~Al. Stănciulescu-Bârda: „Pedeapsa lui Dumnezeu”

Toată lumea din sat îl cunoştea pe Radu. Ba chiar şi cei din satele din jur. Când auzeau numele Iui, li se zbârlea părul de frică. Radu avea vreo douăzeci de ani, dar încă de timpuriu ajunsese spaima tuturor. Avea ceva diabolic în el. Făcea rău din plăcerea de a face rău. Nu alegea. Distrugea cu vitele recoltele oamenilor, tăia pomii, aprindea fânul pe câmp, ba chiar la unele case le pusese foc. Intra noaptea prin curţi şi fura ce apuca. Punea otravă pe zarzavaturi, pe fructe şi în fântâni. Era oricând gata de ceartă şi de bătaie. Lovea cu ce se nimerea. Dădea lovituri de moarte. Viola femei şi fete pe câmp, pe unde apuca. Nu-i era frică nici de oameni, nici de Dumnezeu. Părinţii lui îl scăpaseră de mult din frâie. Se temeau şi ei că-i va omorî. Adesea îi bătea zdravăn, îi încuia în beci şi acolo rămâneau zile şi nopţi. ÎI blestemau părinţii, îl blestema lumea din sat şi de pretutindeni. Mulţi oameni mai curajoşi erau hotărâţi să-i pună capul, deşi le părea rău că îşi închid viitorul, că înfundă puşcăriile pentru tot restul vieţii. Nenumărate reclamaţii ajungeau la miliţie. Se făceau cercetări, i se dădeau amenzi, dar degeaba. Radu lucra cu mânuşi. Nu era prost şi ştia cum să facă pentru a nu lăsa urme. Era răul întrupat, dracul împeliţat.

Când răbdarea oamenilor ajunsese la limită, iar disperarea femeilor nu mai avea margini, iată că peste sat s-a abătut o furtună mare. Nori negri şi groşi, brăzdaţi de fulgere se prăvăleau bolovănos până aproape de pământ. Toţi s-au retras înfricoşaţi, închinându-se şi rugându-se. El nu se temea. Fiindcă toată lumea se retrăsese de pe câmp, Radu a început să lucreze nestingherit. Şi-a băgat vitele în porumbii abia prăşiţi ai unui consătean, iar el s-a apucat să taie un cireş în plin rod. Cireşele coapte, altoite, parcă se rugau şi ele de îndurare, când securea a început să izbească tulpina pomului. După câteva minute de opintire şi lovituri, pomul s-a prăbuşit neputincios, ca un om secerat de moarte. Radu a răsuflat uşurat, s-a uitat spre cerul înfricoşător şi a râs dispreţuitor. In clipa aceea, un fulger imens a brăzdat cerul, o detunătură a cutremurat din temelii pământul şi s-a abătut asupra lui Radu. L-a lovit într-o fracţiune de secundă şi l-a spart ca pe un dovleac. L-au găsit oamenii şi i-au adunat bucăţile de trup carbonizate în saci.

L-au îngropat creştineşte, dar nimeni nu a plâns. Nici chiar părinţii lui. Toţi au răsuflat uşuraţi, că Dumnezeu le-a auzit rugăciunea şi le-a luat pacostea de pe cap!

AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA