanaţii ale unor minţi bolnave). Pentru că ne putem trezi în faţa unui rău pe care nu-l vor mai putea îndrepta generaţi întregi de acum înainte.

Românii de rând trebuie să fie pregătiţi să-şi ceară dreptul de a fi apăraţi în ţara lor. Trebuie să-şi moblizeze forţele pentru a determina apariţia unor adevăraţi reprezentanţi ai societăţii civile, şi nu a epigonilor care freacă piciorul de lemn al autorităţilor cu fel şi fel de impresii menite să emoţioneze opinia publică. Este momentul ca societatea civilă să capete o „voce” reală. Este momentul să iasă în stradă pentru a impune decizia majorităţii şi a elimina jocurile de culise ale anumitor grupări.

Dacă nu vom face acest lucru, atunci „descălecarea” hunilor iredentişti este ca şi împlinită. Iar urmaşii noştri nu vor avea decât să se descurce între regiunile autonomiste ale maghiarimii şi regiunile infracţionale ale ţiganilor. Or, nu avem voie să lăsăm lucrurile aşa.

______________

FLAŞNETA EXIT-POLL-URILOR

Pe scurt, povestea sondajelor ar fi cam aceasta: se ia un papagal, se aşează pe o aşchie ruptă din eşichierul politic şi se trage la noroc pe mâna trecătorului. Bileţele culese se însumează, se triază şi se raportează. După nevoie…

Problema, însă, abia acum se complică. Căci diversiunea naraţiunii se încurcă în prea mulţi de „dacă”. Dacă bietul papagal, hodorogit de atâtea exit-poll-uri, a pierdut gustul meiului pentru neghina din mâna dătătoare de pomană electorală? Dacă aşchia folosită drept suport pentru agentul de teren nu a fost ruptă de unde trebuie? Or, dacă mâna trecătorului este prea încrâncenată pentru a da drumul biletului? Atunci, flaşneta electorală scârţâie şi chiar începe să geamă a manea electorală. Pentru că asta a ajuns sondajul la ieşirea de la urne. O manea electorală.

Faptele sunt de o evidenţă zdrobitoare… În loc să constituie un instantaneu al loteriei din ziua alegerilor, sondajele la ieşirea de la urnă urnă au devenit ele însăşile un soi de „loturi”. Unele necâştigătoare, care nici măcar la a cincea mână nu mai au miros de estimare. Desigur, exit-poll-urile sunt cât se poate de ştiinţifice. Dar numai în teorie. În practică au nefericitul obicei de a se transforma într-o oglindă a ceea ce trebuie să vadă, pe cât posibil în timp real, alegătorul când intră în cabina de vot. Iar transformarea într-o manea manipulatoare, făcută pe spatele suportului ştiinţific al sondajelor, s-a văzut cel mai bine în acest an. La primăria capitalei a fost mai mult haos la nivelul exit-poll-urilor decât pe grila finală a candidaţilor. Că locurile unu şi doi erau pe dos faţă de rezultatele reale, nu ar fi fost o eroare reproşabilă. Dar faptul că nici măcar în privinţa următoarelor poziţii institutele de sondare nu au „nimerit-o” este deja dubios.

De unde, aşadar, această „nepotrivire”. Neprofesionalism ori doar o mască pentru o uriaşă maşină de spălat bani? Mai ales că tarifele practicate de institutele de sondare a opiniei publice nu sunt deloc de neglijat. Câţi bani din aceste „fonduri” se întorc spre aceia care au comandat sondajele de opinie, fie ele partide, fie instituţii media? Cu cât alimentează ele bunăstarea mogulilor de presă? Care este veridicitatea datelor furnizate de acest tip de estimări. Sunt doar câteva întrebări pe care societatea civilă trebuie să şi le pună.

În fond, sondajele sunt, în esenţă, un soi de valize cu bani, poate nu atât pentru mituirea electoratului, cât mai ales pentru spălarea unor fonduri de către actorii implicaţi (fie partide, fie televiziuni ori chiar oficine cu impresii de analiză social-politică), intervenţia instituţilor statului se impune. Totuşi, cine poate estima când cifrele au reflexia unor analize nereuşite, şi de unde începe responsabilitatea rezultatelor furnizate? Mai ales a acelora care vin în timp real. În timpul real al acordurilor de flaşnetă electorală.

