■ LUMEA VĂZUTĂ DE LA TISMANA – o rubrică de prof. Nicolae N. Tomoniu

_____________________

APOCALIPSA POLITICIENILOR PROSTI

Iată un nou pleonasm pentru care nu e nevoie de prea multe argumente pentru a se impune. Din cauza unora, intraţi cu proptele în parlamentul ţării, atât în spontanul categoriilor celor mai ignorante şi mai neşcolite de mase populare precum  şi în elitele academice ale ţării, câte ele vor mai fi rămas,  când zici politician musai să zici şi prost. Iar argumentele ne sunt date de însăşi aceşti politicieni zilnic, ceas de ceas şi chiar minut de minut dacă butonezi canalele de televiziune.

Şi fie că e vorba de preşedintele ţării sau de preşedinţii de partide – nu mai vorbim de „parlamentarii de rând” – pentru un om normal la cap, maimuţărelile politicienilor în pre campania de alegeri sunt de tot râsul. Iar „poporul” nu se mai miră de nimic şi nu mai crede în nimeni deşi ştie, vai, în mod fatal, că tot ăştia vor fi şi politicienii viitoarei legislaturi. Pentru că dacă el nu votează pe vreunul, vecinul lui îl va vota precis, „iac-aşa numai de-al dracu’”! Asta-i moda de astăzi a românilor deja buimăciţi de sutele de mijloace mass-media de îndobitocire în masă, aflate la îndemâna politicienilor!

În campania din toamna asta, pentru primul loc în ierarhia partidelor ce cârcâie de „proşti politici” se bat  vreo trei partide care riscă să nu mai intre în parlament. Dintre acestea, Partidul Conservator s-a remarcat luna aceasta, a fi de departe o adunătură politică dintre cele mai ordinare. „Ordinar” însemnând tot ceea ce ne spune dicţionarul:  de calitate inferioară, fără valoare, prost, banal, inferior, vulgar, grosolan, mitocan şi altele asemenea.

Pentru că multă prostie am mai văzut noi la politicienii noştri însă să ieşi în stradă cu tot partidul şi să demonstrezi contra experienţelor de fizică de la CERN, asta da tâmpenie! Aş fi crezut în stare de această ispravă doar pe parlamentarul  Marius Marinescu. Când colo ce să vezi! Pe trotuar se-mbulzeau toţi conservatoriştii, ţinând morţiş s-arate lumii că mai multă ştiinţă de carte decât o babă analfabetă de la ţară n-au. Şi intrând ei în parlament, li s-a dus dracului din memorie şi bruma de carte cu care intraseră acolo. Neuronii lor sunt acum reciclaţi pe politica ieftină a Motanului Felix, şeful lor de partid, care spune că n-a colaborat cu securitatea dar „eram obligat să-mi câştig şi eu o pâine când mă întrebau de un cetăţean străin ce e cu el să spun ce ştiu despre el”.

„Vom fi peste 100”, „cerem anularea experimentului de la CERN”, „sunt afectate vieţile a peste 6 miliarde de oameni”, „acei 4 miliarde de euro investiţi în acest proiect ar fi putut fi cheltuiţi pentru copiii înfometaţi”,  spunea făcând spume la gură parlamentarul Marius Marinescu la Realitatea TV. Post de televiziune devenit prin aceea emisiune, al doilea post „0TV” (zero – TV) după cel al lui Dan Diaconescu.

Cum putem să dăm banii „pentru a eradica boli incurabile” domnule Marinescu? Hai săi dăm „politic” banii doctorului sau pacientului. Şi pe urmă? Cum de nu ştie domnia ta parlamentară că pentru a eradica boli incurabile tocmai experimentele fizice din acceleratoarele de particule ne trebuiesc? Da! Tocmai acceleratoarele de particule aidoma celor de la CERN au condus la cunoştinţele necesare construirii unor aparate medicale care au dus la o serie de vindecări spectaculoase în medicină. Să ne gândim, ca exemplu, la noile sisteme de operaţii ce exclud arhaicul bisturiu!

Ei bine, tocmai experienţele acelea pentru care zice Marinescu că „dăm bani degeaba” au adus cele mai mari servicii omenirii!

Pentru medicină, producţia de radioizotopi a condus la crearea de aparate cu care putem baleia corpul omenesc din cap până-n picioare. Iradiaţiile cu raze X şi gamma nu mai miră azi pe nimeni iar protonii, neutronii şi ionii grei sunt puşi la treabă în radioterapia antitumorală cu rezultatele cele mai spectaculoase. Apoi, despre securitatea alimentară nu se poate vorbi fără a aminti iradierea alimentelor care conduce la sterilizarea lor.

În electronică n-am fi progresat deloc fără folosirea fasciculelor de electroni cu care se realizează acum toate gravurile de circuite integrate iar în arheologie n-am putea evalua niciodată datarea obiectelor în timp fără folosirea spectrometrului de masă.

