■ Dan Ghelase

„STRATEGIA NAŢIONALĂ PENTRU DEZVOLTARE DURABILĂ? TOT CETĂŢENII TREBUIE SĂ ACŢIONEZE“

Sub egida Academiei Romane, Ministerul Mediului si Dezvoltarii Durabile a elaborat varianta finala a SNptDD, ce este supusa dezbaterii publice si adoptarii in toamna.

Cuprinde o analiza a prezentului cu multe elemente statistice interesante…si realitati deplorabile…(se poate citi aici : http://strategia.ncsd.ro/docs/sndd-v5-r6.pdf )
Ca bucuresteni suntem interesati prioritar de calitatea aerului, apei, canalizarii si eliminarii deseurilor, dar si de starea Patrimoniului :
Din punctul de vedere al infrastructurii de baza România se situeaza înca mult sub media Uniunii Europene si are de recuperat ramâneri în urma importante la majoritatea indicatorilor principali. Sistemele existente de furnizare a apei curente acopera consumul a doar 65% din populatie. Calitatea apei furnizate de cele 1.398 instalatii de tratare a apei potabile (în majoritate cu tehnologii învechite si ineficiente) se afla adesea sub standardele acceptate din punctul de vedere al parametrilor chimici (10 pâna la 25%, în functie de marimea localitatii si tehnologia folosita). De asemenea, 25% din sistemele publice de apa care aprovizioneaza localita i cu 50 pâna la 5.000 persoane au apa necorespunzatoare din punctul de vedere al parametrilor bacteriologici, de turbiditate, continut de amoniac, nitrati, fier. 10% din sistemele publice care aprovizioneaza localitati cu mai mult de 5.000 persoane distribuie apa necorespunzatoare din punctul de vedere al oxidabilitatii, turbiditatii, gustului, mirosului, continutului de amoniac, fier, nitrati. De sisteme de canalizare beneficiaza doar cu putin peste jumatate din populatia Tarii (11,5 milioane) din care 10,3 milioane în mediul urban. În aceasta situa ie, 52% din totalul
locuitorilor au acces atât la apa curenta cât si la canalizare, 16% doar la apa curenta dar
nu si la canalizare si 32% la nici unul dintre servicii. Doar 33% din locuitorii satelor sunt
conecta i la sisteme de furnizare a apei curente (fa a de 87% în UE-15) si numai 10% la
sisteme de canalizare moderne.
Conform investiga tiei întreprinse în anul 2005, numai 37,6% din totalul instala iilor de tratare a apelor uzate sau reziduale functionau la parametri normali. Ca urmare, aproape 71% din apele provenite din principalele surse de poluare au fost deversate în recipien ii naturali, în special în râuri, în forma netratata sau insuficient tratata. Principalele surse de ape uzate sunt productia de electricitate si energie termica (51%), utilita ile publice, în special sistemele de canalizare (36%) si alte activita i (13%). Volumul total de deseuri s-a ridicat, în 2004, la 36,7 milioane tone, cu o distribu ie medie anuala de 29% deseuri urbane si 71% deseuri industriale. Doar 51,75% din popula ia arii beneficiaza de servicii de salubritate, în mediul urban acestea având o rata
de acoperire de 90% în 2002-2003 (în crestere de la 73% în 1998) fa a de numai 5% în mediul rural. Principala metoda de eliminare este depozitarea în gropi de gunoi în 252 municipalitati (dintre care numai 18 corespund standardelor UE). Cea mai mare parte, ca volum, a deseurilor industriale provine din activitatile extractive urmate de industria energetica si sunt depuse în 169 depozite de deseuri (51 pentru deseuri periculoase, 116 pentru cele nepericuloase si 2 pentru cele inerte) dintre care doar 15 corespund normelor UE, restul urmând sa fie dezafectate. Numai o mica parte din deseuri se utilizeaza ca materie prima secundara pentru reciclare sau se neutralizeaza prin incinerare/coincinerare.
Din perspectiva amenajarii teritoriului si planificarii spatiale, spatiul antropic al României este supus unor procese accentuate de deteriorare prin erodarea calita ilor tradi ionale si întârzierea racordarii la tendin ele europene de modernitate sustenabila. Aceste procese au, în prima instan a, surse istorice în urbanizarea tardiva, prezen a unor decalaje profunde între mediul urban si cel rural precum si între diferite regiuni, existen ta unui stoc important de locuin e substandard, deficien e în eviden a si utilizarea fondului funciar.
Situa tia actuala încorporeaza efectele pe termen lung ale ingineriei socio-spa tiale în cele patru decenii de regim comunist ultra-cetralizat prin interventii agresive asupra capitalului natural, extinderea suprafetelor agricole prin distrugerea unor ecosisteme viabile, concentrarea investitiilor asupra unor proiecte industriale si urbane de dimensiuni gigantice, demolarea centrelor istorice ale multor orase pentru a face loc unor cladiri administrative tipizate, absorb ia de resurse în proiectul centrului civic de la Bucuresti etc.
La aceasta s-au adaugat, dupa 1990, consecintele specifice ale unei perioade de tranzi tie prelungite si adesea haotice care s-au manifestat, printre altele, în declinul socioeconomic al unor zone sau localita ti (în special cele mono-industriale), degradarea fizica accelerata a locuintelor colective din cartierele-dormitor construite în anii ’60-’80, amplasarea irationala a noilor constructii prin ocuparea abuziva a unor terenuri de interes public (parcuri, spatii verzi, baze sportive etc.). Orasele mari, cu dezvoltare dinamica se confrunta cu probleme serioase legate de congestionarea traficului, cresterea gradului de poluare, dotarile edilitare precare si depasite tehnic, formarea unor coroane periferice de tip slums ale comunita ilor aflate în stare de saracie extrema, deteriorarea peisajului urban.
Deficientele cadrului legislativ si normativ existent precum si interpretarea lejera sau chiar abuziva a acestuia de catre autoritatile locale, iar uneori si de catre instantele judecatoresti, continua sa genereze efecte nefavorabile si sa produca, în unele cazuri, pierderi ireparabile.
Aceste constatari se refera în egala masura la conservarea si valorificarea patrimoniului cultural national. Lipsa unei eviden e cadastrale corecte si complete a monumentelor istorice si de arhitectura, siturilor arheologice, ansamblurilor construite cu valoare de patrimoniu, peisajelor-unicat creeaza dificulta i în ierarhizarea ra ionala a interventiilor de conservare, restaurare sau, dupa caz, valorificare economica sau turistica. Potrivit unui studiu elaborat în 2005, din cele 26.900 de monumente si situri istorice listate, 75% sunt în pericol de deteriorare sau se afla într-un stadiu avansat de degradare.
Disponibilitatea limitata a fondurilor alocate pentru asemenea interventii este agravata de o planificare defectuoasa a lucrarilor (santiere sau situri abandonate pe parcurs din cauza întreruperii finan arii, absen a unor masuri elementare de conservare si paza etc.). Compartimentele de specialitate la nivel judetean si municipal sunt slab încadrate cu personal calificat si nu pot face fa ta volumului si exigen telor calitative ale activita tilor complexe care se impun pentru pastrarea identita tii culturale na tionale în context european.
Din pacate constatarilor nu le urmeaza planuri de masuri clare si coerente, ci numai generalitati.
Am remarcat chiar confuzia acceptiilor de dezvoltare durabila, sustenabilitate si regenerare urbana…
Ramane tot in sarcina Societatii Civile sa lupte mai departe pt recunoasterea si impunerea principiilor actuale de civism, urbanitate si dezvoltare organica-fireasca-identitara…