______________

GRIJILE UNCHIULUI SAM

Vine în România… Dar nu pare să ne respecte ospitalitatea şi, îngrijorat de posibila recunoaştre a calităţii gazdei sale de a fi un negociator internaţional, unchiul Sam ne aruncă săgeţi. Aparatul de zvonistică şi intimidare lucrează la maxim, iar “analiştii” ne bombardează chiar în prejma aşternerii covorului roşu cu fel şi de reproşuri.

Nimic nu este întâmplător. Unchiul Sam vine în România şi nu vrea să găsească aici o gazdă cu funtea sus. Ci una care să stea plecată peste bombeurile sale cu ţinte şi care doar să servească la masa celor mari. Masa celor mari şi agreaţi de unchiul Sam. Alminteri, dacă oficialii români chiar îşi vor lua în serios rolul de “moderatori” ai summit-ului şi vor trece dincolo de postura servilă, s-ar putea să iasă cu supărări. Şi cum unchiul Sam, un fel de Toma necredinciosul, nu are de fel încredere în aliatul său de nădejde, aparatul zvonistic produce în serie fel şi fel de acuzaţii reprobabile pentru a forţa gazdele române să nu îndrăznească să se uite în ochii celor mari. Şi, mai ales să nu vorbească, neîntrebate. Se lucrează pe două fronturi. În primul rând, prin aruncarea amfitrionului în gura celorlaţi oaspeţi, pentru pretinse poziţii deplasate, pentru ca aceştia să ne privească îndoielnic când vor veni la Bucureşti, dar şi prin murdărirea imaginii de gazde.

În prima categoria se înscriu declaraţiile unui senator republican care, aparent neîntrebat, s-a trezit să concluzioneze că invitarea preşedintelui rus la summit-ul NATO nu a fost o idee prea strălucită, dându-i chipurile acestuia ocazia de “a-şi intimida şi mai tare vecinii” (de parcă în afara summit-ului nu ar putea să o facă, folosindu-se de mijloacele geopolitice ale alimentării cu gaze a Europei!). Al doilea front de atac este reprezentat de reluarea unor clişee de transfromare a românilor în paria, prin reîncălzirea unei ciorbe de acuze mai vechi cu un oarece adaus de “imagine”. La acest capitol lucrează un aparat de manipulare chiar mai credibil, acuzaţiile fiind incluse într-un raport al Departamentului de stat american. Un act în care se avertizează că în România atât înalţii oficiali, dar şi jurnalişti, fac declaraţii discriminatorii. Este disecat cazul “Ţigancă împuţită”, în care preşedintele Băsescu a jignit o jurnalistă, americanii subliniind că atât puterea cât şi opoziţia au tendinţe discriminatorii. Ca argument sunt citate declaraţiile liderului PSD Vasile Dâncu, dar şi cele ale premierului, Călin Popescu Tăriceanu, care subliniau implicarea romilor în acţiuni criminale şi apetenţa acestora pentru infracţiuni, iar o secţiune aparte aminteşte de propunerea ministrului de externe, Adrian Cioroianu, care spunea, metaforic, că romii ar trebui trimişi în deşert.

Că nu există nici un respect din partea unchiului Sam faţă de gazdele summit-ului NATO se vede şi din aplecarea diplomaţiei americane asupra unei alte probleme strict interne. Este vorba de Dosarul Cathedral Plaza (o construcţie de 18 etaje ce a primit, într-un regim juridic dubios, un amplasament chiar lângă Catedrala Romano-Catolică din Bucureşti), acelaşi Departament de stat american pronunţându-se explicit în privinţa faptului că realizarea construcţiei s-a bazat pe o serie de aprobări ilegale date de primăria capitalei.

Aşadar, oficialii americani se bagă acolo unde nu este cazul, îndrăznind chiar mai mult decât cei mai înverşunaţi critici europeni ai României. Iar asta ar trebui să ne dea de gândit, mai ales că acest lucru se întâmplă cu puţin timp înainte de summit-ul care ar putea dovedi lumii vocaţia diplomatică internaţională a României. O demonstraţie care pare să-l deranjeze pe unchiul Sam, care şi-ar putea vedea afectate interesele din zonă prin intenţia ţării noastre de a deveni un negociator de bază pentru mai multe zone sensibile ale Europei.

