■ ÎN RĂSPĂR – de Păr. Iulian Gavriluţă

PE 10 SEPTEMBRIE 2008… „UN SUSPIN AL NIMICULUI“!

Atât materia cât şi natura sunt doi termeni goi de conţinut…substratul lucrurilor, adică unitatea lor. Rămâne Divinitatea exterioară lucrurilor create„, zice Petre Ţuţea.

CE ZIC ALARMISTII FALSI…

„Experimentul, a cărui construcţie a costat circa trei miliarde de euro, va fi pus în funcţiune pe 10 septembrie şi este localizat la 100 de metri în subteran, la graniţa dintre Franţa şi Elveţia. El constă într-un accelerator de particule (Large Hadron Collider) menit să recreeze condiţiile ce existau la o fracţiune de secundă după naşterea universului. Însă odată pornit, experimentul ar putea genera mai multe găuri negre de mici dimensiuni, se tem oamenii de ştiinţă.”

MINCIUNA, MINCIUNA MINCIUNA!!!

Minciună, minciună, minciună, aşa ar trebui să sune tot ce tine despre experimentul de miercuri 10 septembrie 2008. Gaurile negre care s-ar putea crea nu-s acum decat gaselnite si pretexte pentru alt experiment, probabil tinut secret. Anunturi care mai de care mai catastrofice, pline de posibile evenimente armaghedonice umplu mass media si internetul. Suspicios de mult tac si cercetatorii adevarati care stiu ca de fapt totul este doar ALARMA FALSA. Un alt experiment stiintific periculos, fara indoiala ca orice altceva desfasurat in secret si cu alte scopuri, dar nimic mai mult. Voi incerca sa vorbesc in cat mai comuni termeni si ar fi cazul sa potolim spiritele si asa incinse. Sa facem putina lumina…

Geneza Universului implica imaginea unui spatiu vid servind drept scena a lumii materiale. Prin natura lui fizica, vidul cuantic, departe de a fi un vacuum total, constituie un ocean infinit si inepuizabil de energie pulsatorie. Energia vidului este incatusata in tentaculele „superfortei” (forta superunificata) in care sunt contopite cele patru forte fundamentale de interactie cunoscute in Universul nostru (atentie, acest vid cuantic lipseste experimentului dat din acceleratorului de particule –  Large Hadron Collider – de la granite Frantei cu Elvetia). Ca regula generala trebuie iarasi stiut ca in vidul cunatic au loc spontan stimulari, fluctuatii necontenite, furtuni cuantice violente prin care se elibereaza anumite cantitati de energie dand nastere la entitati infra-atomice (particule) virtuale.. In acest vid cuantic, particulele „reale” nu exista ci numai cele virtuale, produse de campurile cuantice pe timp foarte scurt (determinat prin relatiile de incertitudine ale lui Heissenberg), aceste particule disparand ianinte ca principiul probabilitatii sa fie incalcat. Particulele fantomatice sunt totusi masurabile prin efectul lor existent in lumea fizica obisnuita (Igor Bogdanov, 1991). Trebuie sa subliniez in mod deosebit ca „starea de pre Big Bang” este aceea a unui vid cuantic coerent, insa „Big Bang” este un fenomen ireversibil legat de instabilitatea dinamica a vidului cuantic (Ilya Prigogine, 1990 – laureate al premiului Nobel), o explozie primara de un anumit fel prin care energia este convertita in materie. Inainte de Big Bang a fost „vidul fals„, adica o stare de excitare a vidului fara materie sau energie. Iata de ce, in acceleratorul cu pricina orice altceva se creaza dar nicidecum acel vid cuantic, deoarece, vom vedea in continuare este imposibil nu din punct de vedere tehnologic ci pur si simplu al fizicii sa se realizeze asa ceva. Sa continuam prin a prezenta pe scurt ce s-a intamplat atunci si ce nu se poate intampla nicidecum acum. In urma cu aproximativ 15 miliarde de ani, un flux de energie incomensurabil a fost transferat in vidul initial, antrenand o fluctuatie cuantica (quantum leap) primordiala (E.P. Tryon). Sub forta de repulsie (presiunea negative de respingere) a vidului cuantic „nimicul” explodeaza (Big Bang-ul). Acel inimaginabil fenomen initial cosmogonic este caracterizat de catre Jean Guitton (1991) asa: „Un suspin al nimicului. Poate un fel de acc9ident al neantului, o fluctuatie a vidului: intr-o clipa fantastica” Initial, intreaga cantitate de energie din care a rezultat Universul era concentrate intr-un „graunte” infinetizimal (10 la minus 33 cm.) si supraincalzit (10  la puterea 32 grade Kelvin). Prin Bing Bang, acel „graunte” de „masa-energie primordial” a suportat expansiunea globala (W. de Sitter) inflationala, exponential rapida si accelerata intr-un timp extreme de scurt (Allan Guth, 1980). Astfel fenomenul Bing Bang-ului poate fi considerat o explozie a spatiului si a materiei, uimitor de uniforma, dar multidimensionala. In punctual matematic in care a luat nastere Universul la energiile colosale de 10 la puterea 19 Ge V („masa lui Planck„), toate cele patru forte fundamentale de interactie (gravitationala, electromagnetica, tare si slaba) erau nediferentiate si de aceeasi intensitate, contopite intr-o singura interactie de o simetrie perfecta, existand deci un  singur camp de forte („forta superunificata”).

Astfel a luat nastere universal ca o fluctuatie a vidului cuantic la scara mare, Bing Bang-ul marcand geneza timpului si spatiului, inceputul cosmogoniei cuantice evolutive.

ZIDURILE LUI DUMNEZEU!

Ştiinţa a putut descrie cu precizie chiar ceea ce s-a întâmplat de la 10 la puterea (-43) secunde („Timpul zero” sau „Timpul Planck) după crearea Universului. „Fizicienii nu au nici ce mai mică idee despre ceea ce s-a întâmplat înainte de aceste Timp al lui Planck, mărturiseşte fizicianul francez Grichka Bogdanov. Dacă primul obstacol îl pun cuarcii, entităţile infinitezimale (10 la puterea -18 m) ceea ce reprezintă un „zid dimensional” dincolo de care totul este energie, nimicul de care vorbeşte Biblia. Şi repet, totul este nu neputinţă tehnologică (care poate va fi depăşită) ci depăşirea acestui zid ar însemna contactul cu nimicitoarea „superforţă unică” în care toate cele patru forţe de interacţiune fundamentale s-ar unii. Este dacă vreţi „secretul atât de bine păzit a lui Albert Eisntein” (Pierre Fayet).  Nici chiar cu celebrul LEP (Large Electron Positron Collider) instalat la centrul european  de cercetări de la Geneva sau cu Ciclotronul K 800 de la Universitatea Michigan (S.U.A.) care accelerează o particulă de 64.000 km/h la nivelul de 8 miliarde de eV, sau cu SSC (Superconducting Super Collider) care ajunge la o energie totală de 40 TeV; nu se poate ajunge decât la jumătatea dimensiunii lui Planck. La aceste dimensiuni gravitaţia este atât de mare încât fărâmă spaţiul şi îi dă alte dimensiuni în care „trecutul, prezentul şi viitorul nu mai au nici o semnificaţie” (Igor Bogdanov).

Dincolo de nivelul(vidul) cuantic există nivelul subcuantic, universul cuantic provine dintr-o sursă veşnic creatoare, situată dincolo de spaţiu şi timp” – David Bohm (laureat al premiului Nobel).

Incapacitatea ştiinţei de a învinge „zidul termic„, „ orizontul cosmologic” al opacităţii, „ zidul dimensiunilor” cuarcilor şi „ zidul lui Planck” poate fi rezolvată cu ajutorul credintei, deoarece trebuiesc acceptate ca minuni si atat.

Nu va temeti, cineva vegheaza de acolo de sus si rade de nebunia unora ca cei care incearca cu degetul nebuneste as zice, Creatia lui Dumnezeu! Duceti-va incontinuare la scoala, servici, iubiti, casatoriti-va, inmormantati-va parintii si traiti in continuare viata voastra facand binele si evitand minciuna.

NIMIC NU SE VA INTAMPLA PE 10 SEPTEMBRIE 2008!

_________________

A PRIVI!

Cu siguranta, privirea ne este cel mai de pret simt…..dar cine mai stie sa priveasca ? Multi dintre cei aproape sau din ce mai departe se uita, da rnu privesc! Cum vine una ca asta? Forte simplu! Nu trebuie sa contemplezi prea mult fiinta umana de pe o scara a lui Iacob ca sa fi atent la miscarile elicoidale ale sufletului celui de langa tine. Evident imi veti aduce argumente de genul subiectivismului sau al obiectivului incarcat de varianta adevarului pe care se zice ca-l poseda orsicine. Vedem, dar nu stim sa privim, ne uitam, dar nu privim, fixam cu ochii, formandu-se in tapetum imaginea, dar nimic nu urca mai sus de bastonase! De fapt, nu, rectific….ne e teama sa privim! Sunt sigur ca in drum spre service sau scoala, ne uitam doar la ce avem de facut, la sireturile de la pingelele de pret, luate de la solduri sau nu, la conturul barbii sau buzelor la parul de pe cap, la chei, la carduri, la facturi, la mobil, la trepte, la autobuz sau autoturism, la calculator sau altele……dar intre timp….atunci cand asta exista, uitam sa vedem frunzele copacilor, norii, sclipirile sau nu din ochile aproape-departelui. Tarkovski surprindea foarte bine privirea…..o ingheta ca un prizonier al timpului cascada (in „Oglinda”). Acolo deja se trecea in alta dimensiune, eonul curgea lin ca intr-o doina sau ca o nota sol pe care un fir de iarba o canta, cand creste. E trist, totusi sa observi fara sa stii sa privesti….dincolo de forme si culori, de aparente si schimonosiri de mers citadin. E ca si cum ai fi aflat „Comorile lui Montezuma” (Le tresors de Monthezuma), dar in acelasi timp ai fi asistat ca si cel in cauza, cel mai bun rege al mexicanilor, la aflarea si decaderea simtamintelor celor din jur. Daca m-ar fi auzit, K.G.Jung ar fi ridicat imediat doua degete si ar fi argumentat ca, „selectia pretinde directie”, deci in ce directie privim? Ce selectam…..? Nu fac un rechizitoriu, dar tare mie teama ca selectia nu exista decat in notiunile abstracte pe care constiinta noastra le manuie ca sa se scuze. Asa cum zicea George Gaylord Simpson: „Toate procesele reale decurg ireversibil…” (in „Ubiformitarianis,…Method in Geohistory and Biohistory), deci atunci cand esti centrat spre un obiect-subiect, fie inteleasa ca si o idée, te absorbi in ea sau ea te cheama sit e inghite si atunci din interior prin stare empatetica, cunosti maximal acela ce putin mai devreme era altul decat tine. Daca vreti, pentru a simplifica sa recurgem la imaginea icoanei bizantine, „fereastra” este deschiza ca in Dali de ambele parti inspre tine si dinspre tine, tzatzanii sunt simbolurile de care eul nostru interior uzeaza pentru a se orienta. Cand privesti o icoana nu stii cat te priveste ea sau cat tu….dimensiunea deja nu ami este si nici spatiu, este contopit ina patra dimensiune, vezi Einstein Albert. Anahoretii nu aveau nevoie nici macar de acest mod de a privi, deoarece ei „vedeau inainte”. Imi aduc mainte de un film excelent, pe care nu trebuie sa l ratati: „Ostrovul”, de rusi, magnific, cred ca si Dostoievschi tresare cand cineva il vede, deoarece din imagini din ce se intampla acolo poti scrie un tom. Imi e ciuda pe mine ca nimeni dintre cei cunoscuti nu se prind in hora pentru…creatie, tot Tarkovski: „Trecutul trebuie protejat cu grija, ca o zestre nepretuita, trebuie adapat cu apa timpului fluviu, al prezentului, caci el este leaganul, este parintele, este izvorul prezentului, el zugraveste in fiecare clipa, icoana prezenta a omului. Trecutul trebuie iubit” Bineinteles gondacii recenti vor argumneta ca ce e trecut nu mai conteaza ca nu mai pote fi schimbat, etc….saracii….mintile lor se asemuiesc cu un degetar in care tu vrei sa torni o cascada de apa! Trecutul nu este decat prezent arhivat, iar viitorul este tot prezent continuu. Nimic din creatia Lui nu este static, eonul lumii care va sa fie este de fapt un prezent continuu, ca si creatia, care se recreaza mereu. In fapt nimic nu e static, dar ca asa percepem noi. „Toate dovezile omului ar incape intr-un sicriu, si a colora ar fi bine sa stea…” zice Lyall Watson in „The wather people”, si mare dreptate are! Sa ne aducem aminte ca „lumea in sine” a lui Kant nu se gaseste nicaieri, nimeni nu a vazut de asemenea mergand pe strada oamnei, ci numai persone, sau cine a zarit vreo omenire, sa mi o aduca mie sa o intreb de sanatate. Nimeni! Obiectivitatea nue ste decat in raport de subiect si deci in oarecare masura este plina de subiectiv. De fapt, tot cosmosul (prefer aceste termen celui de univers pentru ca ne releva frumuseti!)este subiectiv, este plin de personalitate,d ar nua sa cum credem noi. Si printre sensurile pe care un crestin trebuie sa le implineasca aici este sia cela de a personalize, implinii, subietiviza totul in jur. Se stie ca langa persoanele luminoase (e vorba mai ales de lumina spirituala…a zilei a 8 a , far’ de inserare!) si animalele sau natura este altfel…..! de asemenea mai exista un fel de a privi…zice se, fiecare cu adevarul sau, sunt mai multe carari care de fapt duc in acelasi loc, varf, etc. Numic mai fals! Mai multe adevaruri este egal cu nici unul! Gandirea oamenilor recenti, seamana mai mult cu chiuitorile de gang, decat cu ariile cantata de pe aripile norilor. NU exista decat pareri si un singur Adevar! Adevarul meu,a devarul tau…..risc sa reactionez ca si Tutea…partzz! Asta cand citea despre „omul autonom” a lui Kant. Adevarul nu este o categorie pe care fiecare individ, nu persoana sa o ia cum vrea el, El este si atat! Restul, cum am zis sunt idei mundane mai aproape sau mai departe, dar sigur elipsoidale. A privi, deci nu tine decat de subiectiv, de persoana, numai o persoana care e constienta ca exista ca are una numit destin…poate privi! In categoria arhetipala a timpului te poti incadra cu felul tau de a privi, cu ideile tale, cu experienta ta acumulata si impregnate de energiile necreate si de cele create. Poti misca pentru lume pentru aproapele sau departele caruta adevarului unic. Sa nu va fie teama sa priviti cerul sau inima omului, si sa nu uitati ca teama vine de fapt dintr-o legatura viciata cu divinitatea. Vorba lui Henric al VI-lea: „Dintre toate patimile, frica este cea mai blestemata!”

___________________

ATRACŢIE

Cred ca va intrebati…ce mai vrea si asta cu un asemenea titlu? Vrea sa atraga, sa se dea interesant, etc…Nicidecum! Atractia este acel eveniment care te face sa iesi din tine si sa te indrepti spre celalat….Despre subiect, tautologic vorbind, s-a scris destul, de la chimie la metafizica, pe toate spalierele. Nimic pare ca nu mai e de descoperit si cu toate astea, cand atractia vine, pare sa uimeasca si sa se uite de reguli, formule si chimii….se intampla si gata….!Daca nu te aflii macar in acea „luminozitate” de sine insusi (A. de Vaelhens)degeaba incerci sa explici inexplicabilul…faci risipa de vorbe n vant, care evident nu ajung decat cel mult la nivelul urechii. In acel moment cand se intampla aproape te simti re-creat (Georges Gusdorf) si plin de putere, cine nu a simtit asta, nu are rost sa se chinuie sa priceapa teoretic…ca nu merge. Intalnesc adesea pe unde mi trec picioarele persoane care confunda atractia cu atrasul…..de forme, tonuri, nuante de culoare, simturi duse pana la trivial, etc…culmea, chiar si prin spatiu virtual mai citesc asa ceva….dar din pacate nu se cunoaste sensul, ci meschin, in chip hedonist se urmareste scopul, care fireste, scuza orice mijloc. Atunci cand esti atras e ca si cum te absorbi in samburele celuilalt de fiinta si l privesti, il cunosti din interior. Este daca vreti similar cu un Black Hole de emotivitate, empatie, suras si jertfa. Renunti la tine pt celalat, in speranta ca totul va fi intors ciclic spre eul tau (V.Jankelevich). Daca in clipa aceea de eternitate te gandesti la tine si la placerea ta si nu te lasi absorbit in celalat….esti mort….mort pt adevar, adica falsificat, scofalsit. Categoric, gandul despre atractie este permis, dar nu si atractia gandita, este daca vreti un eufemism a la Martensen care spunea ca nu este permis „gandul rau” ci numai „despre rau”. Asa cum sentimentele sunt confuze, din ce in ce mai confuze pentru omul recent de astazi si aceasta atractie este adesea confundata cu nevoia, libidoul sau obisnuita socializare citadina. Atractia, sa fim bine intelesi, nu e si nu poate fi numai chimie, scop sau dorinta…ea trece dincolo de aceste sfere oarecum stramte si se odihneste undeva in spirit. Vocatia cunosterii celuilalt, din el insasi, este fundamentala si salutara ca altfel frumosul (Dostoievschi) nu ar mai iesi ca undelemnul la suprafata ci ar ramane incatusat in glod. Nu trebuie sa fi un Ghilgamesh ca sa biruiesti vreun zeu, ci numai pe tine si scopurile tale josnice si astfel incet ti se va revela ce inseamna atractia curata si sincera dincolo de meschinariile mondene. Asa cum observa si Jung in cadrul conferintelor Terry de la Yale, „a te referi unilateral doar la un aspect al psihologiei si a ignora pe celelalte care se intrepatrund”, respectiv chimie versus spiritualitate este fals si „te conduce pe taramuri aride lipsite de consistenta”. Atractia depaseste materialismul si se ancoreaza in spirit. Pentru a depasii paradigma creata de prea micii nostrii academicieni contemporani, trebuie intradevar sa posezi ochi de vultur volterian si sa deslegi de iti e la indemana un adevarat „Nod a lui Gordius”. Trebuie sa fi foarte atent si sa ocolesti limba de lemn a flausatilor paduchi sexualisti de azi si sa depasesti cu brio „Trecerea Rubiconului”, acel moment de rascruce sau clipa de decizie cu ireparabile consecinte. De nu traiesti taina atractiei pure, ai trecut p’aci degeaba si nimeni nu ti va servi in nici un chip, nici cartarescian nici patapievician sau alt – cian, raspunsul…mai dihai: nimeni nu va trai in locul tau frisonul atractiei!

___________________

FEMEIA ÎNTRE TELENOVELA ŞI MÂNTUIRE

Generozitatea lui Mecena” versus “Grajdurile lui Augias

“Aporiile lui Zenon” evidentiaza especte ale complexitatii miscarii, ale devenirii timpului si spatiului, dar si categoriile care le oglindesc. Imaginativa o femeie recenta care este stramutata intr-unul din veacurile trecute, fara posibilitatea de a se uita la telenovela ei preferata sau stramtorata de neputinta shop-ingaraiei. Chiar daca rolul ei in societate s-a colorat telenovelistic si machiavelic, ea ramane totusi creatura lui Dzeu…aduceti-va aminte ca a fost cladita dintr-o materie deosebita, adica nu ca Adam din lut, ci din coasta lui (cum spune aun poet, “…ce mai aprope de inima ca sa fie iubita si de brat sa fie aparata!”) adica din plamada deja existenta de lut insufletit. Numai o astfel de creatie putea sa creeze sa zamisleasca, la randu-i. Daca ar fi sa contemplam creatia ca pe o scara a lui Iacob, pe care se suie si coboara ratiunile, energiile necreeate, ele sunt operele cele mai reusite, nici ingerii si nici barbatul nu se poate ridica sau apropia mai mult de El, decat femeia. Si totusi….asa de sus e urcata incat ameteste si se aruca in bratele timpului nostru in cel mai perfid si abject mod.

