■ Ionuţ Ţene

DEMOCRAŢIA FANARIOTĂ

Eram copil în întunecaţii ani 80, când tata lucra de dimineaţa până seara la o bază de aprovizionare cu „otrăvuri” pentru agricultură, iar mama după ce fusese maltratată de Securitatea clujeană şi dată afară de la serviciu- fiind printre primii şomeri ai lui Ceauşescu -, am trăit cea mai grea perioadă din viaţa mea. Locuiam în cartierul Mănăştur în care se lua curentul seara, zilnic, şi învăţam la lumina lumânării. Dimineaţa, bunicii mei, după ce stăteau la coadă de la orele două, veneau cu o pâne neagră şi mucegăită şi o margarină tare ca piatra. Carnea era un lux la sărbători şi atunci luată la negru. Nu aveam bani să trăim de pe o zi pe alta. Au fost ani în care mâncam o ciocolată la doi ani, iar o portocală o împărţeam cu felia de Revelion, împreună cu fratele meu. Televizorul era un lux de două ore, în care se aduceau laude Marelui Cârmaci. Aveam toate motivele să-l urăsc pe Ceauşescu din toată inim a mea de copil. Nu toţi o duceau la fel. La liceul din centrul Clujului la care învăţam erau înscrişi odraslele protipendadei comuniste, care petreceau la onomastici cu whisky, Pepsi, banane, ciocolată, Kent şi portocale. Ei mergeau la magazine speciale să cumpere delicatese. Aşa au fost atunci vremurile. A venit revoluţia şi am crezut că democraţia va aduce lapte şi miere. M-am bucurat sincer atunci că l-au împuşcat pe Ceauşescu. Mă simţeam răzbunat. Dar repede m-am trezit din iluzii la realitate. Foştii securişti care au ameninţa-o pe mama că-i omoară copiii, adică pe mine şi pe fratele meu, au ajuns prosperi oameni de afaceri în tranziţie. Cu unii dintre ei m-am întâlnit la recepţii mondene din anii 90. Ca bun creştin i-am iertat. Activiştii de partid au ajuns deputaţi şi senatori de Cluj, iar copiii lor directori pe la diferite ministere sau servicii deconcentrate. I-am înţeles şi pe ei că doar nu puteau foştii mahări comunişti ajunşi şefi de partid să-şi neglijeze odraslele. Am înţeles , mult mai târziu, că e un păcat să te bucuri de moartea unui om, chiar dacă a fost dictatorul Nicolae Ceauşescu. Mai mult, viaţa m-a învăţat că pe Ceauşescu tot ai lui – activiştii de partid şi securiştii implicaţi în conspiraţie- l-au ucis în ziua de Crăciun şi l-au asasinat pe fratele său, Marin, în clădirea Ambasadei României din Viena, tocmai să nu se încheie anul bancar şi să nu se blocheze conturile dictatorului şi ale „Dunării”. Ce nu am înţeles şi nu doresc să înţeleg este spiritul fanariot al democraţiei româneşti. Recent am auzit la radio că liderii PSD întruniţi într-o staţiune montană au fixat sumele de bani în valoare de sute de mii de euro, pentru care un candidat trebuie să le dea partidului în vederea accederii în Parlament. Sume cu mai puţine zerouri trebuie să le dea partidului un candidat la un post ales în consiliile locale şi judeţene. De fapt, de când am început să cunosc politica româneas că, mi-am dat seama că posturil e alese sau numite se cumpără ca pe vremea celei mai negre perioade din istoria românilor – epoca fanariotă. Numai că atunci eram sub cizma greco-turcească, acum suntem sub cea a intereselor financiare de grup şi individualiste. Îmi aduc aminte că pentru alegerile locale din anul 2000, un candidat la consiliul local din partidul de la putere din Cluj, trebuia să dea liderului de partid, circa 70 milioane lei, pentru a fi pus pe listă pe un loc eligibil. Cam 300 milioane oferea un candidat pentru un loc eligibil pentru Parlamentul României. Această metodă de promovare politică strict pecuniară s-a încetăţenit la toate partidele importante. Sumele câştigate din îndemnizaţii şi salarii nu se ridică de cele mai multe ori la suma investită în candidatură. Atunci cei care ajung aleşi publici, dacă li s-a plătit campania trebuie să joace cum îi spun interesele sponsorului s-au cei care îşi plătesc propria campanie electorală caută imunitate î n faţa legii. Acest sistem de pr omovare politică de tip fanariot roade ca un cancer democraţia românească. Mai există un alt tip de promovare, acela al tinerilor politiceni care nu au bani şi nici „coloană” şi promovează pe baza slugărniciei absolute în faţa şefului de partid. E cunoscută celebra sintagmă „a dus geanta şefului”. În vremea opoziţiei Bogdan Olteanu s-a afirmat în faţa colegilor de partid deoarece îi ducea zilnic geanta lui C.P. Tăriceanu la întrunirile de partid. De asemenea, toată ţara vorbeşte de relaţia „specială” de fină a d-nei Turcanu faţă de naşul Stolojan. Din păcate, exemplele sunt foarte numeroase în acest sens şi la cel mai înalt nivel al statului. Continuarea acestei democraţii fanariote în România a dus la un absenteism alarmant al românilor la vot. Au dovedit-o recent alegerile europarlamentare din noiembrie 2007. 75% dintre români au stat acasă în „lehamitea lor”, aşa cum ne spune IPS Anania şi au refuzat să mai facÄ ƒ jocul actualei clase politice c orupte şi depăşite de realităţile ţării. Cei 75% dintre români nu mai sunt reprezentaţi de către politicieni. E un cazan în fierbere care va exploda într-o zi datorită lipsei unei alternative politice viabile şi morale. Din epoca fanariotă, românii au ieşit prin revoluţia lui Tudor de la 1821, care a aruncat în aer sistemul politic corupt de atunci. Dacă nu se trece la o promovare pe competenţe, onoare şi morală în partidele româneşti, electoratul va refuza să mai meargă la vot şi să-şi dea girul pentru partidele politice compromise de pe scena politică. Atunci, vom cunoaşte o altfel de revoluţie într-o manieră nouă cu resurse româneşti şi europene, într-o inedită re-evoluţie, care va mătura de pe scena politică samsarii de funcţii şi voturi. În curând, mămăliga românească îi va arde pe cei care cred că nu va exploda niciodată.