Oricum, nici Europa nu a ratat ocazia pentru a ne trimite la rândul ei nişte şarje, ţara noastră fiind prinsă, prin organizarea summit-ul NATO, la mijloc. De fapt, UE şi-a arătat colţii ca un avertisment direct la adresa unchiul Sam de a nu încerca să-şi impună o poziţie dominantă în cadrul întâlnirii de la Bucureşti, mai mulţi oficiali UE atacând proiectul Bechtel. În viziunea acestora, autostrada Transilvania, realizată de compania americană Bechtel, nu este de interes pentru UE, nefiind parte din reţeaua transeuropeană. Un avertisment destul de direct, mai ales că o asemenea declaraţie, fie ea şi doar de faţadă, loveşte direct în interesele centrului de lobby maghiar (aflat şi în spatele companiei Bechtel, dar şi în spatele multor uşi ale Europei).

P.S.

Înainte de a se fi aruncat asupra României cu astfel de “bombiţe”, unchiul Sam ar fi trebuit să-şi privească în oglindă propria faţă transpirată de minciună. Pentru că o nouă dezinformare masivă, care a dus la pierderi de vieţi umane şi pierderi de miliarde de dolari, a fost dovedită. Astfel, după demontarea “gogoşii” legată de existenţa arsenalului de distrugere în masă în Irak, care a constituit fundamentul pentru declanşarea războiului, mai multe documente ale Pentagonului dovedesc că fostul dictator irakian Saddam Hussein nu a avut nici o legătură cu reţeaua teroristă Al-Qaida. Ceea ce desfiinţează şi ultimul motiv invocat de unchiul Sam pentru invazia Irakului.

______________

LA MAJORATUL UNUI ABANDON

Era de aşteptat ca, odată ajunsă la „majorat”, să fie lăsată pe propriile picioare. Şi totuşi, puţini s-ar fi aşteptat ca la împlinirea celor 18 ani să fie părăsită atât de grabnic. Abandonată unei lumi căreia oricum nu îi mai păsa de ea.

Din păcate, asta s-a întâmplat! Şi nu este de mirare, căci, privind cu sinceritate în urmă, dovezile au fost întotdeauna prezente lângă noi. Noi, creduli, sinceri, inocenţi, am fost cei care am refuzat să le privim. În realitate, dacă nu ar fi existat în preajma ei câţiva „binevoitori” (oameni sinceri, dar şi profitori), biata adolescentă ar fi fost dată uitarii cu mult înainte. Înainte poate de a fi împlinit măcar vârsta „buletinului”. Acum, însă, când toţi aceia care aveau un folos de pe urma purtării ei prin piaţa amintirilor ori a lacrimilor false, la fiecare sfârşit de decembrie, s-au împuţinat, o tristă coincidenţă a făcut ca tocmai serbarea „majoratului” să se suprapună cu explozia indiferenţei.

Nu l-am mai văzut nici pe „tătucul” ei de suflet luptându-se cu amintirile dureroase ale părinţilor, nu i-am mai văzut nici pe revoluţionari (nici măcar pe aia de dosar) strângându-se la kilometrul zero al porţiei de libertate, nu i-am mai văzut nici pe parlamentari agrenându-se în adunări lacrimogene, false e drept, dar măcar având meritul de a fi creat iluzia pertinenţei momentului în conştiinţa publică.

La 18 ani, Revoluţia, furată odinioară, a fost de-a dreptul abandonată, aruncată într-o lume tot mai străină de idealurile ei idealiste. A fost părăsită nu de simplii oameni, ci de aceia care i-au croit un nimb strâmb pentru ea doar pentru a putea profita ei de cei 18 ani de feciorie ai ei. Acum, totul s-a sfârşit. Iar un totem ce nu a sfârşit sub gloaneţele baricadelor ori sub cizmele impostorilor de mai târziu este gata să-şi piardă puterea.

La majoratul Revoluţiei, televiziunile nu s-au mai înghesuit cu analize şi discuţii interminabile despre subiectele tabuu. Ziarele au tratat-o ca pe ultima cenuşăreasă a noii democraţii europene. Anul în care am crescut în căminul primitor al Casei Europei pare a fi reuşit, nu să ne adâncească bunele maniere, ci să ni le sugrume de tot, renunţând la a mai vărsa măcar o lacrimă pentru toţi ce ucişi în decembrie ‘89. Ceea ce înzeceşte gustul amar pe care ni l-au lăsat oricum marile minciuni ale revoluţiei, supiciunea sacrificului inutil al celor tineri dovedindu-şi acum oribila realitate.