In limba ebraica, pentru “cuvant” se foloseste “davar” care mai inseamna si lucru. Intr-adevar pastrand proportiile si coborand de pe “aripile lui Pegas”, adica de pe seminificatia generoasa a imaginatiei si insiratiei poetice, femeia devine din ce in ce mai mult si mai apasat, mai des chiar un “lucru”, inceteaza sa mai fie”cineva” si devine “ceva”. Fara a incerca o exhaustiva demonstratie despre rolul femeii in societatea larga sau cea mica-familia, nu pot sa nu ma abtin si sa zic ca lumina femeii a palit in fata kisch-ului care te izbeste in fata cand mergi pe starda. Mai mult cu aer de toapa decat de eleganta, acest frumos dar a lui Dumnezeu facut barbatului, nu ii mai este oglinda ci este scalambat pana la ridicol. Cred ca stiti si voi despre ce vrorbesc si nu are rost sa ma contraziceti prea apasat. Mamunkan, una dintre cele mai importante carti ale budismului Zen (sec.13) spune ca: “…frazele din cuvinte facute nu exprima miscarea mintii, cel care priveste doar cuvintele este pierdut…”, adica daca stai intr-o societate matriarhala vei constata repede ca spiritual lor se va colora incet in masculin, dearece, vorba lui Vasile Voiculescu, in samanta primordiala am fost androgini.
Nimeni nu poate sa nu observe scalambarea chipului tainic al femeii prin atacarea in insasi existenta ei a modului fiintial de a fi, ganditiva la imaginea alb negru a vremurilor trecute cu acel suras, imbracaminte, gestica, etc. al femeilor si suprapuneti aceasta imagine cu grobianele bubuline gospodine telenoveliste si pline de coloratura si nefinete (si societatea incepe de la un misoginism exacerbat sa treca in a doua etapa de distrugere totala, la antimasculinitate. S euita Principiul….vrerea rolul, nu egalitatea draconica pana la nivelare, si nici uniformitate new-age-ista! Hristos a venit ca brabat, dar s-a nascut din femeie, din Frumoasa Maica Domnului, Fecioara Maria! Asta e rolul femeii, sa fie maica, de frumos, sa se succeada admirabil!). Unde este gestul tandru, delicatetea in vestimentatie?… nu-i!, in societate? nu-!, in gesture, cuvinte, trairi? nu-i!,\n si atunci te intrebi ce a mai ramas din mireasma femeii? Nimic! Nu-i adevarat? va propun urmatorul experiment, pe care eu insumi l-am facut: urcati-va intr-un autobuz-zona, adica care transporta oameni simpli, muncitori de la serviciu acasa si ascultati cu atentie ce se vorbeste,… sa vedeti, daca cumva aveti nenorocul sa va urcati intr-unul numai de femei, ce va aud urechile….incredibil! Dracul a stiut el unde sa atace, la fel si dusmanii bipezi ai frumosului (care trebuia odata sa salveze lumea;…vezi Dostoievkhi), chiar in inima femeii, a facut-o sa-i dispara taina, delicatetea, misterul, vorba apropiata de ce a copiilor. Palma care mangia s-a transformat in pumnul care loveste si asta a devenit carta de baza a societatii de azi. Femeia de azi nu mai naste normal pentru ca ii e teama, se doreste oarecum la fel ca inainte de nastere pentru comfort sexual, nu mai alapteaza ca ii cad sanii, nu mai\n vrea sa fie punctual de sprijin al familiei ca de, modelele udriste blonde la suflet le da ghiers spre doctorate si supercalificari mondene. Si pedeapsa divina se arata neintarziat, ninivitenic: fertilitatea a scazut drastic, bolile specifice feminine cresc, pruncuciderile la fel ( li segadila auzul evelor contemporane cu dreptul uzurpator si tamp asupra copilului, care de fapt vine doar prin ele si nu este al lor) libidoul si el a scazut sub zero, de aici si aventurile si bateriile schimbate mai des de la vibratoarele sex-shopurilor, etc… Nu e asa? Uitati-va la preponderenta emisiunilor de la TV de trei ori femeie; femeia puternica, afacerista de success, pe picioarele ei; etc….mie si sila sa le enumar…..toate astea nu fac altceva decat sa gadile un gand deja existent, acela de a fi mereu in competitie cu cel pe care i l-a dat Dumnezeu sa-i fie ajutor sau sa creasca impreuna (Atentie, porunca data protoparintilor nostrii va fi valabila cu toata moda si sclifoseala lumii: CRESTETI SI VA INMULTITI! – Geneza! Adica exact in ordine asta…sa cresteti impreuna si sa va inmultiti, oricare ar fi sensurile!).

Nimeni nu poate sa nu observe scalambarea chipului tainic al femeii prin atacarea in insasi existenta ei a modului fiintial de a fi, ganditiva la imaginea alb negru a vremurilor trecute cu acel suras, imbracaminte, gestica, etc. al femeilor si suprapuneti aceasta imagine cu grobianele “bubuline gospodine” telenoveliste si pline de coloratura si nefinete (si societatea incepe de la un misoginism exacerbat sa treca in a doua etapa de distrugere totala, la antimasculinitate. S euita Principiul….vrerea rolul, nu egalitatea draconica pana la nivelare, si nici uniformitate new-age-ista! Hristos a venit ca brabat, dar s-a nascut din femeie, din Frumoasa Maica Domnului, Fecioara Maria! Asta e rolul femeii, sa fie maica, de frumos, sa se succeada admirabil!). Unde este gestul tandru, delicatetea in vestimentatie?… nu-i!, in societate? nu-!, in gesture, cuvinte, trairi? nu-i!, si atunci te intrebi ce a mai ramas din mireasma femeii? Nimic! Nu-i adevarat? va propun urmatorul experiment, pe care eu insumi l-am facut: urcati-va intr-un autobuz-zona, adica care transporta oameni simpli, muncitori de la serviciu acasa si ascultati cu atentie ce se vorbeste,… sa vedeti, daca cumva aveti nenorocul sa va urcati intr-unul numai de femei, ce va aud urechile….incredibil! Dracul a stiut el unde sa atace, la fel si dusmanii bipezi ai frumosului (care “trebuia odata sa salveze lumea”…vezi Dostoievkhi), chiar in inima femeii, a facut-o sa-i dispara taina, delicatetea, misterul, vorba apropiata de ce a copiilor. Palma care mangia s-a transformat in pumnul care loveste si asta a devenit carta de baza a societatii de azi. Femeia de azi nu mai naste normal pentru ca ii e teama, se doreste oarecum la fel ca inainte de nastere pentru comfort sexual, nu mai alapteaza ca ii cad sanii, nu mai vrea sa fie punctual de sprijin al familiei ca de, modelele udriste blonde la suflet le da ghiers spre doctorate si supercalificari mondene. Si pedeapsa divina se arata neintarziat, ninivitenic: fertilitatea a scazut drastic, bolile specifice feminine cresc, pruncuciderile la fel ( li segadila auzul evelor contemporane cu dreptul uzurpator si tamp asupra copilului, care de fapt vine doar prin ele si nu este al lor) libidoul si el a scazut sub zero, de aici si aventurile si bateriile schimbate mai des de la vibratoarele sex-shopurilor, etc… Nu e asa? Uitati-va la preponderenta emisiunilor de la TV….”de trei ori femeie”, “femeia puternica”, “libera”, “afacerista de success, pe picioarele ei” etc….mie si sila sa le enumar…..toate astea nu fac altceva decat sa gadile un gand deja existent, acela de a fi mereu in competitie cu cel pe care i l-a dat Dumnezeu sa-i fie ajutor sau sa creasca impreuna (Atentie, porunca data protoparintilor nostrii va fi valabila cu toata moda si sclifoseala lumii: “CRESTETI SI VA INMULTITI!” – Geneza! Adica exact in ordine asta…sa cresteti impreuna si sa va inmultiti, oricare ar fi sensurile!).
Ostracizate dupa secole de dominare patriarhala, acum femeile vin cu pumnul in masa si dicteaza soarta lumii. Credeti ca nu e asa? De la legi facute intentionat spre discriminare (ca si cum o greseala se indreapta prin-alta!), la luptele feministe de azi. Imi vine sa rad cand vad ca inca barbatul modern mai crede ca e stapan pe casa, familie, copil, etc….habar nu are ca de ceva vreme el este sexul slab…nu consoarta. El este bagat pana-n gat in toiul lui Diogene, adica e la limita supravietuirii! Ce gandire religioasa (Jaspers, Lacroix) sau bunul simt mundane?!….acum Xenele sau carieristele, super femeile, cu costum barbatesc care fac sex in draci si au actiuni si conturi beton sunt modelele actuale. Sa va mai zic despre\n snobismul cu laptopul pe masa chat-uind si inseland virtual? Este grotesc, tocmai pentru ca era frumos, super frumos. Feminismul a distrus FEMEIA, asa cum lipsa de modele autentice a distrus arhetipul masculin! Imi aduc aminte de un popa de cartier, pe care l-am rugat odata sa ma lase sa spun un cuvant la cununia unor prieteni, vazandu-l flescait si plafonat. M-a lasat si am incercat sa explic ca acel cuvant al apostolului care spune ca: femeia sa se teama de barbat, nu e vb despre frica de bataie….ci despre frica de a nu pierde pretuirea barbatului, atentia lui, iubirea lui pentru ea…asta e sensul tradus pe limba mintilor secularizate de azi si a celor pline de gaosenia psihologiei de doua parale de pe la Tv-uri. Davarul-realitate este hristoidica asemanare cu isusiaticul chip (Giovani Pappini) cu realitatea spatiu-timp (Einstein) spusa intr-un mod mai poetic. Care capsunareasa sau goblenareasa mai are timp de timpul mantuirii? Cum sa se imparta ea\n intre telenovela de dupa-masa, shoping, copil, sot, fitness? Ea vrea sa devina femeia admirata cu mapa sub brat si cardurile pline, numai are timp sa fie mama, are bona, numai are timp sa alapteze, ca are silicoane (un banc zicea ca este cel mai hidos sa vezi dupa cativa ani un schelet de femeie cu doua pungi printre coaste), nu mai are timp sa fie sotie pentru ca are cariera. Carierismul introduce caria in familie, feminismul distruge nervul maselei de minte a familiei, viitorii abuzatori sau ucigasi sunt cei care provin din asemenea familii unde rolurile sau inversat sau anihilat. Psihanaliza mai noua vorbeste despre o societate bolnava cu persoane bolnave…datorita uitarii simplitatii…de fapt sa fim sincer, toate preocuparile feministe de azi nu-s decat fatede mai sofisticate ale acelorasi pacate vechi de cand e lumea: mandria, filaftia, egoismul, tradarea, nemantuirea. Nu se mai iubeste, considera, pe cine mai mangaie un asemenea de chip schimonosit si sulemenit de propria-i

Ostracizate dupa secole de dominare patriarhala, acum femeile vin cu pumnul in masa si dicteaza soarta lumii. Credeti ca nu e asa? De la legi facute intentionat spre discriminare (ca si cum o greseala se indreapta prin-alta!), la luptele feministe de azi. Imi vine sa rad cand vad ca inca barbatul modern mai crede ca e stapan pe casa, familie, copil, etc….habar nu are ca de ceva vreme el este sexul slab…nu consoarta. El este bagat pana-n gat in “butoiul lui Diogene”, adica e la limita supravietuirii! Ce gandire religioasa (Jaspers, Lacroix) sau bunul simt mundane?!….acum Xenele sau carieristele, super femeile, cu costum barbatesc care fac sex in draci si au actiuni si conturi beton sunt modelele actuale. Sa va mai zic despre snobismul cu laptopul pe masa chat-uind si inseland virtual? Este grotesc, tocmai pentru ca era frumos, super frumos. Feminismul a distrus FEMEIA, asa cum lipsa de modele autentice a distrus arhetipul masculin! Imi aduc aminte de un popa de cartier, pe care l-am rugat odata sa ma lase sa spun un cuvant la cununia unor prieteni, vazandu-l flescait si plafonat. M-a lasat si am incercat sa explic ca acel cuvant al apostolului care spune ca: “femeia sa se teama de barbat”, nu e vb despre frica de bataie….ci despre frica de a nu pierde pretuirea barbatului, atentia lui, iubirea lui pentru ea…asta e sensul tradus pe limba mintilor secularizate de azi si a celor pline de gaosenia psihologiei de doua parale de pe la Tv-uri. Davarul-realitate este “hristoidica asemanare cu isusiaticul chip” (Giovani Pappini) cu realitatea spatiu-timp (Einstein) spusa intr-un mod mai poetic. Care capsunareasa sau goblenareasa mai are timp de “timpul mantuirii”? Cum sa se imparta ea intre telenovela de dupa-masa, shoping, copil, sot, fitness? Ea vrea sa devina femeia admirata cu mapa sub brat si cardurile pline, numai are timp sa fie mama, are bona, numai are timp sa alapteze, ca are silicoane (un banc zicea ca este cel mai hidos sa vezi dupa cativa ani un schelet de femeie cu doua pungi printre coaste), nu mai are timp sa fie sotie pentru ca are cariera. Carierismul introduce caria in familie, feminismul distruge nervul maselei de minte a familiei, viitorii abuzatori sau ucigasi sunt cei care provin din asemenea familii unde rolurile sau inversat sau anihilat. Psihanaliza mai noua vorbeste despre o societate bolnava cu persoane bolnave…datorita uitarii simplitatii…de fapt sa fim sincer, toate preocuparile feministe de azi nu-s decat fatede mai sofisticate ale acelorasi pacate vechi de cand e lumea: mandria, filaftia, egoismul, tradarea, nemantuirea. Nu se mai iubeste, considera, pe cine mai mangaie un asemenea de chip schimonosit si sulemenit de propria-i desantare? Verbul a avea nu se intalneste pe nicaieri in Vechiul Testament, nici in ebraica moderna chiar…in greaca echo – ea avea are mai multe intelesuri:…a fi capabil, a fi dotat cu, a putea, a numara, a face, etc…deci, a avea este o notiune falsa…femeia cand se are, nu inseamna nimic….are cariera, are bani, are bunuri…pfuu…nu are nimic! Simplu! Ea are doar daca da…pentru ca asa a facut-o Cel Vechi de Zile…sa aibe doar daca da…daca tine pentru sine nu are! tenorul Bocelii A.…dupa un concert extraordinar pe care l-am urmarit cu sufletul al gura a exclamat, ceea ce m-a uimit si m-a facut sa-l indragesc si mai mult (citez din memorie): Credeam ca am o voce , dar acum imi dau seama ca vocea mea ma are pe mine! Deci posesia este aparenta….si mai ales cand nu este in raduirile firii. Gastele de pe Capitoliu, adica episodul istoric in masura sa explice\n favorurile destinului este asteptat, la fel si mama, sotia, iubita….sa redevina ceea ce este si sa lase strasurile si nonvalorile afisate pe la colturi si mahalele de internauti sau telenovele ieftine. Intre telenovela si mantuire femeia de azi se zbuciuma si asteapta mana intinsa a barbatului.

Oricine pentru altii. Acelasi, pentru cei care nu ma stiu, desantare? Verbul “a avea” nu se intalneste pe nicaieri in Vechiul Testament, nici in ebraica moderna chiar…in greaca “echo” – a avea are mai multe intelesuri:…a fi capabil, a fi dotat cu, a putea, a numara, a face, etc…deci, “a avea” este o notiune falsa…femeia cand se are, nu inseamna nimic….are cariera, are bani, are bunuri…pfuu…nu are nimic! Simplu! Ea are doar daca da…pentru ca asa a facut-o Cel Vechi de Zile…sa aibe doar daca da…daca tine pentru sine nu are! tenorul Bocelii A.…dupa un concert extraordinar pe care l-am urmarit cu sufletul al gura a exclamat, ceea ce m-a uimit si m-a facut sa-l indragesc si mai mult (citez din memorie): “Credeam ca am o voce , dar acum imi dau seama ca vocea mea ma are pe mine”! Deci posesia este aparenta….si mai ales cand nu este in raduirile firii. “Gastele de pe Capitoliu”, adica episodul istoric in masura sa explice favorurile destinului este asteptat, la fel si mama, sotia, iubita….sa redevina ceea ce este si sa lase strasurile si nonvalorile afisate pe la colturi si mahalele de internauti sau telenovele ieftine. Intre telenovela si mantuire femeia de azi se zbuciuma si asteapta mana intinsa a barbatului!

Oricine pentru altii,

Acelasi, pentru cei care nu ma stiu,

_______________

LA APUSUL LIBERTĂŢII

Impresiile unui membru de comisie dintr-o sectie de votare din Buzau

6-iunie 2004

Motto:” …Nu socotiti ca am venit sa aduc pace pe pamant; n-am venit sa aduc pace, ci sabie. Caci am venit sa despart pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa, pe nora de soacra sa. Si dusmanii omului (vor fi) casnicii lui”

Ev. Matei: 10, 34-36.(Pericopa din Evanghelia de Duminica, cand cetatenii nostri votau!)

Incep cu vorbele unui prieten, de asta-noapte(ora 3.00 am), pe care mi le-a spus dupa „travaliul” ce se numeste „votarea la romani”: „ Cand treci de Ramnicu-Sarat, spre Buzau, daca privesti cu atentie deasupra orasului se vede un nor intens de fum…ROSU’! De aici si gluma cu:” Buzaul orasul rosu”, dar care gluma, devine realitate: Buzaul a fost, este si va fi un oras rosu, dar nu de fum(caci industrie nu mai are) ci de…neocomunisti! Regret sa spun asta, o fac totusi pentru ca mi-e mai drag adevarul decat tinutul unde m-am nascut. Nu vreau sa jignesc firile iuti ale buzoienilor si nici valorile pe care le-a dat aceste tinuturi, dar nici nu mai pot suporta genul de „patriotism” dezumflat si desuet al tacticii strutului, care se baga cu capul in…urna (sau in perna!) si zice ca nu-l intereseaza decat:” preacuviosul ban si prezbitera placere”. Caragiale este depasit la Buzau sau, se rasuceste in mormant de invidie cand se vede depasit cu mult de personajele sale nemuritoare din aceste timpuri.

Dar sa incep…cred ca nu exista sectie in toata tara(atentie ce spun! Poate pe unii ii mai intereseaza!), care sa nu fi comis cel putin jumatate din toate fraudele posibile si din greselile umane, de altfel, ale legii alegerii locale! Aseara am fost confins, zdrobitor si irevocabil ca Murphy a avut dreptate:” Legile sunt facute ca sa fie incalcate!”. Nu este vorba numai despre sectia mea de votare(pentru ca am avut o mana de prieteni si colaboratori care au fost raspanditi in mediul urban si rural), ci de majoritatea sectiilor din Buzau, si cred ca nu pacatuiesc daca spun(dupa surse sigure!) ca din toata tara. Despre numararea voturilor valide, anulate, nule, a proceselor verbale intocmite, despre listele cu alegatori, despre conditii, etc…un singur cuvant:BALAMUC! Daca toti membrii sectiilor de votare(chiar si cripto-neocomunistii!)care ar fii sinceri, ar spune adevarul am rade-plange toata viata! Nici pomeneala de numarare corecta, nici pe de parte, nici daca aveai bune intentii nu reuseai sa o scoti la capat….datorita legii, sistemului, sigurantei, aplicarii legilor, si chiar a culturii minimale ale celor din comisii. Avea dreptate(nu-mi place dar iara-si este un adevar!), iudeul de Brucan:” Trebuie sa treaca cel putin 40 de ani ca sa se miste ceva in tara asta”- probabil se referea la „ratacirea” prin pustiul Egiptului a iudeilor, dar intreb: „ Dupa 40 de ani, cine sa mai ramana ca sa se apuce de ceva serios? O sa mai fie vreunu-l sanatos?”

S-a dovedit a nustiu-cata-oara ca romanul de acum isi merita soarta pe deplin. Stateam in pre-ziua alegerilor la o coada la Farmacie(pentru medicamente compensate-acum cozile nu mai sunt la paine, carne, etc, ci la farmacii si ..bancomate! Ne-au dresat bine de tot!) si intreb si eu un batranel respectabil(pe din-afara): „ Va convine situatia asta, sa asteptati doua zile încontinuu la coada pentru medicamente? Sau acum ve-ti stii cu cine sa votati?”, mi-a dat un raspuns care m-a naucit:” cu cine votez? Tot cu astia(PSD-cripto-neocomunistii) bineinteles, ce daca si-au facut averi si vile pe nedreptm, acum daca s-au ingrasat astia sa mai ingrasam si pe altii?…” Am ramas buimac si fara cuvinte…deci stateau de o zii si o noapte încontinuu la coada la farmacie, ei bolnavi si nemancati iar a doua zi se duceau la vot si votau tot cu…calaii care ii chinuiau! Spune-ti-mi d-voastra ce sa cred? Mai este vreo sansa? Peste 40, 50 100, 1000 de ani? Despre vot…..s-a dovedit inca o data ca romanul actual este pervertit ontologic si ca este o prapastie ametitoare intre generatii….despre intelectuali, preoti, tigani….toti cu…PSD, cu mici, foarte mici exceptii…si aste din pacate..trebuie sa o spun…excceptii lase! Acum se vede ca maestrul N. Crainic avea dreptate…:” Democratia are un viciu…in insasi fiinta ei…cantitatea conduce in locul calitatii!” Sau altfel spus: daca, prin absur majoritatea dintr-o comuniune, localitate, tara, etc. este nebuna si declara nebunia ca stare „normala”, noi ceilalti, firestii suntem declarati nebuni si ei….implicit sanatosi. V-ati gandit la asta dragii mei co-nationali sanatosi si inca intregi? Solutia? Nu dictatura dragii mei, ci cresterea unei”elite” conducatoare, adevarate, care sa hotarasca destinele tarii, destinele mari….! Eu m-am saturat sa suport consecintele majoritatii tembele si tembelizate, lase, inculte, tradatoare, fratricide…de ce sa le suport, este un drept al meu sa ma revolt, nu? Sa nu mai aud ca si voi ganditi la fel, sa nu va mai plangeti de conducatori sau de traiul greu, pe la colturi, cafenele, paturi conjugale…SI VOI SUNTE-TI DE VINA CA NU ATI VENIT LA VOT, CA SUNTE-TI LASI SI COMOZI! „Avem conducatorii pe care ii meritam!”-spunea cu durere un parinte. La conferinta noastra:” Nationalism sau Mondialism”, din 15 mai 2004, organizata de filiala Fundatiei „George Manu-Buzau”, au fost doar 50-60 de participanti(acum 2 ani..300!), restul….”dormeau pe ei!”. Pr. Prof Ion Buga spunea, printre altele: „Oare de ce aratam noi cu degetul spre ei(cei care ne conduc), adica o mana de trogloditi, demagogi, analfabeti, hoti…sa conduca 22 de milioane de romani…”buni”, destepti”..vina este la ei oare, sau la noi?..”, sau Prof Univ. Ion Coja:” Un tanar din PSD, zicea ca pentru el Uniunea Europeana este mai presus de orice, l-am intrebat: chiar si de catre parintii care te-au nascut?…este acelasi slogan ca si pe vremuri…fara Uniunea Europeana nu se poate/”Fara comunism nu se poate, nu exista alta cale!”, deci acest Mondialism este o alta fata a comunismului, si cine este de acord cu el…este si cu comunismul! ..Exista diferente intre nationalism si patriotism, patriot poti fi de mai multe ori-potrivit tarii de resedinta-dar nationalist o singura data, acolo de unde te-ai nascut, din mijlocul neamului tau, -asta mi-a spus-o Petre Tutea!”, D-ul Prof. Mircea Nicolau incheie cu o viziune la fel de fabuloasa si naucitoare(in sens bun):” Nationalismul la noi est aproape mort si nu vad pe cineva care la ora actuala sa mai poata oprii pe acesti neocomunisti de la conducere…incat eu cred ca si baroneasa Ema Nicholson ar conduce mai bine tara noastra decat ai nostrii…!”-cuvinte naucitoare zic, deoarece nu sunt venite de la ori-si-cine, ci de la un nationalist adevarat, care a suferit pentru crezul sau si pentru tara 21 de ani in temnitele comuniste(actualmente este presedintele Fundatiei centrala” Prof. George Manu”-Bucuresti).