_________________

ALBA IULIA-CAPITALA DE DREPT SI DE FACTO A ROMANIEI

A sosit timpul unor reforme structurale pentru România, care să ne scoată din acea încremenire fatalistă, politico-economică şi spirituală specifică multor români, evidenţiată în expresia „nu se poate face nimic”. Corupţia şi subdezvoltarea a cuprins ţara ca un cancer malign. Actuala situaţie pare să aibă la bază, mai degrabă, o criză moral caracteriologică, cu implicaţii profunde în economia şi politica românească. Un nou suflu de înnoire se impune cu acuitate care să redea pofta de acţiune şi speranţa unei dezvoltări durabile tuturor românilor.

Din punct de vedere teoretic sistemul politic constituţional pare un cadru propice unei dezvoltări armonioase, din toate punctele de vedere, pentru societatea românească. Şi totuşi, sistemul are sincope nefuncţionând pentru binele public, a cetăţeanului, ci reprezintă interesele strict personale sau ale unor grupuri financiar-economice, în cârdăşie cu anumite grupări politice de partid, ce au guvernat ţara după Revoluţia din Decembrie 1989.

O cauză a acestei crize reprezintă faptul că Bucureştiul este Capitala României, un oraş, cu bogate tradiţii fanariote de a oculta interesele cetăţeanului şi a promova tipologia umană – e adevărat nu generală – a lui „dom Mitică”, un personaj „soft” preocupat de viaţa uşoară şi îmbogăţire rapidă fără să se împiedice de considerente morale. Toată şleahta de politicieni din provincie, perindată prin Capitală, ca aleşi parlamentari sau funcţionari ministeriali, şi-au însuşit, în parte, acest model uman caragielian, uitând de cei care i-au trimis acolo, pe care trebuiau să-i reprezinte şi să le asigure, prin munca lor, prosperitatea.

Consider că românul trebuie să vadă optimist viitorul şi să încerce să-şi asume răspunderea unor acţiuni care să le schimbe destinul. Nu se poate da vina numai pe acel weltanschauung moral mlăştinos de extracţie levantină al Capitalei României. Criza este una sufletească, datorită vicisitudinilor istoriei. E adevărat în Bucureşti s-a concentrat întregul spirit uşuratic şi de şmecherală egocentrică a românilor în dauna unei atitudini morale corecte cu propensiune spre binele public, care s-a păstrat, mai bine, în restul ţării. Trebuie să ne concentrăm pe valorile pozitive din cadrul naţiunii, să le evidenţiem ca, prin muncă, seriozitate şi spirit creativ, să ne aliniem între ţările civilizate ale Uniunii Europene. Bogăţiile naţiunii s-au acumulat disproporţionat în Bucureşti în dauna provinciei. Astfel, s-a creat un dezechilibru economic, cu un centru economic supradimensionat şi o provincie marginalizată şi periferizată. La fel s-a întâmplat şi în cultură, unde s-au supradimensionat instituţiile culturale centrale şi s-au neglijat cele provinciale. Viaţa culturală a fost monopolizată de Bucureşti în dauna provincialilor care au fost privaţi de şansa de a avea acces la cultură şi la afirmare spirituală locală superioară. Tocmai, pentru a armoniza dezvoltarea economică şi culturală a naţiunii se impune mutarea Capitalei în Ardeal.