__________________

CUM ŞI SPRE CE NORMALITATE TINDEM?

Moto: „Toate relele, de care este bântuită România şi care-i distrug viitorul provin din cauză că românii nu pun politică în economie şi economie în politică” (Dionisie POP MARTIAN 1829-1865)

Normalizare = Revenire la starea firească / conformare la norme – definiţie DEX (Dicţionarul limbii române);

= Ansamblu de reguli tehnice rezultând dintr-un acord al producătorilor şi utilizatorilor, ce urmăresc prin prevederi un randament superior în toate domeniile activităţii umane – definiţie Larousse

Cu toţii ne dorim revenirea la o normalitate a vieţii societăţii, aşteptăm reluarea activităţii profesionale pentru care suntem dedicaţi, căutăm conform obsedantei metafore „lumina de la capătul tunelului”.

Dar de la năzuinţă la putinţă …este distanţă.

Cred că prin compararea celor două accepţii din subtitlu rezultă o diferenţă semnificativă. Aceasta este confirmată şi în celebra butadă a papei Ioan Paul II: „Progresul fără repere, tradiţie şi continuitate nu este progres!”

Analizând, definiţia românească a normalizării are o rudimentară raportare la un firesc cadru normativ ambiguu. In schimb, definiţia franceză este perfect determinată, expresie a unei societăţi stabile şi logice, cu reguli clare ce urmăresc legitimitatea şi eficienţa.

Altfel spus, noi ne caracterizăm calitatea muncii printr-o apreciere relativa; raportare la o calitate firească, „merge?”, norme interne ale fiecăruia, standarde DIN (germane), GOST (sovietice), STAS (RSR). In timp ce francezii parcă explicitează esenţa standardelor ISO-2000 (europene) de asigurarea calităţii.

Drumul spre progres trece prin înţelegerea realităţilor epocii şi locului, condiţie a corecţiei şi reperelor necesare proiectării viitorului.Atât timp cât avem repere şi mentalităţi divergente, cât unii ţintim ca ideal starea firească de ţară ocupată sau sub propagandism totalitar (vremea fericitei vârste a tinereţii), iar alţii aşteaptă miracole mesianice sau ajutor de la ţări conduse „cu mână de fier” de genii atotştiutoare ne merităm soarta, iar normalitatea devine himerică.

Alternativa valabilă este munca onestă, cu credinţă în viitor pentru reclădirea de la bază a sistemului economico-social, având ca reper realităţile lumii civilizate şi exemplu România din ascensiunea dinaintea ultimului război, clădită in stabilitatea a 25 de ani (1920-1945). Si mai ales exprimată de generaţia tinerilor din timpul făuririi României Mari, trecuţi prin ororile Primului Război Mondial şi ajunşi astfel la o credinţă şi nădejde sporite în Dumnezeu, generaţia marilor nume din ştiinţă şi cultură a anilor `40: Grigore MOISIL, TITEICA, Saba STEFANESCU, Dimitrie GUSTI, Const.ORGHIDAN, Traian HERSENI, H.H.STAHL, Virgil GHEORGHIU, Mircea VUCANESCU, Haig ACTERIAN, Tudor VIANU şi alţii.

Din această generaţie, Mircea ELIADE remarca în 1934 inadecvarea noţiunii de intelectual, marcată de arhetipul schematic, abstract, rupt de realitate al cărturarului sau călugărului aplecaţi pe hrisoave, în fond cu pondere infimă în categorie. Subliniind necesitatea construirii viitorului cu perioade semnificative deceniile, intelectualii sunt cei care înţelegând profund realitatea proiectează ceeace se va realiza a doua zi sau în deceniul următor. Si propune numirea lor „creatori de fapte” în contrast cu ceilalţi,

„rutinierii de fapte”, care lucrează ca roboţii la comandă, lucruri aidoma celor de ieri. Dar ELIADE atenţionează: „Să nu confundăm intelectualul cu belferul aşa cum vor să confunde politicienii români!” Sensul noţiunii de intelectual provine de la latinescul „intus legere” însemnând a citi înăuntru / a prevedea / a vedea în întuneric / a preceda evenimentele.

