■ Ion Măldărescu

NOUA ARMĂ DE DISTRUGERE ÎN MASĂ

„REFORMA” SISTEMULUI DE SĂNĂTATE DIN ROMÂNIA

– Noua armă de distrugere în masă –

Cândva, prin anii ’80, România deţinea o armă camuflată de distrugere în masă – “TERMOFICAREA”. Pe acea vreme, oamenii se „antrenau” cum puteau pentru a deveni mai rezistenţi fizic; circula chiar o poezioară din care-mi mai amintesc doar atât: “În casă-i frig, afară-i frig / Îţi mulţumesc Partid iubit că m-ai călit!” Ştiam prea bine că românii sunt extrem de inventivi, fapt dovedit de nenumărate ori, însă cine şi-ar fi închipuit că pot fi şi aşa de „subtili? Ignorând interdicţia de proliferare a armelor de distrugere în masă, „iubiţii noştri conducători” au reuşit să activeze o alternativă modernă a acestor calamităţi, numele de cod al noii „invenţii” fiind reforma sistemului de sănătate.

Asemenea şoselelor naţionale, sistemul medico-sanitar din România abundă în gropi de tot felul. Neţinând cont de coloratura politică a guvernelor postdecembriste, toate, fără nici o excepţie, au deteriorat încet, dar extrem de sigur, organizarea labilă, defectuoasă, a vechii reţele de sănătate „ceauşiste”, precar dotate tehnic, însă incomparabil mai „umane” decât cea existentă. Desigur, reforma sistemului se impunea sine die; era imperios necesară adaptarea la noile condiţii, la noile cerinţe ale vieţii… dar altfel.

Din păcate, fiecare nou ministru postdecembrist s-a remarcat, nu prin contribuţia la îmbunătăţirea actului medical, ci prin practicarea amatorismului distructiv şi creearea totodată, a unei veritabile concurenţe în scopul punerii în practică a ambiţiilor personale. Demersurile, departe de a fi benefice pentru populaţie, nu au putut fi înscrise nici măcar în interesul „faldurilor drapelului” (pictat, după caz, cu trandafiri, chei sau săgeţi), sub care şi-au exercitat prerogativele cei în cauză.

Fără urmărirea – în mod real – a vindecării unui sistem bolnav, mult trâmbiţata „reformă” a creat o derută generalizată în rândul medicilor, dar mai cu seamă al populaţiei, devenită neputicioasă în faţa administraţiilor clientelar-amatoriste… Uite-aşa s-a ajuns la colaps, uite-aşa a început exterminarea lentă a cetăţenilor României mileniului trei, prin efectul „armei de distrugere în masă” noi descoperite.

Interesul profesional al medicilor, siliţi să găsească noi forme de supravieţuire, a scăzut semnificativ, în favoarea celui economic-personal. Rând pe rând, la conducerea ministerului de resort, s-au perindat tot felul de neaveniţi, care nu aveau legătură cu ceea ce înseamnă medicină şi sistem sanitar, nu aveau nici o conexiune cu ceea ce presupune competenţă, însă aveau privilegiul de a fi conectaţi la „algoritmul politic” (ca de altfel şi mulţi veleitari, vremelnic numiţi la conducerea spitalelor). Rezultatul – este la vederea oricui: medicii, personalul sanitar auxiliar, farmacişti şi nu în ultimul rând, contribuabilul român se zbat, luptă pentru existenţă, în condiţiile junglei politice nesăţioase de putere şi profit.

Sunt unul din… nu mai ştiu câte milioane de oameni rămaşi pe teritoriul ţării; aşa cum am afirmat, coloratura politică a celor de la putere mă interesează prea puţin sau aproape deloc, opţiunea mea în această privinţă exprimându-mi-o la vremea potrivită, în faţa urnei de vot. Ceea ce mă interesează însă, în mod direct, este respectarea condiţiei umane sau, afişând o sintagmă „la modă”, respectarea „drepturilor omului”.