Mutarea Capitalei în Ardeal impune schimbarea centrului de greutate a establischment-ului românesc spre spiritul liberal furnizor de democraţie şi prosperitate al vestului european. Această mutare ar da un nou impuls spiritului creativ românesc în construirea unei societăţi democratice sensibilă la respectarea legilor şi apărarea drepturilor cetăţenilor, a interesului public. Transilvania deţine o experienţă a aplicării modelului cultural occidental în profunzime. Astfel această provincie istorică ar fi avangarda racordării societăţii româneşti la valorile democratice ale Occidentului, bineînţeles cu păstrarea tradiţiilor arhetipale româneşti bine structurate şi reprezentate în imaginarul colectiv ardelean. În acest sens, tradiţia trebuie văzută ca un organism viu care însumează trecutul, prezentul şi prefigurează viitorul. Specificul românului ardelean reprezentat prin seriozitate, chibzuială, respectul cuvântului dat şi a lucrului bine făcut şi gândit de două ori, îşi va pune amprenta pe noua Capitală a României, generând progres şi prosperitate. România va avea un nou centru, o nouă reprezentare şi imagine pe plan internaţional, de ţară cu o capitală mai aproape de Occident, dar şi de valorile sale seculare.

Ideea mutării Capitalei României îşi are originea încă din perioada interbelică când Nicolae Iorga şi Nicolae Titulescu, conştienţi de preeminenţa naţională şi morală a Transilvaniei, – după secole de jertfe ce au cristalizat un spirit naţional autentic deschis provocărilor civilizatorii ale modelului central european de factură germanică – au propus ca aceasta să fie la Braşov, în inima ţării. Chiar scriitorul Camil Petrescu într-un mod prozaic a susţinut, în romanul „Patul lui Procust”, capitala României să fie undeva în Ţara Făgăraşului, departe de corupţia şi ineficienţa balcanică reprezentate de Bucureşti.

Există numeroase exemple de ţări care şi-au mutat capitala pentru a da un nou impuls pozitiv naţiunilor. În anii ‘60 ai secolului XX, Brazilia a construit din temelii o nouă capitală, iar reformatorul Kemal Ataturk, pentru a rupe Turcia de fundamentalismul islamic, a hotărât pe la 1920 ca noua capitală a ţării să fie în podişul anatolian, la Ankara. Sunt momente de referinţă care au marcat istoria acestor naţiuni, dând un imbold dezvoltării economice şi culturale.