Dar coliziunile de particule nu sunt specifice doar laboratoarelor CERN, ele fac parte din fizica fundamentală. Laboratoarele accelerează fasciculele de particulele încărcate (electroni, pozitroni, protoni, antiprotoni, ioni …) tocmai pentru a intra în coliziune unele cu altele şi a genera prin spargere, particulele elementare din care sunt ele constituite şi care sunt încă nestudiate pentru a fi puse la treabă de omenire.

Particulele elementare n-au cum să creeze apocalipsa decât în capul lui Marinescu şi al colegilor săi. Încă din 1919, fizicianul Ernest Rutherford (1871-1937) transforma atomii de azot în izotopi atomici de oxigen bombardând cu particule alfa un izotop radioactiv natural.

Fizicienii au lucrat la acceleratoarele de particule peste patru cincimi din secolul trecut. Iar astăzi nu există numai CERN pe lume, cum îşi închipuie conservatorii români! Existau în anul 2004 circa 15 000 de acceleratoare pe mapamond fie că este vorba de acceleratoare liniare cum sunt cele utilizate în medicină fie imensele instalaţii naţionale cu puteri care astăzi poate că depăşesc CERN-ul transnaţional european. CERN accelerează  protonii până la o energie de  7,5 TeV (Tera-electroni-Volţi) pe când americanii ajunseseră la 1 TeV încă din anul 1984. Prin coliziunea proton-antiproton, în sincrotronul lor cu magneţi supraconductori, americanii au fost primii care au identificat particula elementară „quark top”, în anul 1995, ca făcând parte din fermioni.

E bine să se ştie că particulele elementare pe care fizicienii se chinuiesc să le genereze, există în mod natural în Univers, ele trec prin noi fără să le simţim şi fără să ne facă vreun rău. Aşa şi cu particulele elementare ce vor fi generate la CERN. Curentul electric al fasciculului de protoni de la CERN abia ajunge la 0,56 amperi iar „găurile negre” despre care  vorbesc necunoscători ca Marinescu şi confraţii lui întru prostie, n-au nimic de-a face cu „găurile negre” din astrofizică aici fiind vorba de fenomene la scară infinitezimală care se petrec în fracţiuni de timp în care chiar şi nanosecunda este prea mare pentru a măsura acel timp. Şi chiar dacă ipotetic dacă s-ar crea o „gaură neagră” infinitezimală, ea s-ar evapora instantaneu având în vedere regulile calorimetrice valabile în Univers şi care nu sunt aplicabile la nivelul infiniţilor mici.

La nivelul infiniţilor mici pot exista chiar sisteme aidoma sistemului nostru solar, planete, sateliţi şi galaxii care ar putea găzdui lumi civilizate. Dar ce folos? Nici măcar n-am avea timp ca să le identificăm că ciclul  Universului minuscul se va fi încheiat deja!

Iată lucruri elementare pe care politicienii noştri le-ar putea găsi foarte uşor în manualele de liceu, nu mai vorbim de cărţile de ştiinţă pe care le-ar putea cumpăra de pe Internet, cu card bancar, în loc să mai cumpere încă o pereche de cercei consoartelor.

Citind, şi-ar da seama cât de importante sunt cercetările de la CERN şi cât de aproape este lumea de limita dată de Einstein în teoria lui conform căreia un corp de masă oricât de infimă ar fi, nu poate depăşi viteza luminii.

La CERN, ne mai desparte o viteză de doar 2,7 metri pe secundă pentru ca protonii acceleraţi să atingă viteza luminii.

Partidul Conservator ne-a făcut însă de râs în lume deja cu viteza luminii prin protestele membrilor săi adresate fizicienilor europeni.

Curând în România se pare că prostia politicienilor va depăşi barierele relativităţii lui Einstein, în creierele anumitor politicieni existând, fără aportul nici unui fel de accelerator de particule, nişte imense „găuri negre”.

Aşa că după alegeri, ne-aşteaptă apocalipsa!

______________________

COBAII POLITICI AI LUI BĂSE

Politicienii noştri se zbat în zadar să demonstreze că politica lor este diferită de cea a lui Băse, întâiul marinar al ţării. Politica însă, este un comportament social foarte distinct care n-are nimic de-a face cu toate celelalte comportamente sociale normale: respectul celuilalt, politeţea, toleranţa, consideraţia, deferenţa. Şi nici cu demnitatea, stima, cinstea, onoarea. Oh, nu! Politica este exact comportamentul social al băsescului. Iar „băsescul” este un neologism definind exact politicianul abil, oportunist, populist şi demagog care striveşte cu uneltele cele mai laşe pe ceilalţi politicieni. Aşa stând lucrurile în materie de politică, putem spune că Băse are calităţi native excepţionale şi merita cu adevărat toate felicitările şi voturile noastre.