Este un atribut -prin excelenţă – al activităţii de proiectare inginerească, generatoare de valori şi perspectivă, bazată pe o solidă instruire în ştiinţele exacte şi sociale, in definirea eficienţei. Pe când belferul este un biet semidoct confuz, superstiţios şi burghez, mediocru repetitor la catedră, stâlp de cafenea sau club politic, trepăduş de redacţii, şperţar licenţiat sau doctor în şantaje!

Lider al acelei generaţii, Constantin RADULESCU MOTRU susţinea prin`36 că românii, tradiţional au faţă de Apus o slabă apetenţă pentru munca industrială sau iniţiativă, mai toate oraşele noastre importante formându-se în decursul istoriei ca sate mari, legate de fluxurile comerciale şi muncile agricole.

In acelaşi timp, Mihail MANOILESCU, inginer-economist de renume mondial demonstra că muncitorii români de primă generaţie au calităţî remarcabile, susţinând totodată necesitatea Legii de Protecţie a Industriei Naţionale ca bază a industriei autohtone.

Se pot media ultimele două puncte de vedere, apreciind că în acea perioadă se dezvolta o industrie tânără în plin avânt, cu formatori specialişti străini sau români cu studii în Apus, cu un cadru legal de organizare integrat, dar fără tradiţie şi deci fragilă pe domeniul mentalităţilor.

Traversăm o criză locală fără precedent, prăbuşirea economiei şi, în special, a industriei fiind mai gravă de cât precedentele din anii `29-`30 (care a afectat parţial investiţiile străine din România) sau din timpul războiului (când unele ramuri chiar au prosperat: extracţiile şi energetica), putând estima căderea la sub 45% din PIB 1989.

Dar, pe lângă magnitudine, gravitatea este amplificată de durata crizei de peste 15 ani, cu mare perspectivă de prelungire din lipsa obiectivelor clare şi a amontelui, învăţământul tehnic- în degringoladă.

A rezultat o cvasidistrugere a infrastructurii industriale, înglodată în datorii blocante, fără fonduri de rulare/ întreţinere/ investiţii, însă- mai ales- a forţei umane specializate, descalificată prin dezorganizare, inactivitate, pensionări stimulate dar eficienţă nestimulată, lipsă de orizont pentru autoperfecţionare.

In condiţiile restrângerii capacităţilor de producţie şi a pieţei este favorizată specularea pe lanţul furnizor-producător-desfacere. Grupări de afaceri cu viziune mărginită au promovat în poziţiile manageriale oameni fideli, care au generalizat in cascadă contraselecţia.

Deşi se clamează apartenenţa creştină a clasei conducătoare, cu situarea omului pe primul plan, acesta este neglijat constatându-se mai curând preponderenţa unei mentalităţi cazone, cu contraatacuri disperate (şi formale) la adresa inflaţiei, productivităţii, corupţiei şi pentru modernizare „a la Moş Teacă”.

Din păcate, în ultimele decenii şi mai ales în anii din urmă, locul specialiştilor inteligenţi, cu viziune amplă a fondului problemelor a fost luat de „băieţii deştepţi” dezgheţaţi, vicleni, şmecheri şi prudenţi, cu fond de oportunism şi amoralitate „de clasă”: clasa proletară, clasa activist-nomenclaturistă, clasa oamenilor de afaceri şi cea a politicienilor.

Asistăm consternaţi la o campanie de opinii lansate publicului de televiziuni şi ziare, potrivit cărora economia trebuie condusă de economişti, inginerii fiind mărginiţi la perspective microeconomice, ei nefiind chiar intelectuali, ci nişte tehnicieni „mai răsăriţi”. Economişti reciclaţi de cursuri de câteva luni ale unor fundaţii obscure (inginerii de 6 luni „pe puncte” din anii `50 ?), dar ostili tinerilor întorşi cu studii complecte din vest.

Iar o culme a diversiunii, culeasă din presă acreditează ideea că tranziţia este o perioadă necesară de dezindustrializare a ţării, ea încheindu-se în măsura lichidării complecte a marilor fabrici!!!

Nimic nou sub soare, au mai existat astfel de campanii in anii `30, ca cea despre rolul maselor în orientarea culturii (semnalată de Mircea Eliade în 1935) sau asupra renunţării la Basarabia (în ajunul ocupării ei)- ţinut sărac şi secetos, populat cu oameni primitivi, când de fapt grâul-valută, cele mai bune ionatane şi patria icrelor negre acolo erau; şi tot acolo se născuseră Petru Movilă, Al.Donici, Alecu Russo, Alexandru şi Bogdan Petriceicu Haşdeu, Alexie Mateevici şi alţii.

Astăzi se face o confuzie generalizată între industrializarea ţării, imperativ al creşterii bunăstării şi dezvoltarea autarhică, extensivă, antieconomică, impusă de ocupanţi după război pentru satisfacerea unor interese proprii şi jefuirea resurselor naturale, continuată megalomanic în deceniile `70 si `80.

Precizez că industria nu este reprezentativă prin multe din fabricile actuale dezvoltate excesiv (şi care trebuie redimensionate), ci prin unităţi specializate apelând larg la colaborări şi furnizori de componente tipizate.

Politica industrială a României are tradiţii puternice din vechi timpuri, când domnitorii urmăreau cu grijă încurajarea înfiinţării şi ocrotirea „cherhanalelor”(numele turcesc al fabricilor), mergând până la emiterea de „pitace domneşti” pentru asigurarea monopolului acestora la scara localităţilor sau chiar al ţării (conf. N.Arcadian-fost subdirector Industrie din Ministerul Economiei).

O dezvoltare deosebită, precis şi continuu stimulată a cunoscut-o industria naţională între 1866-1916, în special în spiritul principiilor protecţioniste ale economistului german Friedrich List, concretizate prin Legea Încurajării Industriei din 1887 si Legea Protecţiei Industriei Naţionale din 1912 (cu multiple perfecţionări ulterioare).