_______________

LA FRONTIERA ORTODOXIEI

Împreună cu trei prieteni am purces într-un BMW, pe banii noştri, să vizităm provincia sârbă Kosovo. În ciuda gurilor rele, am plecat în cea mai periculoasă regiune a Europei din pură curiozitate şi dintr-o empatie faţă de fraţii sârbi ortodocşi. Nu am fost trimişi nici de SRI, nici de Contrainformaţiile militare şi nici de o administraţie publică centrală sau locală să tocăm, pe degeaba, banii publici. E adevărat că am avut curaj să intrăm în Kosovo şi datorită invitaţiei unei organizaţii non-guvernamentale creştine din Serbia. Prietenii sârbi ne-au fost călăuze şi ne-au asigurat şi protecţia în zonă. Fără astfel de prieteni, un simplu călător în Kosovo riscă să se întoarcă acasă în coşciug. Încă de la plecarea din Belgrad spre Kosovo pe drum nu am observat nici un autoturism cu numere străine din afara Serbiei. De la început am realizat că pe drumul spre Kosovo nu prea se inghesuie nici un turist străin. Drumurile înguste nu erau aglomerate şi lipsa infrastructurii rutiere de pe marginea şoselelor îmi amintea de România anilor 90. Războiul şi-a pus pecetea tristă pe Serbia. Dacă în 1992, când am vizitat prima dată Iugoslavia eram uimit de dezvoltarea colorată a acesteia faţă de înapoierea gri a României, astăzi imaginea Serbiei este de ţară rămasă economic în urma noastră. Cel puţin la prima impresie. Dincolo de această tristeţe mi-a plăcut dârzenia gazdelor sârbe care susţineau fără să clintească că pentru Kosovo – leagănul ortodoxiei naţionale – se vor lupta şi îşi vor da viaţa pentru ca Serbia să rămână unită. La intrarea în Kosovo, poliţia multinaţională a Naţiunilor Unite ne-a verificat paşapoartele şi ne-a dat nişte cărţi provizorii de identitate. La întrebarea: Ce faceţi în Kosovo? Le-am răspuns senin: We are turist! L-a asemenea răspuns ofiţerul estonian a rămas cu faţa blocată câteva secunde. Eram primii turişti în Kosovo. Gazda noastră sârbă ne-a spus că nici poliţiştii sârbi de la intrarea în Kosovo nu l-a crezut când le-a spus că noi, românii, am venit ca nişte simpli turişti. În această provincie sârbă greu încercată de război am vizitat o serie de mănăstiri ortodoxe sârbe, care au fost distruse de către fundamentaliştii musulmani în războiul din 1999 si în conflictele din 2003. Cu aceasta ocazie am văzut mănăstiri distruse prin foc şi dinamită de către extremiştii albanezi şi şi ne-am rugat la mormintele calugarilor ortodocsi ucisi de teroristii albanezi. O parte dintre aceste manastiri au fost reconstruite cu sacrificii de către enoriaşii ortodocsi sârbi: Sokanica, Devina Voda, Potok, Ribarice, Zvelan. În timpul vizitei am avut loc întalniri cu vicari, stareţi, călugări şi reprezentanţi ai Episcopului Artemie de Kosovo. Toţi au solicitat să se transmita Patriarhiei Ortodoxe Române cererea lor de ajutor din partea fraţilor ortodocşi din Romà ¢nia. Din păcate, ierarhii noştri sunt ocupaţi să organizeze întâlniri ecumenice în locuri sigure, la hoteluri opulente din Occident, decât să dea măcar un semnal de susţinere morală fraţilor ortodocşi sârbi. Multă nemorocire şi semne crunte ale tragediei sârbe am văzut în Kosovo. La Mitrovita în partea sârbă a oraşului am văzut casele musulmanilor arse, iar în partea albaneză pe cele ale sârbilor. În zona sârbească a Kosovo s-a constituit un fel de republică independentă, care nu recunoaşte guvernul albanez de la Priştina. De aceea, maşinile din Kosovo nu aveau numere de înmatriculare, fapt ce îţi dădea sentimentul că ai ajuns în Ţara Nimănui. Cu maşina noastră am umblat numai pe drumurile construite de către sârbi, ca să ocolim satele albanezilor. Noroc cu călăuza noastră care ştia drumurile. Altfel, riscam să ajungem în satele albaneze, unde teroriştii musulmani îi împuşcă pe creştini fără milă. În cel mai bun caz am fi fost jefuiţi de bani şi cu maşina furată. La Mitroviţa am trecut celebrul “pod al morţii” care desparte partea albaneză de cea sârbă. Era pustiu, mizerie şi multă tristeţe. Prietenii noştri sârbi nu l-au trecut deoarece lunetiştii albanezi ascunşi după perdelele blocurile învecinate i-ar fi împuşcat imediat. Dincolo de această tristeţe am petrecut şi momente frumoase la un pahar de “rachia” în tavernele tradiţionale sârbeşti. Era o bucurie de viaţă care învingea moartea de dimprejur.La un moment dat , un patron de tavernă ne-a dat o carte de vizită şi ne-a invitat să petrecem concediul cu familia în Kosovo. Atunci “mi-a căzut faţa” asemeni ofiţerului estonian. Cu familia în concediu în Kosovo ar fi cea mai suprarealistă vacanţă din viaţa mea.
Seara ne-am întors la o mănăstire “Râul Negru”, un fel de Putna sârbească, unde m-am rugat la moaştele Sfântului Petru de Kores. Călugării ne-au primit cu o căldură simplă, de oameni la frontierele ortodoxiei. Nu aveau odăjdii de aur şi nici case u ltraluxoase de oaspeţi ca la unele mănăstiri româneşti, dar aveau o lumină în ochi de culoarea răsăritului la utrenie. Ne-am rugat pentru toţi fraţii ortodocşi căzuţi în războiul din Kosovo şi în depărtarea din noaptea rece de iarnă, în inima pădurii îngheţate, se auzeu focurile de armă ale teroriştilor musulmani, ca o ameninţare asupra Europei. Pe frontieră am simţit cu adevărat rolul istoric al ortodoxiei în apărarea creştinătăţii.
_______________