De altfel, nici în lume politica nu-i mai brează, doar neologismul diferă. „Sarko-ul” este modelul francez de îndrăgostit, care se înjură cu alegătorii prin pieţe mai direct decât o face marinarul nostru prin Crângaşi. Iar „Bush-ul” american reprezintă modelul perfect al cowboy-ului duhnind a whisky şi „trăgând la pistoale”, vorba Miţei lui Caragiale, prin Irak şi Afganistan.

Popoarele român, francez şi american (lista poate continua, bineînţeles!) şi-au dat seama de gafa lor de la alegeri prea târziu, când deja „purceaua-i moartă-n cocină”. Până să fie răsturnaţi preşedinţii noştri precum prietenul lor „Elţin vodcar-ul”, barem să-şi facă datoria faţă de partidul propriu scoţând în faţă niscaiva cobai politici.

Să explicăm ce înseamnă cobaiul politic. Cobaiul politic este un om onest, respectat dar şi plin de respect pentru alţii, de regulă intelectual din mediul academic sau bun meseriaş într-un domeniu public cum ar fi teatrul, filmul, muzica sau sportul. Intr-un cuvânt, un adevărat vip dar care serveşte partidelor politice ca un condiment de mare efect, în stare să înlăture percepţia de silă şi lehamite a electoratului faţă de politică şi politicieni. Mai pe înţelesul tuturor, cobaiul politic este aidoma varului cu care dai în coteţul găinilor ca să piară mirosul de găinaţ, aidoma spray-ului cu care dai pe picioare să ca nu pută sau aidoma pelinului cu care limpezeşti vinul de mucegai.

Acum, lămurit trucul, se observă că toate partidele folosesc mulţi cobai politici. Dar foarte puţini supravieţuiesc în lupta pentru intrarea în sistem. Pragul de trecut al cobailor politici este la fel de greu de traversat, întocmai trecerii spermatozoidului prin membrana ovulului. Deoarece, cobaiul politic trebuie să-şi lase dincolo de zid bunele maniere şi să treacă la regulat electoratul în cel mai sălbatic mod. In plus trebuie să înveţe urgent cum se minte, cum se înşeală concurenţii în treburile economice, cum se fac bani având în mână aceea informaţie de aur care circulă doar în sistemul închis al clasei politice. Intr-un cuvânt, un adevărat şoc moral.

Paradoxal, clasa politică întâi pe acest şoc moral mizează! Cu greu un om onest acceptă să-şi schimbe principiile de viaţă şi până la urmă ori va renunţa cu lehamite la murdarul comportament din politică ori va accepta un loc mai retras, în acest „mizerabil de partid” în care tocmai a intrat. Al doilea, clasa politică mizează şi pe faptul că electoratul nu iubeşte cobaii politici. Aceştia nu ştiu „regulile jocului”, se aventurează în declaraţii, fiind jigniţi de adversarii politici jignesc şi ei la rândul lor, şi se mai şi contrazic cu alegătorii pe chestiuni de „morală” politică, de parcă aceasta ar fi existat vreodată. Curând, alegătorul va constata singur în mod cert, că, tot cei mai vechi politicieni parcă erau mai cu suflet, mai cuminţi şi mai fermi în promisiuni.

Cu această ultimă fază, rolul cobaiului politic se va fi încheiat iar politicianul poate să-şi frece liniştit mâinile felicitându-se pentru racolare.

De departe cel mai caracteristic model autohton al cobaiului politic de la noi, este „respectabilul” Cătălin Avramescu. Cu greu va putea înţelege acest om cuminte că „unde-i minte-i şi prostie” şi că între el şi Mitică Dragomir, din punct de vedere politic, chiar nu este nici o diferenţă. Sau dacă este, Mitică are dreptate: „Cătălin şi nu mai ştiu cum îi mai zice ăstuia, ca nici dracu’ n-a auzit de el, nu va lua nici 2% din voturile mele!”.

Şi este perfect adevărat ce zice Mitică, de îndată ce cobaiul politic nu este protejat de strategul partidului pentru care şi-a oferit pielea. Altfel nu s-ar putea explica cum a fost posibil ca d-l C. Avramescu să vină la „Realitatea TV” (15 aug. a.c.) adus de maşinile Serviciului Public de Pază ale lui Băsescu, dând astfel posibilitatea senatorului PSD, Şerban Nicolae, să-i reproşeze că el nu candidează ca senator prin voinţă proprie ci la ordinul lui Băsescu. E o enigmă pentru cineva atent la orice detalii! Oare chiar nu-şi dă seama d-l Avramescu despre faptul că „este jucat” şi nu va putea ajunge senator?

Dar despre „fenomenul C. Avramescu” am mai scris acum un an în articolul meu „Alienarea intelectualilor”.

Acolo, ( http://topesti.trei.ro/opinii/diverse/alienarea.htm ) arătam că „Minciunile „intelectualilor” puse în slujba băsescului sunt de tot hazul. Apogeul alienării l-a atins, de departe, filosoful Cătălin Avramescu care şi-a lăsat cărţile, şi-a lăsat o meseria sa de la o universitate râvnită de mulţi, pentru a deveni avocatul lui „Băse”!”