Sa va mai spun altceva…nu cred ca mai este ceva de spus, pentru ca eu constat ca nu mai exista decat o solutie reala, practica, sa trecem odata peste orgolii si sa ne unim cat mai putem stopa „MONSTRUL”, altfel v-a fi prea tarziu..in rest? Sa mai salvam ce mai este de salvat, conteaza raspunsul fiecarui eu. Sa nu ne mai „permitem” luxul sa-i indepartam si pe cei care i-am apropiat cu greu, macar ca nu-s vrednici in totalitate(sa ia piatra si sa arunce cine se crede mai vrednic!). Sunt pesimist? Se prea poate, dar sa nu uitati ca optimistul este un pesimist dezinformat!

Doamne ajuta-ne!

Pr. Iulian Gavriluta, presedintele Fundatiei „Prof. George Manu”-filiala Buzau.

Nota: Pentru contact: (+40)0745421127, sau fgmanubz2002@yahoo.com

ABONATI-VA LA REVISTA NOASTRA :”VREDNICIA”-Ortodoxie si Romanism !

_______________

~”Crăciunul Roşcovelor”

Se apropie Craciunul. Steaua se intrezare la orizont, unii se pregatesc de chiolhane, altii de post si rugaciune. Cerul lumii vibreaza de magi, tamaie(de multeori de contrabanda)si aur, cat mai mult aur. Roscovele sunt si ele prezente, cu dulceata lor nesatula, cu aspectul lor de aramiu-putred, cu pericolul de alunecare encriptat in lungile-i coji.

Acum cateva seri am trecut pe langa casa lui Cavin din Home Alone I din (Singur acasa 1) Chicago si mi-am adus aminte de pustiul care facea farse unor hoti in perioada Craciunului. Ce frumos(sub chip de fals, de chici) colorat era acel Craciun din film: cu beculete prin copaci, papusi in chip de Iisus si paie lustruite cu grija. De fapt asta e America, o tara reclama, un brain-washing generalizat si institutionalizaat, o tara a roscovelor. Pai pana si zidurile caselor, in mare parte seamana la culoare cu imaginea depresiva a roscovelor. Sa nu mai zic de mancare, care nu indestuleaza si pe care putinele muste nu se aseaza nici cu invitatie speciala. Dar aici nu fac apologia stupiditatii americane, de altfel o populatie destul de pasnica, vorbesc de americanul mintit cu regularitate, cel de rand nu de staff-urile troglodite. Am discutat cu multi americani si toti, fara exceptie mi-au spus ca il injura pe Bush(Bullshet), nimeni nu e de accord cu el, poate numai parintii semiti ai roscovelor talmudice(si cu tristete o zic si unii romani brain-washing-uiti si capatuiti pe aici). Daca roscovanii(americanii) sunt infantili, sa le fie de bine, dar ce te faci cu romanii si alti emigranti, carora nu le mai ajung deloc roscovele sa se hraneasca? Snobii sunt pacatosi, deoarece sunt falsi(singurii pe care Hristos ia mustrat aspru zicandu-le celebrele:”Vai voua!”)…mai de preferat este un infatil de roscovan decat un snob roman(ceva din finta noastra nu se potriveste cu asta!).

Venind aici, am intalnit multi romani, aproape fara exceptie toti sunt bolnavi…asupra capetelor lor sta blesemul dee Mama a Tarii, de aceea intr-o forma sau alta ei inebunesc treptat. Poate este afrodisiacul roscovelor de vina, poate nu. Si de ei ma doare, deoarece sunt inca ai mei, ai nemului, oare chiar mai sunt(imi aduc aminte cum se rusineazaa unii sa vorbeasca romaneste in familie sau aiurea)?

Ne pregatim de Craciun, incercam sa curatam staulul interior, de roscove, de wishchii(cum zic taranii la renumita bautura americana), de tembelitatea CNN, de slujbele mumificate de la Bisericile ortodoxe romane de aici. Ce gaseste Hristos in sufletul nostru roscovan? Post de mantuiala, un trup epuizat de munca la smotru pentru un penny in plus, paie lustruite si papusi de plastic, brazi artificiali, Mo(a)s(e)i Craciunite dezgolite ca la Play Boy, slujbe cu miros de festila acrita, clopote si sunet de toaca pe CD-uri si altele…pentru asta a venit sau vrea Hristos sa vina la noi, an de an? Hristoase, nu veni aici ca nu ai loc de fum de tigara in Biserica, de muzica bisericeasca aiurita, de Bingo si cafele, du-te in tara Ta, in Romania, acolo, mai gasesti un suflet amarat care sa te primeasca, acolo este locul Tau. Aici lasa-l pe Mos Craciun albastru cu sacul marca: Pepsi si Coca-Cola, care lasa-n sosete, roboti pentru copii, paianjeni fosforescenti, X-Box-uri si Play Station cu distrugatoare razboaie. Aici nu mai ai loc, Tu nu vezi Doamne, nici printre ai tai, romanii cu numele.

Hristos raspunde: “ Eu iti sunt tata, Eu frate, Eu mire, Eu casa, Eu iti sunt hranitor, Eu haina, Eu radacina, Eu temelie. Tot ce vrei aceea iti sunt. Ca sa nu ai lipsa de nimic. Voi fi in serviciul tau. Caci am venit sa slujesc nu sa fiu slujit. Eu iti sunt si prieten si oaspe si cap si frate si sora si mama. Iti sunt toate. Numai poarta-te sincer cu Mine. Sarac facutu-M-am pentru tine, pribeag rastignitu-M-am pentru tine pe cruce si am fost pus in mormant. Sus intervin pe langa Tatal pentru tine. Jos, rugator facutu-M-am la Tatal pentru tine. Tu esti pentru Mine totul: si frate si impreuna mostenitor si prieten si madular(al trupului Meu). Ce mai vrei inca?”

Iar, noi, din praful fara de tina raspundem obraznic: “ Cateva roscove si penny Doamne….!”

Scara lui Iacob a devenit lift(elevator, care nici macar nuu eleveaza!), Cuminecatura-Grijanie, un mic prea banal moft(In biserici ortodoxe din America si cu siguranta si din alta parte, credinciosii condusi de nas de vreun preot-janitor se impartasesc fara pregatire aproape la fiecare Liturghie!). “Linu-I Lin” a devenit cel mai aspru pelin, taranganat in mod damblagiu de coristi improvizati intre o tipsie de verzisori si o cafeluta dupa(sau in timpul)mumificata-pomenita slujba.

Dragostea ar trebui sa ne debordeze (Nicolae Cabasilas) la Craciun nu noi sa o debo-abandonam. In tara roscovelor nu mai este loc de Prunc, nici de Maica Sa(aici cel mai persecutat este barbatul alb, femeile, negrii, evreii si altii sunt privilegiatii!), si ce ma tem este ca acest model hary-potter-ian contamineaza mintile si ale romanilor din tara, dupa cum se vede sau se aude. Daca umanitatea in acest timp si eon se afla in plenitudine in Fecioara Maria, noi ne aflam ca bieti orbi si cersetori de roscove straine si neindestulatoare(Oare cat vom mai canta, “cantarea lui Dumnezeu”, colinda strabuna in pamant strain? Cand ne vom veni in fire ca fratele nostrum, Fiul pierdut si regasit? Doamne, regaseste-Ne!). Drumul catre Dumnnezeu, trebuie sa treaca prin nasterea dumnezeiescului din noi, in aceste zile de basm(nu Disney Land-ian)trebuie sa redevenim “maicile lui Dumnezeu”(aspectul mariologic al Bisericii –P.Evdokimov), sa-L nastem si noi in pestera plina de dihanii a sufletului nostru obosit. Dumnezeul-Treime a rostit dincolo de timp: “Fie!”(“Sa fie om…” -Geneza), Fecioara, odinioara a zis acelasi gabrielnic:”Fie!” (“Fie mie dupa cuvantul Tau…”), acum suntem invitati la ospatul celui de-al treilea: Fie!”, rostit de noi in aceasta noapte tainica, dar oare suntem noi capabili sa-l rostim cu inima(in acceptiunea nepticilor-parintii filocalici, gandim cu Inima –sufletul – nu cu organul nunmit creier)? Mai avem noi timp, intre doua roscove si un cont in banca sa mai fim liberi? Am crezut ca America este cea mai libera tara (desi inima-mi soptea mereu contrariu) dar am constatat ca este cel mai sclavagist stat din lume, aici roscovanii sunt mintiti programmatic si diabolic. Si cine vine aici, daca sta se murdareste de stupizenie si infantilism. O, cat de liberi suntem noi romanii!(“Cu virtuti sau defecte, romanii sunt copleti, le au pe toate complet!”, N. Steinhardt) Numai sa vrem si sa fim constienti! Si daca libertate nu e, nimic nu e(“Dumnezeu se face neatotputernic in fata libertatii umane, pe care nu o poate viola, deoarece a izvorat din Atotputernicia Sa”, Sf Grigore de Nazianz)!

“O, Tu, care esti singur intre cei singuri, si Totul in toti”(H. de Lubac), vino cu mireasma Ta de stea de la rasarituri si ne lumineaza staulul in care Binevoiesti sa-ti culci capul sfant. Te vom primi cu miresme de colinde romanesti si Te vei simti acasa, ca odinioara la inchinarea magilor, unul fiind si din nemul nostru care Te-a asteaptat cuminte.

Nu-i asa ca preferati Craciunul, in locul Pastilor? Craciunul, cand nu a devenit doar prilej de banchet talamb si artificii colorate, este mult mai bland, cu miros de cozonaci, nu e atata post, nu aminteste de moarte, tenebra frica umana. Acum e timpul sa ne inghesuim langa bradul impodobit, semnul vesniciei si al pururea-verdelui paradisiac(chiar daca stramosii nostrii aveau acum mar altoit in loc de brad cu globuri de plastic sau sticla colorata). Inima ne da ghers la colinde nu la Prohod, stam sub brad nu sub Cruce si asta ne convine, sa fie naivitate sau numai dor de nemurire? Voi hotarati! “Greu iti este tie sa…aluneci pe roscove!”, rasuna in toata necasa romaneasca de aiurea(Trebuie inainte de nebunie sa ne venim in fire sis a zicem:”Doamne am gresit inaintea Cerului si a Ta…si a nemului meu, a tarii mele…!”). O palinca si o lacrima si un colind de Stefan Hrusca si gata trece si tenebra noapte a Craciunului, nu? Dar ea ramnane sadita in memoria ancestrala si comuna a sufletului romanesc…nu va inselati, pe Craciun nu-L smecheriti voi! Aceste aspecte si rani se vor razbuna odata, fiecare isi alege moartea sa…sufleteasca. Dumnezeu ne-a dat o arma puternica: credinta, care este supraratiune(Parintele D. Staniloaie). Nu zice El ca in timp ce ne rugam sa credem ca se va intampla si asa va fi? Cateodata Dumnezeu trebuie “obligat” prin iubire, credinta si libertate sa faca ce vrem noi, numai de vom vrea binele. Caldiceii, conformistii, superficialii vor fi scuipati afara din gura Lui, numai curajosii, nebunii sunt pe placul dumnezeirii. Sa fim nebunii frumosi(in stil Dostoievschian) ai neamului si ai traditiei noastre romanesti, oriunde ne-am afla!

Intre un Craciun cu fulgi de nea romanesti si o ploaie de confetii roscovane sau nu, suntem noi, in acest prag de ani rosi de armaghedon.

Craciun Lin, romanesc!

Acelasi pentru cei care ma stiu,

Oricine pentru altii,

Pr. Iulian G.

_______________

~”De ce pleacă tinerii? D’aia !”

„Internationalismul este laptele batut al comunismului”!

Petre Tutea

Am fost intrebat De ce pleaca tinerii din tara…si primul impuls a fost sa raspund: de aia ! Apoi revenind mi-am dat seama ca nu voi fi inteles si ma pun pe explicatie deci. Cand eram in comunism ni se spunea ca fara aceasta oranduire nu se poate, ca nu exista altceva, acum in Neo-comunismul comunitar (niciodata nu mi-a placut termenul de „comun”, deoarece inseamna un atribut pe care il are toata lumea, deci este ceva banal, uniformizant) ni se improsca mintile pe la tembeliziunile a-nationale cu aceiasi formula naclaita de vreme: „fara U.E. nu se poate, nu rezistam!”. Este vreo schimbare? Nu cred, poate numai de poleiala. De ce ne pleaca tinerii? Este sinonim cu: de ce se smulg copacii in furtuna?…..pentru ca nu au radacini, sau mai rautacios vorbind: pentru ca au radacini in noroi, in… manele! Un copac are doua radacini: una ancorata in cer – coroana din care se hraneste cu oxigen (vise, dorinte…), si alta-n pamant din care isi trage seva (sangele strabunilor). Oamenii sunt ca si copacii, cand nu au radacini adanci se smulg usor, dezradacinaindu-se. Atunci ei ajung in „Grajdurile lui Augias”, locul superlativ de murdar si neoranduit, unde muncesc supraomeneste. Putini au revenirea in sine a fiului risipitor din Evanghelie si continua sa roada la roscovele occidentului. Am vazut odioasa creatura nascocita de comunism, numita: „navetist”….ce este aceasta creatura? In vechiul regim era un om dezradacinat de la izvoarele sale taranesti si mutat cu forta, cu serviciul la oras……si de ce ma rog era monstruos? Deoarece aceasta creatura nu era nici satean, deoarece venea cu aerele incomplete de la oras si nici taran, pentru ca strica vechile si asezatele traditii, cu mai noile de la oras. Comunismul a facut aceasta mutare daca vreti „genetica”: A distrus si satul si orasul prin stramutarea oamenilor, iar navetistul nostru hibrid a stricat si mai mult, deoarece la oras se purta ca la tara (minus bunul simt si traditiile), iar la tara se purta ca la oras (iarasi minus codul bunelor maniere), a distrus ulita cu povesti, ransformand-o in scara blocului de mahala, a transformat gardul si intrajutorarea vecinilor in placa rece din beton armat si usa inchisa de apartament. A facut mutatia inimaginabila altadata de a se indragosti in locul unui fir de iarba cu care-si canta doina si nu se simtea singur, de cablul electric impartial, emulator de artificialitate ieftina si telenovele de doua parale. Astfel acesti noi hibrizi monstruosi, purtand in sufletele schilodite de acest veritabil „Semn al lui Cain”, comunismul, au purces in noul „oras”: Europa. Si, intuiti ca meteahna navetista a fost luata cu ei. Oare e intamplator ca, fara cateva exceptii laudabile, pe care le rog sa ma scuze, in occident sunt plecati majoritate covarsitoare, manelisti, fosti navetisti? M-a cuprins o greata cumplita vazand la televizor zilele astea, de An nou, cum se prezentau acestia, in comunitatile din Spania, Italia, Anglia….pana si obiceiurile locurilor le stricase cu discoteci pline de manele, de credeau strainii venti acolo ca aia e muzica noastra romaneasca. Iata rezultatul. „Steaua de la Austerlitz”, adica fenomenul benefic care sa dea incredere si forta, nationalismul luminat al romanilor, geniul, istoria lor ….si chiar patriotismul…a apus pentru acestia, lasand loc piticelor nici macar albe sa lumineze manelizant si decazator. Pe buna dreptate ca strainii ne pun interdictii (mai nou, am pus noi fratilor basarabeni si moldoveni interdictii….vize!!!) si ne critica, deoarece manelistul-navetist dupa ce astricat ce mai era de stricat prin Romania, acum strica si obiceiurile din afara granitelor prin munca peste limite, locuri ocupate, sarbatori locale nerespectate si alte rautati…Am avut experienta occidentului si in afara catorva personalitati de acolo, plecate in marea lor majoritate dinainte de 1989 cu o cultura solida si devotati Romaniei, si cativa studenti scapatati, am intalnit nulitati cu aere de volterieni si atunci, ca si acum mi-am zis: „ce bine ca au plecat, poate asa, scapand de ei din tara o sa avem si noi cei ramasi, loc…”. Sigur cativa dintre dumneavoastra o sa strambati din nas citind aceste randuri, neconventionale, dar daca nu credeti, da-ti o iama prin cluburile romanilor, prin restaurante si munciti cot la cot cu ei, si va veti convinge de cuvintele mele negratuite. Dupa parerea mea, comunistii au facut raul suprem: au desfintat pentru majoritatea romanilor, bunele cresteri din strabuni si au implantat racilele superficialitatii crase, altfel nu se explica cum de tinerii de atunci, dezradacinati, acum deveniti parinti isi pot lasa odraslele lor in incultura, necinste, promiscuitate in aceste momente de „Trecere a Rubiconului” ev, moment de rascruce, clipa de decizie cu irepetabile consecinte.

De ce mai pleaca tinerii? Din doua motive, primul: inca cei vechi si acri, cu miros de festile naclaite, cadrele comuniste babalace isi mai rod ciolanele pe la catedre, pe la partide, pe la Inspectorate Scolare, Parlamente. Partide, Comitii si Comitete si al doilea: nu au radacini indeajuns de tari si ancorate in cerul si pamantul patriei pentru a rezista si muncii. E si aici de munca si credeti-ma daca tragi linie si aduni, minusurile(copii abandonati care se sinucid de dorul parintilor, sau apuca pe cai gresite, familii care se destrama – acestea in proportie de peste 90%, sanatatea subrezita in conditiile de trai improprii…) sunt mult mai multe decat bruma de bani adunati.

Si te intrebi, daca esti cinstit si mai vrei sa recunosti (deoarece, psihanalitic vorbind, majoritatea dezradacinatilor nu vor si pace sa recunoasca atunci cand e cazul esecul sau infrangerea din peregrinarile lor amare) daca, chiar a meritat sa pleci, sa renunti la anumite valori (deoarece eu cred cu tarie ca nu o palinca si o manea sunt valorile romanilor din afara), miresme, linisti romanesti. Doar o „Prastie a lui David”, o minune, un instrument divin, miraculos de incredere in soarta romanilor mai poate intoarce istoria ce se scrie acum cu sange de manea, de inger salvator sau bataie si hotie (ne)romaneasca din afara granitelor bietei tari care si-a trait ultimul ei Craciun oarecum liber.

Spalarea creierului (brain-washing) a trecu si ea in alta etapa, mai sofisticata, nu se mai repeta Fenomenul Pitesti, deoarece a vazut diavolul ca la final mai multi martiri si mucenici naste decat rezultate negative, ci se lucreaza pe langa la un stat unic mondial in mainile Elitei (care de fapt nu e!), la „Minciunile baronului Munchhausen” de la panouri publicitare, la minciunile oficiale si campanii TV-maniste. Si ghiciti cine le crede? Este intamplator oare ca tocmai babalacii comunisti sau fricosii „crestini de duminica” cuplati de ciudatenia „navetisto-manelista”….de oriunde o fi ea intra in aceasta „hora” mondialista? Pai pe cine sa-si creeze edificiul Noua Ordine Mondiala, daca nu pe mintile de navetisti ale caldiceilor de aici sau de aiurea? Oare nu ati observat ca orice roman ajuns acolo, cu fortari supraomanesti reuseste sa se pastreze roman? Majoritatea geniilor odata ajunse se pierd in mare conformitate si comoditate occidentala, fiindu-i rusine sa mai vorbeasca si romaneste. Va asigur pe toti ca adevaratele genii romanesti, din orice domaniu sunt aici in Romania, sau cel putin piscurile inalte ale lor…si stau pentru ca au radacini in cerul si pamantul inca-patriei noastre. Am vazut cum „Luntrea lui Caron”, ambarcatiunea in locul de cumpana spirituala si fizica iese la iveala sfioasa, din c ein ce mai putina, dar iese, in momente de restriste a neamului. „Niciodata neamul nu a fost reprezentat prin multimile lase…” ne spunea un erou al neamului nostru, asa este…fiinta neamului se subtiaza in vremuri tulburi dar nu dispare niciodata, deoarece Unicitatea este anterioara oricarei dedulari, scindari, pacat, etc si nici o umbra de schimonosire a neamului nu poate acoperi lumina ce vine din istoria mai mult decat glorioasa a „celui mai numeros si viteaz”(Herodot, Strabon) neam ce a trait vreodata pe acest pamant. Oare o sa apucam vreodata sa citim o istorie dreapta a neamului nostru, nepupincurista de la romanii prezentati ca singurii civilizatori ai nostrii, si pana la neo-comunismul ce se prefateaza ca o mare obraznicatura finala? Am auzit zilele acestea o expresie, neconsemnata in DEX: „veniti in UE-ul nostru!”, stati binisor ca nu v-am injurat spunand aceasta, ci am redat exact cuvintele unui navetisto-manelist de prin Spania, redat de un post aservit intereselor neromanesti, condus de la cap la coada de alte nationalitati PRO T…embelizante. Ciocanelul din urechea mea a refuzat sa mai bata, reproducand parascovenia mentionata. Si mai ne miram de ce ne mor martirii si noii mucenici din scolile si academiile de la Aiud, Pitesti, Gherla, Canal, sau de ce se fac campanii de scoatere a icoenelor….pai ceilalti care ne spunem drepti, cin afara sau inauntrul tarii ce pazim?