Deoarece activitatea industriei se situează pe linia satisfacerii trebuinţelor ţării, mai ales al siguranţei naţionale prin asigurarea necesităţilor armatei, potenţialul uneia condiţionându-l pe al celeilalte. Se are in vedere fabricarea muniţiei şi a furniturilor pentru diferitele arme, capacitatea de întreţinere şi reparare a armamentului, potenţial ce se poate converti la nevoie pentru producţie de război. Mihail Manoilescu- fost ministru al Industriei si Comerţului, preşedinte AGIR exemplifica acestea cu „strălucita” transformare de către inginerii români a gurilor de foc din fortificaţiile Bucureştiului în artilerie mobilă, prin proiectarea şi executarea de afete şi frâne de recul, asigurându-se astfel „piesele de căpetenie ale apărării noastre pe toată linia Siretului şi până dincolo de Mărăşeşti”.

Apoi , după primul război mondial ritmul de creştere al industriei române a atins cifre record până la criza mondială din 1929. Au fost înregistrate creşteri anuale medii de 18% pentru ramura chimiei, 25% pentru producţia electromecanică, 7% pentru industria extractivă generală- cu ramura petrolului de 20%. Pe 3 ani s-a obţinut un spor general de 33%, superior celor din Franţa şi SUA de 20%.Chiar şi în perioada crizei din 1929-1934 indicele de dezvoltare al creşterii puterii mecanice (cai-putere utilaje raportat la numărul muncitorilor) a crescut cu 2-4% pe an, producţia totală industrială sporind cu 26%, pe când cea din Franţa scăzuse cu 29%, iar cea din SUA cu 33% !!! Ritm de creştere atins pe atunci numai de Japonia. Criza s-a manifestat prin reducerea ratelor de creştere, afectate mai grav fiind doar siderurgia şi extracţia cărbunelui- cu scăderi de volum absolut. Insă, dacă în 1925 România îşi acoperea prin mijloace proprii 50% din nevoile de produse industriale, în 1935 ponderea s-a ridicat la 70%.

Factorii naturali rămânând aceiaşi, a depins de concepţia politică a conducerii ţării ritmul de dezvoltare al industriei. Deoarece, dacă în 1935 valoarea producţiei nete anuale a unui muncitor din agricultură era de 20 000 lei (ai momentului), cea a unui muncitor industrial era de 83 000 lei, de peste 4 ori mai mare. Ca vârfuri semnificative erau productivitatea din chimie- 178 700 lei sau cea din industria alimentară- 161 000 lei.

Mihail MANOILESCU subliniază: „Industria este domeniul privilegiat al intensităţii şi al debitului optim al producţiei. Ea reprezintă forma cea mai înaltă de activitate economică, iar superioritatea ei relativă faţă de agricultură este în ţara noastră cu atât mai mare, cu cât agricultura stă la un nivel de tehnicitate- şi deci de productivitate- din cele mai scăzute”.

In concluzie, cine îşi poate închipui că necesarul României de bunuri poate fi întreţinut prin produsul economic exclusiv al unei agriculturi anemiate şi încă, orientate prioritar spre producţia cerealieră (de slabă eficienţă)? Cu ce s-ar construi oraşele noastre, s-ar întreţine căile ferate şi s-ar îmbrăca populaţia, dacă totul s-ar aduce din import? Întreaga civilizaţie românească, în forma sa actuală este condiţionată de existenţa industriei şi nu poate fi concepută altfel.

Foarte important, în acea perioadă conducătorii ţării puneau în aprecieri pe primul plan interesul naţional –al unei întreprinderi sau ramuri economice – ca intensitate (producţia raportată la mijloacele utilizate), buna valorificare a factorilor de producţie (economia resurselor interne) şi serviciul social-economic realizat (locuri de muncă şi nivel salarizare). Apoi era urmărită rentabilitatea, criteriu privat interesând beneficiul întreprinzătorilor, dar influenţând şi economia prin repartizarea capitalurilor în diferitele ramuri.

Si astfel, deşi România avea încă un PIB şi o mecanizare agricolă scăzute faţă de Apus, inechităţi în veniturile populaţiei ea era în plin avânt, realizând performanţe industriale care ridicau deja probleme de mare concurenţă pe pieţele internaţionale şi aspecte de naţionalism pe piaţa muncii şi a capitalurilor.

Au intervenit războiul şi ocuparea ţării menţinută insidios prin distrugerea potenţialului uman de rezistenţă, involuţia intelectuală la un nivel minim, compatibil cu o masă proletară pauperă aservită. Cu amărăciune se poate constata că în „epoca de aur” a „megaromânului de la Ghencea” nu s-au realizat echivalente ale fabricilor inginerului MALAXA de la Reşiţa, „Electroputere”-Craiova, ”Faur” şi „Republica” din Bucureşti sau „IAR”-Braşov, a construcţiei Halelor Obor ale arhitectului CREANGA. Nu s-au mai elaborat studii fundamentale pentru îmbunătăţiri funciare ca ale lui ANTIPA pentru Bărăgan, bazinul Dunării sau Dobrogea, avântul agriculturii nu l-a echivalat pe cel

imprimat de IONESCU SISESTI prin edificarea reţelelor de şcoli, staţiuni model şi camere agricole In toate judeţele României Mari.

Este nostalgic a privi vechi fotografii din anii `30 cu spitale şi dispensare săteşti, azile şi orfelinate cu standard de palate, şcoli de economie casnică sau arte şi meserii destinate ridicării civilizaţiei rurale Si dezvoltarea ofertei de produse şi servicii specifice.

La fel se poate aprecia că rirmul de construcţie a şoselelor şi podurilor, a infrastructurilor portuare şi silozurilor din anii `30, făcute cu asistenţă germană ne-ar fi asigurat, împreună cu continuarea celorlalte începuturi, un nivel actual de invidiat.