Dar dacă încă de pe acum un an vorbeam despre practica folosirii în politică a cobaiului politic, este oare astăzi fenomenul mai diminuat sau mai amplificat? Aparent, el este mai amplificat dar este doar o falsă impresie. Cobaii politici adevăraţi s-au ales demult, tocmai de aceea am reamintit despre cazul C. Avramescu”. Ei şi-au făcut deja jocul şi aidoma vedetelor de la Hollywood urmează doar să fie nominalizaţi. Ei au beneficiat de o intensă mediatizare în mass-media. Discret, toate „invitaţiile” la televiziuni au fost bine plătite şi atent pregătite ca moment şi ca idee care trebuie sugerată electoratului.

Am putea spune că, prin cobaii politici, toţi actorii clasei politice actuale au fost în mod paradoxal prezenţi, în fiecare seară, la mai multe televiziuni, în acelaşi timp deodată. Urmează ca după toată această muncă ei să fie răsplătiţi. Nu prin intrarea în „elita” clasei politice, deoarece, aşa cum am demonstrat mai înainte, nu este posibil ci prin funcţii călduţe mai târziu.

Patapievici, Liiceanu, Tismăneanu-Tismineţki, C. Avramescu şi toţi ceilalţi din primul val de cobai politici ai lui Băse şi-au primit mălaiul nu numai la Institutul Cultural (Anti)Român, ci la multe alte „instituţii pentru răsplată de stat” . Unii din ei ies abia acum la vedere, prin America sau alte meridiane, cum a fost cazul lui Neagoe – diplomatul Pipi. Alţii, încă nu-i ştim şi cu toate astea, iar paradoxal, îi vedem seară de seară „la serviciu” pe ecrane. Noilor cobai politici le citim dimineaţa articolele din ziare. Le citim cărţile fără să ne întrebăm cum a fost posibil un asemenea tiraj. Le ascultăm muzica cu viersuri nevinovate despre „sponsor”, aşezate „întâmplător” în melodie.

Pe lângă toţi cei amintiţi, o armată întreagă de cobai politici zilieri, se ocupă de comentariile articolelor din ziare, pentru dregerea busuiocului din acele articole nefavorabile şefului.

La colţ de stradă cineva se „bagă în vorbă” cu tine despre un anume partid. E un cobai politic mai mititel căruia i s-a promis „ceva”.

Lucru sigur, e plină ţara de cobai politici!

______________________

PARADOXUL „MAZĂRE“

Cred că singurele lecţii de matematică plăcute şi însuşite de toţi elevii sunt cele legate de paradoxuri. De aceea, a demonstra că 1=2 plecând de la identitatea simplă şi evidentă că a2 – a2 = a2 – a2 sau că numărul punctelor de pe o latură a unui pătrat este egal cu numărul punctelor din interiorul pătratului, nu mai este un secret un decât pentru cei care au ca studii două clase, „ca trenul… personal”.

Mi-am adus aminte de paradoxuri, pentru că tare mult mai seamănă lecţiile de democraţie pe care ni le serveşte zilnic clasa noastră politică cu plăcutele şi atractivele paradoxuri matematice învăţate la şcoală! Tocmai de aceea, n-ar trebui deloc să ne plângem de politicienii noştri ci să fim tare fericiţi trăind noi în România ca intr-un perpetuu paradox şcolar! Iar de departe, în această materie, modelul etalon al României nu poate fi altul decât paradoxul „Mazăre”. Care, culmea, a fost relatat de presă ca fapt divers în loc să exaltăm de bucurie pentru că, în sfârşit, iată, am găsit „brandul de ţară” care să înlocuiască atât de hulitul „fabulous spirit”.

Aşa că merită să revenim puţin asupra acestui caz.

El poate fi schiţat extrem de simplu, limpede şi matematic, astfel:

În „Ipoteză”, avem un gros dosar DNA contra unui bandit, escroc, tâlhar, răufăcător, gangster, criminal, ticălos, viclean, coţcar, manglitor, pe scurt – aţi ghicit! – un mare şmecher ajuns primar.

În „Concluzie” trebuie să se arate că procurorii DNA – Direcţiei Naţionale Anticorupţie – nu îndeplinesc condiţiile legale şi n-au autoritatea profesională pentru a-l băga la zdup pe acest criminal de primar.

„Demonstraţia” se află în sentinţa Curţii de Apel a oraşului unde conduce primarul incriminat şi care va suna astfel: nu numai că primarul este „irevocabil” nevinovat dar trebuie să primească de îndată şi niscaiva daune morale, iaca un mezelic de vreo 5 000 lei.

