■ Elena Buică

OMAGIU DE ZIUA FEMEILOR

Motto: Acolo unde sunt mai multe femei si flori, nu sunt razboaie.

La mii de kilometri distanta si inconjurati de nameti de zapada, simtim totusi un suflu al primaverii ce ne vine din anii frumoaselor amintiri din tara. In Canada ziua de 8 Martie n-are farmec decat pentru noi romanii, plecati de acasa cu bagajele pline de luminoase si calde aduceri-aminte. Pe continentul american se sarbatoreste Ziua Mamei in luna aprilie, dar femeile au multe alte roluri pe pamant decat cea de mana, ele sunt sotii, iubite, femei de cariera, femei de casa, aprope tot, incat este mai potrivita sarbatorirea femeii fixata de europeni in fapt de primavara, in ziua de 8 Martie. Aceasta zi este precedata de Ziua Martisorului, ca o avanpremiera, in care se impletesc prin simbolul snurului, albul puritatii, cu rosul, simbolul dragostei pana la jertfa. Batranii nostri au mai numit aceasta luna si Martisor.

Scriu aceste randuri pentru a aduce pe fata tuturor cititorilor special pentru aceasta zi lumina zambetelor, nobletea vorbelor si caldura inimii. I se cuvin toate acestea, femeii – “eterna poveste” , “a vietii cheie” – asa cum rasuna in urechile noastre romantele cu parfum. Sunt tulburatoare romantele, cantecele, poeziile, romanele, dedicate misterului feminin, nesecatului sentiment matern, bunicilor sau surorilor care ne-au inflorit viata. De fapt, cele mai frumoase creatii ale lumii sunt pe aceasta tema, adevarate dezlegari de taine. Ele ne duc intr-o calatorie interioara cu o multitudine de valente revelatoare care trezesc in noi ganduri si sentimente ce ne inalta intr-o alta ordine, cea a curateniei si frumusetii sufletesti. Femeia a fost cantata din cele mai vechi timpuri si acest subiect nu va fi epuizat niciodata, caci fiecare femeie este unica si nicio iubire nu seamana una cu alta.

Iubirea strabate nestingherita prin timp. Primii fiori treziti de chipul fetei indragite in adolescenta, peste ani aduce surasul cald pe buze, inganarea soaptelor nespuse, freamatul respiratiei intretaiate, lumina si caldura ochilor, farmecul graitor al tacerilor si al stragerilor de mana.

Cu gandul la frumusetea femeii, imi vin in minte imagini de altadata ale Bucurestiului in plina inflorire, din perioada interbelica, numit cu mandrie “Micul Paris”. Strazile pareau inflorite de siluetele elegante ale femeilor, cu rochii dupa moda timpului, cu palarii pline de fandezie, dupa moda pariziana, cu umbrelute cochete, cu aer de aleasa distinctie. Iti dai seama imediat ca acolo nu putea incapea vulgaritatea vorbelor si a gesturilor, cu atat mai putin mitocania si marlania.

Imaginea femeii este adesea suprapusa cu cea iubirii. Toata lumea are nevoie de atingerea blanda si buna, plina de caldura a femeii inzestrata de Dumnezeu cu stele de iubire. Ea este implinirea in viata prin iubire si daruire. Fiecare femeie poarta in ea visul de dragoste care nu se stinge niciodata. Daruind, femeia este si ea insetata de gesturi de tandrete si de mangaieri izvorate din dragoste care sunt esenta vietii de familie si fara de care viata nu ar mai avea niciun farmec. Barbatul trebuie sa ii ofere locul binemeritat in viata, acela de a fi iubita, sotie si mama. Numai prin barbat, femeia devine deplina asa cum barbatul este un tot numai prin femeie. In casa in care salasluieste iubirea, salasluieste si Dumnezeu, spune o vorba din batrani, iar o alta zicala ne aminteste ca dragostea muta muntii din loc.

Dintre toate ipostazele femeii, cea mai de sus ramane, incontestabil, cea de mama, asa cum mai presus de toate este Fecioara–Mama, Femeia intre Femei. Femeia este chivotul vietii, este pasnica rodire a omenirii, fara de care lumea n-ar mai fi.