Dezinteresul care s-a aşezat peste idealul de altădată dovedeşte (poate cinic, dar necesar pentru a mai trezi măcar o ultimă reacţie în frântura noastră) că, în mod cert, şi fără jerta acelor tineri, „revoluţia” s-ar fi împlinit. Era scris să se întâmple. Din păcate s-ar fi împlinit în aceeaşi măsură şi profitorii, poate doar minciuna ar fi fost clădită pe o altă osatură. Aceasta este senzaţie pe care o avem la 18 ani de la acel Decembrie, probabil singurul în care, în noaptea de Crăciun, lacrimile s-au transformat în fulgii de nea ai speranţei.

Desigur, există şi o parte de bine, măcar prin faptul că Ion Iliescu nu s-a mai dat în stambă. E drept, pentru că nu mai are interesul să o facă, dar măcar avem un plin adevăr refulat. Minciuna Ion Iliescu nu s-a mai suportat pe sine. Din păcate, nici adevăratele scântei care au dat naştere revoluţiei, fie şi pe un fond viciat a pirori, nu au mai luminat cerul mohorât în care au trecut cei 18 ani. Recunoştiinţa faţă de ideea revoluţiei pare a se fi stins poate cu cea mai înflăcărată inimă din acel Decembrie, dispariţia unuia dintre puţinii revoluţionari reali aducând cu sine o linişte de mormânt.

La 18 ani, Revoluţia nu a primit la majorat descifrarea marilor minciuni care i-au pătat inocenţa.

La 18 ani, Revoluţia a fost „aruncată” în lume, lăsată să se descurce singură. Abandonată unei lumi cu adevărat străină, o lume pentru care revoluţia a existat doar pentru că i s-a adus periodic aminte de ea. Iar mesajul este evident: odată cu împlinirea majoratului, Revoluţia se rupe de singura perioadă care i-ar fi putut aduce răspnsurile la marile întrebări.

Şi este trist, cumplit de trist…

______________

PUTEREA ESTE A LOR!

Este cel de al 18 an de aşa-zisă democraţie. Este cea de a 18 verigă ruptă din lanţul care a fost aruncat în jurul ţării de vechiul sistem. Un sistem zis inuman, care a construit „mormane de fiare” din care s-au înfruptat detractorii societăţii civile şi devalizatorii sistmului financiar-bancar. Şi chiar dacă personajele pretins „eliberatoare” (eliberatoare de tarele reclamate de străinătate ori de felurite frustări şi angoase civice)s-au perindat prin toate funcţiile importante ale ţării, realitatea este dureroasă. Nu s-a schimbat nimic.

Nu s-a schimbat nimic în esenţa „jocului”. Doar ambalajul a devenit mai uman, doar inversarea regulilor a devenit mai fină, şi, pe alocuri, personajele şi-au mai rotit responsabilităţile. În rest, nimic. Nimic, de vreme ce principala regulă a jocului a rămas aceeaşi: asigurarea dovezii de slugărnicie în faţa megasistemului. Acel ochi atent, în faţa căruia toţi preşedinţii României şi-au plecat discret fruntea.

Am avut trei preşedinţi „democraţi”. De la primul nu am aşteptat prea multe, căci felul în care şi-a dat arama pe faţă în iunie ‘90 ne-a scutit de efortul de a ne mai croi speranţe, de a ne mai încropii iluzii. Nici cel de al doilea preşedinte nu ne-a făcut mai fericiţi. Căci, felul în care s-a lepădat de entuziasmul de care a dat dovadă când a deschis uşa balconului, ne-a lăsat un gust amar. Dar, măcar a avut un merit. Acela că şi-a recunoscut laşitatea de a se opune „sistemului”. Acelui Big Brother căruia, la început, i-a adus şi el ofrande. Cel de al treilea preşedinte nu a ieşit la rându-i din linia trasată, fericind structurile cu o aplecare mascată doar de ipocrizie.