ALEGEREA LUI IPS TEOFAN SALVEAZĂ ORTODOXIA ROMÂNEASCĂ

Sincer am primit cu bucurie faptul că IPS Teofan a fost ales mitropolitul Moldovei. Personal m-am implicat, anul trecut, în alegerea pentru funcţia de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, de partea tradiţionaliştilor reprezentaţi de IPS Bartolomeu Anania. Am considerat că, IPS Daniel, care era produsul ecumeniştilor din biserica noastră, se va îndepărta de catheismul tainic al credinţei noastre ortodoxe. Din păcate am avut dreptate. Supranumit şi „Patriarhul Bogaţilor”, PF Daniel este mai interesat de întruniri ecumenice şi multiculturale decât de apărarea şi afirmarea tradiţiilor noastre ortodoxe. PF Daniel se simte foarte bine la cununiile miliardarilor tranziţiei (vezi nunta de pomină a lui Iulius Dascălu din catolica Italie), decât în mijlocul sărmanilor şi a celor care chiar au nevoie de mângâiere arhierească. Apropiaţii lui PF Daniel preferă să fie proprieta ri pe averi imobiliare cu titluri de proprietate, deşi au depus jurământul sărăciei la intrarea în monahism. De aceea, la aflarea veştii despre alegerea lui IPS Teofan, pe scaunul mitropolitan al Moldovei, am văzut mâna lui Dumnezeu. Prin tradiţie, mitropolitul Moldovei va deveni şi Patriarhul BOR după PF Daniel. E o speranţă că reprezentanţii tradiţionalişti ai ortodoxiei româneşti nu şi-au pierdut influenţa în Sfântul Sinod şi în adunările eparhiale. Greşeala lui PF Daniel a fost atunci când a încercat să-şi subordoneze mănăstirile fără consultarea Sfântului Sinod. A fost semnalul ce i-a unit pe tradiţionalişti în frunte cu stăreţiile, care nu agreează ecumenismul exagerat a lui PF Daniel şi dorinţa acestuia de a limita autonomia mănăstirilor. Cred că, prin alegerea lui IPS Teofan, un autentic mărturisitor al ortodoxiei, BOR recuperează încrederea enoriaşilor faţă de valorile noastre creştine. Revolta recentă a lui IPS Anania faţă de dictatura Patri arhiei, care dorea subordonarea f ocarelor de rezistenţă morală ale mănăstirilor, readuce din nou în discuţie conducerea sinodală a BOR. Sfântul Sinod nu trebuie să mai permite ca biserica noastră să fie condusă fără consultare de „primus inter pares”. Alegera lui IPS Teofan face să revină în actualitate şi renaşterea Solidarităţii Ortodoxe pe plan european şi depăşirea fazei ecumeniste de dizolvare a valorilor ortodoxe în frăţii inutile şi periculoase cu protestanţii şi catolicii. Cred că astăzi asistăm la o victorie a mănăstirilor şi a ierarhilor ortodocşi, care cred în forţa tainică a tradiţiei, asupra acelor ecumenişti orbiţi de strălucirea meselor festive şi a camerelor de hotel de lux din Occident. Consider că, nu le-ar strica acestor înalţi ierarhi şi o reciclare spirituală la izvoarele ortodoxiei, pe la fraţii noştri ortodocşi din mănăstirile sărace ale Serbiei, Bulgariei, Greciei sau Rusiei. Mai multă smerenie şi înfrânare te apropie de Dumnezeu. Sfântul Sinod trebuie , cu ajutorul Harului Sfânt, să oprească puseurile autoritariste ale „partidei ecumeniste” şi să-şi impună vrerea pentru ca ortodoxia noastră să ţină aproape de popor, nu de miliardarii şi politicienii de carton. Cred că, şansa lui PF Daniel de a nu fi înlăturat, în curând, de către Sfântul Sinod din scaunul patriarhal este aceea de a întoarce faţa spre tradiţia ortodoxă românească. Doamne Ajută!

_______________

KOSOVO BY NIGHT

Situaţia din Kosovo şi Serbia nu este aşa de simplă cum o prezintă analiştii noştri politici. Deja aceştia au împărţit maniheist scena politică belgrădeană. Pe de o parte Boris Tadici, reprezentantul democraţilor, aşezat de partea statelor occidentale, care ar renunţa la Kosovo pentru o integrare rapidă a Serbiei în structurile europene, iar în cealaltă tabără, radicalul Tomislav Nicorici, ce nu ar accepta independenţa Kosovo şi s-ar afla în sfera de influenţă rusească. Nimic mai fals şi mai simplist pentru analiştii de la Bucureşti, care nu înţeleg realităţile din Serbia. În primul rand, Boris Tadici nu a declarat niciodată că ar renunţa la Kosovo, ba dimpotrivă, în timpul întâlnirii cu preşedintele Trăian Băsescu de la Belgrad, i-a declarat acestuia că nu renunţă la această străveche provincie sârbă. Pe de altă parte Vladimir Putin şi-a exprimat recent sprijinul clar faţă de candidatul Partidului Democrat. Ba, mai mult, ca să arate acest lucru l a primit la Moscova pe Tomislav Nicorici ca un candidat de mâna a doua faţă de fastul primirii acordat lui Boris Tadici. Candidatul democrat, care are avantajul ca şi preşedinte în funcţia şi-a atras sprijinul Rusiei acceptând tranzitarea conductei de gaz rusesc spre Europa prin Serbia. Încercarea unei disjuncţii pe scena politică din Serbia, ca în România anilor 90, nu funcţionează la Belgrad. Problema Kosovo, care este leagănul naţional şi religios al formării sârbilor ca naţiune, nu poate fi abordată în limitele analizei politice dâmboviţene. Recent am fost într-o vizită la Belgrad şi în Kosovo şi mi-am dat seama de ceea ce înseamnă această provincie, cu nume de pasăre, pentru inimile sârbilor. Dacă un lider sârb va renunţa la provincia Kosovo ca parte a Serbiei va duce, nu numai dispariţia lui politică, dar şi chiar fizică. Nefericitul caz a lui Zoran Djingici este şi astăzi un exemplu în Serbia. Pentru cine nu ştie eventuali tatea declarării unilaterale a i ndependenţei Kosovo va putea însemna nu numai declanşarea unui război pe Câmpia Mierlei, ci şi pe străzile Belgradului. Naţionaliştii şi radicalii sârbi nu vor accepta nici o putere politică care să “închidă ochii” la independenţa Kosovo. De asemenea, situaţia în teren în Kosovo este foarte complicată. Deja sârbii din nordul provinciei s-au organizat într-o republică “fantomă”, cu guvern şi parlament propriu, şi cu capitala la Mitroviţa, care nu va recunoaşte autoritatea guvernului albanez de la Priştina. Se va aplica acelaşi scenariu cum a fost Republica Sârbă din Bosnia de pe vremea războiului din anii 1993 – 1995. Belgradul va recunoaşte această republică sârbă şi o va sprijini din toate punctele de vedere. Când am vizitat în luna ianuarie (200 Browser-ul nu permite afişarea acestei imagini.Kosovo, am mers cu maşina pe drumuri noi construite de Belgrad, care treceau numai prin localităţile sârbeşti. Toate acestea au fost făcute cu un scop clar de enclavizare a minorităţii sârbe din Kosovo, în vederea proclamării propriei republici, atunci când Priştina va proclama independenţa Kosovo. Aici am văzut apropierea populară dintre sârbi şi ruşi, deoarece pozele lui Putin tronau pe ferestrele şi casele sârbilor. În celebrele taverne sârbeşti am discutat cu lideri sârbi din Kosovo, care toţi mi-au confirmat dorinţa de a-şi proclama independenţa propriei republici şi nerecunoaşterea guvernului albanez de la Priştina. Situaţia din Kosovo este mult mai complicată decât se vede de la Bucureşti. De aceea, proclamarea independenţei Kosovo de către etnicii albanezi va duce la izbucnirea unui nou război regional în Balcani, cu complicaţii nebănuite, care vor induce la noi poziţionări ale marilor puteri în Europa. Independenţa Kosovo nu va încheia un capitol din istoria zbuciumată a Balcanilor, ci va deschide unul nou, din păcate marcat de violenţe inter-etnice şi de o nouă reconfigurare a hărţii Europei după Acordul de la Helsinki din 1975, care a asigurat inviola bilitatea frontierelor: Ţara Bascilor, Irlanda de Nord, Tirolul de sud, Ţinutul Secuiesc etc. Factorii noştri de decizie din politica externă nu au, pe viitor, o abordare uşoară privind problema Kosovo. Sper că sunt mai bine informaţi şi mai inteligenţi decât analiştii politici din presa românească.