Femeile dau implinirea zilei, dau mireazma si culoarea vietii, paveaza drumul vietii cu dale de suflet. Barbatii trebuie sa le iubeasca si pentru ca ele sunt mai frumoase decat ei. Lor le ajunge sa fie doar putin mai frumosi ca Dracu`, cum zice o alta vorba din batrani. Femeile, prin frumusetea si gingasia lor sunt florile vietii, flori cu care sunt adesea comparate. Nu putine sunt cele care poarta nume de flori, mai ales ale florilor de primavara: Violeta, Viorica, Lacrimoara, Narcisa, Brandusa, Micsunica, Iris, Crina, Margareta, Camelia, Gherghina. Cele mai multe din aceasta categorie poarta numele Floarea sau Florica, asa cum o chema si pe mama mea, pe care o port in inima ca pe o floare.

Pe langa faptul ca femeile acopera o arie mai larga decat cea a barbatilor, fiind sotii, iubite, mame, avand servicii si muncind si in gospodarie, deci sunt mai mult decat jumatatea barbatului, in acelasi timp, ele sunt inzestrate si cu tenacitate, care le situeaza deasupra barbatilor. Aceste cuvinte nu pica prea bine orgoliului masculin, dar este inca un motiv de consideratie si de admiratie pentru ele. Suferintele prin nastere le calesc, le fac mai rezistente. La nevoie isi pot purta singure de grija, isi pot purta singure bataliile pentru viata. Sadoveanu a ilustrat stralucit un asemenea chip in intruchiparea Vitoriei Lipan, in romanul “Baltagul”. Iubirea ce i-a purtat-o barbatului disparut, i-a dat taria sa porneasca in cautarea lui, iar prin tenacitate si inteligenta a reusit sa-l gaseasca, sa descopere ucigasii si sa isi faca singura dreptatea, fara ajutorul autoritatilor.

Asadar, pe langa rolul social substantial, femeia ramane mereu un cantec de lumina, la care mai adaug doar frumoasele cuvinte spuse de poetul Grigore Vieru: “Femeia este al cincilea anotimp, in care Natura se odihneste, amintindu-si toate florile primaverii, toate privighetorile verii, toate poamele toamnei si toate ninsorile iernii”.

_______________

TABLOURI DE ALTADATĂ

Unele amanunte neansemnate in aparenta surprind viata in substanta ei si nu aratarile conventionale.

Din conul de umbra al indepartatelor amintiri, rasar ca o blanda lumina imagini, intamplari, sau obiceiuri despre care nici nu mai stiam ca au existat, atat se afundasera in negura timpului si atat de tare le spulberase vartejul evenimentelor lungului sir de ani prin care am strabatut. Acum cand rosturile vietii sunt implinite, atata cat s-a putut, am timp sa deapan caierul amintirilor. Un eveniment, o intamplare, o sarbatoare cu obiceiurile si traditiile ei, nu de putine ori un amanunt in aparenta neansemnat, uneori chiar numai un singur cuvant rostit intr-un anume fel sau intr-un anume context pot avea darul unei cortine care se ridica incet. Pe scena apare doar un semiintuneric si incepe sa prinda contur, sa se lumineze si sa devina viata in miscare cine stie ce imagini demult uitate. Pe scena e viata adevarata si eu sunt acolo.

Acum se apropie Sfintele Pasti. Sarbatoare mare cu multe obiceiuri si traditii. Lung sir. Sarbatoarea Invierii Domnului dar si a reanvierii naturii si a omului.

Sirul acesta lung isi are debutul in seara de LASATA SECULUI, urmeaza zilele de POST apoi FLORIILE, SAPTAMANA PATIMILOR cu DENIILE, zilele de PASTI, duminica TOMII si se incheie cu apoi INALTAREA. Fiecare din ele cu incarcatutura de obiceiuri si traditii.

In comuna mea natala, Tiganesti, comuna mare, asezata pe soseaua dintre Alexandria si Zimnicea, in partea cea mai de sud a tarii, in judetul Teleorman, ca in toate localitatile tarii, erau multe obiceiuri ale acestor sarbatori, unele ca ale majoritatii populatiei tarii, altele locale.

Dintre amintirile pe care le uitasem “definitiv”, mi-au venit in minte mai din afundul zarilor, doua tablouri, unul desfasurat la LASATA SECULUI, cum spun localnicii si unul in zilele de PASTI.