Ei? Hai, spuneţi că nu vă place! Unde-aţi mai văzut, boieri dumneavoastră, o ţară ca asta în care veştile noi nu te lasă să te plictiseşti niciodată? Trăind în România, trebuie să fim veşnic mândri că noi suntem în lume un unicat:

suntem o ţară de corupţi dar toţi corupţii sunt liberi;

suntem o ţară de foşti turnători la securitate dar fără nici un dosar incriminator la Consiliul Naţional de Studiere al Arhivelor Securităţii;

suntem o ţară cu primari exclusiv hoţi şi corupţi, înlocuiţi la alegeri tocmai de aceia care au arătat mai vârtos acest lucru şi care devin la rândul lor, ei înşişi hoţi şi corupţi;

suntem o ţară în care astăzi presa arată că s-a furat totul din România dar chiar a doua zi, aceiaşi presă, ne dezvăluie pe prima pagină o nouă hoţie;

suntem ţara unde totul se distruge dar investitorii străini curg gârlă spre România, regina fraudelor fiscale, pentru a ne fura şi ei în draci.

Şi câte ar mai fi! Poţi să te plictiseşti în România?

După alegerile locale te-ai fi aşteptat ca măcar de o parte din regizorii paradoxurilor româneşti să nu mai auzi. Ori, schimbări mari n-au fost. Doar că primarul X de la PSD a fost ales primar la PNL, primarul Y de la PNL este acum primar PD-L, nici o pagubă, peste două – trei cicluri vor reveni de unde-au plecat. Aiurea cu „doctrinele” politice, o abureală! La fel ca ştirile cu datul afară din partid care-s sunt poveşti de adormit electoratul. Aidoma cu „uninominalul” recent moşit. E adevărat că vei fi acolo „doar cu numele şi renumele” dar tot partidu-ţi deschide uşa colegiului câştigător şi tot el îţi va susţine candidatura cu o grămadă mare de bani frumoşi.

Aşa că, nimic nou în România. Nici de data aceasta nu vom scăpa de marele paradox dâmboviţean conform căruia votăm de două decenii o nouă clasă politică dar fără să schimbăm nici un politician.

Şi nu vom scăpa nici de paradoxul „Mazăre”. Dar am ţinut să vorbesc despre el, aducându-mi aminte de o întâmplare de pe vremea împuşcatului. Atunci, dacă nu găseai ceva în magazine găseai la cantinele partidului unic. Având nevoie de un Kent „pentru doctor”, m-am dus şi eu la un consătean, „nea Vasile”, administrator la judeţeana PCR.

Măi nea Vasile, i-am zis, ia spune-mi ce-ţi face „primul” dacă te prinde că faci trafic cu Kent?

Hă, hă, hă! Păi ce să-mi facă dacă eu ştiu că şi el face trafic?

Logică simplă nu? Car’va să zică, maimuţăreala cu dosarele DNA să fie numai apanajul lui Băsescu? Imposibil, paradoxul „Mazăre” contrazice ipoteza.

Quod erand demonstrandum!

Prof. NICOLAE N. TOMONIU

___________________

CITADELA NEMOIANU

Apariţia recentelor scrieri ale domnului Alexandru Nemoianu „Fragmente din vremea persecuţiilor“ şi „Semnele vremii“, apărute la editura Carpathia Press, în anul 2007, mi le-a semnalat un prieten în modul cel mai simplu: „Ia citeşte, ce părere ai?“

Le-am răsfoit într-o zi cu soare de aprilie şi cărţile parcă nu se potriveau cu vremea. Apoi s-a pus un tâlhar de timp ploios şi rece care mi-a furat toată buna dispoziţie şi tot n-a fost chip să o iau pe îndelete cu cititul. Cu toate astea, în vâltoarea pregătirii alegerilor din iunie, două zile am tot avut impresia că oraşul şi ordinea de drept nu mă mai apără şi musai să găsesc o citadelă unde să mă ascund de lume ca un asediat. Ideea îmi intrase în subconştient şi într-un moment de luciditate, mi-am dat seama că citadela aceasta chiar exista: cărţile lui Nemoianu!

Pentru că asta e scrierea Nemoianu, o citadelă! Intri acolo ca într-un labirint unde totul e arhicunoscut. Fiecare dală de piatră, fiecare cărămidă, fiecare absidă. Un univers interior care te copleşeşte prin grandoarea sa dar şi te întărâtă totodată, întrebându-te: are ieşire labirintul lumesc?

Intrat în citadela Nemoianu, nu vezi birouri, aparate de aer condiţionat, calculatoare, xerox-uri, playere, reportofoane. Şi nici măcar nelipsitele telefoane celulare. Labirintul acela arhicunoscut al lui Nemoianu este un labirint de idei. Care-ţi trec mereu prin cap. Care te stresează zilnic. Dar pentru care n-ai soluţie de vindecare fiind şi paradoxul tău lăuntric şi tainic. „Eu am ales, din felurite motive, să trăiesc izolat, la limita sihăstriei.

La început, asta a fost greu dar apoi m-am obişnuit şi, acuma, agitaţia şi aglomeraţia mi se par, concomitent, hazlii şi producătoare de spaimă (sau, oricum, inconfort)“, zice autorul, şi-l înţelegi perfect.