Trăgând linie şi însumând felul în care cei trei şi-au dovedit fidelitatea, o fidelitate ce trecea, în toate cele trei cazuri, dincolo de servitutea impusă de conjunctura de a fi ajuns în fruntea ţării (fiind, în fapt, o reflexie a multor ani de aplecări), realitatea este dureroasă pentru generaţiile care vin. România nu a scăpat de stafia care i-a împins în 1989 pe acei tineri frumoşi ai unei lumi nebune să iasă în faţa tancurilor. România nu a scăpat de hiena ascunsă în spatele unei necesităţii construite de către orice ţară. Iar topul decoraţiilor prezidenţiale acordate angajaţilor serviciilor secrete (deocamdată, singurul mod în care putem aprecia acum gradul de servilism al principalilor actori politici către „sistem”), este elocvent

Surprinzător, atent cu sistemul, chiar foarte atent, s-a dovedit cel ce a reclamat pretinsa impostură a anumitor servicii secrete. În cei aproape patru ani de mandat, Traian Băsescu a acordat 1096 de distincţii şi decoraţii. O echilibristică între cele patru principale servicii cu adevărat demnă de un marinar obinuit cu apele alunecoase. Panoplia s-a împărţit astfel: 238 pentru lucrători ai SRI, 88 pentru ofiţeri SIE, 312 pentru angajaţi ai teleocmunicaţiilor speciale (prietenii chiar ştiu de ce!) şi 458 pentru cei ai SPP.

În topul servituţii, Traian Băsescu este depăşit doar de Ion Iliescu (dar actualul şef al statului mai are încă timp să recupereze, mai ales că după campania electorală se impun noi şi noi decoraţii!), fostul preşedinte recompensând activitatea serviciilor secrete cu 1 484 de distincţii şi medalii. Ion Iliescu a acordat lucrătorilor din SRI 342 de distincţii şi medalii, celor din SIE 418, celor din STS 382, iar celor din SPP 342. Pe ultima poziţie se află fostul preşedinte Emil Constatinescu care a acordat doar 533 de decoraţii şi distincţii. Poate de aceea, după patru ani, a şi fost „înfrânt de sistem

Aşa că viitorul este încă al lor.

______________

SCOS DIN PRIZĂ…

Într-un fel, problema este pusă greşit… Marea hibă a defunctei cu apariţii de strigoi, cam chioară de un ochi şi beteagă la un timpan, nu o reprezintă mojicia de a-şi fi băgat urechea clăpăugă pe te miri unde, ci dezinteresul de a-şi înmuia degetele şi prin cazanele cu dejecţii.

S-a perpelit în vâltoarea Revoluţiei dar nu a sfârşit după cum era firesc într-un morman de cenuşă. Ci s-a transformat într-o fleică suculentă la botul retrograzilor. Atât de ispititoare că, în scurt timp, din ingrata femeie cu alură de cârciumăreasă cominteristă, împricinata a ajuns ditamai dama de companie cu prestaţii pe noul bulevard al regimului. Şi cum nu toţi pofticioşii puteau avea bucurii la dânsa, rămânând pe dinafara budoarelor unde, între două plăceri, se mai trăgea şi câte o ţigaretă de satisfacţie, în şi mai scurt timp, numita a proliferat. Din ea au sărit nenumărate aşchii, un soi de surcele cu blazon de bastarzi folosite la aţâţarea focului (politic) când „divei” i se crepona pielea dosarelor scăpate în public. Dar, de departe, cea mai înfiptă (în treburile ţării, desigur!) a rămas tot ea. Şi chiar dacă era mai beteagă la meserie faţă de defuncta, tehnica a scos-o de fiece dată la liman. Nu s-a lepădat de năravurile purpurii, în schimb, şi-a rafinat metodele şi portofoliul de clienţi. Ba, cabinetul ei de prestaţii (intime, la prima strigare, dar întotdeauna cu un colţ al perdelei dat la o parte pentru privitorii plătitori) a devenit atât de frecventat că serviciile sale de reciclat iluzii au devenit parte a marilor lepşe servite de principalii beneficiari ţării.

A devenit un srl de mare efect pentru casta politică, iar succesele nu au întârziat să apară. „Alternanţele” ulterioare nu i-au pricinuit nici ele prea mare deranj, favorizându-i chiar încasările, alminteri, vremelnice. Dar, tot acest succes trebuia să aibă şi un preţ nevăzut, acesta insinuându-se în cheltuielile democraţiei sub forma invaziei în intimităţile unor lideri politici ori în vieţile reprezentaţilor guralivi ai societăţii civile ori în cele ale oamenilor de afaceri prea strânşi la pungă cu dânsa. O invazie care, nesancţionată cu un dos de palmă, s-a transformat uluitor de repede într-o adevărată intruziune.