În luna ianuarie, când am fost în Kosovo, grupul de români ne-am lăsat autoturismul în pădure pe un drum forestier, care ducea către o mănăstire ortodoxă. Am fost asiguraţi de gazdele sârbe că musulmanii albanezi au o frică deosebită faţă de călugării sârbi şi nu o să spargă maşina noastră, un BMW din ultima generaţie. Era seara târziu şi am pornit călcând zăpada îngheţată ca sticla, pe care alunecam la trei-patru paşi făcuţi. Drumul prin pădure ne era luminat de o frumoasă lună plină. În depărtare se mai auzea câte un foc de armă în noapte. Erau albanezi sau sârbi plecaţi la vânătoare de lupi. Dacă se întà ¢lnesc în adâncul pădurii nu s e sfiesc să tragă unii în ceilalţi. Zona de graniţă cu Metohia cuprinde vreo zece kilometrii de pădure. Frecvent poliţia sârbă împuşcă rebeli albanezi care trec graniţa la musulmanii din satele sârbeşti. Eram înfioraţi şi ne-am bucurat că am ajuns la mănăstirea Râul Negru, care este aşezată pe graniţa între Serbia şi Kosovo. La întrarea în mănăstire erau mormintele călugărilor cu crucile înscripţionate cu anul morţii 1999, atunci când a fost războiul sârbo-albanez. După vecernie şi întâlnirea cu stareţul ne-am aşezat în sala de mese cu călugării, păziţi de icoane şi poza Patriarhului Pavle şi cu mâinile încrucişate. A început o rugăciune colectivă în slavonă. În mănăstirile sârbe liturghia şi rugăciunile se mai fac în slavonă. Nu am înţeles cuvintele lor, dar am simţit o melodie harică care înălţa sufletele celor prezenţi. Atunci mi-a zburat gândul la Huntington cu teoria ciocnirii civilizaţiilor. Eram pe frontieră şi rolul creÅ Ÿtinismului aici s-a păstrat ca pe vremea năvălirilor turceşti. I-am simţit pe călugării sârbi ca pe vechii călugări cavaleri care cu o mână ţineau crucea, iar cu cealaltă mânuiau spada. Pentru ei, dincolo de graniţă adversarul nu era albanezul obişnuit, ci musulmanul fundamentalist. Mi-au povestit că în acest nou război al civilizaţiilor, de partea albanezilor luptă mujahedini şi membrii Al Qaida, că de fapt, prin declararea independenţei Kosovo, se va înfiinţa al doilea stat Islamic, după Bosnia, în inima Europei. Era noapte târziu şi am ieşit cu prietenii pe platoul din faţa mănăstirii. Am realizat că sunt la 800 km de ţară, de pace, de democraţie şi linişte. Prietenii sârbi îmi povesteau senini că sunt pregătiţi să ia din nou armele în mâini, dacă Priştina îşi va proclama independenţa. Luna lumina feeric pădurea şi în depărtare se auzeau gloanţele rătăcite ale vânătorilor. Şi atunci am înţeles că a căzut noaptea peste Kosovo şi că pes te câteva zile cerul va fi brăzdat nu de lumina lunii, ci de trasoarele Kalaşnicovului.