Pentru că, ia spune tu însuţi, cititorule: este lumea acesta perfectă în ciuda avântului nemaipomenit al mijloacelor tehnice pe care le pune ştiinţa în mâna noastră? Nu ţi se pare că lumea intră încet dar sigur într-o criză morală fără de seamăn? Nu-i aşa că ai vrea să faci ceva? Poate chiar ai o soluţie dar nu depinde numai de tine. Şi domnul Nemoianu are una: „Nu suntem eroi, nu suntem personalităţi ce pot înfăptui schimbări gigantice, dar suntem oameni şi ar trebui să facem ceva pentru a merita să fim în această condiţie… dacă nu avem îndrăzneala de a spune adevărul, măcar să nu minţim deliberat“!

Citeşti şi te gândeşti întâi ca român: „S-a dus dracu România, nu mai este ce era!“. Apoi te gândeşti că ai devenit european degeaba, că nici Europa nu-i mai brează! Dl. Nemoianu trăieşte însă în America, e acolo altfel? Iată ce ne spune: „Ceea ce se întâmplă în lume este tragic şi înspăimântător deopotrivă. Statele Unite, puterea cea mai mare pe care istoria lumii a cunoscut-o, au ales să umble pe calea brutalităţii fără discriminare, a cruzimii degradante, a cinismului demonic.“

E vremea persecuţiei popoarelor – ne spune Nemoianu şi ne pune în faţă „inegalitatea socială obcenă“ din SUA unde 0, 5% din cetăţeni stăpânesc 90% din avuţia ţării. Hmmm! Cam neisprăviţi americanii ăia! Păi la noi, de la zero avere în vremea lui Ceauşescu am ajuns la 50% în mai puţin de 20 de ani, ia veniţi măi cow-boy-lor încoace să vă înveţe ai noştri persecuţie a poporului!

Domnul Nemoianu nu vorbeşte însă de persecuţie în sine ci se gândeşte la persecuţia creştină. Şi porneşte de la exemple concrete din SUA, unde Biserica devine subordonată faţă de dogmele „religiei“ statale. Dar la noi , în România? Oare nu vedem cum Biserica a ajuns de râsul lumii prin intermediul unor televiziuni „libere“ în căutare de „rating“? Iată, cu doar o săptămână înainte de Sfintele Paşti, vedem cum un cretin ca Diaconescu de la OTV, prezintă în faţa lumii o soră nebună, fugită din mănăstire pentru a face praf onoarea şi sfinţenia stareţelor care i-au dat hrană şi găzduire!

Şi cazul Tanacu la care face referire Nemoianu în scrierile sale tot adeptul „oricărei libertăţi“ Diaconescu, l-a judecat la televiziune. Incredibil! În România nu Biserica judecă ordinea din interiorul ei ci televiziunea! Pentru că în aceasta constă vina propagandiştilor, spune Nemoianu. „În chip voit ei au ales să mintă şi este mereu cutremurător atunci când afli că în spatele spuselor lor s-a aflat mereu doar voinţa de a nu spune adevărul. Aceşti oameni nu cunosc ideea de ruşine morală, obrazul lor poate fi înroşit doar de palme, iar atunci când puternicii zilei se schimbă ei vor trece, instantaneu, de partea celor ce vor fi fiind în fruntea bucatelor.“

Mass-media de astăzi care ne sfâşie creierul şi la care şi eu fac referire în articolele mele, se află în mâinile a 90% din politicieni şi ciocoi postrevoluţionari care umplu astăzi România sub sintagma „oameni de afaceri“. Ne-am adaptat al dracului de repede la cutumele putregaiului american. Napoleon încercuit în deşert într-o capcană a beduinilor striga: „savanţii şi măgarii la mijloc!“. Astăzi, nu savanţii gândesc calea pe care trebuie să meargă lumea ci politicieni ca Bush, Merkel, Putin iar în România marionetele lor de nesimţiţi în frunte cu lingăul de Băsescu care mai şi afirmă public, ca o spurcată de curvă, că decât să sugă la mai mulţi licurici mai bine să sugă la licuriciul cel mare american.

Aceasta este vremea persecuţiilor anti-creştine — spune Nemoianu trimiţându-ne să studiem istoria ei. Zice acesta: „Cu mare greutate autorităţile romane au putut fi convinse să înceapă persecuţia contra creştinilor. Iniţial, romanii nu înţelegeau ce li se cere şi de ce. După ce a început persecuţia, din trufia nebună a puterii, Imperiul nu a mai dat înapoi, nu a putut recunoaşte că face o greşeală. În aceste condiţii creştinismul, mai degrabă indirect, prin contrast, a expus defectele sistemice ale Imperiului, contradicţiile lui interne. Iar apoi iuţirea prigoanei contra unor oameni care erau recunoscuţi pentru buna purtare a schimbat opinia publică în favoarea lor şi împotriva autorităţilor. Persecuţiile au avut un efect contrar pentru Imperiu. Autoritatea lui morală s-a prăbuşit, cultul oficial a ajuns de batjocură, şi hidoşenia aparatului represiv a condamnat Imperiul la moarte în ruşine.“