Şi totuşi, ţinând cont de rolul său de apărător al integrităţii statale, nimeni nu s-a grăbit să-i reproşeze serviciului de informaţii porcăriile la care s-a dedat pentru a-şi asigura portofoliul de clienţi. Şi, în consecinţă, accesul la fondurile necesare. Este de neiertat însă faptul că, axată pe „activităţile” care îi asigurau compensarea financiară, din partea unui guvern sau altul, ori din partea anumitor cercuri de interese, „instituţia” a ajuns să-şi neglijeze tocmai îndatoririle care îi scuzau aceste excese. Protejarea pilonilor statului naţional unitar. Iar astăzi se dovedeşte că SRI a fost mereu cu un pas în urmă ori de câte ori veneticii mai înfigeau câtre un ţăruş în hărţile autonomiste. A fost mereu prins într-o sferă a lacunelor când fel şi fel de firme intrau în cercul selectiv al „băieţilor deştepţi”. Şi a fost mereu depăşit de realităţile de dincolo de kilometrul politic.

Este cutremurător, dar faptele vorbesc de la sine: dacă SRI şi-ar fi făcut treaba, alogenii nu ar fi ajuns să comită atâtea agresiuni la adresa României. Dacă instituţia ar fi vegheat la apărarea fundamentelor ţării, la respectarea valorilor tradiţionale, multe dintre atacurile la adresa fiinţei naţionale ar fi fost evitate. Dar aşa, SRI ne-a transformat în spectatori ai propriei tragedii. Incompetenţă, indiferenţă, nesăbuinţă? Este greu de spus… Măcar din respect faţă de aceia care, în spate anonimatului, au luptat în cadrul instituţiei pentru a ţine fanionul pe reduta românismului. Din păcate, însă, nu mai putem închide ochii în faţa penibilului situaţiei în care a ajuns instituţia. Aceea de a afla despre multe dintre agresiunile veneticilor din presă.

Desigur, transformarea SRI-ului într-o (co)operativă comercială nu a fost întâmplătoare. Frustările, poliţele neplătite, trădările, lăcomiile, toate au reprezentat doar zalele unui lanţ menit să încătuşeze unul dintre principalii câini de pază ai democraţiei. Căci, fără servicii secrete puternice, o ţară este practic condamnată. Iar asimilarea de către masa veneticilor constituie doar o chestiune de timp. Un soroc care, o dovedeşte ultima reacţie a iredentistului Marko Bela, se apropie cu paşi repezi. Iar de acest lucru se face vinovat şi SRI.

Oricum, impertinenţa maghiară revizionistă a trecut dincolo de simplele sfidări şi provocări, dar SRI este, din nou, departe de esenţa lucrurilor. Şi este de înţeles din moment ce instituţia nu reuşeste nici măcar să facă faţă procesului de decribilizare la care este supusă. Acum i se repoşează că a asculat convorbirile unui alt demnitar, Monica Nicolai. Şi, chiar dacă este adevărat, nu acest lucru trebuie să ne dea de gândit. Ci faptul că nu a ascultat pe cine trebuie (probabil, din lipsă de traducători), lăsându-şi ştecherele scoase din priza demnocraţiei exact când nu trebuia.

______________

UN MESAJ RATAT

De fapt, mesajul preşedintelui Traian Băsescu adresat „ţării” de 1 Decembrie nu a fost destinat poporului. Poporul a fost, din nou, aruncat printre rânduri, nici de data aceasta şeful statului neputându-se abţine să nu „certe” clasa politică, ba chiar societatea în sine.

Să vorbeşti la aniversarea Marii Uniri de autostrăzi şi guverne mai competente reprezintză mai mult decât o mojicie. Şi, totuşi, Traian Băsescu aşa a procedat, mesajul lui, ca şef al statului, adresat românilor la ceasul unei mari sărbători fiind croit din rânduri scrise la marginea frustării şi a ipocrizei. Şi, de fapt, cum să fie altfel când Traian Băsescu şi-a făcut un obicei din a confisca evenimentele pentru a-şi lansa, după caz, mesajele electorale sau aforismele de gâgă al politicii? Şi este trist că preşedintele nu s-a putut abţine nici măcar de Ziua Naţională să nu împroaşte sărbătoarea românilor cu aluzii politice la adresa guvernului Tăriceanu, murdărind spirirtul zilei de 1 Decembrie cu apropouri politice şi reproşuri legate de construcţia de autostrăzi din România.