Sper ca intre o UEtizare si o BECALIZARE, sa facem alegerea potrivita, iar voi, cei din afara sa ne ajutati mai mult decat prin organizatiile masono-romano-pretutindiene care mai mult rau decat bine fac.

In rest va doresc lupta frumoasa in anii ce vor urma…ca va fi din plin!

Este ca raspunsul la intrebarea: „De ce pleaca tinerii?” era mai bun: „De aia!”

Oricine pentru altii,

Acelasi pentrucei care ma stiu,

Parintele IULIAN Gavriluta

P.S. „Dumnezeu nu vrea sa aiba decat fii puternici, care se arate mai presus de greutatile cele suporta, mai tari decat ispitele. Dumnezeu cel tare nu vrea sa aiba drept fii niste carpe, plangarete. Dar ei sunt tari in rabdare si in bunatatea lor”

Pr. Prof. Dumitru Staniloaie, (Filocalia XI, nota 830, pg 577)

________________________________________________

Argumente (Tutea, Staniloaie) pe care se sprijina articolul meu ultim (” De ce pleaca tinerii?…de aia!”) si nu numai… pt caldicei si ignoranti…!!!

# # #

1. Cu Parintele Dumitru Staniloaie

De la rasarit la apus

în cartea „7 dimineti cu parintele Staniloae”, ed. Anastasia

Astazi ne este din ce în ce mai limpede faptul ca comunismul n-a fost o ideologie. Continutul sau real a stat ascuns în spatele unei ideologii. În realitate a fost o satanologie.

– Da, satanologie cu origine în filozofia apuseana.

– Aceasta satanologie este compatibila doar cu instrumentele teologiei, singura disciplina umana care poate s-o dezamorseze, s-o deconspire. Deci nu ideologic poti distruge comunismul, ci folosind un instrument compatibil cu continutul sau disimulat; asadar, doar teologia poate sa-i puna în criza sloganele. Nu credeti ca acum, a lupta împotriva comunismului este ca si cum ai lupta împotriva unei secte sau a unei deraieri dogmatice? Asa cum lupta Biserica altadata împotriva arianismului?

– Biserica a luptat întotdeauna spiritual, n-a luptat însa cu arme politice. A luptat spiritual si cu comunismul. Fiindca tot ma iscoditi, va-ntreb: catolicismul care avea ditamai forta politica – de ce n-a luptat? De ce statele occidentale au încurajat si au sustinut comunismul în Rusia, când poporul nostru s-a dus pâna la Volga si a sacrificat atâtia oameni? De ce n-a luptat? De ce a lasat de izbeliste Polonia? Unde a fost lupta catolicismului în aceste cazuri? Cum puteau lupta ai nostri? cu ce puteau lupta?

– Da, dar asta e istorie de-acum.

– Vreo 12 mii de episcopi si calugari au fost împuscati în Rusia. Unde s-a întâmplat aceasta în Spania? Unde s-au omorât atâtia în America Latina?

– Fiindca n-au avut parte de un asemenea satanism ideologic.

– Ba au avut.

– Dar nu de talia asta.

– Sa nu uitati ca acolo sînt vreo doua state catolice, si-au avut si ministri dintre preotii catolici. Au venit odata si aici, la un congres al ecumenistilor. Si unul dintre reprezentantii lor a sustinut ideile socialiste. Eu i-am combatut si vorbeam mereu de Hristos. Iar ma întrebau: „De ce tot vorbiti de Hristos? Aici este vorba de altceva, nu de Hristos”. S-au suparat teribil si, dupa ce am plecat, m-au criticat foarte tare pentru ca vorbeam de Hristos si nu de probleme de-astea sociale. Lupta catolicismului n-a avut o baza spirituala, crestina, asa cum a fost cea din Rusia sau cea de la noi. Ne acuza Todea ca sîntem Biserica tradatoare. Doua mii de preoti ortodocsi au stat în închisoare. Eu am fost în închisoare si n-am vazut nici un preot unit. Toti (unitii) s-au facut ortodocsi sau au intrat în diferite intreprinderi în care faceau pe turnatorii.

– Episcopii însa au fost în închisoare…

– Da, doi-trei episcopi, asa cum a fost Hossu, care a fost la manastirea Caldarusani; nu l-am vazut în închisoare. Se plimba în jurul Bisericii în timpul Liturghiei fara sa între înauntru. Si a lasat sa fie înmormântat de un episcop catolic ungur. Unde a fost atunci lupta lor? Biserica Ortodoxa – le-am spus tinerilor care au fost la mine – a fost Biserica Crucii, toata istoria ei a fost un drum al Crucii. Au venit întâi mahomedanii peste noi. S-au dus astia cu crucea, cruciatii si-au ocupat Bizantul, slabind puterea de rezistenta celor din Rasarit, timp de 60 de ani. Au venit la Nicopole. Ce au luptat acolo? Cine a luptat cu adevarat aducând atâtea jertfe? Ei au purtat crucea în mod fanfaronic. Dar au murit ei oare, oprind mahomedanismul sa ne invadeze? N-au facut nimic, nu ne-au ajutat cu nimic. mai mult ne-au lovit si ei. Stefan cel Mare lupta sa opreasca mahomedanii sa înainteze în Europa si cine îl ataca? Ungurii, la Baia Mare. Niciodata nu a avut un ajutor din Occident. Tarile noastre au fost singurele care au oprit Islamul sa mearga mai departe. Dupa ce Bizantul a cazut si nu a mai putut sa se opuna, s-au format tarile acestea si ele au oprit mahomedanismul sa înainteze în Europa. Unde se spune aceasta? Ce-au facut cruciatii pentru aceasta? Nimic, absolut nimic.

– Spuneti-mi, unde va este antipatica – ca teolog si ca preot – tema politicului, a raportului între Biserica si istorie?

– Pentru ca noi ne luptam cu metodele politice, împotriva politicii, a politicii rele, care vrea sa se foloseasca de puterea lumii pentru avantajul unora care conduc. Biserica lupta spiritual, duhovniceste, pâna la martiriu. Din acest punct de vedere, nu face parte din istorie care , în general, este dominata de politic si de interese materiale, pamântesti. Eu trebuie sa traiesc în istorie, dar oamenii nu trebuie sa se lase dominati în istorie de interesele pamântesti. Biserica foloseste în istorie pe oamenii care apara credinta, asa cum i-a folosit pe Stefan cel Mare, pe Mircea cel Batrân, pe cei care s-au jertfit la Marasesti, pe cei din ultimul razboi care au mers lânga nemti sa nimiceasca comunismul pe care îl apara Occidentul. Numai jertfe am adus. Si Occidentul ce-a facut în timpul asta? A sustinut comunismul.

– Bine, dar ce facem acum când trebuie sa-l nimicim? când comunismul s-a aratat ca nu este o ideologie, ci ca are la baza o satanalogie, oare nu era necesara o interventie promta a Bisericii de a penaliza si de a dezvalui mecanismul maimutarelii: autocritica, maimutarind spovedania, sedinta de partid care maimutareste Liturghia s.a.m.d. Nu este cazul ca Biserica sa developeze public acest mecanism îndracit, care-i masluieste organismul teandric?

– Nu acuz Biserica, pentru ca Biserica nu înseamna câtiva ierarhi sau unii preoti. Eu cred ca poporul ortodox lupta împotriva acestui sistem, dar cu metode spirituale. Noi trebuie sa ne înduhovnicim, sa ne spiritualizam, sa avem episcopi mai duhovnicesti, oameni mai hotarâti pentru încrestinarea societatii. Societatea noastra este foarte descrestinata si nu o poate ajuta numai autoritatea Bisericii. Trebuie sa luptam cu totii pentru încrestinarea acestei societati.

– Si încrestinarea aceasta nu se face prin propovaduirea realismului crestin? Fiindca, în viziunea mea, crestinismul reprezinta cea mai realista opinie a lumii noastre; realismul sau este însa, un realism eshatologic. Nu-i nevoie oare astazi, mai mult ca oricând, de acest tip de realism?

Da, e nevoe sa devenim cât mai crestini ca sa nu mai fie validate prin metodele votului popular acele grupari care sînt necrestine. Cu totii, de la cei de sus pâna la cei de jos, trebuie sa ne încrestinam. Dar unde gasesti printre oamenii politici crestini adevarati? Când cei care sînt mai populari declara senini ca este depasit crestinismul…

– Crestinismul este depasit?

– Daca s-ar forma un partid cu adevarat crestin sînt sigur ca tot poporul într-acolo ar merge.

Ce parere aveti despre opinia – deja publica – a parintelui Galeriu, prin care dânsul sustine ca 22 decembrie, prin consecintele sale, este un eveniment mai important ca 1848? În ce vi se pare ca este plauzibila afirmatia dânsului?

– 1848 a fost o cadere din spiritualitatea noastra traditionala într-o aservire fata de ateismul rationalist occidental. Pe când acum a fost o vointa de a ne reântoarce la ceea ce este propriu poporului român – la spiritualitatea crestina.

– Ati recunoscut acest fenomen în faptele petrecute?

– Da, si am recunoscut-o si la baietii acestia care au venit cu Drumul Crucii la mine. Mi se pare ca tineretul a început acest drum nou, drum al crucii, care, de fapt, a fost specific poporului nostru, dar pe care intelectualii l-au dispretuit; poporul însa l-a conservat. Trebuie sa mergem pe drumul crucii cu Hristos, pentru ca numai în Hristos putem sa ne iubim, ca toti sa fim una sa ne unim fata de cei din stânga, si fata de cei din dreapta. Sa stam locului asa cum am stat, asa cum n-au putut sta barbarii si au trebuit sa treaca peste noi. Cum am scos Balcanii de sub jugul otoman, cum i-am oprit sa treaca spre Europa, cum i-am slabit pe tatari sa stapâneasca Rusia, tot asa, aceleasi jertfe trebuie sa le facem si în viitor. Si asta este cea mai clara atitudine fata de urmarile comunismului. As vrea ca toti conducatorii Bisericii noastre sa faca asta si sa învete poate de la tineri mai mult, si tot de la tineri sa învete si intelectualii nostri. Eu cred ca noi începem un nou drum în istorie, un drum care îl repara pe cel pe care am apucat în 1848.

– N-ar fi necesara totusi, o implicare mai profunda a Bisericii în istorie? Aduceti-va aminte ca în timpul de pe Athos, cu isihasm cu tot, au coborât din munte si s-au dus sa lupte pentru tara lor.

– Noi nu putem lupta cu armele asa cum au luptat grecii atunci; acum altele-s vremurile, acum noi trebuie sa luptam spiritual, cu armele teologiei, sa aducem lumea la credinta. Numai credinta în Hristos ne poate reunifica si ne poate da puterea pe care am avut-o. Altfel ne prapadim ca neam. Panta asta a necredintei pe care mergem duce la prapastia desfiintarii… Ma tem ca nu exagerez!

Eu cred ca ar fi rezistat mult mai putin. Aici poporul a ramas crestin în general. Occidentalii se mira când vin la noi si vad ca totusi bisericile au destul popor în ele. În Occident nu prea mai vezi lucrul acesta. Desi oamenii stiau ca sînt urmariti de agentii securitatii, totusi si-au pastrat credinta. Tinerii au fost mai influentati, pentru ca în scoli se debitau teoriile ateiste. Dar populatia cred ca a ramas crestina, ca si în Russia. Unii chiar se plâng astazi ca mai multi erau în Biserica pe vremea comunismului. Cred ca ateismul n-a putut sa patrunda în inimile oamenilor. Nu poti satisface satanismul acesta. Ortodoxia are acest sentiment al tainei, o predilectie fata de taina, pe care nu le au occidentali, care se multumesc cu lucrurile acestea ale trupului: societatea de consum. Vezi, de exemplu, ce saltarete si neserioase sînt cântecele lor. Eu n-am vazut la ei un cântec cum este doina româneasca…

– Totusi în occident raporturile interumane sînt cu mult mai armonice, mai disciplinate decât haosul si dezbinarea care exista în Rasarit. În Occident oamenii nu sînt extraordinari de primitori, în nici un caz nu poti sa vorbesti de omenia noastra. În acelasi timp, îsi respecta linistea unul altuia. La noi este omenie multa dar si multa bârfa, delatiune, lucruri care nu mai exista la nivelul raporturilor zilnice în Occident.

– în Occident este o corectitudine în raporturile între oameni, sustinuta cumva de legi. Dar nu este o caldura în raporturile între oameni asa cum este la noi. Însa la noi lucrurile s-au amestecat. Caldura omeniei, a ospitalitatii, sentimentul tainei celuilalt, bucuria de a-l vedea pe celalalt, toate acestea se numesc raporturi sufletesti între oameni, pe care Occidentul nu le are. Însa intelectualitatea noastra n-a vazut decât acest exterior care este un interior sufletesc în Occident si pe care l-au adus si la noi. Si sau amestecat aici, într-un mod foarte bizar, aceasta nepasare fata de altul, mergând pâna la exces, cu caldura dintre noi. La noi vezi si una, si alta. Vezi si aceasta influenta a racelii interioare dusa pâna la nepasare, dar vezi si caldura sufleteasca.

– Dar nivelul credintei si calitatea precara a raporturilor interumane din România sînt semnalate înca de Antim Ivireanul, deci înainte sa fi patruns „duhul” occidental de la 1848.

– Eu nu stiu ce o fi semnalat Antim Ivireanul, însa eu am trait în satul meu si am fost prin alte sate si stiu sigur ca nu era asa ceva. Era caldura si respectul si vorba buna între oameni. Niciodata n-am auzit-o pe mama sa spuna un cuvânt urât despre cineva din sat. Eu nu stiu în ce mediu o fi trait aici Antim Ivireanul, dar eu ma simteam în sat ca într-o familie. Orasul ne-a despartit, este fiecare de capul lui, fiecare mai destept ca altul; a fost influienta Occidentului pe care noi, cu voiciunea noastra, am dus-o mai departe. La noi este o îmbinare între Occident si Orient care ne face societatea mai variata, unind în ea în chip paradoxal lucruri extraordinar de frumoase cu lucruri extraordinar de urâte. Si astea din urma vin mai ales sub influenta mentalitatii materialiste apusene.

– Pentru ce, fata de anumite teme, va manifestati mai putin „integrist” si sînteti dispus sa acceptati o nivelare, o omogenizare a diferentelor, cum s-a întâmplat ieri, când v-am iscodit despre culpa. Iar în alte teme, cum ar fi cea a raportarilor dintre Orient si Occident, deci între doua confesiuni surori, exercitati o separatie atât de neta si sînteti dispus sa vedeti mai curând deosebirile decât asemanarile. Eu as dori foarte mult sa-mi raspundeti tehnic la aceasta întrebare.

– Poate ca este propriu spiritului rasaritean sa puna accentul principal pe adevar, pe adevarul în Hristos, pe adevarul Treimii. Parintii erau foarte îngaduitori cu toate pacatele, însa când vedeau o erezie, când vedeau ca este atacat adevarul lui Hristos, atunci sareau cu toata puterea ca arsi!

Si nu de asta si-or fi facut de cap Nicolski si altii, stiind ca aici este o nemasurata îngaduinta fata de pacate, sarindu-ne tandara doar la erezie?

– O data ce pastrezi integritatea învataturii, pastrezi o posibilitate sa-i readuci pe oameni din pacat. Pe când daca, o data ce te-ai despartit ca eretic de adevar, pierzi orice sansa sa realizezi unitatea.

– Credeti în posibilitatea ca Occidentul sa recupereze pagubele si sa-si mântuie aceste deraieri? Este el recuperabil?

– Pe masura ce va evolua, va creste si se va maturiza spiritual. Eu cred ca Occidentul este imatur spiritual, are o prea mare si naiva încredere în ceea ce îi poate da stiinta, fiindca n-a atins adâncimile de spiritualitate si duhovnicie. Sînt atâtia oameni de seama în Occident care încep sa vada aceasta. Sînt multi care vin în Athos, se fac calugari acolo si chiar daca nu se manifesta direct, ne privesc cu mult interes. Este o mânastire lânga Milano care a tradus acum Filocalia; vin pe la mine, vin în mânastirile noastre zicând ca ei acolo nu au nici o viata spirituala, nici o caldura spirituala. Eu cred ca încet, ei ne vor descoperi. Sigur va trebui si noi sa avem o anumita întelegere pentru ei. Un anumit tact al iubirii…

– Exista o scrisoare pastrata a lui Alecu Russo catre Kogalniceanu, daca nu ma însel, în care primul, având domiciliul fortat la o mânastire, îl roaga pe Kogalniceanu sa-i trimita ziare frantuzesti, ca se plictiseste îngrozitor cu niste scrieri ale unuia Efrem Sirul, pe care le-a gasit în podul manastirii.

– Russo, se stie, era mason si toti erau masoni, saracii…!

*

– Dumneavoastra echivalati neamul cu natiunea, sau faceti o deosebire totusi?

– Natiunea este un termen mai nou. Eu îi spun mai mult neam.

– Dar neamul nu este mai apropiat de etnie?

– Sîntem de un neam, sîntem rude. Natiunea este ceva mai abstract, mai politic mai rece.

Sînteti nationalist?

– Daca as avea un cuvânt de la neam, l-as folosi pe acela. Eu tin la neamul meu.

– Dar patriot sînteti? Profesorul Cândea face echivalentul cuvântului patrie care se zice ca este un cuvânt destul de nou, cu un cuvânt mai vechi care este mosie. Mosia este echivalentul patriei. Deci patriot sînteti?

– Eu as spune ca n-avem cuvinte unitare pentru lucrurile acestea. Eu tin la tara stramoseasca. Ea îmi spune mai mult decât patria. Patria este iarasi un cuvânt venit de aiurea Vaterland. Pater. Tara stramoseasca, tara mea, tara noastra. Am apucat timpurile când Ardealul nu era unit. Aproape toti tinerii din sat spuneau ca se duc în tara.

– Atunci sînteti taranist? (ha, ha, ha).

– Nu (ha, ha). Istia înca au coborât cuvântul…

– Credeti ca exista un limbaj specific crestinismului rasaritean, distinct de alte exprimari? O topica specifica, o terminologie specifica, un regim prozodic specific, ma refer în expresia teologiei ortodoxe.

– Teologia noastra a fost foarte influentata de teologia scolastica catolica.

– De când?

– De pe la 1869, de când s-au întemeiat Facultatile de Teologie: Am luat manuale de acolo si am cam uitat de terminologia noastra, care este terminologia filocalica, veche, a Parintilor.

– O puteti carecteriza?

– Esta mai duhovniceasca.

– E cam general.

– Lucrurile acestea despre care ma întrebati sînt lucruri pe care le-am simtit asa…, n-am avut posibilitatea pâna acum sa le dezvolt sau sa le aprofundez. Dar chiar în rugaciunile noastre cred ca este ceva deosebit de rugaciunile catolice…

– Respectiv?

– Maicuta Domnului – unde se spune în catolicism asa ceva? Trebuie facut un studiu care sa mearga la rugaciune, la Liturghie – la expresia Mesiei.

Traditia, asa cum o exalta Ortodoxia, prin masivitatea prestigiului ei, nu risca sa zdrobeasca elanul înoirii?

– Este atâta bogatie în Traditie încât eu nu o pot actualiza deplin. Traditia este si Evanghelia lui Ioan. Eu am spus atâtea si totusi atât de putine. Scot mereu din ea alte si alte întelesuri. Din ea au scos si Parintii Bisericii, din ea au scos si Liturghia, troparele s.a.m.d.

– De unde vine caracterul inepuizabil?

– Pentru ca este Dumnezeu în ea, pentru ca este Cuvântul Lui în ea.

– Deci orice Traditie care nu-L are pe Dumnezeu este epuizabila?

– Da. Eu sînt Alfa si Omega, a spus Iisus. Nu exista cineva mai încolo de El care sa fie Omega. Eu, oricât as înainta, nu ajung la Omega.

– Deci, înnoirea sta în Traditie?

– În scoaterea la iveala a comorilor inepuizabile ale Traditiei.

– Deci, am putea spune cuvântul înnoire cuvântul descoperire.

– Dar sa nu-l confundam cu revelatia.