_______________

CLUJUL NOSTRU

Ultimii ani au adus Clujului o dezvoltare economică spectaculoasă. Această creştere a început cu anul 2000, odată cu dezvoltarea economică generală a României, dar s-a accelerat, mai ales, după 2004, când factorii politici şi economici favorabili au permis acest lucru. Conflictul Gh. Funar şi Consiliul local, în mandatul 2000 – 2004 a frânat s-au chiar gripat motorul dezvoltării Clujului. Cu anul 2004, datorită colaborării armonioase între primarul Emil Boc şi consilierii locali, precum şi a existenţei unor clujeni în Guvernul României, municipiul Cluj-Napoca şi-a accelerat dezvoltarea anunţând apariţia unei noi metropole pe harta României. Autostrada, centurile ocolitoare, noile super-marketuri şi ultimile investiţii străine majore de la Jucu conturează Clujul ca metropola românească a secolului XXI. De aceea, pentru Cluj este necesar realizarea unui proiect major de dezvoltare, care trebuie să depăşească actuala creştere economică dezo rdonată şi pe alocuri haotică. Nu există pentru Cluj o idee majoră de dezvoltare armonioasă, şi nici un proiect de dezvoltare. Exisă mini-proiecte, care se bat de cele mai multe ori cap în cap. Clujul a devenit asemenea marilor oraşe americane din Vestul Sălbatic. Se dezvoltă, dar, din păcate, nu între coordonatele unui proiect viabil de viitor. Apar haotic, noi cartiere rezidenţiale care nu au prevăzute infrastructura necesară, drumuri, parcuri, grădiniţe, şcoli, locuri de joacă etc. La fel ca în comuna Floreşti, haosul imobiliar a pus stăpânire pe oraş: drumuri de servitute transformate în şosele de legătură pe care nu pot trece două maşini una pe lângă cealaltă, blocuri de opt-zece etaje în cartiere de case, un aeroport blocat de vilele construite în calea avioanelor. Este acută lipsa şoselelor de legătură între noile cartiere, ceea ce face ca traficul să devină infenal pe vechile drumuri de acces. Deşi s-au asfaltat şi moderni zat numeroase drumuri, mixtura as faltică este de proastă calitate. După prima ploaie serioasă sau îngheţ, asfaltul explodează. Recent am fost într-un oraş dintr-o zonă de conflict în Kosovo şi a trebuit să recunosc faptul că drumurile şi calitatea asfaltului din Mitroviţa erau mai bune decât în Cluj-Napoca. Nu ştiu care este interesul să fie turnat asfalt de proastă calitate? Să se strice din nou pentru a se re-asfalta cu noi bani de la bugetul local s-au există un dezinteres în această chestiune? Oraşul nostru se dezvoltă numai economic, dar fără ca şi componenta culturală să fie integrată în contextul unei dezvoltări generale. Nu există un proiect cultural pentru Cluj-Napoca, pe lângă faptul că dezinteresul faţă de memoria oraşului a atins cote alarmante. S-a ajuns până acolo că dispar plăci comemorative în avântul renovării unor clădiri fără să mai fie recuperate şi repuse la loc. Clujul a ajuns cel mai important centru universitar din ţară, dar nu e xistă un parteneriat între admi nistraţia locală şi Universităţi, pentru construirea unui nou campus universitar. Clujeanul este intoxicat de noxe, dar nu s-a implementat un proiect privind amenajarea unor noi parcuri şi spaţii verzi, dimpotrivă se reduc acestea prin construcţia unor monumente şi clădiri. Cred cu tărie că oraşul nostru merită mai mult. Municipiul Cluj-Napoca devine în aceşti ani o metropolă, dar pentru dezvoltarea armonioasă a oraşului se face foarte puţin. Nu există un proiect şi o idee de dezvoltare pe termen scurt, mediu şi lung a oraşului. La Cluj-Napoca, dezvoltarea economică şi societatea au luat-o înaintea administraţiei. Nimeni nu vorbeşte de includerea imediată şi legală a comunelor Feleac, Floreşti, Baciu, ca şi cartiere ale municipiului Cluj-Napoca. Se vorbeşte despre zona metropolitană, dar nu se face nimic concret în acest sens, adică ca areal intravilan al municipiului Cluj-Napoca. Provocările prezentului obligă fiecare clujean să devi nă partener cu administraţia lo cală pentru a construi împreună viitorul metropolitan al municipiului Cluj-Napoca. Cred că oraşul în care trăim merită mai mult. Clujul trece printr-o criză de dezvoltare. Administraţia nu are, încă, o viziune de dezvoltare a municipiului. De aceea, acest context, ne şi obligă să fim prezenţi la transformările remarcabile ale metropolei în devenire, deoarece acest municipiu este al tuturor celor care locuiesc în el, nu numai al administraţiei şi politicienilor. Este Clujul Nostru.