Această epocă de avânt a avut ca promotori ingineri români formaţi sau specializaţi la Paris sau Berlin, sprijiniţi de o mulţime de meseriaşi nemţi, francezi, cehi, firesc atraşi de bogăţia şi frumuseţile locului (fenomen chiar excesiv, care în epocă a dus la legi restrictive).

De subliniat că numai pornindu-se de la experienţa internaţională la zi se pot clădi dezvoltări durabile competitive, cuprinzând performanţe de concepţie, „know-how” tehnologic, organizare, asigurarea calităţii şi calificarea resurselor umane.

Excepţia confirmând regula să recunoaştem că marii noştri inventatori VUIA, VLAICU, COANDA, TECLU, Gogu CONSTANTINESCU s-au format şi şi-au germinat creaţiile in Franţa, Germania, Anglia, acestea nereflectând stadiul tehnicii din ţară.

România a ales în decembrie reîntoarcerea spre sistemul democratic şi valorile Europei Apusene, civilizaţie cu ierarhie a valorilor sănătoasă, civism şi eficienţă. Opţiune destul de formală din necunoaşterea exactă a mecanismelor, practicilor şi respectării legilor specifice. Ca urmare, circa 70% dintre ai noştri doresc Uniunea Europeană şi NATO, dar 71% se comportă după mentalitatea şi stilul vechi la locul de muncă, acasă, la piaţă sau la urne… De aceea trebuie dezbătute şi lămurite larg, dincolo de zona macroeconomică, realităţile pragmatice ale contemporaneităţii.

Principiul de baza al societăţii capitaliste îl constituie competiţia performanţei, ce duce la ierarhizări în funcţie de succesul iniţiativei, inteligenţei şi perseverenţei, elemente frustrante pentru impostura generalizată în suprastructura de la noi, generatoare de autoritarism şi corupţie şi reprezentată de foştii activişti falsificatori de diplome şi istorie, complici în distrugerea adevăratelor repere naţionale.

Impostorii resping înaltul profesionalism, rigoarea şi ascetismul muncii intelectuale, ale meseriei cinstite şi chiar al afacerilor construite metodic şi serios pentru folos reciproc.

In prezent fenomenul creează politicianism demagogic, fără program angajant şi constructivism.

Impostura este prezentă în politica de cadre cu concursuri de angajare trucate, în negocieri salariale formale (cu efect dezinteresul pt autoperfecţionarea profesională în favoarea intrigilor şi şantajului), în toate soluţiile facile şi demagogice din planurile de afaceri manageriale.

Intr-o piaţă dinamică, supusă imperativului eficienţei (din circulaţia benefică a banilor) sunt de neconceput nerespectarea termenelor contractuale şi a înţelegerilor ce pot cauza întârzieri dezastroase, penalizările din dobânzile creditelor depăşind rapid beneficiul prezumat. Totodată valorificarea producţiei se realizează prin clienţi, care având opţiuni largi preţ-calitate devin arbitrii reuşitei. Astfel că primează câştigarea şi păstrarea pieţelor de desfacere, printr-o ofertă mai atractivă şi un beneficiu modest , dar sigur.

Nu poţi să nu fii contrariat de poziţia oamenilor de decizie sau a politicienilor noştri, care vizitând Occidentul şi văzând oferta uluitoare de produse din vitrine, cu o treaptă de evoluţie şi finisaj inimaginabile pentru tehnicienii români persistă în susţinerea demagogică a unei oferte îmbătrânită moral, fabricată de o economie copleşită de problemele calităţii, eficienţei şi ritmicităţii.

Astăzi, cel puţin de la Atlantic la Oceanul Indian şi Urali putem constata că în marile magazine se găsesc aceleaşi produse – de la automobile, la îngheţată – furnizate de firmele care s-au impus la un moment dat pe o piaţă uriaşă. Amploarea seriei lor de fabricaţie (care determină eficienţă) şi a fondurilor vehiculate pot fi greu concurate, considerând şi politica ţărilor bogate de origine, de susţinere a exporturilor proprii.

Succesul pe piaţă fiind dictat de organizare şi performanţă, în jurul marilor fabricanţi s-a creat pe orizontală o industrie de furnizori, subcontractanţi care asigură logistic necesarul de componente tipizate, semifabricate, materiale, ingrediente şi prestări de servicii de înaltă specializare.

Un exemplu semnificativ este chiar Elveţia (modelul elveţian ?!?) care şi-a reprofilat industria în mare parte pe firme subcontractante, specializate pe oferta de scule, instrumente de control de mare precizie, abrazivi performanţi, aparatură hidraulică, execuţia de piese de mare tehnicitate.

Bazat pe o astfel de ofertă, fabricantul principal, preluând de pe piaţă 60-80% din componentele necesare îşi valorifică optim ideile şi know-how-ul specific, reducându-şi la minim mijloacele de producţie – spaţii, resurse financiare imobilizate, durata (ciclul) de fabricaţie – flexibilizându-şi adaptarea la noi produse şi având în mare măsură rezolvate problemele de calitate prin certificatele furnizorilor. Astfel, un tractor se poate fabrica în 2-3 hale de producţie, în timp ce pe poarta unei firme mari ies o familie de produse: tractoare, scutere de zăpadă, jet-skiuri, utilitare pe şenile, şenilate pentru armată.

Corespunzător acestei diviziuni a muncii, analizele recente au evidenţiat adevărul pieţei că pentru client primează seriozitatea termenelor de livrare, urmând calitatea, performanţele şi la urmă costul.

Un alt paradox aparent este că în costul unui produs de serie industrială, în medie, ponderea manoperei este de sub 10%, rezultând ca prioritare pentru reducerea lui măsurile vizând micşorarea regiei de fabricaţie (teren, mijloace fixe), a consumurilor specifice de energie şi material, a risipei prin noncalitate (rebuturi) şi In secundar a numărului de salariaţi.