Din păcate, a devenit un obicei ca personajele politice, indiferent de „greutatea” lor, să-şi dea cu părerea despre lucruri şi fapte care, în mod real, nu intră în sfera lor de competenţă. Să folosească, manipulând prin monopolizare, discursul public pentru a-şi face auzite lătrăturile de falşi câini de pază ai democraţiei. Iar Traian Băsescu nu a făcut excepţie..

În schimb, deşi îşi afisează oricând are ocazia talentul de critic al tarelor social-politice, şeful statului nu a avut timp să sesizeze măgăriile oratorice aruncate de fel şi fel de personaje pe diferite posturi de televiziune în preajma Zilei Naţionale. Nu a fost vorba de o jignire directă a populaţiei majoritare, ci de un mod subtil de a muta centrul discursului, în clipa în care se făceau referiri la actul unirii, dinspre prezentarea şi omagierea provinciilor care au participat la Unire, la sublinierea meritelor „regiunilor care au făcut Unirea”. Or, să vorbeşti în asemenea „consideraţii” într-un fel constant, dovedind că nu este vorba de o nefericită eroare a unei singure televiziuni, ar fi trebuit să-l determine pe Traian Băsescu să reacţioneze cel puţin cu aceeaşi indignare de care a dat dovadă când a adus în discursul dedicat zilei naţionale problema unor guverne mai competente şi construcţia de autostrăzi.

Din păcate, ce pretenţii mai putem avea de la aşa-zisul „apărător al tuturor românilor” când acesta nu a reacţionat nici măcar în clipa în care momentul Zilei Naţionale avea să fie ştirbit de un fapt care ar fi ridicat furcile a mii de ţărani acum 89 de ani. Este vorba de situaţia în care a ajuns România, de a fi reprezentată în faţă organismelor internaţionale de trei reprezentanţi ai minorităţii maghiare, cunoscuţi pentru poziţiile lor revizioniste. Asta ar fi trebuit să-l nemulţumească pe Traian Băsescu, pentru că marile semne de întrebare pe care şi le pune legate de absenteismul la votul pentru care s-a implicat atât de personal, este vorba de referendumul pentru introducerea alegerilor uninominale, îşi găsesc răspunsul şi în felul în care a ştiut să apere interesele „românilor lui dragi”.

______________

ŞORICIUL DE PE CEAFA ALESULUI

Neruşinarea este chiar fără limite… Parlamentarii care au luat bani pentru a-şi achita contravaloarea „sacrificiului” lor de a trăi în Bucureşti, recte chiria pentru „cămăruţele” în care îşi duc huzurul, este uriaşă. Chiar dacă este vorba despre personaje care au locuinţe proprietate personală în Capitală, dar şi câteva milioane de euro în cont, lupta pentru apărarea privilegiului este de un ridicol sinistru.

Deşi este vorba de o sumă simbolică, în raport cu veniturile lor, parlamentarii în cauză preferă să fie ridiculizaţi decât să dea banii înapoi.

Nu vor să de banii înapoi pentru că li se pare firesc ca societatea să suporte şi acest cost. Acest privilegiu pe care îl au ei ca aleşi. De aceea, nu mică a fost mirarea când, deşi oficial avea să fie promovat un proiect legislativ care să-i oblige pe cei în culpă să restituie sumele, comisia juridică a senatului a avut grijă să „îndrepte” lucrurile. A apărat, cu preţul ridiculizării în presă şi în faţa simplului cetăţean (dar cărui ales îi pasă de cetăţenii, de presă?!) privilegiul castei.

Astfel ,deşi milionari în euro, toţi cei prinsi la acest furtişag din sărăciile noastre, vor rămâne cu cei 2 500 de lei noi pe lună în buzunar. Aşa li se pare lor normal. Chiar dacă au case, chiar dacă au averi cu multe zerouri în spate. Li se pare drept să mulgă tot ceea ce se poate de pe spinarea unui popor nevoiaş.