In seara de LASATA SECULUI, la noi era obiceiul ca finii sa mearga cu plocon la nasi. Cum se insera si terminau de hranit si adapat animalele, oamenii se pregateau, fie sa plece cu ploconul, fie sa primeasca pe cei ce vin cu plocon. Imbracati in haine de sarbatoare, cu ploconul frumos aranjat, porneau la nasi. Parca ii vad intrand pe poarta in curtea casei noastre. El, mergand apasat si tacticos, dand importanta evenimentului, merge inaintea femeii cam cu doi pasi. In mana tine damigeana de vin ” zaibar”, cum ii spuneam noi sau poate vin din vita “americana”. Fata ii e plina de importanta, dar si de deplin respect pentru nasi. Femeia, la doi pasi in urma lui, umbla sfios, abia calca, semn ca da respect nasilor, dar si sotului. Obiceiul acesta de a merge femeia in urma barbatului este imprumutat de la bulgari de care ne aflam la scurta distanta. Gestul avea semnificatia : femeia trebuie sa dea repect “omului” ei fiindca e “cruce de barbat”. Femeia purta in mana o legatura. Era o fata de masa alba, cusuta cu frumoase flori. Era innodata in cele patru colturi pentru a putea cara o tava in care se afla o curca, sau poate gasca, pusa pe cartofi sau varza si coapte in testul taranesc, pe vatra arsa cu paie. Avea acolo si o paine coapta si ea in test, direct pe vatra. Ajungeau la noi calde si mirosind imbatator. Imi placea sa ii privesc cu cata grija se imbracau. Nu aveau costume nationale ca in alte zone ale tarii, dar oamenii aveau totusi ceva specific in imbracaminte. Imi placea mai ales sa privesc “ciumberul”, basmaua neagra cu care fina isi imbrobodea capul. Avea legatura “in floare”, o anume intorsatura facuta in partea stanga a capului, semn ca era maritata. Era asa de frumos ticluita aceasta intorsatura, numita floare, si atat de meticulos facuta, incat iti atragea atentia imediat. Semn de cochetarie feminina ce n-a disparut de la Eva pana in zilele noastre. Imi placea sa trag in nari mirosul hainelor lor. Erau spalate numai cu apa de ploaie, cu sapun facut in casa, uscate in bataia vantului, fara sa le calce, intinse doar cu mana si pastrate in ”odaia mare”, impaturite frumos . Peste ele presarau flori de iasomie, de levantica sau de busuioc. Dar de cele mai multe ori , hainele lor miroseau a pamant revan.

La masa, abia se atingeau de mancare, era semn de respect pentru nasi. Daca s-ar fi indopat cu mancare, era un fel de stirbire a acestei prezente a lor. Femeia mai mult tacea, iar barbatul vorbea mai mult cu tata doar cand era sigur ca e randul la vorbit. Isi cantarea bine cuvintele, dandu-le greutate.

In tot timpul sederii lor la noi, parca aveau aerul ca iarasi se afla in fata altarului la cununie, cu nasii alaturi.

Asa ii vad si acum cu ochii mintii, ca o icoana a altor vremuri.

Un tablou care a inviat si el in mintea mea din indepartatele zile ale copilariei mele si care se desfasura in prima zi a Invierii, era tabloul lautarilor.

La ora 13 cand luam masa, de cele mai multe ori in curte, caci primavara e timpurie in aceasta zona a tarii, auzeam poarta deschizandu-se. Intrau lautarii. De la poarta atacau un frumos si dinamic mars. Aveam doi caini , Bizon si Lola si doua pisici, blande animale. Il conduceau pe tata pana la poarta cand pleca cu bicicleta si cand simteau ca vine acasa il asteptau la poarta , il inconjurau si mergeau cu coada in sus, frecandu-se de picioarele lui. Acum erau tot in prejma tatalui, stand pe cozi, cu ochii la bunatati din care tata le facea parte si lor. Cand auzeau muzica rasunand neasteptat, faceau un salt in aer si fugeau intr-o goana nebuna pana in fundul curtii unde se ascundeau si de unde ne priveau cu ochi plini de nedumerire.

Lautarii erau din Alexandria si nu erau niste scarta-scarta pe vioara. Era renumita orhestra “Momoc”. Ei ne cantau la baluri si chermeze, la nunti si la evenimentele mai insemnate ale orasului Alexandria. Aveau in repertoriu valsuri vieneze care erau foarte gustate in acea perioada; interpretau Rapsodiile lui Enescu, horele lui Grigoras Dinicu, arii din operete interpretate si vocal, dar si Ciocarlia sau cantecele din repertoriul Mariei Tanase. Mai tarziu, cand devenisem “domnisoara” si mergeam la baluri, auzindu-i cum deschideau balul cu valsuri ametitoare care rasunau in sala mare luminata puternic de petromax, parca simteam ca lumea se duce de sub picioarele mele. In primele minute, vraja aceasta a muzicii lor ma facea sa cred ca plutesc intre cer si pamant.