_______________

NE-AM SĂTURAT DE POLITICA FĂCUTĂ LA MASA VERDE, CU MANEVRE DE FACTURĂ DÂMBOVIŢEANĂ

Cluj. Odiseea 2008

Acum vreo două luni cand s-a aruncat în plenul şedinţelor BPM şi BPJ ideea ca eu să fiu candidatul PNG-CD la primăria municipiului Cluj-Napoca am luat-o ca o glumă sau cel mult o sugestie colegială. Nimic nu mă îndreptăţea să fiu candidatul în democraţia noastră de tip fanariot. Nu am avere şi nici relaţii sus-puse. Nu m-am implicat niciodată în combinaţii de tip dâmboviţean şi am refuzat orice intersectare cu serviciile speciale. Cei care fac politică ştiu la ce mă refer! Din păcate, marele public, alegătorul român nu ştie că o candidatură presupună investirea unor sume foarte mari de bani. Dacă candidatul nu le are aceste sume de bani, atunci el devine reprezentantul – „vocea” – unui grup de interese sau de afaceri pe care le promovează prin candidatura lui. Eu cum nu am nici avere, nici prieteni bogaţi am stat liniştit că oricum nu aveam cum să fiu promovat să candidez. E adevărat, trebuie să recunosc că aveam ceva notorietate locală prin cărţile publicate şi prin activitatea civică. În acest context, atât prietenilor, cât şi presei am declarat ferm că nu sunt eu candidatul la primăria clujeană. Zilele au trecut şi numeroasele personalităţi contactate din partea partidului au evitat să se implice în cursa electorală. Nimeni nu a dorit să se expună într-o campanie electorală în care sondajele şi presa îl dau pe actualul primar Emil Boc câştigător din primul tur de scrutin. De obicei românii dau şi a doua şansă candidatului în funcţie, cu atât mai mult că, în ultimii ani, lucrurile au mers mai bine în administraţia locală, dar nu deajuns la câţi bani au intrat la bugetul local. Încet, încet cercul s-a strâns în jurul meu şi colegii mi-au zis: „-Ionuţ, eşti tânăr şi nu ai ce pierde cu această candidatură, dimpotrivă ideile tale despre Cluj vor fi mai bine cunosc ute de către clujeni!” Sincer am evitat, dar Biroul Permanent Municipal şi Biroul Permanent Judeţean m-au nominalizat să candidez la funcţia de primar. La fel a hotărât şi Consiliul Judeţean Cluj a PNG-CD. Atunci m-am gândit ce să fac: „Să-mi refuz colegii şi prietenii?” sau “Declar că sunt un laş şi mi-e frică să candidez!”. Cine mă cunoaşte ştie că nu-mi pot refuza prietenii şi laş nu am fost niciodată. În noiembrie 1989, împreună cu caricaturistul Radu Zărnescu am răspândit în liceul “Ady Şincai” manifeste împotriva lui Ceauşescu şi a Securităţii. În 22 decembrie 1989 am fost pe străzi, iar recent m-am opus cu prietenii sârbi împotriva celulelor islamiste din Kosovo. Statutar sunt candidatul PNG-CD la funcţia de primar al municipiului Cluj-Napoca. Încă nu ştiu dacă Biroul Permanent Central este de acord cu această candidatură a mea. Zarurile nu au fost aruncate. Zilele acestea câţiva prieteni buni mi-au telefonat sau au venit la mine acasă s ă-mi spună: “- Ce faci priete ne, Ionuţ? Eşti inconştient, candidezi fără avere sau fără sprijinul din spate al unor potentaţi financiari? Vorbele lor m-au abătut, dar în acelaşi timp m-au întărit. Cred că a venit vremea ca în ţara asta, după 20 de ani de democraţie, să avem măcar curajul şi noi să candidăm, cei fără avere sau nemânjiţi de interese financiare oculte. Democraţia prin definiţe e o organizare politică liberă a tuturor cetăţenilor nu numai a celor bogaţi. Democraţia nu este o plutocraţie cum vor s-o transforme unii miliardari de carton îmbogăţiţi de către servicii speciale din averea poporului realizată în perioada comunistă. Ştiu că e greu de luptat singur cu câţiva prieteni dintr-un partid. E aproape imposibil să faci o revoluţie a mentalităţilor în România. Mă simt ca un maratonist într-un oraş care se pregăteşte la start, fără echipamentul sportiv profesionist pe el, ci în haine de stradă. Dar de undeva trebuie să începem ş i noi cei care ne-am săturat de politica făcută la masa verde, cu manevre de factură dâmboviţeană. Pe lângă asta îmi iubesc mult oraşul şi doresc să devină metropola europeană de care ţara noastră are nevoie. Sunt sigur că într-un viitor apropiat Clujul va fi capitala economică, culturală şi universitară a României. Aşa că dacă nu vor apărea surprize, voi candida, nu la braţ cu hoţii şi nici cu serviciile speciale, ci cu Dumnezeu în inimă . Doamne, facă-se voia ta…

_______________

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s