– Care este diferenta dogmatica si liturgica între Liturghia ortodoxa, cea catolica si cele protestante si neoprotestante?*

– Diferenta între Liturghia ortodoxa si cea catolica este ca în Liturghia ortodoxa Domnul se face prezent cu Trupul si Sângele Sau prin chemarea Sfântului Duh, pe când în cea catolica prin cuvintele: Luati, mâncati…, Beti dintru acesta toti… în liturghia catolica nu se afirma decât o legatura prin amintire, nu prin Duhul Sfânt, între ceea ce s-a facut la cina cea de taina si ceea ce se face acum. Nu se afirma lucrarea prezenta a Duhului Sfânt. Pe când în Ortodoxie, credinta în lucrarea prezenta a Duhului Sfânt, care prelungeste prezenta si lucrarea lui Hristos este foarte puternica. Este puternica credinta în Duhul Sfânt ca Persoana distincta, si în lucrarea Lui mereu prezenta în orice timp. Se tine seama de faptul ca Hristos Si-a început si-Si continua lucrarea în oameni, dupa înaltare prin Duhul Sfânt. Nu exista tendinta de a confunda pe Duhul Sfânt ca Persoana prin care se prelungesc actele mântuitoare ale lui Hristos cu Hristos însusi care S-a înaltat de la noi.

În al doilea rând, catolicismul, desi pastreaza credinta în împartasirea cu Trupul si Sângele Domnului, a tinut sa explice cu ajutorul distinctiei filosofiei aristotelice între substanta pâinii si accidentii ei misterul euharistic, afirmând ca substanta pâinii si vinul sînt transformate în Trupul si Sângele Domnului, dar accidentii ramân (trans-substantiere). Ortodoxia mentine recunoasterea misterului inexplicabil al prefacerii pâinii si vinului în trupul si sângele Domnului, fara asemenea precizari.

În al treilea rând, catolicismul împartaseste pe credinciosi numai sub chipul azimei, lasând numai preotilor împartasirea si sub chipul vinului, ceea ce da impresia unui drept privilegiat al preotului. Dar, în timpul din urma catolicii încep sa se apropie în toate aceste trei puncte din urma de gândirea si practica ortodoxa.

Învatatura luterana, în parte ca o reactie, în parte ca o prelungire a celei catolice, afirma ca pâinea si vinul ramân, în întregimea lor, Trupul Domnului, facându-se prezent în pâine, sub pâine, cu pâine, dar numai pentru cei ce cred cu adevarat, ceilalti mâncând numai pâinea. Calvin a vazut în pâine si vin numai o putere a Trupului si Sângelui Domnului, nu Trupul si Sângele Domnului, iar neoprotestansii vad în mâncarea pâinii si a vinului numai un prilej de amintire a Cinei celei de Taina.

Daca luteranii, calvinii si neoprotstantii despart pâinea si vinul de Trupul si Sângele lui Hristos, catolicii despart numai accidentii de prezenta Lui. De aceea, la luterani, credinciosii se înpartasesc deTrupul si Sângele Domnului odata cu mâncarea pâinii, iar cei necredinciosi nu. La calvini chiar cei credinciosi se înpârtasesc numai de puterea lui Hristos, iar la neoprotestanti, nici de aceasta.

La catolici, accidentii pâinii si vinului nu fac parte din trupul lui Hristos, dar primirea lor ofera prilejul înpartasirii de Trupul lui Hristos de dincolo de ele.

La ortodocsi cei nevrednici se împartasesc de Trupul lui Hristos, chiar primind ceea ce numesc catolicii accidentii pâinii si vinului (I Cor.11,27). Biserica Ortodoxa nu desparte nimic din pâine si vin de Trupul lui Hristos. învatatura ortodoxa este rezumata de Sfântul Ioan Damaschin asfel: „însesi pâinea vinul se prefac în Trupul si Sângele Domnului. Iar de întrebi de modul cum se face aceasta, multumeste-te sa auzi ca prin Duhul Sfânt, asa tot cum prin Duhul Sfânt si-a format Domnul Sie-si si în Sine trup din Sfânta Nascatoare de Dumnezeu. Mai mult nu stim. Stim numai ca Cuvântul lui Dumnezeu este adevarat si efectiv si atotputernic; cât despre mod, el este nepatruns. Mai putem spune ca, precum în natura fizica pâinea se transforma prin mâncare, iar vinul si apa, prin bautura, în trupul si sângele celui ce manânca si bea si nu-i devine un al doilea trup pe lânga cel ce-l avea înainte, tot asfel, pâinea punerii înainte si vinul si apa se prefac, prin chemarea si coborîrea Duhului Sfânt, în chip mai presus de fire; în Trupul si Sângele lui Hristos si nu mai sînt doua trupuri, ci unul si acelasi „(P.G.94,1144urm.)

Nu trebuie sa se uite Cuvântul ipostatic, care a dat fiinta prin puterea Lui, la început trupului omenesc cu temelia în ratiunea divina, iar la nasterea din Fecioara, trupului ipostasului Sau. El a pus trupul omenesc în general si trupul Sau, în legatura cu pâinea, ca reprezentanta a hranei cosmice si deci si ratiunea celui dintâi cu ratiunea celei din urma. Hristos duce prin vointa Sa aceasta legatura a trupului Sau cu pâinea la un grad suprem de intimitate. Trupul de lumina al Domnului, deci nevazut de ochii nostri de acum, de aceea, dar pastrând toata legatura Lui cu pâinea, uneste fundamentul ontologic al pâinii cât se poate de strâns cu trupul Sau, sau ratiunile lor complementare, dar lasa totusi chipul nevazut al pâinii la functia de mediu prin care ni se comunica, ca nu cumva nevazând trupul Lui luminos cu ochii nostri de acum, Domnul sa trebuiasca sa ne convinga ca mâncam trupul Lui, aratându-ni-L în starea lui materiala vazuta.

Astfel, noi primind pâinea, primim Trupul lui Hristos cu madularele lui. E ceea ce spune Sfântul Simion Noul Teolog: „Noi ne facem madularele lui Hristos, si Hristos se face madularele noastre. Hristos se face mâna mea, Hristos, piciorul ticalosului de mine. Mâna lui Hristos, piciorul lui Hristos eu sînt pacatosul! Misc mâna mea si mâna mea este Hristos întreg. Misc piciorul meu si iata ca straluceste ca El” (Hymnes 1, vol.I, ed. J.Koder, tom.I, Certf, 1996, p.281, imn XV).

Cum a fost schimbat la fata trupul lui Hristos în întregime pe Tabor de catre dumnezeirea lui, asa este prefacuta în lumina pâinea întreaga de catre trupul lui Hristos, facut întreg lumina de dumnezeirea Lui sau de Duhul Lui cel Sfânt, fara ca noi sa-L vedem cu ochii de acum. Sfânta împartasanie ne ridica fara sa vedem noi acum, si fara sa simtim, dar crezând în aceasta, în planul existentei înduhovnicite. Trupul Lui îsi extinde prezenta Lui înduhovnicita în pâinea si vinul euharistic, devenite lumini prelungite ale luminii Lui, mediu în care se arata trupul sau de lumina, fara ca noi sa vedem aceasta acum. Aceasta este o anticipare a prezentei luminoase a Trupului lui Hristos în tot cosmosul, în viata viitoare, când nici o opacitate nu va mai acoperi prezenta Lui luminoasa, când nu va mai fi nici un întuneric, nimic din ceea ce e propriu serii. Atunci ne vom împartasi mai vizibil de Hristos prin toate. De aceea ne rugam dupa sfânta împartasanie: „Da-ne noua sa ne împartasim mai cu adevarat (mai adeverit), în ziua cea neînserata a împaratiei Tale”. Daca ne vom vedea noi însine mai clar prezenti unul în altul, cu atât ne vom vedea prezenti toti în Hristos si pe Hristos prezent în noi, ca centru izvorâtor de lumina. Taranul român vede în bobul de grâu, din care se face pâinea care ne hraneste, ca are în sine pe Hristos. Faptul acesta îsi primeste împlinirea deplina în Euharistie. Într-un fel, trupul e pâinea si pâinea e trup, chiar prin creatie. Mai ales e trupul Cuvântului care a creat trupul omenesc legat de pâine.

Dar nu trebuie uitat ca Hristos ni se da prin chipul pâinii si al vinului în starea lui de jertfa si de înviere, ca sa ne ridice si pe noi în aceasta stare de noblete umana si de vesnicie luminoasa. În viata viitoare, în toata creatia se va vedea Hristos în stare de jertfa daruita Tatalui si în cea de înviere, sau toata creatia se va vedea ridicata în El la aceasta stare caci jertfa înseamna daruirea creatiei Tatalui, ceea ce îi procura învierea întru lumina vesnica. Caci jertfa ca daruire totala Tatalui este deschidere pentru viata fara sfârsit si fara lipsuri care izvoraste din Tatal…

# # #

2. STIINTA SI RELIGIE

… din cugetarile lui Petre Tutea

Am avut revelatia ca în afara de Dumnezeu nu exista adevar. Mai multe adevaruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevar. Iar daca adevarul este unul singur, fiind transcendent în esenta, sediul lui nu e nici în stiinta, nici în filozofie, nici în arta. Si cînd un filozof, un om de stiinta sau un artist sînt religiosi, atunci ei nu se mai disting de o baba murdara pe picioare care se roaga Maicii Domnului.

Eu cînd discut cu un ateu e ca si cum as discuta cu usa. Între un credincios si un necredincios, nu exista nici o legatura. ala e mort, sufleteste mort, iar celalalt e viu si între un viu si un mort nu exista nici o legatura. Credinciosul crestin e viu.

Ateii s-au nascut, dar s-au nascut degeaba.

Eu nu detest burghezia. Eu m-am lamurit ca un om care vrea sa fie bogat nu este un pacatos. Spunea odata un preot batrîn: Circula o zicala ca banul e ochiul dracului. Eu nu-l concep ca ochiul dracului, eu îl concep ca pe o scara dubla. Daca-l posezi, indiferent în ce cantitati, si te misti în sus binefacator pe scara, nu mai e ochiul dracului. Iar daca cobori, atunci te duci cu el în infern, prin vicii, prin lacomie si prin toate imperfectiile legate de orgoliu si de pofta de stapîn.

Eu sînt iudeocentric în cultura Europei, caci daca scoti Biblia din Europa, atunci Shakespeare devine un glumet tragic. Fara Biblie, europenii, chiar si laureatii premiului Nobel, dormeau în craci. Stiinta si filozofia greaca sînt foarte folositoare, dar nu sînt mîntuitoare. Prima carte mîntuitoare si consolatoare pe continent – suverana – e Biblia.

. Exista o carte a unui savant american care încearca sa motiveze stiintific Biblia. Asta e o prostie. Biblia are nevoie de stiinta cum am eu nevoie de Securitate.

Luther, cît e el de eretic si de zevzec, a spus doua lucruri extraordinare: ca creatia autonoma e o cocota si ca nu exista adevar în afara de Biblie. Mie mi-a trebuit o viata întreaga ca sa aflu asta. El nu era asa batrîn cînd a dibacit chestia asta, ca era calugar augustin… Mie mi-a trebuit o viata ca sa ma conving ca în afara de Biblie nu e nici un adevar.

Shakespeare, pe lînga Biblie, – eu demonstrez asta si la Sorbona – e scriitor din Gaesti.

Stii unde poti capata definitia omului? – te întreb. În templu. În biserica. Acolo esti comparat cu Dumnezeu, fiindca exprimi chipul si asemanarea Lui. Daca Biserica ar disparea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar disparea si omul.

În afara de carti nu traiesc decît dobitoacele si sfintii: unele pentru ca n-au ratiune, ceilalti pentru ca o au într-o prea mare masura ca sa mai aiba nevoie de mijloace auxiliare de constiinta.

. De creat doar zeul creaza, iar omul imita. Eu cînd citesc cuvîntul creatie – literara, muzicala, filozofica – lesin de rîs. Omul nu face altceva decît sa reflecte în litere, în muzica sau în filozofie petece de transcendenta. Cum sa fie creatura creator? ”Hai tata, sa-ti arat mosia pe care ti-am facut-o cînd nu eram în viata…” Pai cum sa fie creatura creator?

Omul e un animal care se roaga la ceva. Cauta un model ideal. Si uneori nimereste, alteori, nu. Cei care au descoperit modelul ideal si succesiunea fenomenului din el sînt crestinii. Crestinismul nu poate fi identificat cu nici un sistem filosofic, monist, dualist, sau pluralist.Crestinismul este pur si simplu. Despre crestinism, Bergson spune ca noi îl respiram. Are materialitatea aerului. Seamana cu aerul. Noi sîntem crestini fara sa vrem. Si cînd sîntem atei sîntem crestini: ca respiram crestinismul cum respiram aerul. Crestinismul nu e ideologie, ca atunci se aseamana cu marxismul. Religia e expresia unui mister trait, or ideologia e ceva construit.

Nimic nu poate inlocui crestinismul; nici toata cultura antica precrestina. Eu sînt de parere ca apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, cînd Dumnezeu umbla din casa în casa. Eu definesc stralucirea epocilor istorice în functie de geniul religios al epocii, nu în functie de ispravi politice.

Daca nu cunosti revelat – prin gratie divina – sau inspirat, nu cunosti nimic. De pilda, povestea cu marul lui Newton, care a cazut. Nu stiu unde am citit eu stupiditatea asta: ”Il tomba dans une méditation profonde qui l?a conduit jusqu?a la loi de la gravitation universelle”. Si eu spun: daca Newton gîndea pîna la Judecata de Apoi, nu descoperea nimic! Dar el a fost mult mai întelept. Cînd a fost întrebat cum a descoperit gravitatia, a zis: Am fost inspirat. Pai scrie pe mar, sau scrie undeva în natura ” legea gravitatiei”? Fenomenele lumii interioare si ale lumii exterioare tac. Iar omul autonom si orgolios creds ca exploreaza lumea interioara si exterioara cu jocul lui de ipoteze si ca descopera ceea ce vrea el. El cauta; dar eu spun ca el cauta, nu ca afla. Sau daca afla, trebuie sa fie ca Newton, inspirat.

Bergson e mai cuviincios ca Aristotel si zice ca democratia e singurul sistem compatibil cu libertatea si demnitatea umana, dar are un viciu incurabil: n-are criterii de selectiune a valorilor. Deci democratia e sistemul social în care face fiecare ce vrea si-n care numarul înlocuieste calitatea… Triumful cantitatii împotriva calitatii. Bergson a fost acuzat în micul dictionar filozofic al lui Stalin ca e fascist.

Fara sa gîndesc în stilul darwinismului social, nu pot sa ramîn indiferent la incapacitatea democratiei de a asigura selectiunea naturala a valorilor. Democratii gîndesc corpul social aritmetizat: numara capetele toate si unde e majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei! Asta e parerea mea despre democratie.

. În fata lui Dumnezeu, geniul e var primar cu idiotul.

Eu încerc o experienta: încerc sa ma deparazitez de filosofie, de paduchernita metafizicii. Cioran s-a deparazitat mai demult, desi face filozofie. Un prieten de-al meu zice: te deparazitezi, dar folosesti sculele ei. Da, dar daca ma urc în tren, nu înseamna ca zeul meu e calea ferata.

Francmasoneria doreste puterea cu lozinci democrate. Nu sînt religiosi, au o singura religie: propria lor doctrina. Pe dusmani îi anuleaza social. Au o structura supranationala, deci sînt antinaturali. Toti cei care aspira la unitatea speciei om anuleaza principiul competitiei între popoare; anuleaza însusi principiul civilizatiei moderne, nascuta prin lupta.

Geniul e relief, noutate, inventie, creare de epoca si stil. Nu e neaparat un întelept, ci un suprainteligent. Geniile sînt originale, în masura în care originalitatea e posibila. În fond, maxima mea a fost aceasta: Dumnezeu este creator, iar omul imitator. Prin încercarea de a imita mereu Divinitatea, prin proximitatea fata de divin, geniul e mai apropiat de cer; dar nu sînt în masura în care e apropiat sfîntul.

Aparitia unui mare gînditor e pentru creier ca o baie pentru un om care a muncit, a asudat, s-a murdarit si se spala. Gîndirea este o ”spalare” a creierului. Asta ma face cîteodata sa cred ca gîndirea nu e din creier si ca acest creier e numai un sediu… De ce gîndirea nu e produsa de creier, care e numai un sediu? Fiindca n-o produc toate creierele. Daca inteligenta ar fi produsul creierului, atunci între Goethe si nea Ghita n-ar mai fi nici o diferenta.

Întrebat fiind cum întelege gîndirea, în forma pura sau în exemple, Nae Ionescu a raspuns: exemplele au fost lasate de Dumnezeu pe pamînt pentru ca ideile sa fie sesizate senzorial si de prosti.

Nu stiu de ce gluma asta de-a face istorie se practica atît de mult. Daca ai cultul istoriei, ai cultul aparitiei si disparitiei; e consolator acest joc? Istorismul, adica perspectiva istorica asupra vietii si lumii, a dus în cimitir. Ne înecam în istorie. Pentru ca istoria nu te învata numai sa faci ceva, ca popor; cu istoria tot ce însemnezi în interiorul unui popor devine discutabil prin faptul ca nu poti, la infinit, sa lucrezi la facerea ta, ci dispari si apare altcineva care, chiar daca nu te înlocuieste, te prelucreaza. Si daca nu poti iesi din devenire, nu poti scapa de tristete; tristetea metafizica e fructul devenirii. Sînt prosti istoricizanti care se consoleaza prin devenire. Devenim mai civilizati, nu? Sau mai culti… Adica murim ca si caprele, numai ca e mare lucru ca exista Kant, Descartes, exista Newton, ma rog, atîtia mari creatori de cultura, si exista si fauritorul de religie, Hristos – dar nu ne intereseaza!

Omul e liber si eliberat numai în templul crestin, acolo, în ritual, cînd se comunica tainele care îi învaluiesc deopotriva si pe sacerdot, si pe credinciosi. Ca sa fii cu adevarat liber, trebuie sa înlocuiesti infinitul si autonomia gîndirii cu credinta în Dumnezeul crestin: ”Robeste-ma Doamne, ca sa fiu liber!” (Imitatio Christi)

Libertatea eu o aseman cu o frînghie agatata de undeva, de sus. Te poti urca pe ea la cer, participînd la actul mîntuirii tale crestine, sau poti sa cobori în întuneric. Bipolaritatea libertatii. Dupa crestini, libertatea este vehicolul cu care poti sa cobori în întuneric, daca esti vicios. Infractorii sînt primitivii actuali, pentru ca ei nu sînt adaptabili la morala zilnica si o calca fiind liberi. Am învatat la închisoare ca omul e un animal stupid, deoarece confisca libertatea semenilor sai. Tiranul e un om absurd si lipsit de rusine. Nu îi e rusine sa îsi chinuie semenii. Oricum sîntem captivi în univers. Ne ajunge aceasta grozavie. Dar sa intensifici aceasta captivitate pîna la nivelul puscariei – numai omul e capabil de asemenea nebunie.

Limba româna are virtuti complete, adica poate fi vehicol a tot ce se întîmpla spiritual în om. E foarte greu de mînuit. Prin ea poti deveni vultur sau cîntaret de strana. Limba româna are toate premisele valorice pentru a deveni o limba universala, dar nu stiu daca e posibil acest mars istoric. Daca am fi fost un popor cuceritor… Noi, românii, nu punctam universalitatea nicaieri. Si asta ne face sceptici. Ceea ce ne lipseste este îndrazneala.

E mai mîntuitoare o rugaciune într-o biserica din Gaiesti decît Platon.

Heidegger spune asa: ca sa iesi din anonimat, trebuie sa traiesti nelinistea perspectivei neantului zilnic. El te îndeamna, Heidegger, sa traiesti murind absolut în fiecare zi!

Moartea ma determina sa fiu esential. M-a impresionat foarte mult sunetul pamîntului cazînd pe cosciugul lui Nae Ionescu.

Mortii antici nu sînt deloc frumosi. Numai mortii crestini sînt. Am gasit totusi la Homer un mort de toata frumusetea: Pentensileea, regina amazoanelor, omorîta de Ahile. Si plînge Ahile ca a omorît frumusetea asta de femeie… Si-atunci Tersit – vocea poporului muncitor – se apuca sa insulte cadavrul Pentensileei. Ahile îi da un pumn si-l omoara – pe poporul muncitor – ca-i obraznic si ca insulta cadavrul aleia. Aici am vazut asadar o frumusete, desi în principiu, mortii antici nu sînt frumosi. Crestinii sînt cei care au introdus masca frumoasa a mortului.

Morala în sine, autonoma, e mai primejdioasa pentru religie decît ateismul. Stiinta moravurilor, ca teoretizare a moralei laice, este din punctul de vedere al Absolutului religios egala cu zero. Seamana cu Mersul trenurilor, dupa parerea mea. Poti s-o schimbi, ca pe tren, la care statie vrei. Omul autonom nu e capabil sa creeze o ordine morala. O primeste de sus, sau nu o primeste deloc. Cum e posibila morala publica? Prin înstapînirea absoluta a moralei religioase crestine. Dogmele crestine trebuie sa porunceasca normele morale, care, fara ele, nu se deosebesc de Mersul trenurilor decît prin obiect. Morala publica într-un stat crestin trebuie sa stea sub imperiul certitudinii dogmelor crestine reflectate imperfect de omul marginit. Daca nu situam Biserica deasupra statului, ne aflam în treba si face fiecare ce vrea.