În România începutului de mileniu trei, printre drepturile prioritare ale cetăţenilor „de rând”… pot fi citate, cu litere mari: DREPTUL DE A STA LA COADĂ şi DREPTUL DE A ASCULTA INEPŢIILE unor înalţi demnitari, („favoruri” uitate, de pe vremea „răposatului”), DREPTUL DE A FI ŞOMER (cu sau fără acte), sau DREPTUL DE A PLECA LA CERURI în linişte, sătul până peste poate de viaţa de tranziţie…

Cineva, „persoană importantă, nu spui cine…” afirma că sunt prea mulţi pensionari, în raport cu salariaţi din România. Păi, cine a forţat, direct sau indirect, pensionarea lor, nu guvernările care au distrus ţara? Ba au dat şi bani pentru „munca” nemuncită, numai pentru a scăpa de salariaţii proprii, pentru a putea vinde intreprinderile desfiinţate, pe câţiva bănuţi (contra comisioane mamut); unii au avut de ales între a se pensiona fortuit, chiar „pe caz de boală” – fie ea şi inexistentă, sau a rămâne fără nici o posibilitate de a-şi asigura traiul. (Cine mai angajează astăzi oameni trecuţi de 40-45 de ani mai cu seamă femei)?

De parcă totul ar fi mers ca pe roate în sistemul sanitar, de curând, „minţi luminate” ale unor capete de lemn s-au gândit să arunce pisica moartă, din curtea farmaciştilor, în cea a medicilor de familie. Cum? Simplu: vor fi repartizate fonduri din care, aceştia din urmă pot elibera atâtea reţete cât îi ţin cureaua, adică până la epiuzarea sumei alocate. De ce? Chipurile, pentru că medicii – vezi generalizarea – s-ar fi nărăvit să prescrie medicamente extrem de costisitoare (desigur, pot fi şi astfel de cazuri, unele absolut justificate).

Mă întreb şi vă întreb: ce rezolvă noua „abureală” ? Răspunsul este la îndemâna oricui: în loc de cozi la uşile farmaciilor, „deranjante” pentru imaginea mototolită a României, se vor organiza „asalturi” la cabinetele medicilor de familie, mai puţin vizibile din stradă. Ce implică această „găselniţă”? Medicul de familie va fi obligat să angajeze personal suplimentar pentru pază şi ordine, să investească fonduri în dotarea cu calculatoare conectate la reţeaua farmaciilor, ca şi la cea a controversatei Case Naţionale de Sănătate, un contabil pentru ţinerea evidenţei fondurilor şi nu în ultimul rând, lista cu preţuri şi denumirile convenţionale a medicamentelor, lista bolilor pentru care pot fi eliberate reţete cu sumele alocate pe „căprării” şi Dumnezeu mai ştie câte nerozii inevitabile,…investiţii, pe cât de nerentabile, pe atât de inutile, ineficiente şi departe de a rezolva situaţia de colaps a sistemului sanitar românesc. Păi cu banii irosiţi astfel nu se puteau trata mai mulţi pacienţi? Actul medical, şi aşa destul de precar, va deveni o simplă formalitate iar medicul, umilit, se va metamorfoza într-un banal hârţogar, „scriitor” de reţete, jandarm printre pacieţii exasperaţi sau în orice altceva, numai slujitor al lui Asclepios, nu.

Nedumerit, dezorientat, din nou vă întreb: de asta aveam nevoie? Qui prodest? Cum va putea reacţiona un medic de familie, pus în situaţia ingrată de a selecta între doi pacienţi cu acelaşi diagnostic şi probabil cu o medicaţie similară? Unuia îi va elibera reţetă, celuilalt, din motive restrictive (vezi suma alocată de Casa Naţională de Sănătate (?), va fi obligat să-i spună: ţie nu-ţi mai pot elibera reţeta compensată, s-au terminat fondurile!

După repetarea acestor încercări stresante, viitorul personal al medicilor de familie se va orienta, fie către cabinetelor colegilor psihiatri, fie spre abandonul practicării nobilei profesii de medic, în favoarea celei de om de afaceri, mult mai facile şi mai rentabile.

Nu am cunoştinţe economice de specialitate, dar ştiu măcar atâta lucru: utilizarea unor fonduri destinate unui scop declarat într-o direcţie diferită se numeşte DELAPIDARE. Pe dumneavoastră, „capete luminate”, domnilor guvernanţi, vă întreb: Cum se numeşte utilizarea fondurilor reţinute fiecărui contribuabil, fiecărui salariat, pentru „SĂNĂTATE” (CAS) în alte domenii decât cel al Sănătăţii, nu tot DELAPIDARE? Diferenţa este una singură: celei comise individual i se spune delapidare, fiind pedepsită de lege, iar cea comisă sub adăpostul dumneavoastră poartă numele de Hotărâre de Guvern, ori Ordonanţă de … „urgenţă” (?) şi este menită să distrugă ceea ce a mai rămas din amărâta asta de ţară, din populaţia ei, desconsiderată premeditat.