Acesti lautari veneau de la Alexandria la Tiganesti in ziua de Pasti cu trasura. Aveau de strabatut 8 Km. Veneau sa cante unor familii mai deosebite. Tata era negustor de cereale cu destula faima in acea zona. Era un om care impunea, avea prestanta, dar si carisma. Stia sa puna pret pe gesturi deosebite.

Imbracati frumos, nu chiar cu fracuri, dar in costume negre, cu tinuta de artisti care se respectau, isi cantau repertoriul alcatuit dupa preferintele fiecaruia, asa cum le cunosteu ei. Oamenii se cunosteu atunci mai bine,”Timpul avea rabdare” , era perioada interbelica, perioada de inflorire economica si de stabilitate. Dupa valsurile vieneze, “Rapsodiile” lui George enescu si Hora “Stacato” a lui Grigoras Dinicu, pentru mama, solistul cunoscuta arie din “Vanzatorul de pasari” de Karl Zeller: “Cand saracul tatal meu, era tanar cum sunt eu…” Mama induiosata la amintirile din familie cand cantau frumos cu totii in cor, canta si ea aproape printre lacrimi, asa cum canta in anii primei ei tinereti. Pentru tata mai cantau “Ramona” si romanta “Mandra mea de altadata”. Dupa ce isi terminau repertoriul se pregateau de plecare. Mama le facea tratatii cu fel de fel de bunatati si tata le dadea bautura. Mancau si beau putin. Mama le punea ceva de mancare in niste pungi mari de hartie. Tata le dadea bani. Luau banii cu un gest plin de demnitate. Nu ii numarau, nu se aplecau umil multumind si zambind slugarnic. Gestul lor era cel firesc. Oamenii din orasele mici aveau parca mai multa demnitate decat in orasele mari unde identitatea se pierde. In aceste orasele, ierarhia valorilor este mai riguroasa. Fiecare om ocupa un loc dupa merite recunoscute de comunitate si pentru a ramane in acel loc sau sa urce, trebuia sa lupte, altfel era impins la periferie. Aici nu te azvarlea cate un val al vietii prea sus sau prea jos numai si numai la intamplare. Profesori, doctori, farmacisti, lautari, cojocari, croitori, indiferent de profesie, in munca lor faceau totul desavarsit pana la arta.

De ce veneau acesti lautari atatia kilometri ca sa cante unor familii din Tiganesti? Sa fi primit ei atatia bani incat sa le merite deplasarea? Poate, caci si aici intervine demnitatea familiei onorata de ei, dar cred ca mai mult o faceau “de dragul artei”, sau poate ca asa mostenisera din tata in fiu.

Dupa venirea comunismului nu i-am mai vazut. Erau alte vremuri acum. In aceste vremuri parintii mei erau napastuiti. Si incetul cu incetul, lautarii au intrat in umbra. Dupa cate un zaiafet mai mare, nu i-a mai vazut nimeni conducand dimineata chefliii acasa.

Acum tabloul lor imi este foarte viu in minte. Ii vad intrand pe poarta curtii noastre, vad fuga animalutelor noastre in fundul curtii la auzul marsului, ii vad si ii aud cantand, le vad gestul primirii banilor si apoi plecarea lor lasand in urma o liniste si dulce pace, vad animalutele revenind cu prudenta la locurile lor in jurul tatalui meu, o vad pe mama inca pe ganduri.

Uneori imagini neansemnate in aparenta surprind viata in subsanta ei si nu aratarile conventionale asa cum ar parea.

_______________

CUM S-A MĂRITAT GHERGHINA A DOUA OARĂ (OBICEIURI ARHAICE)

Nu de puţine ori vǎd cu ochii minţii fel de fel de întâmplǎri din anii pe care i-am strǎbǎtut. Uneori, gândul se anina cu amuzament de câte o intâmplare ce îmi lumineaza câte un moment trecǎtor al vieţii. Alteori, gândul pare sǎ înţeleagǎ ceea ce la vremea respectivǎ era doar o ciudǎţenie si atât. Unele încǎ şi acum îmi stârnesc nedumerirea. Alteori, cine ştie ce tablou rǎsǎrit in minte dintr-o epocǎ oarecare, vǎd cǎ se leagǎ bine şi pe neaşteptate cu un alt tablou, din altǎ epocǎ si absolut fǎrǎ legǎturǎ pânǎ in acel moment. De aceea mi se pare cǎ mintea omeneascǎ seamǎnǎ cu un tablou cu beculeţe electrice care se tot aprind şi se sting în legea lor, numai de ele ştiuta.

Mai deunǎzi, gândindu-mǎ la lumea copilǎriei mele, la tradiţii si obiceiuri, un beculeţ s-a aprins luminând strǎfunduri ale unei lumi arhaice din zona mai spre sud a Teleormanului, aproape de Oltenia. Şi mi-am zis: ”Dumnezeule, ce rǎdǎcini adânci pot avea unele obiceiuri, sau chiar modul de viaţa! Ce bine sunt înrǎdǎcinate unele mentalitǎţi!” Şi m-am întrebat: ”Dar chiar numai aici, pe aceste meleaguri sǎ fie aşa o mare întârziere a obiceiurilor? Numai aici au trǎit oamenii atât de arhaic?” Şi imediat s-au mai aprins alte beculeţe care mi-au luminat arhaisme din alte zone ale ţǎrii, nici mai presus, nici mai prejos decât cele din Teleorman.

Şi m-am oprit la un aspect din altǎ zonǎ a ţarii.

Ca sǎ scap de prigoana comunista, în anul 1952 m-am ascuns in Ardeal, intr-o comuna, la mai puţin de 20 km. de Oradea, aşezatǎ sub un deal şi cam izolatǎ, numitǎ Ineu de Criş, deci alt Ineu decât cel din judeţul Arad, localitate mult mai mare şi mai cunoscutǎ. Acolo au fost primii mei ani de învǎtǎmânt. La început m-a izbit puternic limbajul vechi. Apoi au nǎvǎlit cu duiumul şi altele. Nu înţelegeam mai nimic din ceea ce vorbeau oamenii. Credeam cǎ am surzit si cǎ nu am bǎgat de seamǎ cum s-a produs acest defect. Gazda mea, nana Mǎriuţa, o femeie inteligetǎ şi cu simţul umorului, imi traducea uneori destul de nǎstruşnic ceea ce nu înţelegeam. De-abia instalatǎ la ea in gazdǎ, numai ce aud o tobǎ batînd îndelung pe uliţa satului. O întreb ce-i asta si ea îmi spune cǎ este chişbirǎul satului care dobǎleşte, adicǎ trimisul de la primǎrie care aducea vesti, Poly baci. Cam dupǎ un sfert de orǎ de bǎtut toba îl aud:

”Se aduce la cunoştinţa publicǎ:

Întâia oarǎ:

cǎ la dimineaţa sǎ nu ţupe nimeni marhǎle in legheleu între Ineu si Husasǎu, c-or veni cotunele şi-or trage cu plumbe de-alea grele.

A doua oarǎ…”

Apoi nana Mariuţa mi-a expicat ce-a zis. Oamenii sǎ nu trimitǎ vitele la pǎscut pe imaş intre Ineu si HusasAu – satul vecin – fiindcǎ vine armata sǎ facǎ trageri. Dar nu numai limbajul era diferit, ci şi felul cum comunica. Tonul era ţinut inalt si egal pânǎ la ultima silabǎ când îl cobora scurt cu 5-6 note, sunând oarecum ca un ordin, o sentinţa. În timpul rǎzboiului anunţa zilnic, plin de mândrie, caţi ruşi au murit rǎpuşi de vitejia soldaţilor români. Când a fost întrebat de ce nu anunţǎ si câti români au murit, Poly baci, a rǎspuns scurt: ”Asta spune dobǎlaşul ruşilor”.

Cine ştie, poate cǎ aveau si ruşii dobǎlaşii lor. Obiceiul acesta vechi de a anunţa astfel ştirile era rǎspândit în tot Ardealul. O prietenǎ din Talmaciu, langǎ Sibiu, localitate în care trǎiesc si multi saşi, îmi spunea amuzându-se cǎ si la ei era un astfel de dobǎlaş care anunţa pe un ton special şi cu toatǎ seriozitatea, uneori si foarte inventiv. Ştiind cǎ românii nu erau aşa punctuali ca saşii, a gǎsit soluţia. Desi sedinţa începea pentru toatǎ lumea la ora şase, el anunţa:”Ian` sara îi adunare cu tǎt satu` la cǎminu` cultural; rumânii la ora cinci, saşii la ora şasǎ(6).”