Nu-i interesează că acei bani, ridicoli faţă de nevoile lor, ridicoli faţă de veniturile lor de milionari în euro, ar fi fost o adevărată mană cerească pentru cei mai nevoiaşi. Pur şi simplu, nu-i interesează. De ce să aibă mamele mai mulţi bani pentru laptele pruncilor lor? De ce să primească un bolnav un medicament în plus? Casta nu este dispusă să cedeze. Pe de o parte mimează bravada moralităţii, dând drepate celor ce spun că suntem în faţa unui gest imoral, dar, pe cealaltă parte, şi cu aceeaşi mână, semnează pentru păstratea privilegiului. Pentru că îi este teamă că dacă societatea va reuşi să-i smulgă acest avanataj, vor urma poate şi alte restricţii.

De aceea, aleşii nu s-au dat în lături să transforme parlamentul într-un for în care drepturile pe care şi le-au creat să fie mai bine „acoperite”. Mai bine ascunse de ochii norodului prin fel şi fel de reglementări şi decizi, dar şi mai bine fundamentate legislativ pentru a nu mai exista presiuni nefericite. Presiuni pe cefele lor de îmbuibaţi la ţâţa stafidită a ţării.

______________

ŞPERŢUL ELECTORAL

Deja maşinile fac zeci de kilometri prin sate… Aduc şi descarcă pachete. Momesc alegătorul de la ţară cu un sperţ pentru care cred că ar trebui să obţină votul atât de necesar. Iar cum toate partidelele fac acest lucru pe faţă, complicitatea şi tăinuirea de mai ieri s-au transformat într-o bravadă la care sunt chemate şi televiziunile.

Până acum închideau ochii în complicitate. Iar tainul dat alegătorilor era un adevărat secret de partid. Şi era tăinuit ca valoare de către toţi candidaţii. Doar partidele mai mici, încapabile oricum să facă faţă unui asemenea efort financiar, mai mârâiau pe la colţuri. Dar nu aveau ce să acuze într-o complicitate atât de evidentă.

Astăzi însă lucrurile au devenit atât de evidente încât se impunea şi o justificare. Fie şi de faţadă. Desigur, cel mai fericit lucru, pentru partide, ar fi fost legalizarea sperţului. Mai ales că, într-un colţ, legea spune că, în cazul în care un partid promite sau chiar oferă bani sau bunuri în timpul campaniei electorale pentru a-i determina pe alegători să îşi dea votul sau nu pentru un anumit candidat, este vorba de o infracţiune care se pedepseşte cu închisoarea. S-a încercat legalizarea şperţului, prin manipularea celui mai aplecat segment spre mită, medicii, puşi să solicite legalizarea acestuia. Figura nu a ţinut, însă, iar mita a rămas în ilegalitate. Ar mai fi fost o soluţie prin legalizarea noţiunii de comision confidenţial. Care putea fi tradus apoi prin orice: de la bacsiş, la mită şi şperţ. Partidele nu s-au legat însă la cap cu asemnea detalii „tehnice”, mai important fiind modul practic de împărţire prin sate a pungilor. A mitei date de către candidaţii în mod evident mult mai bogaţi decât în campaniile precedente.

Totuşi, de faţadă, în vreme ce la nivel local partidele împărţeau pachetele din maşinile de partid, la nivel central se ducea o luptă aprigă. Nu pentru dezavuarea gestului, ci pentru justificarea sa. Pentru că, la un asemenea succes, ar fi fost şi păcat ca imaginile să nu fie folosite şi pe post de clip electoral. Astfel, la cerea unui partid mai mult politic prin poziţia sa de Gâcă şi Gică-contra decât prin platoformă, este vorba de Partidul Noua Genraţie, Biroul Electoral Central a ieşit cu o definiţie de dincolo de lege. Un îndreptar de şperţ electoral. Astfel, Biroul Electoral Central a explicat stângaci care sunt bunurile care oferite pot împinge un partid în afara legii. În principiu este vorba de “acele obiecte care au o valoare economică semnificativă, precum şi mărfuri de utilitate alimentară: alimente, băuturi alcoolice sau neacoolice, produse din tutun”.

Şi totuşi, noţiunea de mită electorală este greu de definit în condiţiile în care legea nici nu vorbeşte de existenţa sa, în legislaţia alegerilor locale neapărând nici o referire. Or, cum poţi să sancţionezi ceva care nu există? Dar BEC şi-a făcut datoria „de principiu” şi-a ieşit la rampă cu lista bunurilor ce pot fi oferite alegătorilor.

______________

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s