Se pare că mai important decât orice este faptul că românul trebuie să aibe cât mai multe preocupări, pentru a nu mai avea vreme să gândească. Nimic nu-i nou sub soare, nu-i aşa ?

Vrând, nevrând, gândul mă poartă la „Luceafărul poeziei româneşti”, obligându-mă să-i dau, încă odată dreptate, pentru înţelepciunea sa: „Unde eşti tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei / Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei / Şi în două taberi large cu de-a sila să-i aduni / Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni”…

_____________

PROVINCIA, REZERVAŢIE A BUNEI-CUVIINŢE

Este seară şi vă fac destăinuiri. Am scris cu amărăciune, despre astenia „manelelor de primăvară”. Acum scriu tot despre anotimpul trezirii la viaţă, dar… altfel, cu satisfacţie, cu bucurie, chiar.

Am zărit prima geană de lumină la Râmnic. Mi-e drag oraşul, cu bunele şi cu relele lui, cu locuitorii „băştinaşi” dar şi cu „adoptaţii” de peste ani, cu (cândva) minunatul Zăvoi, unde cu mulţi ani în urmă, Lişca grădinarul „clădise” copacul cu foişor, adăpost al îndrăgostiţilor şi pitici pe malul lacului, cu micul dar cochetul ştrand, astăzi îngropat sub un strat de gunoaie şi cu câte şi mai câte…

Mi-e drag Râmnicul unde mi-am petrecut copilăria şi am lustruit turul pantalonilor pe băncile de la „Lahovari”, unde mi-am tocit încălţările bătătorind potecile Capelei şi căţărându-mă în Foişorul de foc. La Râmnic m-am bălăcit în apele Oltului până când am reuşit să-i stăpânesc învolburările, asta cu mult înainte ca hidroenergeticienii să-i pună „căpăstru” (într-un fel i-am ajutat şi eu).

Mi-era drag oraşul cu „Ţigănia” lui de altădată, cu bisericuţa din vârful dealului Cetăţuia, cu Monumentul Independenţei, cu Hala înălţată la începutul veacului trecut, cu Tribunalul, cu restaurantul Elysée, cu grădina de vară „1 Mai”, cu Casa Ofiţerilor (dispărută odată cu demolarea vechiului centru), cu cofetăria Coanei Miţa, care a îndulcit, la propriu şi la figurat, copilăria multor generaţii de râmniceni, cu reprezentaţiile circului „Bernea”, cu trăsuri şi birjari ţinând loc de taxi-uri, cu cele câteva automobile care străbăteau urbea fără restricţii de circulaţie, cu teatrul Adreani… Doamne, frumos şi curat era oraşul!

Frumos este şi acum. Tare mi-aş dori însă o călătorie în timp, în Râmnicul copilăriei mele, măcar pentru câteva ceasuri; mi-aş lua, negreşit şi bătrânul aparat de fotografiat pentru a aduce „de-acolo” imagini purtând parfumul îmbătător al florilor care inundau străzile şi parcurile, amintiri cu „iz”de nostalgie şi personaje de „legendă”: Aurică-nebunul, Ibrahim-cel fără picioare, Virgil, Foltea, Mircea Vlad-boxeorul, Mihai Weber, doctorul Hozoc, gimnaştii liceului Lahovari, minunaţii profesori şi intelectualitatea extraordinară a târgului,…

Mi-e drag şi Râmnicul secolului XXI, cu bunele şi cu neajunsurile lui, cu vitregiţii „comunitari” (copii şi câini), cu străzile lui luminate feeric de Crăciun, cu frumoasele fete care înfloresc primăvara.

_____________

ZBOR DEASUPRA UNUI CUIB DE CUCI

Trăim în plin BALAMUC. Măgarul lui Buridan nu a existat vreodată. Jean Buridan, filozof şcolastic francez din secolul al XIV-lea l-a născocit pentru a-şi susţine argumentaţia. Măgarul, plasat ipotetic între o găleată cu apă şi un tain de ovăz, nu se putea decide cu care să înceapă, astfel încât, în cele din urmă a pierdut totul din pricina şovăielii.

Ultimul referendum i-a situat pe unii români în poziţia „Măgarului lui Buridan”: nehotărâţi, nu s-au prezentat la vot şi astfel au pierdut şansa de a lua o decizie. Mărturisesc că fiind pus în ipostaza de a alege între două „rele” pe cel mai puţin „rău” m-am decis cu greu, dar am făcut-o.