La mine în sat, anunţurile se fǎceau cu goarna.

Dar cate si mai cate nu mi-am amintit apoi. Imbracamintea, vorba, creatiile osenilor, ale oltenilor, moldovenilor, mehedintenilor etc… Chiar si aici in Canada, in Lumea Noua, unde ai crede ca intotdeauna bate numai vantul innoirii, ce inseamna daca nu tot arhaism modul de viata al menonitilor? Acestia traiesc intr-o comunitate care nu admit modernizarea si nu au introdus curent electric, nu si-au inlocuit trasurile cu masini sau autobuze, nu si-au schimbat moda hainelor, pastrand-o pe cea din secolul trecut…

Dar revenind la Tiganestiul meu natal si la modul de viata arhaic, mi-a venit in minte ceva care m-a facut sa rad cu pofta, dar si sa starui mai mult asupra obiceiurilor arhaice si anume cum s-a maritat Gherghina a doua oara.

Gherghina e vara mea. E numele ei adevarat. Nu i l-am schimbat fiindca se potriveste bine cu continutul povestirii. Gherghina este numele popular al daliei. Pe Gherghina, vara mea, n-o mai vazusem de foarte multi ani, poate din anii copilariei, sau poate am vazut-o numai in treacat. Cand veneam acasa in vacante, sau prin scrisori, mama ma tinea la curent cu evenimentele din sat. “S-a maritat Gherghina cu unu` din Branceni,” satul vecin. “Barbatul Gherghinei a plecat in armata pe trei ani si ea are acum un baiat”, iar dupa un timp:” S-a intors barbatul Gherghinei si au alungat-o de acasa, dar nu i-au dat si copilul. S-a dus tata-su cu carul si i-a adus acasa zestrea si pe copil n-a vrut sa-l dea.” Imi era mila de ea. O stiam cu suflet bun, serioasa si temeinica in tot ce facea, asa cum era si intraga ei familie. Si iarasi dupa un timp mama imi scria: “Gherghina s-a maritat a doua oara in Poroshia”, cealalta comuna vecina.

Dar parintii mei s-au mutat si ei in Bucuresti, apoi s-au stins si cu ei s-a stins si o mare parte din stirile despre evenimentele din Tiganesti.

Eram de catva ani buni in Bucuresti, cand m-a sunat la telefon fiica Gherghinei, care locuia si ea in Bucuresti si imi cere ajutorul intr-o privinta. Foarte multumita de ajutorul pe care i l-am dat, insista sa merg in vizita la parintii ei, ca ma asteapta cu toata dragostea. Cand am avut un prilej bun, am dat o fuga pe la Tiganesti si apoi m-am dus in comuna Poroschia, in vizita la Gherghina, unde am fost asteptata cu drag. Nu mi-au mai dat drumul sa plec si am si dormit o noapte la ei, asa ca am avut vreme sa depanam o multime de intamplari care lipseau din tabloul vietii noastre. Pana sa intru in gospodaria lor, mi-am dat seama ca sunt niste buni gospodari. Am admirat harnicia si priceperea lor pentru a-si asterne o viata cat mai buna. Sotul ei, Lica, un om foarte prietenos, deschis, cu multa voie buna, nu stia ce sa mai puna inaintea mea pe masa. A adus si niste zaibar intr-o oala de pamant care da gust bun vinului. Mi-am spus parerile admirative despre Lica si Gherghina a confirmat ca are un sot foarte bun si a mai comlpetat cu cate una alta din meritele lui, desi o facea destul de retinut si cu destula modestie. “Sa-l auzi cum canta din gura pe la nunti, zici ca e Liviu Vasilica. Nici un “gurist” nu canta ca el. Unele cantece le face el. A si venit Liviu Vasilica la el ca sa ii ceara cantece.”

Atunci mi-a venit in minte o intrebare:

– Dupa un nenoroc pe care l-ai avut cu primul tau barbat, cum ai intalnit norocul cu cel de al doilea barbat asa de bun? V-ati cunoscut cu mult inainte sau a fost o intelegere intre parinti?

Stiam ca se obisnuia ca parintii sa se inteleaga intre ei si numai ei sa decida cu cine trebuie sa se casatoreasca copiii lor. Tinerilor li se comunica doar hotararea si ei se supuneau acestei decizii. La o data stabilita se facea petitul. Veneau parintii baiatului impreuna cu baiatul la casa fetei. In timpul discutiilor, fata statea in alta camera. Cand totul era terminat, chema si fata care statea in picioare dupa usa. Ii comunica de ce au venit, ca si cand atunci afla pentru prima data si apoi o intreba daca e de acord. Fata trebuia sa spuna DA. Atat era tot ce avea de spus pana la plecarea petitorilor.

Casatoriile se stabileau dupa numarul pogoanelor si dupa neam. Gherghina avea ambele atuuri, asa ca ma asteptam ca sa-i fi gasit parintii pe cineva de acelasi rang cu ea. Despre Lica nu stiam nimic, dar presupuneam ca a fost potrivit pentru ea. Ceea ce vedeam acum in gospodaria lor, imi confirma aceasta supozitie.

Dar, spre mirarea mea, o vad pe Gherghina incurcata. Isi pune capul in pamant si imi spune:

– Nu pot sa-ti spun. Mi-e rusine.

Eu am insistat, dar Gherghina arata foarte fastacita.

A intervenit Lica:

-Hai Gherghino, spune-i, de ce sa-ti fie rusine? Gherghina tace.

-Daca nu vrei sa-i spui tu, ii spun eu.

-Bine, lasa atunci ca ii spun eu. Cand eram acasa la parinti, dupa ce ma alungase barbatul dintai, am vazut eu ca cineva se uita la noi in obor (curtea casei ) si cateodata fluiera, dar nu stiam cine este. Intr-o seara a venit Lica cu fratele lui in petit. Eu am stat in camera alaturata, cum era obiceiul, si cand m-au chemat sa ma intrebe daca vreu sa ma marit, eu am spus DA. Si mi-a spus sa imi pun niste lucruri intr-o bocceluta si sa ma duc in Poroschia. Am ridicat ochii si mi-a placut fiindca avea parul “ondolat” si dat cu briantina, era frumos. Parca nici nu erau frati. Fratele lui nu avea parul “ondolat” si mi se parea ca era mai urat. Am plecat cu ei in noapte pe jos cei 6-7 kilmetri de la Tiganesti la Poroschia…

Si in timp ce Gherghina urma firul intamplarilor, in fata ochilor, eu parca o vedeam pe Gherghina inca tanara, cu bocceluta in mana, mergand desculta cum era obiceiul chiar si la oamenii mai instariti, calcand apasat ca sa sublinieze vigoarea si hotararea, tacuta, intre cei doi barbati care nu mai aveau nici ei prea multe de povestit. O vad mergand in noapte si la propriu si la figurat. Nu stia ce o asteapta. Stia ca lasa in urma o mare suferinta. Se maritase la 15 ani. Asa era obiceiul, fetele sa se marite cam pe la 14-15 ani. Si baietii erau tineri. Se insurau inainte de a pleca in armata, ca sa lase acasa mana de lucru in locul lui. Mai toate familiile aveau mult pamant. Si ea a stat acolo asteptand barbatul, muncind din greu, crescand baietelul si indurand cuvintele grele ale socrilor care nu o iubeau si nu o puteu vedea inaintea ochilor. Dupa ce s-a intors barbatul ei din armata, a fost alungata cum alungi un caine; un caine din Romania, caci cei din Canada sunt iubiti, ingrijiti si dezmierdati ca si membrii familiei. A trebuit sa se desparta de copil pe care nu mai putea sa il tina la piept, nici macar nu a mai avut voie sa il vada. Trebuia sa fie ca si moarta pentru el ca sa se poata apoi atasa mai repede de mama adoptiva. Stia ce a lasat in urma, dar nu stia ce o asteapta. Si prin intunericul noptii incerca sa desluseacsa cat de cat ceva din ce va fi cu viata ei. Ii parea bine ca a cerut-o de nevasta un baiat care i-a placut la prima vedere, dar nu stia absolut nimic despre el. Ce-i place, ce nu-i place, ce “suca” are, ce “melic”… Totul era adancit in strafundurile necunoscutului, in noaprea cea neagra.

Apoi am auzit-o ducand firul povestirii mai departe.