Elitele morale sînt mai presus decît cele intelectuale. Mie îmi plac oamenii care fac judecati. Cei care fac silogisme sînt fata de adevar, cum sînt curcile alea care se încurca printre popice.

Au tonomia spirituala a omului este iluzorie si ea se misca perpetuu între Dumnezeu si dracul. Fara credinta si Biserica, omul ramîne un simplu animal rational si muritor, rationalitatea avînd doar caracterul unei mai mari puteri de adaptare la conditiile cosmice decît restul dobitoacelor. Cînd zici ca omul e un animal rational, si muritor, rationalitatea avînd doar caracterul unei mai mari puteri de adptare la conditiile cosmice decît restul dobitoacelor. Cînd zici ca omul e un animal rational, atributul rationalitatilor îl distinge de restul vietatilor, nescotîndu-l din perspectiva mortii absolute.Moartea devine relativa, ca o trecere numai prin religie – stiinta, oricît de savanta, nescotînd omul decît aparent din regnul animal. Nici o consolare ca eu ma deosebesc de elefant sau de capra pentru ca fac silogisme, daca apar si dispar în mod absurd din natura.

Scara valorilor umane contine: sfîntul, eroul, geniul si omul obisnuit – dincolo de acestia situîndu-se infractorul. Sfîntul, eroul si geniul sînt fara voia societatii, care e obligata sa-i recunoasca. Nimeni nu-ti contesta dreptul la existenta daca esti om obisnuit, dar nimeni nu trebuie sa faca confuzie între tine, sfînt, erou si geniu. Oamenii sînt egali în fata legii, adica trebuie respectati ca atare, dar nu confundati, nu facuti identici, ca e o gogoasa… Nimeni nu-ti contesta dreptul la o viata normala daca porti masca de om. Numai ca daca esti mediocru, nu trebuie sa te instalezî în vîrf, pentru ca nu e nici în interesul tau. Acolo trebuie sa stea cei dotati. Sfîntul sta în fruntea tablei valorilor pentru ca el face posibila trairea absolutului la scara umana. Eroul se consuma facînd istorie si nedepasind sfera laicului. Eroul este admirat – asa cum este si geniul – dar nimeni nu i se închina, chiar daca fapta lui aduce foloase reale omului. În vreme ce sfîntul se situeaza dintru început în eternitate, eroul moare în istorie, pentru ca urma pe care o lasa el, ca om împlinit, este fixata doar în timp si în spatiu.

Prima functie a unei religii reale este consolatoare, fiidca religie am latra precum cîinii. Ne nastem, traim, ne îmbolnavim, îmbatrînim si murim. Si întreg peisajul speciei om culmineaza în cimitir. Destinul uman nu e o invitatie la fericirea de-a trai. Singurul mod de-a evita nelinistea metafizica a cimitirelor este religia. Cu religia intri în cimitir în plimbare. Cu filozofia intri în cimitir – cum a intrat prietenul meu Cioran – prin disperare.

În Ispita de pe munte – retro satana – Iisus spune: ”Împaratia mea nu e din lumea aceasta” Asta-i nemaiauzit! Du-te în împaratia Lui cu trenul sau cu racheta daca poti. Nu poti! Înotam în Univers ca mormolocii, si lumea lui Hristos se situeaza transcendent ca-n Ispita de pe munte, în mod etern.

Revolutia franceza n-a fost o revolutie, nici revolutia rusa n-a fost o revolutie. Nu exista revolutii, ci doar tehnici insurectionale în batalia pentru putere (Curzio Malaparte). Daca e o ”restructurare” a omului, aceasta s-a întîmplat o singura data în timp, la aparitia lui Hristos.

Asa am spus eu în temnita: Domnule colonel – eram sase sute de insi într-o curte închisa – nu ve-ti fi voi, comunistii, niciodata revolutionari pîna nu veti imita pe cel mai generos zeu pe care l-a dat istoria lumii, pe Hristos. În parabola cu oaia ratacita, un pastor paraseste o turma întreaga în cautarea unei oi. Sa stiti, asta se cheama ”unanimism moral crestin”. Fiindca în universul lui Hristos o celula care mai palpita într-un muribund e mai valoroasa decît toate galaxiile posibile.

Am spus eu odata ca daca un preot din Baragan, cînd se roaga, este Dumnezeu cu el, atunci preotul ala înlocuieste toata Academia Româna….

Sfîntul are forta de coeziune a pietrei. Un sfînt poate fi si analfabet, dar e superior unui geniu, fiindca ideea de sfintenie e legata de ideea de minune. Un sfînt poate face o minune. Geniul face ispravi, nu minuni. Lumea, acum e ancorata în cultul genialitatii ca slavire a progresului în afara. Atît. Or, cu cît sîntem mai avansati, mecanic si material, cu atît sîntem mai departe de esenta reala a lumii, de sfintenie.

M-a întrebat odata Nae Ionescu ce cred despre evreul acesta, despre Pavel. Stii ce i-am spus? – asta nu-i om, domnule, este toata Mediterana.

Trei ore am vorbit atunci în curtea închisorii, de Platon si despre Hristos. Zice colonelul: Va rog sa scrieti ce-ati vorbit, ca nu cumva ministrul de interne Draghici sa spuna ca sînt solidar cu dumneavoastra. – Domnule colonel, cum sa fim noi solidari? Eu tocmai d-aia am venit aici, ca nu sîntem solidari unii cu altii…

I-am spus eu parintelui Staniloaie ca nu ma consider un Socrate. Dar cum va socotiti? Popa, zic. Si unde aveti parohia? – N-am parohie, dar spovedesc pe unde pot.

Desi sînt bolnav si neajutorat, nu îmi pare rau ca exist. Încerc eu sa-mi para rau, dar n-are sens. Stiti de ce? Pentru ca eu constat, în mod evident, ca exist. Ceea ce ma confisca pesimismului de a ma autonega este evidenta existentei mele. Omul care se sinucide n-a constatat ca e om. N-a reusit sa intuiasca existenta sa. Sa se traiasca pe sine. Eu nu ma pot sinucide – indiferent de starea mea, sanatate sau boala – fiindca nu m-am facut eu. N-am venit cu voia mea pe lumea asta. Si nici n-am sa plec de voie din ea. asta este jocul fundamental al existentei mele.

A fost întrebat un taran, în închisoare: ce întelegi din tot ce spune Petre Tutea! Zice: nu înteleg nimic, dar e o grozavie!

Cînd am vazut, în închisoare, ca tot regimul care mi se aplica e inoperant – puteam eu, ca om, sa-mi explic asta? Si atunci m-am gîndit ca exista o forta supracosmica, transcendenta, numita Dumnezeu. Numai El putea face isprava asta, ca eu sa scap de înlantuire. Pentru ca, personal, nu ma pot dez-lantui si elibera. Iar a vietui acolo, la închisoare, fara asistenta Lui nu se poate; au fost oameni care au murit… Atunci s-a nascut în mine credinta nelimitata în atotputernicia si atotbunatatea divina.

Treisprezece ani de închisoare… Aveam doar o hainuta de puscarias. Ne dadeau o zeama chioara si mamaliga fripta. M-au batut… M-au arestat acasa. Nici nu tin minte anul… Cînd m-au anchetat am lesinat din bataie. Iacata ca n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost dupa aceea la Jilava, la Ocnele Mari si pe urma la Aiud. Eu ma mir cum mai sînt aici. De multe ori îmi doream sa mor. Am avut mereu lasitatea de-a nu avea curajul sa ma sinucid. Din motive religioase… Treisprezece ani! Nu pot sa povestesc tot ce-am suferit pentru ca nu pot sa ofensez poporul român spunîndu-i ca în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozitati.

Am fost solicitat, în închisoare, sa scriu pentru revista Glasul patriei, ca si Nichifor Crainic. Mi s-a parut ciudat sa fii arestat si sa scrii, sa meditezi. Adica sa spui: va multumesc ca m-ati arestat! Asta era o porcarie nemaipomenita, sa obligi un detinut sa scrie. El poate sa-si scrie memoriile, dar nu pentru tine, ala care-l persecuti…

126. Eu, cultural, sînt un european, dar fundamentul spiritual e de taran din Muscel. La închisoare, grija mea a fost sa nu fac neamul românesc de rîs. Si toti din generatia mea au simtit aceasta grija. Daca ma schingiuiau ca sa marturisesc ca sînt tîmpit, nu ma interesa, dar daca era ca sa nu mai fac pe românul, ma lasam schingiuit pîna la moarte. Eu nu stiu daca vom fi apreciati pentru ceea ce am facut; important e ca n-am facut-o niciodata doar declarativ, ci ca am suferit pentru un ideal. E o monstruozitate sa ajungi sa suferi pentru un ideal în mod fizic.

Definitia mea este: Petre Tutea, românul. Am aparat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire si suferinta. Si convingerea mea este ca suferinta ramîne totusi cea mai mare dovada a dragostei lui Dumnezeu.

Eu n-adun nimic. Îmi spunea un popa, zice, pai dumneavoastra va risipiti asa, va poate fura oricine… Zic: uite, parinte, eu, zic, am adoptat conceptia regelui Frantei în materie de risipire a ideilor mele. Conceptia lui despre cartof. Cînd au venit cartofii din America, taranii nu-i cultivau. ”Sa mîncam noi buruiana asta din pamînt…” Ce a zis regele Frantei? ”Ma, seamana, ma, cartofi pe mosia mea si, cînd or vedea taranii ca îi pazesc, or sa-si dea seama ca-s lucru bun. Lasati-i sa fure, ca asa se raspîndesc cartofii în tara.”

Un umanist pur, adica indiferent religios, practica formele vietii de jungla, împingînd cruzimea pîna la forma gratuita a bestialitatii tigrului. Vremea noastra este plina de astfel de exemplare.

Umanismul este una din formele grave ale ratacirii omului modern, care pleaca din antropocentrismul Renasterii. În Renastere, ”titanii” s-au umflat prin autocunoasterea necunoasterii. Ei nu se cunosteau pe ei însisi si au crezut ca s-au descoperit ca oameni.

(Vlad Tepes) are meritul de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod român, pe Stefan cel Mare. Cu armele! Are meritul ca l-a si batut. Si are mai ales meritul ca a coborît morala absoluta prin tepele puse în cur la nivel absolut. Dormeai cu punga de aur la cap si ti-era frica sa n-o furi tu de la tine. asta-i voivod absolut, Vlad Tepes. Pai fara asta istoria românilor e o pajiste cu miei!

Omul – javra asta bipeda, pe care eu îl consider ”animal prost”, homo stultus – atunci cînd se screme sa faca singur ordine, adica cînd practica umanismul, îl înlocuieste pe Dumnezeu cu el. Nicaieri Dumnezeu n-a avut de furca cu dracul mai mult decît în sacrul spatiu al Italiei. Acolo, adica, unde s-a nascut umanismul în Renastere…

_____________________________________

ALTE ARTICOLE SI ESEURI DE Par.IULIAN GAVRILUTA

___________________________________

„Poveste de Craciun”

“Din nou, crestinatatea se pregateste sa-L primeasca in staulul sau interior pe pruncul Iisus Hristos; dar ce gaseste El acolo? O lume autonoma, chinuita de boli, de razboaie, plina de blasfemii rau mirositoare…Temelia staulului lumii se clatina, intunecandu-se! Pruncul Iisus nu mai are unde sa se nasca! El insa trebuie sa se nasca! Altminteri, cand fiecare persoana nu va mai fi „Maica lui Hristos” (aspectul mariologic al Bisericii), atunci, si numai atunci va veni implacabil sfarsitul…! Sa ne curatim, deci ieslea sufletului nostru pentru a-i face loc iarasi loc pruncului Iisus Hristos si El ne va umple inimile de sfintenie! Fie ca sa ne impartasim cu adevarat din steaua care a rasarit!


POVESTE DE CRACIUN

(In loc de predica la ultimul Craciun liber ! -inainte de tavalugul UE)

„Cu totii-L asteptam pe pruncul Hristos, El Insusi este nerabdator sa vina, lumina stelei de la rasarit ne transfigureaza neincetat, pestera inimii noastre este gata, simturile noastre, ca niste biete animale ne anunta ca totul este aproape…la usi. Mintea slavosloveste cu bucurie. Sa ne-mpartasim din darurile acestei Taine mai presus decat orice taina si sa ne facem vrednici de chemarea Pruncului Sfant! Sa-L incalzim cu aburul viselor noastre alb-verzi, zamislitor de Taina netainuita!

Demult, demult de tot, intr-o seara de basm, cu stele mari, sclipind ca niste ochi de copii, cu luna plina care se oglindea in lacul de argint de la marginea padurii, intr-o mica casuta, de unde fumul urca nestingherit spre cer; se faceau ultimele pregatiri ale bradului de iarna, ce stralucea plin de mister in mijlocul camerei. Mici mogaldete zburlite se agitau nerabdatoare; era ajunul Craciunului, seara in care venea Mosul, aducand daruri celor cuminti si nu numai. Totul parca inghetase in asteptare, trebuia sa se petreaca ceva neobisnuit – venirea blandului Mos Craciun, cu sania sa trasa de zurgalai, caci niciodata nu intarziase, dar, in asta seara, parca totul respira cu o nerabdare mai mare ca de obicei. Copiii isi mai turtira odata nasurile pe geam, aburindu-l, privind afara, doar, doar, o sa zareasca ei primii sania de argint stralucitoare, trasa de cerbi mari, dar cerul nu le raspunse decat cu privirile mirate ale stelelor si cu un usor fosnet al copacilor. Tacere! Tacere! Tacere! Intorcandu-se la brad, mai privira la orologiul vechi din perete. Arata ora 11 noaptea. Cascara… of! mai este o ora! Stinsera luminile si incaperea fu inundata de lumina globuletelor si a flacarilor ce ardeau linistite. Umbrele bradului se jucau fara griji pe perete, dansand de zor. Totul era intr-o amorteala dulce. Nici nu bagara de seama cand somnul ii fura in imparatia lui. Se facea ca erau in palatul lui Mos Craciun, iar sus pluteau nori pufosi, stralucitori. Erau intr-o incapere larga, cu coloane marete, totul in jur stralucea. Dintr-un colt se desprinsera, deodata, doua pasari de foc, purtand in ciocuri o mantie mare, rosie. Copiii amutira, uimirea li se opri in gat si, de aceea, nu putura scoate nici un sunet. „Ea este! O recunosc…e mantia lui Mos Craciun”, gandi o mogaldeata si se pitira mai abitir in spatele unui stalp imens, plin de sclipiri misterioase. Un mare fluture alb de zapada, cu o coada de luna incepu sa o perie cantand un colind. Copii ramasera ca vrajiti de acel cantec, pana cand o larma ce crestea, crestea, ii trezi din reverie. Ca la un semn, doua usi mari fura date la o parte si incaperea aproape se umplu de animale. Erau acolo de tot felul. In mijlocul lor, cine altul? Mos Craciun zambitor, cu barba alba, stralucitoare pana in pamant. Radea, vorbea, asigurandu-i ca are sa se duca la toti copii cu daruri nemaivazute. „Deci el este Mos Craciun” – gandi cel mai mic – „El Insusi Dumnezeu, deci El rasplateste la toti, daruindu-le cadouri …aha!” Pasarile maiastre ii tinura mantia, iar el se imbraca razand voios, nasturii sclipira recunoscandu-si stapanul. Era frumos Mos Craciun! Si toti cei de fata aprobara cu un suspin de bucurie. Avea barba mare si deasa caci, de mult, de foarte mult timp, el calatorea, imparastiind daruri, chiar daca cei mai mari nu mai cred in el, nu se supara, ci vine mereu nelipsind niciodata. In atotstiinta Sa stie ca, celor mari le aduce mai mult daruri sufletesti, bucurii si impliniri, totodata impreuna cu gandul lui ca totul e o poveste caci altfel risca sa se descopere, de aceea vine in miez de noapte, atunci cand nimeni nu se mai asteapta. Dar copii il cunosc, de ei nu se fereste. Oricat ar fi de greu, El tot aduce macar o raza de stralucire si bunatate in inima tuturor, dar stie sa dea totul tainic, fara ca nimeni sa nu banuiasca, zambind din coltul lui de sus, atunci cand cineva se bucura si ii canta un cantecel, de Ajun. Deodata copii inghetara nemaifiind capabili sa faca nici un gest, nici chiar sa respire – cineva ii privea fix, parca de multa vreme. Un iepuras cu blana de argint si ochii ca smaraldele, ii privea mirandu-se cum de patrunsese cineva aici, in imparatia Cerurilor si chiar acum cand Dumnezeu lua haina de Mos Craciun pregatindu-se de plecare!
Aici, nu avea voie sa patrunda nimeni nici chiar gandul oamenilor, caci se suparase de cand observase ca oamenii „asa-zisi mari”, nu credeau in El. In ascuns El le soptea celor „cu inima de piatra”, pe care nu-i mai sensibilizeaza nimic, nici chiar Craciunul, si in grijile lor aberante, in alergatura lor dupa bucurii ieftine si trecatoare, uitasera ca, in Ajun, vine Mosul cu daruri, si chiar de bucuria unui brad impodobit. Deoarece nu se mai puteau bucura de frumos; li se inchisera portile ratiunii si le trimise bufnita cu gandul ca nu este decat o minciuna „Venirea Mosului”, buna de adormit copiii. Cine mai crede astazi in Mos Craciun? Cine are o inima de piatra nu poate fi bun, nu poate trai in pace cu ceilalti. E un om pierdut. – vai de el!
Acestea gandind, iepurasul merse direct la ei, hotarat sa afle de ce au venit aici. Ei, speriati, se inghesuira unul in altul, pitindu-se mai apoi unul in spatele celuilalt. Iepurasul argintiu, care citea gandurile oamenilor intr-o clipa, intelese ce e cu ei si se puse pe ras. Cand se mai potoli, ii lua frumos pe un nor ce plutea lenes in apropiere si le promise ca le spune povestea Mosului; se asezara frumos in jurul lui, iar El, ridicandu-se in doua labute, isi drese vocea, ca un predicator care se respecta si incepu astfel: „Atunci cand, inca vremea, era abia zamislita, Bunul Dumnezeu, a hotarat in sfatul Sau vazand copiii si lumea cum stau numai in suparari, ca e bine sa trimita pe cineva, care, in taina, ferindu-se de priviri indiscrete, sa le aduca celor cuminti daruri, fiecare dupa puterea sa de intelegere. Astfel ii intreba pe cei din jur, cine se ofera … din randuri facu un pas inainte un mos cu barba alba …nu, nu era Mos Craciun…ci Mos Nicolae, facatorul de minuni. Dumnezeu zambi si ii dadu putere, sa puna in ghete, in taina, unde, numai cel ce le poarta stie, mici daruri. Si Mos Nicolae se duse … si se tot duse…
Dupa un timp oarecare, Bunul, iar privi spre pamant si vazu ca iarna grea se lasa si oamenii tot erau cu fruntile inourate. Ce sa faca? Privi in jur si vazu o sanie mare, de argint – ea intruchipa maretia celui ce avea sa-l poarte si de aceea era si sanie – sa vina pe furis fara zgomot, repede. Da! Se hotari:…INSUSI EL VA VENI LA OAMENI CU DARURI.! Imbraca haina mare, rosie ca purpura, stiind ca rosul e culoarea dragostei. El cu dragoste veni la oameni. Dar mai era ceva, cine sa-l aduca jos pe pamant? Se uita peste toate creaturile sale si alese 12 cerbi mari, care straluceau minunat – ei reprezentau cele 12 neamuri ale lumii, dar şi cele mai importante stele, de aceea straluceau de-ti luau ochii.
La inceputul vremilor El se arata la toata lumea si ii dadea exact ceea ce avea nevoie uneori nu numai atat ba chiar insutit. Apoi, se hotari ca e mai bine sa se arate numai copiilor si celor ce cred in El iar celorlalti nu. De aceea vine la miezul noptii, spre rasplata tuturor, dupa faptele lor. Pentru el nu conta ca e iarna- adica suparare si tristete ci stia sa faca prin puterea Sa totul sa straluceasca; de aceea porunci bradului sa nu se mai vestejeasca nici iarna si le sufla copiilor dragostea pentru el, incalzindu-le inimile lor mici, pe care tot el, Bunul, le facuse. „Si ce daca cei mari nu cred, treaba lor, eu cred, eu l-am vazut!” zise cel mai mic. „Haideti sa vedeti cum desface el plicurile viselor si din el ies dorintele bune, ale tuturora. El le asculta cu rabdare pe toate si apoi le implineste, punandu-le in „sacul vointei”.
Pleaca inconjurati de norul care era acum numai ochi si urechi la vorbele lor. Pe drum, insa, iepurasul nazdravan le povesti ca mai are Mosul un secret, pe care chiar si cei mici nu il stiu toti…la miezul noptii, la cumpana dintre ani, dar exact atunci portile Imparatiei Lui se deschid larg la toti si oricine gandeste la el si isi pune o dorinta i se implineste, dar aceasta e mare taina si, daca nu o faci, degeaba incerci sa o intelegi. Cel mai mic, zis si Ciufulici, casca gura de uimire si isi aduse aminte ca are si el o dorinta, care il ardea ca o flacara in pieptul sau mic si isi facu o cruciulita pe mana sa nu uite. Dar, tot vorbindu-le, iepurasul mergea mai repede ca norul cel azuriu si astfel ei ramasera in urma, iar iepurasul se indeparta pana ce se pierdu intr-un labirint plin de oglinzi. Coborara de pe nor usor si o pornira pe jos. Lenesul nor adormi, intr-un somn dulce, ce te duce, visandu-se copil… La un colt dadura nas in nas cu cine credeti? Chiar cu Mos Craciun, incarcat cu jucarii si fericiri. Mosul le zambi binevoitor, poftindu-i cu el in sanie. Dintr-un salt fura in bratele Mosului. Acesta rase si se aseza in mandra lui sanie. Totul se puse in miscare si ei privind la puzderia de stele care ii salutau, se cocolosira si mai bine…era minunat! „De n-ar fi vis…”gandi unul dintre copii. Spectacolul era intr-adevar frumos! Ei zburau, pe deasupra pamantului, pentru ca nu trebuie sa-i simta nimeni. Vazura cum caleasca incetineste in dreptul fiecarei case si Mosul le arunca pe horn daruri. De ce tocmai pe horn? Pentru ca acolo e ultimul loc care nu e inchis, fiind cel mai tainic; poate avem si noi in noaptea asta minunata, deschis cosul inimii noastre si Mosul ne va revarsa cu siguranta bunatatea in ganduri curate, facandu-ne mai iubitori de frumos…mai copii… „Aici stati, nu?” zise Mos Craciun. Ei insa, nefiind capabili de nici un raspuns, muti de frumusete si de uimire, dadura incetinel din cap, in semn de incuvintare. Sus de tot in tarie, le zambea ca o mama, mandra luna. „Haideti sa va pun si pe voi aici, langa jucarii si sa va las pe horn”. Ei facura cu mana, Mosului, plini de zambete, cu inima plina de bucurie si cu lacrimi de fericire, promitandu-i ca o sa fie cuminti. Mos Craciun zambi in bunatatea lui, si-si dadu seama ca mai castigase doua suflete – asta e rasplata Lui – bucuria celorlalti si fagaduinta ca vor fi mai cuminti, mai buni – ASTA E MENIREA LUI , IAR ACUM, CA SI ALTĂ DATĂ REUSISE!
Plesni din biciul veacului si zurgalaii se pornira pe cantat, iar cerbii alergau, in fuga cea mai mare printre stele… Primul se trezi cel mai mic, se afla tot langa brad, luminile si umbrele se bateau de zor pe perete. Inca mai avea nasul inghetat „A fost un vis?” Nu putea sa inteleaga! Se duse repede la geam: „Cu siguranta ca da! „Dar cand voi sa se intoarca vazu caleasca …hat departe, gonind si auzi un ultim clinchet zburdalnic. Cuprins de o emotie nemaiintalnita ingana: „Deci …a fost adevarat! Am fost cu Mos Craciun, am vazut cum da daruri la copii, am calatorit printre stele…hei sculati-va! „Se repezi la ceilalti. Somnorosi frecandu-si ochii acestia tocmai la timp, caci usa fu deschisa si in prag aparura parintii lor cu daruri si cu un tort mare plin de lumanari… „- Uite ce mi-a dat Mos Craciun, copii!” Inca putin naucit, cu inimioara lui care batea tare, cel mic le povesti dintr-o suflare tot ce petrecusera, toata aventura lor… Parintii zambeau si il mangaiau pe crestet spunandu-i… „Da ..da ..acum haideti sa mancati tortul de ciocolata”. Se priveau amintindu-si ca si ei fusese „pacaliti” cu venirea Mosului, cand erau mici, dar acum…. Zambeau cu „aerele oamenilor mari”, atoatestiutori. Bineinteles ca nu credeau asemenea nazdravanii si nascoceli copilaresti. Stiau ei prea bine ca ii lasase dormind si dimineata le arata jucariile cumparate de ei din timp, spunandu-le ca e de la Mos Craciun. Ar fi fost o rusine sa se prefaca ca si ei cred in El, ei aveau alte treburi mai importante si erau „prea seriosi” pentru asa ceva. Micul aventurier se mahni ca ai lui nu-l cred dar resemnandu-se, pleca spre masa ca sa mai apuce si el o bucata din tortul care fie vorba-ntre noi ii lasa gura apa. In drum spre bucatarie trecu pe langa usa parintilor lui si fiind intredeschisa nu rezista sa nu traga cu urechea… Printre multe altele nu intelegea vorbele: „pretul jucariilor cumparate; cat a costat bradul; etc”. Intelese ca ei discutau despre „pacaleala cu Mos Craciun” Pe cat asculta mai mult, baietelul se inspaimanta si mai mult, avea oare parinti cu „inima de piatra?”, cum spusese Mosul, care nu cred in El? Of, cred ca asta e! Mahnindu-se si mai tare, pleca abatut, cu capul plecat, asezandu-se, parca cu nici un fel de chef, la masa (pofta ii pierise). Puse mana, in sfarsit, pe lingurita…si … si minune mare pe mana stralucea o mica cruciulita aurita …era…era…semnul lui, facut acolo sus in Imparatia lui Mos Craciun, a lui Dumnezeu! Deci totul e real. Cu inima calda si cu lacrimi limpezi de copil, saruta semnul cu patima si o zbughi in cealalta camera, unde stralucea bradul, se opri langa geam si inchise ochii strans…era momentul solemn cand un mic copil isi punea o dorinta mare…acum fix la miezul noptii, la cumpana dintre ani, portile Cerului se deschid pentru a primi rugaciunile si dorintele celor ce le rostesc.
Poate vreti sa stiti si voi ce dorinta si-a pus. Nu-i asa ca sunteti si voi curiosi? Ei bine, …sa va spun: isi dorea ca nimeni, nici parintii lui, nici un copil din lume, sa nu aiba „inima de piatra” Si atunci de sus din genuni, Dumnezeu, Mos Craciun de fapt, ii zambea din Imparatia lui Cereasca, implinindu-i vrerea. Aceasta cerere a unui copil care de fapt era dorinta intregii omeniri, pe care din dragoste, El o zamislise. De aceea oricine in aceste zile de basm, sa aibe inima de copil, sa redevina copil, uitand de griji, si nevoi , macar acum facand un bine-primit repaus din alergatura sa, atat de „serioasa” si parca prea matura ca sa nu mai aibe „inima de piatra”. Demult, intr-o mica padure un copil se ruga …iar rugaciunea lui lumina ca o stea minunata lumea, impartind caldura, dragoste, nu in ultimul rand daruri, daruri din partea lui Mos Craciun.
Voi cum sunteti dragilor? Voi credeti in el? In Mos Craciun?…Oricum la sfarsitul sfarsitului nu prea conteaza pentru ca El crede in voi si va asteapta,va asteapta cu sacul plin de impliniri…si dac-ati sti voi cate are sa va dea…!