Atâta vrema cât ruta navei numite ROMÂNIA va fi stabilită de un „trio” incompatibil, alcătuit dintr-un marinar „inabil”, un motociclist „instabil” şi un „echipaj” diletant, marşul navei va fi în permanentă în derivă, în zig-zag, sau chiar înapoi, iar riscul eşuării, iminent.

La şefia diplomatiei româneşti – poziţie extrem de importantă în existenţa unui stat modern – se află în prezent un om nepotrivit, până mai ieri, redactor submediocru la o obscură publicaţie dâmboviţeană, apoi făcător de documentare plăsmuite la TVR, un om lipsit de cea mai elementară noţiune de drept internaţional, un personaj ce concurează la titlurile: „cel mai prost diplomat român, al tuturor timpurilor” şi „campion al gafelor în timp record”. Fiind demn succesor al „ciobănaşului”, o alta caricatură a diplomaţiei româneşti, nu trebuie să ne mirăm de „succesul” noului ministru sau, ca să mă exprim „modern” de „creşterea negativă” a prestigiului şi a relaţiilor internaţionale ale României sub înalta sa oblăduire. Un exemplu elocvent îl constituie discuţiile „sincere” cu oficialii americani desantaţi în trombă la Bucureşti şi refuzul ostentativ al Condoleezzei Rice de a-l întâlni pe Adrian Cioroianu la reuniunea NATO de la Oslo.

Actualul ministru de externe – a cărui strălucire de briliant există, dar „lipseşte cu desăvârşire” – dacă ar avea un dram de bun simţ şi o doză infimă a evaluării măsurii, ar putea realiza faptul că poartă o căciulă mult prea mare pentru capul său. Urmarea: cedarea locului pe care se află, în favoarea unui diplomat veritabil… dar „de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere!”

Pe fondul creşterii îngrijorătoare, în România, a cazurilor de cancer şi de diabet un component al „echipajului” de care aminteam mai înainte, în înalta sa înţelepciune şi spre stupefacţia Uniunii Europene, a emis o decizie criminală de reducere a dreptului de tratament a bolnavilor de cancer şi diabet, comiţănd – în opinia mea – un act de genocid premeditat. Motivaţia: „bolnavii de cancer nu sunt… productivi!” Mai pe şleau spus, purtătorii fără voie ai acestui flagel şi-au câştigat astfel DREPTUL DE A MURI ÎN CHINURI.

Predecesorul său a desfiinţat spitale, ca „nerentabile”, chiar dacă numărul bolnavilor este în creştere, însă actualul ministru calcă în gropi mult mai adânci.

Un alt „ilustru” membru al aceluiaşi „echipaj”, probabil absentând la lecţia de aritmetică din prima clasa de şcoală, atunci când colegii săi învăţau să numere, îşi acuză proprii consilieri că nu i-au „suflat” câte stele are drapelul european…

Mare ţi-e grădina, Doamne!

Printre „căpeteniile” CNSAS se află indivizi care necesită, imperativ, supunerea la un test psihiatric sever, sau după caz, la un tratament adecvat în una din puşcăriile statului. Conduşi de liberul arbitru, unii dintre ei îşi permit, să „desconspire” sau să „acopere” – „după cum interesele …nu ştiu cui o cer” – dosare, autentice, nude sau cosmetizate…

După logica unora Securitatea, ajunsă „Bau-Bau” contemporan este vinovată – după aproape două decenii de la sucombarea instituţiei – de toate relele care se întâmplă ACUM, în România ca şi pentru demolarea în curs a instituţiilor, puţine la număr, care încă mai funcţionează, în vreme ce adevăraţii vinovaţi „nu suportă regimul de detenţie” …

Uniunea Europeană, pe drept cuvânt, ne arată cu degetul, pentru instabilitate. SUA dă românilor „indicaţii preţioase” prin intermediul unui ambasador infatuat, iar acesta din urmă, cu încuviinţarea tacită a autorităţilor româneşti îşi depăşeşte sistematic prerogativele.

Cândva primeam ordine de la Moscova. Astăzi, nici măcar nu mai ştim căror ordine să le acordam prioritate? Celor de la Washington, celor de la Tel Aviv, sau celor de la Bruxelles? Mâine, poimâine, probabil că vom primi ordine din Uganda, din Patagonia ori din Noua Guinee… n-ar fi de mirare.

Privind situaţia din această perspectivă cu umorul amar al lui Bulă, acest Păcală modern, refrenul unei melodii care circulă astăzi, „neoficial”, sintetizează lucid realitate românească:

„Ăia hoţi, ăştia hoţi… Mama lor la toţi!”

_____________

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s