Eu aş numi fenomenul actual global al decăderii morale nu persecuţie anti-creştină ci eră postcreştină ducând lumea spre apocalipsă. Nemoianu ne explică destul de clar: „În primăvara lui 2002 întreaga lumea a fost adusă la uluire şi deznădejde (deocamdată neputincioasă) când George W. Bush a declarat (în binecunoscuta lui manieră negramaticală) că Statele Unite sunt gata să lovească nuclear regimurile ce le consideră „adverse“. În acest context trebuie să ne fie limpede că tot ce se leagă de istoria creştinismului nu a fost vreodată marginal ori periferic. Din prima clipă, Creştinismul a lovit în chiar inima „centrului“ puterii lumeşti, Roma, în culmea puterii Imperiului Roman şi la rându-i a fost lovit în „centru“, Bizanţ (iconoclasmul), Rusia (bolşevism). Iar noua prigoană contra Creştinismului, care este în desfăşurare, a început în noul „centru“ al puterii lumeşti, „singura“ super-putere. Din cele petrecute până astăzi putem desluşi „modelul“ prigoanei“. „A reapărut în forţă, spune puţin mai departe autorul, una dintre cele mai dezgustătoare formulări (pe care, naivi, am considerat-o repauzată odată cu regimul bolşevic): „cine nu este cu noi, este împotriva noastră“. Este inutil să ne mai întrebăm ce ar avea în comun asemenea formulare bestială cu însăşi esenţa libertăţii“.

Era postcreştină a început şi ne va conduce la o lume fără plămân aidoma broaştei Barbourula Kalimantanesis descoperită în jungla indoneziană Borneo. Amfibianul, recoltat dintr-un pârâu ca gheaţa, a uimit lumea ştiinţifică pentru că nu respira. Presupunerea că n-are plămâni a venit imediat. Fiind unicul exemplar prins, nu se putea face o disecţie şi s-a căutat cu greu un altul. Operaţia a lăsat savanţii cu gura căscată: chiar şi fără plămâni amfibianul respira oxigenul din apă prin piele! În apele îngheţate, funcţionarea unui plămân ar fi fost mare consumatoare de energie, de căldură.

Aşa şi lumea de astăzi. Fără plămânul ei (creştinismul), lumea va trebui să-şi adapteze existenţa trecând prin chinuri groaznice de supravieţuire. Demersul supravieţuirii însă, fără siguranţa ajungerii la ţintă şi fără ajutorul lui Dumnezeu, e un demers sinucigaş. Putem noi să riscăm aceasta din cauza câtorva demenţi care conduc lumea după semnalele „oamenilor de afaceri“?

_____________

ALIENAREA INTELECTUALILOR

Încă de pe vremea lui Ceauşescu, după ce citisem cartea şi apoi văzusem şi filmul „Procesul de la Nurenberg”, o mare dilemă rămânea pentru mine: cum se face că oamenii aceia din preajma lui Hitler, care aveau fără excepţie un IQ superior mediei germanului de rând, au putut accepta să fie preşul lui Hitler?

Bănuiam că Hitler habar n-avea ce „inteligenţe” roiau în juru-i, pentru că dacă ar fi ştiut, nu i-ar fi acceptat în marele lui staff! Se ştie bine că un conducător tip Hitler, cu tendinţa de a dicta absolut totul în ţara lui, are un singur criteriu de selecţie universal valabil de peste şapte milenii, începând de la Osiris şi până astăzi la Bush: individul să fie un dobitoc ascultător!

Deci, dacă prin absurd ar fi trăit Hitler până la procesul de la Nurenberg, ar fi afirmat cu siguranţă că stafful lui de viitori puşcăriaşi şi chiar spânzuraţi îşi meritau pedeapsa… El, marele conducător, pierzând războiul din cauza prostiei lor!

Dar cum se face că un vulpoi ca Hitler n-a putut discerne între un dobitoc şi un intelectual de vastă cultură?

Aveau şi nemţii proverb similar celui românesc „unde-i minte-i şi prostie”?

Aşadar, nici cartea aceea şi nici altele, nu-mi clarificau dilema metamorfozării oamenilor inteligenţi din jurul unui conducător, într-o masă de jigodii adulatoare intrate în transă hipnotică. Care ajunge mai devreme sau mai târziu, depinde de râvna fiecăruia, un nucleu propagator de alienare colectivă, prezent întotdeauna pe lângă regi şi preşedinţi.

Cântăreţi din rândul intelectualilor avea şi Ceauşescu dar acolo înţelegeam bine că ordinul venea de la partid. Iar „dacă-i ordin, cu plăcere!” şi el suna cam aşa: „toţi intelectualii patriei noastre trebuie să devină propagandişti activi ai partidului, pentru a duce România spre cele mai înalte culmi de progres şi civilizaţie, dragi tovarăşi!”