Oricine pentru altii,
Acelasi pentru cei care ma stiu,

Pr. IULIAN GAVRILUTA


„De suntem prea seriosi sau prea ocupati te rugam nu ne lua prea tare in seama, ci uita-te la noi, la sufletele noastre atat de pustiite si de goale acum si nu te supara pe noi…, binecuvanteaza-ne cu darurile si bucuriile tale…, te rugam Mos Craciun!”

Craciun lin, romanesc!
Multi ani frumosi!

__________________

~”Nebunii !!!”

Adică ce fel de titlu mai e si asta? Nebunii….pai de nebuni avem noi nevoie sau de oameni intregi, sanatosi la minte? Fara a face o exhaustiva definire a termenului, trebuie sa va marturisesc ca unul din motiv pentru care lumenul e cum e, este ca nu avem destui nebuni…da, ati citit corect: NEBUNI! Nici nu vreau sa va obosesc cu paradigme si axiome de pret, ci pur si simpu sa va ofer ca odinioara „davarul” biblic, adica „cuvantul”, dar si „lucrul” cel avem de infaptuit. Nebunii sunt singurii care ating dumnezeirea, dar si iadul, asemenea unor paralele ce nu se intalnesc decat in infinitul lumii de azi. Ei aunt ARHETIPURILE PENTRU CARE Dumnezeu mai tine lumea din armaghedon. „Davarul” acesta biblic, echivalent in traducere cu notiunea de „cuvant” dar si „lucru” in ebraica veche (R. Wurmbrand) este daca vreti tradus, pentru cei simandicosi si cu deprinderi eisteiniene , un fel de spatiu-timp, sau o a patra dimensiune, deoarece multele sale nivele si stari (cum si iadul si raiul este si loc dar si stare, dupa cuvantul nepticilor parinti) nu pot fi percepute decat in trezvie. Cum sa nu fi socotit nebun (nu ne-bun!) azi, cand tu ignorand tot felul de soiuri si tipuri de radacini virale iti mai faci timp intre o fericire si necaz sau pana a sosi la slujba zilnica cutezi sa intri in Biserica si sa saruti cu nadejde o icoana ponosita sau tocita de atatea buze? Pai esti nebun? Esti! Cine mai crede intr-un Hristos viu si netintuit in altare sau voci pitigaiate? Numai nebunii! Cat de putin intelege societatea de azi post moderna despre acest modus-vivendi al nebunilor dupa Hristos. Cateodata stau scalambi si tampi si cred ca acesti fericiti nebuni sunt de-a dreptul nefericiti, osanditi „sa impartaseasca amara soarta a dementei” (Ioan Kovalevski). Pai nu esti nebun daca inoti contra valului acestei lumi, sau daca inca mai ai tupeu sa te rogi, cand e deajuns sa apesi o tasta si esti servit? Esti! Sau tot nebun te socotesc unii cand incerci sa luminezi orbii, chior fiind, despre masonerie sau mondializare, cand obraznicii a iesit sa-ti ofere ca odinioara tatal lor, al minciunii „lumea aceasta”, pai ce el, sau ei au facut-o? Ati vazut voi vreodata nebunie mai mare ca sta, ca diavolul, cel indelung tolerat si nebun sa creeze ceva? Pai poate….? Pai nu! Micimea si uscatimea sa poate doar sa schimonoseasca creatia lui Dumnezeu, dar nu sa creeze…si atunci ce ne poate oferi el, carantanian vorbind? Nici macar nimicul! Nebun esti cand incerci iarasi sa vorbesti sau sa arunci margaritare de la amvon unora despre sexualitatea in biserica (Denis de Rougeamont) sau despre faptul ca tot ce ne inconjoara, de la diabolizatul internet pana la quarcul (10 la puterea – 18 dintr-un cm.) ce din nimic se naste, este plin de slava lui Dumnezeu si ca nu exista spatiu, pauza in creatia Lui. „Spatiul virtual devine spatiu metafizic cand capata o vadita incarcatura spirituala”, ne spune Andrei Tarkovski, si atunci cum de noi cutezam sa corectam opera Lui prin bisturiul mintii, separand artificial sacru de profan? Exista cumva un loc sau timp unde sa nu fie prezente „energiile necreate ale lui Dumnezeu” (Sf. Grigorie Palamas)? Asadaar sa nu ascultam decat de nebunii lui Hristos si nu de lucizii mai mult sau mai putin ai Lui care spoiesc lume aaceasta cufundand-o in semidoctie si caldicica credinta. Mai bine sa invatam sa fim nebuni ca a unor aca acestora v-a fi imparatia lui Dumnezeu, inca de aici, asa si cum raiul si iadul tot de aici incepe. Numai in starea de dulce nebunie rasturnam mundanul si ne putem juca cu acea curgere a timpului (cum este infatisat prin sulul ca o cochilie d emelc, pictat pe peretii manastirilor din Moldova). Numai in starea ata scapam de tenebrele „absentei „ lui Dumnezeu din istorie, spaima primordiala a occidentalului erodat de secularizarea feroce. „Omul nu are casa pe pamant” (Andrei Rubliov), dar si-o poate face, daca coboara cerul pe pamant sau inalta pamantul la cer. Cum sa nu te apuce „nostalghia” („nostos”, in gr.= intoarcere si „algos” = durere) de o tranta cu ingerul Domnului…parca merita cateodata sa iL fortezi pe Dumnezeu sa-ti faca pe plac….si credeti-ma, Lui ii plac indraznetii…si nebunii! Cea mai frumoasa predica despre „frumosul care va salva odata lumea” (Dostoievschi) pe care o puem face unui contemporan este nu viata ta, ca nu are nimeni timp si chef sa te puna sub lupa, ci nebunia ta frumoasa de la un momnet dat, este daca vreti acel cantec minunat de vioara (a lui Yehudi Menuhin) care a demonstrat fara vorbe existenta lui Dumnezeu in fata marelui Einstein. Nici o „experienta interioara” (C.G.Jung) sau meditatie transcedentala nu poate inlocui frumusetea unui asemenea gest…a unui nebun, fireste. Dincolo de tipologii si sclifoseli citdine suntem oameni si pentru un observator atent e deajuns. Si inca ceva, dragii mei, sa nu incercati sa copiati pe cineva, nu, nu merge asa, incercati sa fiti originali, cat se poate, fiti voi insiva, abordati lumenul si mai departele prin acea „dimensiune romaneasca a existentei” (Mircea Vulcanescu) care este tot una cu dimensiunea ortodocsa a lumii si nu veti gresi. Nu va temeti ca in temerarul vostru demers, asemenea „Violon-ului d’Ingres (Jean A.D. Ingres), uneori se mai deformeaza intelegerea ideilor voastre si lume ava va judeca si va va arata cu degetul….voi fiti nebunii frumosi ai acestui veac, ca de cuminti ne-am c-am saturat…si noi si El! Gravati-va cu foc in minte si inima aceste cuvinte ale Apocalipsei (22, 8): „ Iar partea celor fricosi si necredinciosi si spurcati si ucigasi si desfranati si inchinatori la idoli si a tuturor celor mincinosi…..”…enumerati primii nu-s necredinciosii sau ereticii, ci cei fricosi……deoarece „frica este dovada unei relatii deteriorate cu Dumnezeu” (Parintele Amfilohie de la Diaconesti). Deci sa nu ne fie frica in orice moment in rfata oricui, fie el vladica sau opinca sa spunem adevarul si dreptatea in haina dragostei si blandetei. Unii considera chiar ca (Henric al VI-lea) frica este cea mai cumplita si rea dintre patimi, dealtfel si Hristos ii va scuipa afara pe caldicei, adica pe fricosi si putin credinciosi. Si daca nu am avea exemple…vina nu am avea…dar avem si inca aproape de noi…..mucenicii cei noi, sfintii inchisorilor pe care azi toata masoneria si miselia romaneasca ii ignora….noi sa nu facem asa…sa le tocim pragurile si sa luam exemplu de la ei ca-s mai aproape de noi ca noi de noi insine (Fer. Augustin), sa invatam cum sa fim fara de frica si frumosi nebuni.

„O Tu, care esti singur intre cei singuri si totul in toti” (H. De Lubac)

Oricine pentru altii,

Acelasi pentru cei care ma stiu,

Pr Iulian G.

__________________

~Jertfa, măsura lucrurilor

Daca lui Dedal ii sunt atribuite calitatile artisului desavarsit, numele lui Icar este asociat cu visul indraznet si gandul neingradit de nici o limita a omului ºi sacrificiul cu care este inzestrat. Nimeni, deci nu poate ajunge la ceva cu adevarat maret decat prin sacrificiu. De ce sa ne mai jertfim noi azi, pentru ce acuza, pentru ce aspiratii? Haida de! Apasam pe un buton si toate vin, de la bani la altele. Daca incerci sa deschizi gura astazi si sa le vorbesti acestor „paduchi volterieni” despre jertfa, adevar, credinta, neam…iti bufnesc in nas si te categorisesc imediat ca oaia neagra, izolandu-te. „ Jertfa nu desfinteaza eul, ci il afirma…!” – G.Madinier. Daca vreti sa va verificati puterea jertfei, ganditi-va ca in clipa aceasta veti pierde tot, ce veti face cu adevarat? Sunteti in stare sa radeti imediat? Fiti sinceri….sunteti mai legati de aceste nimicuri decat ele insele de voi. Cat putem jertfi, atata suntem; jertfim putin, putini suntem. Sa nu va ganditi cumva ca numai jertfa suprema cantareste in Ochiul celui Vechi de Zile, nu! ci si fiecare clipa este un moment al jertfei. Jertfesti un gand pentru aproapele, te lupti la locul tau de munca pentru un adevar, catd e mic, pentru corectitudine, deci esti in stare de jertfa. Dumnezeu nu e fraier, stie El cat si cum incerci calea jertfei. De fapt aceasta stare este proprie omului, restul este matrapazlac diavolesc. „Jertfa nu vrea moarte pentru moarte, ci moarte pentru viata” – V. Jankelevitch. Cine, cat si ce mai se jertfeste astazi? Daruirea insa trebuie sa fie dezinteresata, totala si indreptata spre adevar si frumos(nu e vorba de estetica, ci de „Acel adevar care va salva odata lumea !” – Dostoievschi). Jertfa se imputineaza si se schimonoseste pe zi ce se trece spre Armaghedon. Din ce in ce sunt mai rar oamenii jertfei si se inmultesc filaftienii (iubitorii de sine). Recentului om ii este din ce in ce mai straina frumusetea iubirii dezinteresate, astazi, „Violon d’Ingres”, acel inaccesibil visat, cu ardoare, mistuitor numai exista decat in cartile prafuite sau in DVD-urile uitate de vreme. Observati, frumusetea nu mai este observabila, deoarece ea presupunea jertfa, dar aceasta este desuet astazi. Ne luptam pentru orice, pentru o viata mai lunga, mai comoda, pentru o masca pe fata, sau un ruj din grasime de caine maidanez. Construim si ne vindem sufletele pentru palate cu fel de fel de masinarii ca sa ne lase timp mai mult de autoadmiratie si flecareala, dar cu cat cheltuim mai mult inafara, cu atat ne inputinam in interior. Zbaterea citadina este la fel de valoroasa ca si victoria „a’ la Pyrrhos”, unde succesul este la fel de costisitor ca un esec. Nimeni numai vrea sa urce „Scara lui Iacob”, toti vor in lift, comoditatea a ajuns scopul suprem al omului de azi. Nu vrem sa pricepem si pace: starea de jertfa tine lumea, si cand te gandesti ca este asa de fina ca nici nu se observa aproape. Suntem niste prefacuti oriunde ne miscam si privim, suntem negata de jertfa, oricat de mica ar fi ea. Suntem superficiali de uriasi si asta se vede de la liliputana distanta a bun simtului celui mai elementar. Ne place sa flecarim, sa mintim, sa ne depersonalizam neincetat, sa fin orice numai noi insine nu…sa pozam intr-o artifcialitate demna de epoca tavernelor. In fata aproapelui care ne este acum departele, ne dam oricum, oricand dar numai noi nu…ne e rusine sa recunoastem eul nostru? Cati nu auziti zilnic ca nu sunt ei? Scaune vremelnice ocupate de trepadusi flausati cu aere de mistagogi contrabandisti, de la vladica pana la opinca. Ciolanul plin de viermii efemeri ai mariri omenesti si a pantecului preaplin e ras de putregaiuri hade putind a colonie Chanell, sau Dolce Gabana care isi mananca de sub unghii pentru ceva politichie sleampada si maraie putind pe sub mese. Nu-i asa ca poate fi vecinul sau chiar eul interior? Apa are smerenie desavarsita, pentru ca ea cauta locurile cele mai de jos si nu se ridica neinvitata spre slavi….in schimb mormintele varuite zise si comuniste, securiste, capitaliste si alte…-iste se ridica neobrazat cerandu-si uiumul. Cati mai au tupeul Sf Ioan Botezatorul, sa zica in fata ce e de zis…? Va spun voua, amin, niciunul nu ar trebui sa mai ridice capul la Sfanta Sfintelor, sau la mandrul soare, dar cati gatosi nu avem? Cei mai multi dintre noi nu am facut „Trecerea Rubiconului”, adica momentul de rascruce, clipa de decizie cu ireparabile consecinte, ci am ramas ancorati in mocirla puturoasa a mediocrului…vedem cativa care se chinuie si ii tragem la fund…de ce sa fie ei mai sus ca noi…..de ce sa fie altfel ca turma sleampada?

Greu e sa fi Dumnezeu, sau altfel spus: singura tristete capitala este ca nu sunt dumnezeu!…Doamne cate as mai putea face, cat bine…..!!! Si asa ma bucur altadata ca sunt simplu om….inteleg neintelesele taine, adevarata „Prastie a lui David”…increderea in miracolul desavarsit, aparent de neimaginat, jertfa care e la indemana orsicui…e viu….functioneaza mai bine decat credeti, chiar si in eonul asta amarat. Nimic in univers nu subzista in afara jertfei, de la nebuloase si quasari pana la neuroni si quarci, totul este jertfa gratuita, nu cascati ochii la asta, prea micii mei cerberi? Ca sa nu va sustin mintile si aerele prea intinse, incerc sa inchei, rugandu-va sa nu fiti superficiali, de la simpla spalare pe fata de dimineata si pana puneti geana pe geana seara. Trebuie imperios sa iesiti dintre „Scylla si Chaybda”, adica din greaua cumpana si primejdie, aparent fara iesire a uliseului vostru suflet…si cum asta? Prin jertfa, care la urma urmei este masura masurilor…adica propriul EU! Nu avem incotro, credeti-ma!

Oricine pentru altii,

Acelasi pentru cei care ma stiu,

Pr. Iulian Gavriluta

__________________

~LUMINĂ şi lumini!