Supravieţuirea unei întreprinderi de nivel mediu sau mare – în noua perspectivă – depinzând de politica internă de asigurarea calităţii, organizarea şi flexibilitatea producţiei, performanţa tehnologică şi de concepţie a ofertei şi eficienţa muncii se poate aprecia că nici un manageriat autohton, fără consiliere străină autoritară nu poate stăpâni acest complex la nivelul performant de azi, circumstanţă agravată de penuria fondurilor circulante sau de investiţie.

Pe cale de consecinţă, actualele programe manageriale de restructurare, făcute fără resursele parteneriatului occidental se limitează la paleative, având ca efect doar descalificarea resurselor umane.

Activitatea de creaţie inventivă are în prezent efecte practic nule pentru ţară, din lipsa cunoaşterii nivelului tehnic actual şi a publicaţiilor de specialitate la zi (In general soluţii ingenioase dar rezolvând probleme depăşite), precum şi a posibilităţilor de valorificare prin marketing competent şi lipsa resurselor de aplicare.

Asistăm la mari paradoxuri, începând cu masiva încredere a naţiunii în Biserică, Armată, Scoală; în fond ea mascând doar o nădejde în revigorarea acestora ca instituţii fundamentale ale statului, în realitate cele mai lovite şi sabotate, cele mai afectate de repartizarea resurselor materiale.

La fel, aprecierea potenţialului tehnico-ştiinţific se raportează la mostrele din expoziţii sau la halele industriale din marginea oraşelor.

Exponatele din pavilioanele de realizări naţionale, până de curând erau în multe cazuri produse sau montaje din componente vestice fără etichetă, fie execuţii artizanale – copii cu slabă funcţionalitate şi fiabilitate şi fără interes economic de trecere la serie (unde concură sumedenie de secrete de fabricaţie), în fine ingeniozităţi fără valoare utilă din neconcordanţa cu practica.

Iar o fabrică reprezintă o comunitate specializată, cu tradiţie de muncă şi organizare eficientizate, şlefuită în zeci de ani, cu personal selecţionat timp de generaţii, furnizori şi clienţi stabilizaţi.

Motor şi cenzor pentru economia ţării, gândirea inginerească a fost şi mai este surclasată şi anihilată de cea activistă, semidoctă, mafiotică ajunsă în fruntea scării sociale.

Decăderea învăţământului politehnic, lipsa publicaţiilor internaţionale şi anarhia criteriilor de promovare duc la un tip de inginer labil în urmarea profesiunii şi gata de a munci în orice alt domeniu, grăbit să iasă din activitate prin pensionare anticipată (când ar fi cel mai util), prea uşor luat de vânt spre alte meleaguri. Evident, fără ideal autoinstruirea şi asimilarea noului dispărând, fenomenul inexorabil al „înjumătăţirii cunoştinţelor în timp” prin uitare sau perimare (cu perioada de 3-5 ani) te transformă în ”semi-inginer” sau ”semi-semi-inginer”.

Trăim realitatea restructurărilor în toate domeniile socio-economice. Astăzi se discută, mai ales, despre reajustarea sectorului strategic de apărare, dar nu se are în vedere realitatea neliniară.

Atuurile de privatizare şi revigorare erau altele acum 5-6 ani, când au existat oferte serioase (vezi proiectul COBRA-Bell Helicopters), în prezent valoarea de piaţă a aportului nostru scăzând catastrofal (de 3-4 ori) din cauza unor obstaculări iresponsabile cu contraoferte hilare (elicoptere vechi, de ocazie, bune pentru contrabandă, dar nu pt Armată).

Procedurile de conservare-deconservare a utilajelor, instalaţiilor şi a halelor de producţie fiind extraordinar de laborioase şi costisitoare, privind separat mecanica, hidraulica, aparatajul electric, automatizarea şi instrumentarul de precizie, incluzând chiar decontaminări ecologice, valoric nu sunt oportune faţă de casare.

Procesele de fabricaţie s-au omologat în ani de zile de către colective complexe operator-tehnolog-proiectant-controlor şi au necesitat munţi de dispozitive adaptate la o anumită dotare cu utilaje. Restructurările au redus personalul la1/3-1/5, prin pensionări şi reprofilări vechii specialişti se mai regăsesc în proporţia de 1/10, iar parte din dispozitive şi utilaje sau retopit de mult. Vizitaţi „Faurul”- unitatea mecanic-şef a întregii industrii!

Producţia industrială este totuşi rezultatul unei gândiri inteligente, sistemice, care asigură la un grad de calitate convenabil fabricate realizate majoritar pe maşini, cu intervenţie minimă manuală, fără de care rezultatul este manufactura necompetitivă.

In eseul „Viitorul inteligenţei”, Mircea ELIADE definea în 1935 cu extremă rigoare inteligenţa = tehnica aplicării la obiect.

Ideile explicative fiind deosebit de interesante şi actuale, voi selecta:

-Accepţiuni generale incomplecte pentru inteligenţă şi om inteligent: acel care pricepe lucrurile aşa cum sunt / acela care recunoaşte un fapt folosindu-se de fragmente / coincidenţă formală cu realitatea.

-Ca să poţi înţelege problemele dintr-un domeniu trebuie să ai noţiuni, să cunoşti obiectul acelui domeniu – condiţie insuficientă însă în lipsa inteligenţei.

-Cunoaşterea obiectului unei ştiinţe nu presupune specializare avansată ci doar cunoaşterea planurilor ei generale de lucru şi situarea lor în economia cunoaşterii generale.

-Prin inteligenţă este posibilă o orientare sigură la obiect. „Vicleanul”, „dezgheţatul”, „şmecherul” şi chiar „înţeleptul” nu cunosc nici un obiect precis, gândind prin automatisme sau proverbe ca ţăranul.