-Am ajuns in fata casei si parca cineva m-a lovit cu leuca in cap cand am auzit pe cel cu parul “ondolat:” Noapte buna si va doresc sa aveti noroc. Eu ma duc acasa ca ma asteapta nevasta si copiii.” Uluita, l-am intebat,

– “Dar nu cu tine ma marit?” El atunci a inceput sa rada si mi-a spus:

– “Nu, Gherghino, eu sunt insurat si am copii. Am fost doar in petit pentru fratele meu, Lica, cu el te mariti. Buna seara, si casa de piatra, sa va dea Dumnezei buna intelegere!” Si a plecat razand. Am ramas acolo locului. Atunci Lica m-a luat cu vorba buna si mi-a spus: ”Gherghino, eu acuma inteleg ce e cu tine. Dar nu te mai pot duce acasa, e prea tarziu si nici tu nu poti sa te duci singura. Eu sunt de parere sa stai aici o noapte in odaia mare de la drum si eu am sa dorm in odaia ailalta. Tu stai si te gandeste pana maine dimineata, ca nu mai e mult, daca vrei sa te mariti cu mine sau nu. Daca nu vrei, maine te duc acasa, dar sa stii ca mie-mi place de tine.” Asa am facut. Nu am dormit toata noaptea de suparare si am stat si m-am tot gandit. Imi venea sa fug acasa. Dar unde sa pleci asa ca nebuna, era ”miaza” noptii, si sa mergi tu, femeie singura, asa o distanta mare? Dar omul asta, Lica, imi vorbise asa cu vorba buna… Apoi mi-a venit in minte ca el poate ca e trimisul lui Dumnezeu pentru mine, pentru cate am avut de suferit. A fost scurt timp de gandire si de framantare, dar mie mi s-a parut un veac. Au inceput sa se verse zorile si l-am auzit pe Lica cum trebaluia prin curte, apoi a pus masa de dimineata si m-a chemat sa mananc. Imi era rusine sa ma duc acasa, nu stiam daca nu fug de noroc, caci pe ei il vedeam om harnic si mi-a placut si cum a zis sa stau noatea si sa ma gandesc. Si la urma urmelor, eu ce puteam sa mai astept!? La noi asa era obiceiul sa se marite fetele. Parintii aleg si fetele trebuie sa spuna DA. Chiar si baietii. Mie imi era mai mult necaz fiindca incepuse sa imi placa de fratele lui. Ce par frumos avea… si dat cu briantina!

La masa, Lica nu m-a intrebat nimic, dar stiam ca asteapta raspunsul. In timp ce mancam, cu ochii in jos, i-am spus doar atat: “Raman”. M-am gandit ca Dumnezeu o sa aiba grija de mine, fiindca eu nu am facut rau nimanui si prea am suferit mult. Poate ca El a vrut sa ma incerce ca sa imi dea mai tarziu o viata mai buna. Si asa a si fost si ma inchin si Ii multumesc la fiecare rugaciune. De multe ori stau si ma gandesc cum am vrut in seara aia sa plec acasa si sa fug de noroc. Dar norocul isi are legile lui. Cand vrea sa fuga de tine, fuge si nu-l poti prinde si cand e sa-ti stea in cale, tu ii dai cu piciorul si el se tine dupa tine.”

Am plecat a doua zi de la ei incarcata cu fel de fel de bunatati. Si asta e un obicei stravechi la noi. Sa nu plece omul cu mana goala ca de la casa pustie. Era pe vremea lui Ceausescu cand, dupa mult timp de stat la cozi, abia primeai doi pui mici si vineti pe care lumea ii poreclise, nu stiu de ce, “fratii Petreus”. Bunatatile de la ei acum aveau mare valoare. Dar mai mare valoare au auvut discutiile cu ei, caci mi-au trezit atatea amintiri din timpul copilariei mele. Ele imi hranesc si acum o parte din trairile de alta data. Nu de putine ori am revenit cu placere la fondul vechi, arhaic, al modului de viata al taranilor nostri. Vartejul comunismului, dar si patrunderea tehnicii la sate au adus multe schimbari, dar cand te intorci pe locurile copilariei, tot mai simti, intr-un fel sau altul, izul vremurilor de alta data, izul arhaic. Are el o anume chemare a lui, un anume farmec, are un murmur, un cantec chiar ca o vraja pe care il gasesc in multe scrieri si la multe persoane. Din cand in cand, imi vine in minte, ca un beculet ce se aprinde luminand acelasi loc, cum s-a maritat Gherghina a doua oara si simt parfumul care da viata vremurilor de altadata si acel atat de des intalnit ”asa este obiceiul la noi …”

_______________

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s