„Adanc pe adanc cheama in caderea apelor tale” (Ps.42, 8) = „Persoana pe persoana cheama in vuietul caderii energiilor Tale necreate

Dragii mei dragi, tare as vrea ca zilele astea sa ma iau la tranta cu „Ingerul fetei” (Facere 63, 9), dar se vede treaba ca Cel vechi de Zile este mult ma discret si se inchide neinchizandu-Se in cochilia-I nematerialnica razandu-Si in „barba” de o isprava ca aista. Adevarul ca in zilele astea de Post armaghedonic, unde iubirea intra pe fereastra si iese pe usa (Parintele Staniloaie cel mare, Filocalia IX, nota 394, pg 197) este extrem de greu sa te dai vultur de pret cand de fapt esti un pipernicit de vrabioi. Marele Gentleman are bunul simt ca in zilele astea cand ne schimonosim sufletele si trupurile, crezand ca postim ,sa ne lase in legea noastra, nici macar deranjandu-ne cu vreun necaz sau vedenie de noapte. Cititorii mistici au vazut in aceasta periculoasa „parasire” a lui Dumnezeu, adevaratul „dar a lui Midas”, ceea ce vrea sa insemne realizarea dorintei, sleampeTe in sine insasi de a posti, care odata realizata, aduce, prin descoperire, o dezamagire pe masura. Ce tot boscorodesc eu aici, poate va intrebati…pai, uitati ce: dupa un post ca vai d elume, doar cu burta si fata smolita in fel si chip, prin delicateturi gen « pate’ » de post, « branza » de post, « carne » de post si altele, care ne-au incantat papilele gustative, nemaisimtind postul adevarat (abtinerea de la placere), trece ca gastele prin spovada direct la potir. Apoi ne pregatim lumanarile din ceara mai curata sau nu spre a lua Lumina Lumii. Super marketurile si super bisericile au fost asaltate zilele astea de „super” crestinii deghizati in martiri de ocazie, obosind bruma de preoti si multimea de popime cu bazaconii si fluctuatii citadine. De fapt cine suntem noi? Nici macar oglinda nu ne da vreun raspuns, caci s anu uitam, Bossuet observa ca cel care vede un obiect in oglinda nu il vede „fata catre fata”, deoarece il are in spatele sau, prin urmare, este necesar sa intoarcem ochii de la oglinda pentru a vedea obiectul propriu zis. Deci, numai cel ce isi ia privirea d ela sine, d ea lume Il poate zari prin iconomie pe El, restul privesc in gaoace cu mintea cat o gaoace. Multi se plictisesc de slujbele morfinizante ale unor slujitori harsiti si plafonati, au si ei dreptatea lor, dar sa nu uitam ca orice participare la slujbele Biserici si mai ales la Pascha (Pastele=trecere) este o „intiparire in suflet care sporeste imbunatatirea” (Parintele Staniloaie, Filocalia IX, nota 1155, pg 531). Multi cauta sfinti si duhovnici faimosi, crezand ca aceia au o mai mare putere ca popa lor din deal, dar se inseala, Papa de la Roma cu un popa din Cucuietii din deal sunt egali in har, la fel si cu Patriarhul ecumenic sau cel autohton. Harul este acelasi, noi suntem diferiti, de aceea Lot s-a salvat din Sodoma si Gomora, iar Adam vecin cu dumnezeirea a picat. Se vorbeste despre lumina, despre fotoni, neutroni, quarci, dar prea putin despre LUMINA. „Lumina Lumii” nu este gaselnita apostoleasca, nu are fotoni sau oricare particule lumesti, ci este acea fina strigare a lui Dumnezeu, reflectata de ochiul inimii spre marginile cosmosului frate. Cine poate masur adensitatea ei? Ingerii stau acoperiti si cuminti cand vine vorba de asta, cum dar noi am face altfel. Printre maestrii de ceremonii si neofiti, greu mai razbeste un Dumnezeu autentic. Te uiti in jur si te surprinde „nimic concisul”…..de la titrati pana la amarasteni…fiecare de altfel va pieri pe limba lui, saracul invidios ca si bogatul nemilostiv….unul spaland geamul vreunui BMW si invidiind agoniseala altuia, si altul numarandu-si cartile de credit sau amantele de la peluzea. E vreo diferenta intre moartea unuia si a altuia? Nu cred! Schizofrenia postirii de mantuiala si a rugaciunii care nu se ridica mai sus de tavan este coordonata esentiala a timpului devalmasit in care ne ducem traiul. V-ati intrebat oare ce ne faceam daca in toata lumea nu exista decat o singura Biserica unde se savarsea o singura Liturghie pe an? Cum alergam toti, sau aproape acolo, cum ne imbulzeam…..asa avem pe Hristos neimpartit si intreg in fiecare cartier si totusi iL lasam inchis intre zidurile altarului. Ce sa pazeasca El acolo? Credeti ca-I convine inchis? Nu-L auziti cum urla? Suntem atat de pici, incat incercam sa-L smecherim si sa-L folosim doar la nunti, boteze si parastasuri…in rest iL incuiem in termopane de prost gust, in alarme cu senzori de miscare, sa nu cumva sa iasa din potir si sa ne dea peste bot! Vrem sa-L facem sclavul nostru….sclavi fiind. „Sa nu cumva Hristoase sa ne superi, iesind de acolo, decat cand iti dam noi voie, de Sarbatori si altele…in rest sa stai binisor acolo in altar si sa nu scoti capul!” Nu-i asa ca va amuzati…..? Dar o faceti pe piele metafizicului vostru! Uitam in aceste blesteme un fapt esential, capital: „nu exista ganduri fara un subiect care le gandeste!” (Filocalia IX, nota 924, pg.416). Asa cum s-a dovedit ca diferitele pricini de plans dau diferite consitente de lacrimi, chiar bio-chimic vorbind, asa si gandurile sunt zamislite si nasc la randu-le enegii care odata iesite inconjoara sufletele si intreg cosmosul, nepieritor. De acestea toat vom da socoteala in eonul fara sfarsit. „Nu exista post fara postire”, agraieste Alexander Schmemann, credincisi nostrii uita sau ignora acest fapt in timpul stradaniei lor. La fel, Lumina Invierii este Una, lumini pot fi mai multe, iar noi, orbi fiind sa tinem faclia adevaratei traditii si credinte, ca cei mai vrednici ca noi sa vada drumul de urmat, pana la Contemplarea Sfintei Treimi si indumnezeirea cosmosului.

„Restabilirea firii numai Hristos o face. Dar El face mai mult decat atata. El, umple vasele cu apa, dar pe urma preface apa in vin” (Pr. Staniloaie, Filocalia III, Nota 217, pg. 475)

Lumina Lumii sa va lumineze luminile sufletului, imbratisandu-va tainic si umplandu-va cu mireasma Invierii!

Oricine pentru altii,

Acelasi pentru cei care ma stiu,

Pr. Iulian Gavriluta

__________________

~Strada mea…pacea mea!

Motto: „Suntem copii, indiferent de varsta biologica, suntem copilarie, indiferent de varsta spirituala, suntem vantul, suntem ploaia, suntem soarele si iarba ce ne-au mangaiat odinioara fruntile, cand inca nu cunosteam „schimonosirea vremurilor hade”; suntem noi, numai daca in noi insine traieste Copilul!”

Cand suntem batuti de „valurile vietii”, asemenea unei barci in furtuna(Sf. Ioan Hrisostomul), ne regasim, in amintirile din copilarie. Atunci nu mai suntem intr-o „sclifosire de titrati” ci suntem noi, goi de cunostintele paradigmatice ale citadinului. Numai „acolo” suntem autentici, aici, in „dincolo” suntem „produsul” educatiei, al scolilor, al prietenilor, al anturajelor, avem cate putin din toti, numai din noi nu avem! Inchipuiti-va ca nu ati fi cunoscut pe nimeni, ca ati fi fost pe o insula pustie (ce este mai pustiu decat un oras in mersul lui spre „tranzitia insingurarii”?), unde nu era nimeni, acolo, si numai acolo ati fi fost si ati fi ramas voi insiva. Asa, aici, avem in mintile si sufletele noastre cate putin din toti cei pe care i-am lasat, voit sau nu sa ne „instruiasca”, sa ne influenteze. Unde se termina ei, si unde incepem cu adevarat noi? Nimeni nu stie. Asadar sa acceptam: Nu mai suntem noi!

Asa am inceput si eu…pe strada mea cu nume mare: Anton Pann, cel mai frumos nume de strada si calare pe acest nume de destin am crescut, la umbra „Povestii” lui Pann si a „Vorbii” lui Anton: ” Nu sa poate omul sa fie cu doua, si tanar si cuminte…” („Despre Timp si varsta”, Povestea Vorbei, Anton Pann). Si ce minunat am crescut…la umbra castanilor falosi ce impodobeau ca pe o mireasa pretentioasa strada mea. Erau asa de falnici, incat isi dadeau mainile peste pietrele caldaramului, metamorfozat mai apoi cu alai in asfaltul infierbantat de joaca. Cand privesc pe starda despuiata de castanii ei,a cum imi vine sa plang de ciuda vremurilor trecute. Ce, parca stiam noi cine este la conducerea tarii, copii sunt prea „seriosi”, pentru astfel de lucruri de nimica, noi aveam probleme capitale: ce joc sa mai inventam azi, pe cine sa mai ne varsam naduful varstei, ce baba sa mai zapacim, ce pom cu stapani zgarciti sa mai dezbracam…nu ne preocupam de metafizica, nici nu ne interesa de vreun „Counter Strike” sau „Half Life”, acestea erau in neguri de vremi…din viitor. Strada mea, ca ulitele lui Creanga, nu adasa mai putin a mireasma de copilarie, era plina de zumzetul musculitelor, al pasarilor, avea din acea pace a „Marilor Lavre” din Meteora copilariei. Cum paseai pe strada, intrai in lumea noastra, si daca nu te impiedicai de vreo ata pusa dinadins intre garduri si copaci, atunci singur rasuflai usurat de caldura si adapostul ei. Aveam de toate acolo, nimic nu ne lipsea, cand parintii nostrii erau plecati pe la serviciu, prea-zilnicei paini, Ea, strada ne era tovaras dar si parinte. Imi aduc aminte de un „protest” inedit, impotriva cozilor la lapte si paine din vremea de trista amintire…exasperati ca trebuia sa stam la coada inca de cand soarele se spala in rasarit, intr-o buna zi am pus pe placa de deasupra magazinului de „Paine”, din coltul strazii, mai multe foi albe pe care scria: ” Snake Bar” (asa vazusem noi ca sta scris pe unul din cele 2 baruri din orasul nostru!). Ce ne-am mai amuzat atunci cand „pensionarii vechiului regim” au sosit dis-de-dimineata la magazin…! A meritat sa ne trezim de dimineata pentru a savura isprava noastra. Stateau cu gurile cascate si descifrau pe litere ce scrie pe locul unde era magazinul de Paine. S-au dus la „Gostatul” de dupa colt, dar aici alta surpriza…cocotat pe „reclama” de carton presat era scris: ” Agro-Shop”, in cel mai americaneste spirit. Ce s-au mai „ofticat” vechile cadre ceausiste. Asa protestam noi, inca de pe atunci, cu umorul unic al acestui neam si cu inima usoara a copilariei, toate, bineinteles sub ochiul parintesc al strazii noastre. Eram si nebuni si frumosi la suflet…nu stiam de „La Familia”, sau de „Parazitii”, nu cantam „Dupa blocuri”, pentru ca noi am crescut in umbra mamei „Strazi”. Ne simtem superiori cand raspundeam : „locuim pe Anton Pann, cu doi de „n„! In fata strazii, mai era o minune: Castelul Marghiloman si Parcul cu acelasi nume. Aceste doua axe mundane ne-au crescut sufletele si ni le-au ghidat. Din vremuri mai vechi, cartierului nostru marginas (nu mahalagiu) ii se spunea rusinos: „Trei paduchi„, deoarece erau trei „amarasteni” care mereu luau bautura pe datorie, acum cu mandrie I se spune: „Trei teologi„, deoarece strada mea, coloana vertebrala a cartierului a zamislit din pantecele ei, trei teologi, trei preoti. Vedeti, de aceasta am spus ca strada mea era mama…pentru ca a nascut!(veritabil aspect mariologic!) Castelul Marghiloman, asa cum il tinem minte, era „sediul” , cartierul nostru general, de unde plecau toate „tacticile de asalt”, ale copilariei. Ii stiam toate cotloanele tainice, toate strafundurile si secretele lui ni se dezvaluiau. Cand eram alergati de vreun paznic ingrat, recurgeam la „intrarile secrete” ale castelului si ne faceam nevazuti. Eram printii si cavalerii castelului. Intr-adevar, zicala: „se cauta un Marghiloman„, zicala cu implicatii politice si acum de dezbatut (vezi „Pacea de la Bucuresti”si implicatiile lui Alexandru Marghiloman), noi am transfigurato in : ” se cauta in Marghiloman copii Anton Pann-ului”! De jur imprejur erau putine alei, dar multa verdeata buna de ascuns sau de joaca. Aveam acest „plaman marghiloman” aproape de noi, si asta a contribuit la desavarsirea „luptei de gherila” a copilariei noastre.

Alta data, exasperati de unii vecini care ne turnau parintii la securitate, am hotarat, in comandamentul nostru din Castel, sa pedepsim aceste fapte cu masura cea mai aspra: „sa le schimbam portile”! Zis si facut! Cu o ranga serioasa am „saltat” din balamale portile celor vizati si le-am schimbat intre ele…si ca tactica sa fie cu „acoperire” deplina, la unii dintre noi, „partizanii copilariei”, am adoptata aceiasi tactica, de „mutarea din tatani” si a propiilor porti. Acoperirea a fost perfecta…la fel si rasul nostru…! Dimineata, cei cu „structura” modificata, au constatat uimiti ca portile lor sunt in mod miraculos schimbate ca intr-un veritabil serial din „Dosarele X”. Numai ca noi eram si UFO-logi si autori, Mulder si Scully, eram tot noi. Ce mai ras a fost! Iata ca nu numai lupta anticomunista era prezenta ci si dezmistificarea unor ” doamne intepate”, adica ce vreau sa spun? Erau unele „fete de militian”, care nu credeau nici in diavol, nici in Dumnezeu, deoarece, nu-I asa?..nu li se dadea voie de taticul(sau „Tatucul”)…ateu! Le-am dat o lectie de o tin si acum minte si o povestesc in cetele-bisericute de „credincioase”, dupa slujba de duminica. (pai cum sa nu? Ele, deunazi, atee pana in strafundurile lor ontologice, acum pozeaza in „maestru de ceremonii…ortodocse”, dand indicatii tinerilor ce se „incumeta” sa vina in blugi pe la bisericile noastre de cartier!). Cand se intorceau de la serviciul lor „aranjat” de taticul de la partid, gratie si lui – „Impuscatul de cizmar”, care nu prea lumina strazile, decat din 5 in 5 stalpi, am gasit o biata mata (pisica) calcata de o dacie (cu numar par si doar din trei cifre!), pe care am legat-o, asa cu „lava rosie” ce iesea din ea, de un fir de ata mai lung si am pus-o in calea celor ce veneau de la schimbul 2. Deci mata „adormita” la un capat, noi la celalalt, in umbra batranilor castani, ce ne faceau complice cu ochii lor intunecati si ne primeau cu intelegerea „luptei noastre mistice”. Cand duduia cu pricina, care nu credea in „prostiile religiei-opiu”, se apropia, am tras usor pisica de ata si aceasta a inceput „sa se preumble” cu o dara din cele mai rosii in urma…”ateea noastra vecina”, cu parintii plini de epoleti albastrii, s-a apropiat si cand a vazut o astfel de grozavie…a scuipat, pomenindu-L totusi pe Dumnezeu, ca sa o scape de astfel de „vedenie diavoleasca”, dar a fugit cu tot cu tocurile sale luate de la „Shop”. Dar „pisica noastra martira” tot venea dupa ea in aceiasi viteza, trasa de noi. Atunci, cu toata „siguranta sa materialist-dialectica” a fugit de mama focului, zbierand si trezind un cartier intreg. Asa i-am platit noi aceasta „polita” militianului care ne „turna” tatii si fetei lui sclifosite, care „posta” in invatatoare atee. Sunt mai prejos acestea de cat povestirile humulestene? Sunt mai prejos aceste lupte decat a acelor din munti, care se opuneau regimului ateu? Nu cred, deoarece ele erau „nascatoare de strategii viitoare”, ele nu puteau trece neobservate sau fara urmarile de mai tarziu, in constiintele noastre si ale universului intreg. Si ca sa dovedesc, mai spun inca una : stiam perfect cum se construieste o petarda, cum sa ia foc, cum trebuiesc combinate: „minim de plumb” cu „bronz aluminiu”, si cum si unde se gasesc acele pietricele albe de rau, care dau scantei si aprind „petarda”. Era o adevarata traditie, pastrata cu sfintenia copilariei, aceste mosteniri „sacre”, de lupta, nu erau invatate de prin „manuale de terorism-al-quaida-n”, ci erau nascociri de ale noastre, ca si „pistoalele cu doza” de tractor, care pocneau cu catran de chibrit, mult mai interesante ca petardele si artificiile nepersonalizate de azi. Mai aveam un arsenal din tuburi mari cu spary-uri taiate, care bubuiau cu carbid, sau fluturasi cu surub si piulita, care sfredeleau cerul…sau, nu-I asa?… de „caruciorul de lemn cu rulmenti”, care ne purta pe strazi si inlocuiau masinile cu baterii de azi, prea din plasticul nefiintial, stampilat: „Made in UE”!…ce mai de „inventii’ ne luminau copilaria si cu care „pedepseam” regimul si oamenii morocanosi de atunci!

Aceste „inovatii” erau arvuna inventiilor de mai tarziu, erau sclipirile romanilor, pai ce Apusul putea el sa inventeze asa ceva? El se lafaia in „fast-food”-uri canceroase si belicoase.

Pe atunci „razbunarea” noastra pe batranii prea pisalogi, era : lipirea de afise pe casele lor, in care dadeau anunt de „vand casa, pret convenabil”, si agasarea lor de diferiti oameni care tot intrebau de pretul si actele caselor care sunt de vanzare. Ce mai prapad era cand acestia gaseau afisele buclucase! Dar cea mai mare dovada de „lupta”, la propriu, a fost cand, manati de visul „Revolutiei” si trecand ca prin minune de gloantele ucigase, am vrut sa ne impunem vointa noastra, de bun simt, de altfel, la liceul ce ne impusese, cu batai de palme peste obrazul nostru nevinovat, sa ascultam elucubratiile anagramate ale Tovarasului Cizmar. Enervati de obligativitatea de a asculta Congresele P.C.R., in clasa, supravegheati de „activistul de partid”, care mai tarziu a fost si prefect si Inspector General, am impus „tovarasilor profesori”, deveniti „domni” peste noapte, sa ne difuzeze in pauze muzica, pentru a exorciza difuzoarele de tembelitatea de partid. Bineinteles ca asa s-a si facut, dar nu fara urmari, noi cei din comitetele elevilor, care revendicam schimbarile de bun simt, am fost avertizati de aceiasi nomenclaturisti ca vom fi lasati repetenti, daca mai continuam cu „povestea Revolutiei”. Nimic mai enervant! (zic Sf. Parinti ca dracul este „si prost si fudul”!) Vazand ca stradania noastra de a termina liceul este zadarnicita, si nu pentru ca nu am fi invatat, ci pentru „tupeul”, de a ne impotrivi sistemului, am hotarat, tot in Cartierul general de la Castel, sa rapim Cataloagele cu note si sa le purificam prin foc. Zis si facut! Astfel am scapat de o repetentie nemiloasa si de razbunarea tovarasilor lupi, care si-au schimbat parul in vreo 4 partide de atunci. Mai amuzant este ca, dupa ani si ani, cand strategiile copilariei de pe strada mea a dat roade, si am fost blagoslovit cu „harul preotiei”, invitat la masa hramului, dintr-un satuc de munte a fost acelasi….”lup rosu” fost directoras de liceu industrial, acum uns cu „par” de prefect…iar dupa ce l-am ospatat la masa „agapei”, „i-am pus dop”, cu aceasta istorioara a razbunarii pe cataloagele arse si ingropate! A fost uimit, in mod neplacut, facand sa se ridice in graba, ceea ce mi-a dovedit ca prin”parul lupului” au mai ramas multe fire vechi si chiar matreata lor este in continuare evidenta.

Fiecare copilarie, are invatamintele si minunile ei, fara indoiala, dar cum sa nu vorbesc despre strada mea, despre copilaria mea, cand acolo sunt autentic si acolo ma regasesc, eu si numai eu? Si daca este sa judecam strada copilariei mele, este mai bine sa vedem, produsurile, rezultatele ei, si va marturisesc ca ma simt onorat sa fiu numarat printre copii ei, alaturi de altii si de parintii mei cei sfinti. Strada mea este ca o mare aorta, prin care pulseaza amintiri si vieti. Fiecare dintre noi are o „strada a lui”, pe care trebuie sa o redea lumii, destainuindu-I frumusetile…numai asa vom face lumea mai stravezie si mai luminoasa. Iti multumesc Doamne ca m-ai zamislit pe strada mea iubita, plina de pace si lumina!

Oricine pentru altii,

Acelasi pentru cei care ma stiu,

Parintele Iulian Gavriluta.

________________