-Inteligenţa precoce, nesusţinută încă de un bagaj de cunoştinţe asimilate organic este doar o promisiune, iar un absolvent de liceu având cultură generală gândeşte prin automatisme, care însă se uită fără aprofundare ulterioară.

-Un om atinge o inteligenţă eficientă când poate să se mişte liber pe toate planurile cunoaşterii, fără a şti chiar totul, dar neconfundând planurile şi valorile. Este necesară doar familiarizarea cu planurile cunoaşterii – în matematică, metafizică, istorie, estetică etc.

-Contemporaneitatea (în 1935 ca şi în prezent) face majoritar o confuzie a planurilor, totul explicându-se prin altceva decât trebuie, într-un fals misticism, profetism laic sau fanatism semidoct, religia fiind „o invenţie a popilor”, iar filozofia „un joc verbal”.

-Inteligenţa – funcţie organică – nu lucrează fertil decât aplicată la toate obiectele cunoaşterii, altminteri se automatizează şi piere (cabotinizare). Astfel numim inteligenţi oameni plini de calităţi, dar care nu prea au de a face cu inteligenţa.

-Lumea modernă este potrivnică inteligenţei, promovându-se munca în locul inteligenţei, falsele valori ale „adâncimii”, „fineţii”, „originalităţii” sau „noutăţii”, precum a celor care fac chimie în artă sau artă în metafizică.

-Nu se poate vieţui, înainta, crea fără un sens spiritual al omului şi existenţei, fără armonizarea funcţiunilor sufleteşti prin însuşirea imensităţii construcţiilor de gândire ale credinţei în Dumnezeu. Aceasta cultivă iubirea de aproape (patriotismul) şi dă sensul activităţii umane, iar prin încrederea în triumful binelui înarmează cu tenacitate în urmărirea materializării aspiraţiilor şi proiectelor propuse.

In lipsa credinţei, inginerii de exemplu, fără ideal şi etică devin diplome false”, executanţi docili şi apatici care abandonează studiul şi ieşind din ciclul evoluţiei şi progresului ajung în coada meşteşugarilor, precum România în coada Europei. Deoarece, relativ, inginerii sunt în societate cei care decid şi manevrează cele mai mari valori materiale – investiţii, construcţii, fabrici, utilaje, randamentul recoltelor.

După cum este remarcabilă ideea dintr-o revistă rusească recentă, că respectul pentru legi nu se clădeşte decât în „cei 7 ani de acasă” – educaţia primară a părinţilor (de toate categoriile) şi a învăţătorilor. Pornirea de aici pe o evoluţie viciată nu va permite

stratificarea învăţăturii şi a sistemului de valori, mai târziu respectarea legilor juridice sau tehnice se va face pur formal, numai de ochii „comandanţilor”. Iar valoarea educaţiei primare să nu uităm că pe vremuri era cântărită şi de învăţătorul şi preotul din sat, care aveau un cuvânt greu în promovarea la burse a copiilor săraci, dar dezgheţaţi.

Extrema absolută este „inteligenţa diabolică”, expresia egoismului total şi a educaţiei scăpate de sub control. Nu este întâmplător accentul pus de Uniunea Europeană pe grija pentru copiii de la noi.

O întâlnim în manipularea maselor spre autodistrugere, în contradicţiile premeditate dintre producţie şi desfacere sau în falimentarea deliberată a economiei naţionale.

Exemple pregnante pot fi şi stimularea migraţiei mâinii de lucru autohtone în străinătate, sărăcindu-se producţia de bunuri internă sau utilizarea celor mai capabile inteligenţe tinere spre ramura soft-ului vândut oneros, în interes privat şi fără nici-un folos pentru ţară.

Până la introducerea unor noi orientări, pregătite încă de pe băncile şcolilor, în aşteptarea unor convergenţe favorabile de interese internaţionale pentru investiţii şi credit, cred că cel mai mare potenţial îl reprezintă recuperarea şi capacitarea minţilor rămase române ale celor risipiţi în lume, oameni care cunosc cu adevărat normalitatea dorită şi constituie ei înşişi o mare garanţie prin partenerii lor de afaceri.

_____________

REPERE, TRADIŢIE ŞI CONTINUITATE

“…Progres fǎrǎ repere, tradiţie şi continuitate nu este progres!” (- Papa Ioan Paul II – 197 Browser-ul nu permite afişarea acestei imagini.

GARANTIA PROGRESULUI ROMANIEI

Decembrie ’89 este unanim declarat ca momentul unei schimbǎri de regim politic, de revenire de la sistemul comunist la sistemul lumii civilizate, al Europei Apusene.

Starea normalǎ a fost perturbatǎ prin ocuparea sovieticǎ postbelicǎ a României şi a altor ţǎri vecine, sistemul nou instaurat reprezentând ideologia si justificarea ocupaţiei – manipularea proletariatului, lipsit de perspective ample şi cu slab ataşament faţã de valorile tradiţionale. Au fost sistematic distruse vestigiile progresului, denaturatǎ istoria şi tradiţiile prin derizoriu şi manipulare prolet-cultistã.

Fireascǎ este deci refacerea şi restabilirea tradiţiei şi continuitǎţii de dezvoltare specifice României, cu inerentele actualizǎri şi modernizǎri pentru racordarea la societatea contemporanǎ, normal evoluatǎ.

Intârzierea datoratǎ persistenţei în funcţii de conducere a profitorilor-colaboraţionişti ai fostului regim este cauza unei tragedii naţionale prin sabotarea economiei (corupţia fiind numai unul din mijloace) şi emigrarea spre lumea normalǎ a peste 1 milion de cetǎţeni – relativ din categoria celor mai active şi capabile elemente, afectându-se major potenţialul statului şi avuţia naţionalǎ.

Repere

Refacerea statului de drept prin revenirea la ordinea normalǎ înseamnǎ reluarea bunei tradiţii şi a continuitǎţii cu situaţia dinaintea ocupaţiei.

In 1944 România avea peste 50 de ani de dezvoltare continuǎ şi organicǎ, fiind un stat în plin avânt ce înregistra indici de creştere economicǎ de vârf mondial, similari cu ai Japoniei (vezi Enciclopedia României – Dm.Gusti). Chiar şi în perioada marii crize economice generale din 1929-1934 indicii au crescut (cu excepţia stagnǎrii în unele sectoare).

Trebuie precizat cǎ pornirea de la un nivel foarte scǎzut la Unirea Principatelor (situaţi în calea “tuturor rǎutǎţilor”) ne poziţionau ca PIB tot în coada Europei, dar cu decalaj mic faţǎ de statele avansate şi deja cu unele poziţii de top în aviaţie, construcţii feroviare şi auto, industria alimentarǎ, arhitecturǎ şi urbanism.

Tradiţie

Indiscutabil o ţarǎ cu puternic specific, exemplar explicat genealogic ca potenţial de Iorga, marcat de Eminescu drept fǎgaş în care nu se pot aplica modele strǎine fǎrǎ discernǎmânt (nimic nou sub soare), caracterizat psihologic de Rǎdulescu-Motru şi subliniat sociologic de Gusti pentru dezvoltarea armonioasǎ a genotipului uman local.

Bazele statului român modern au fost puse de Regele Carol I, în epoca lui strǎlucind constelaţia Eminescu, Spiru Haret, Haşdeu, Maiorescu, Caragiale, Grigorescu, Luchian, Carol Davila, Victor Babeş, Ionescu de la Brad şi alţi corifei.

Succesele economiei României din ajunul rǎzboiului erau fundamentate de gândirea lui Mihail Manoilescu explicitatǎ de lideri ca Malaxa, Mociorniţǎ, Bragadiru şi noua şcoalǎ agricolǎ cu mentori Ionescu-Sişeşti şi Antipa, coordonatǎ de ICAR (Inst. de Cercetǎri Agricole al României).

In edificarea infrastructurii ţǎrii sunt repere Saligny, Leonida, O.Doicescu, H.Creangǎ, Duiliu Marcu; o menţiune ineditǎ pentru asistenţa tehnicǎ germanǎ pentru drumuri, poduri, reţeaua de silozuri agricole şi amenajǎrile portuare!

Constituţia şi legislaţia erau recunoscute ca dintre cele mai moderne şi conţineau elemente sociale – paradoxal – mai pragmatice decât cele ce au urmat.

Au fost reforme agrare în sprijinul micii gospodǎrii ţǎrǎneşti, s-a edificat un sistem de asigurǎri sociale civilizat (întodeauna asistenţa medicalǎ în România a fost gratuitǎ, bazatǎ pe filantropie) cu spitale, dispensare şi orfelinate moderne, s-au construit cartiere de locuinţe cu credite pentru muncitori şi funcţionari (azi cartiere rezidenţiale), stadioane/teatre în aer liber/case de culturǎ/atenee populare, baze sportive şi ştranduri, cluburi/cantine/cǎmine pentru muncitori, ucenici şi studenţi.

Fabricile lui Malaxa – Faur, “Republica”, Electroputere, Reşiţa- nu au avut de departe echivalente în “epoca de aur” ulterioarǎ; la fel Halele Obor, silozurile lui Saligny de la Constanţa, infrastrucurile portuare dunǎrene sau clǎdirile oficiale din Bucureşti.

Iar la Expoziţia Internaţionalǎ de la Paris –1937, Pavilionul României a gǎzduit şedinţa Academiei Gastronomice Franceze, retransmisǎ de posturile de radio, ca semn al preţuirii culturii mâncãrurilor româneşti…

Continuitate

In dezvoltarea unei ţǎri este capitalǎ continuitatea, planificarea viitorului pe orizonturi de timp de ordinul deceniilor; având totodatǎ la bazǎ observaţii şi statistici sistematice şi obiective, dupǎ metodologii adaptate locului ( referinţǎ – pledoaria lui Gusti pentru crearea sociologiei româneşti).

Printr-o perspectivǎ şi acţiuni clare de obiectivare a tradiţiei româneşti cu sublinierea adevǎratelor valori ale României perene, înaintea efectelor economice se restabileşte demnitatea naţionalǎ. Trebuie urmǎritǎ astfel revenirea în patrie a unei pǎrţi a emigraţilor, element major în adaptarea noastrǎ la realitǎţile societǎţii moderne şi totodatǎ oameni de sistem, cu bonitate şi relaţii de afaceri. La fel, prin retrocedǎri selective a bunurilor naţionalizate marilor companii internaţionale care au activat pânǎ la rǎzboi în ţarǎ sub garanţia vechilor guverne se va repara o nedreptate care opreşte o mare parte a bunelor investiţii strǎine.

Concluzii

Toate elementele necesare reconstrucţiei României adevǎrate persistǎ în memoria colectivǎ (ce trebuie reorientatǎ), în arhivele de stat, iar pentru simplii cetǎţeni în “Enciclopedia României” din 1938-1943 coordonatǎ de Gusti, pe tarabele anticarilor sau în observarea atentǎ şi compararea vestigiilor ante şi postbelice (ambele pe 50 de ani).

Prin orientarea cǎtre restabilirea regimului, valorilor şi instituţiilor României Mari putem recupera o parte a continuitǎţii şi restului condiţiilor garanţiei pentru progres subliniate de marele gânditor care a fost Papa Ioan Paul II. Fǎrǎ reintrare în ordinea fireascǎ specificǎ şi eliminarea activismului / politicianismului demagogic, semidoct şi cazon România real regreseazǎ constant.

Ca un prim pas este de analizat şi perfectat un program de dezvoltare sectorialǎ în aceastǎ luminǎ.

_____________

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s