Dar astăzi? Pe dragii domni „’telectuali” din jurul marelui preşedinte jucător cu ţara, ce-i mână în luptă?

Cum poate ajunge un intelectual-jurist ca Boc ditamai menestrelul băsescian cu odele constituţiei în buzunarul de la piept? Nu e metaforă, Boculeţul a scos constituţia din sân în plină emisiune la un post TV „agreat”, ca să arate măriei sale „poporului” că în România poporul conduce prin referendum. Adicătelea, explica vestitul jurist cotrocenist, „boborul iaste aşela” care ne conduce! Şi musai să decreteze prin referendum, că d’aia e popor suveran!

Peste numai trei zile, ideea fu reluată la oră de vârf de la Cotroceni, printre tusea marinarului jucător care-şi anunţă cu mare emfază referendumul cu uninominalul!

Stai şi te minunezi ce preş murdar şi hârtie igienică găurită a ajuns juristul Boc în România! Cum poate el să ignore acele sintagme „în condiţiile legii”, de care Constituţia României e plină?

Adică, să-i spunem noi lui Boc: constituţia ca lege, nu-i singură de capul ei! Ea e legată de alte legi mai abitir ca sfoara la salamul de Sibiu! Legi care spun că referendumul e consultativ. In sensul ca după ce poporul va zice da votului uninominal, tot parlamentul va fi acela care în final va pritoci la lege!

Ce nu ştie Boc şi Băse ştie toată lumea: legea uninominalului a trecut prin comisii şi ar cam fi gata…

Dar moftul e moft, cum ar zice nevastă-mea: „să nu bagi lingura-n ciorbă, până nu suflu eu!”

Bine, bine, cu Boc se înţelege, el nu mai e jurist şi nu mai e intelectual de îndată ce „s-a făcut politician”. Adică, unul din ăia de mint poporul cu televizorul. Dar Pleşu şi Liiceanu? Dar Cătălin Avramescu şi alţii ca el?

Cum au putut intelectualii noştri, acum în plină democraţie europeană, să ne umple ţara de „democratură” şi ode pe la televiziuni?

Cum s-au auto alienat de nu-i mai recunoşti?

Minciunile „intelectualilor” puse în slujba băsescului sunt de tot hazul. Apogeul alienării l-a atins, de departe, filosoful Cătălin Avramescu care şi-a lăsat cărţile, şi-a lăsat o meseria sa de la o universitate râvnită de mulţi, pentru a deveni avocatul lui „Băse”!

In emisiunea lui Turcescu „100%”, adică 100% cu politicieni ce urmează a fi făcuţi „varză” d-lui jurnalist „i-a venit ideea”, dacă nu cumva i-o fi venit ordin, ca în dosarul flota, să-l invite şi pe filosoful cotrocenist Avramescu.

Am ieşit la pensie după 36 de ani de experienţă zilnică cu mincinoşi. Chiar dacă mai fragezi, nu neapărat adulţi, ajunsesem la aşa perfecţiune încât mi-era de ajuns un singur „da” pentru a şti cine nu şi-a făcut tema.

Când a început Avramescu pledoaria de avocat băsescian m-a apucat râsul!

Pledoaria suna cam aşa:

– „Ştiţi domnule Turcescu, cum e cu flota care costa 300 milioane de dolari pe vremea când era ministru d-l Băsescu? Să vă explic eu! Vedeţi dvs., acum sunteţi aici la Realitatea TV un jurnalist de nimic, care nu faceţi nici un ban. Ia să vă ia TVR-ul la vreo emisiune şi să vedeţi cum vă creşte valoarea de 300 milioane de ori! Aşa şi cu flota, ea nu costa atunci, nimic. Abia când am dat-o suedezilor a început să valoreze 300 milioane de dolari, şi în consecinţă, n-am avut nici un prejudiciu! Valora zero lei pe vremea ministrului Băsescu, valorează zero lei şi acum pe vremea preşedintelui Băsescu, ba am putea spune luând în calcul inflaţia, că avem chiar un câştig!”

Iar „vulturul” Turcescu, care ciocăneşte cum vrea el în capul tuturor invitaţilor, stătea mut şi se uita la filosof ca un tâmpit!

Era mut de prostia nemaiîntâlnită ce-o debita Avramescu? Era mut că primea salariu bun ca să tacă când e vorba de marele jucător cu naţiunea?

Abia acum mă dumiresc cum au putut intelectualii unui Hitler sau unui Stalin să-şi îndobitocească poporul în aşa hal!

Cătălin Avramescu şi-a câştigat printre studenţi o mare notorietate de om citit. Devenise un model! Iar o cucoană pe un blog, iubindu-l şi iubindu-i distincţia, regretă că bătrânioară fiind, „nu-i mai poate fi studentă”.

Cătălin Avramescu mai e şi om al recentului nostru sistem de învăţământ „juma la stat, juma cu plată”. Adică, exact ca salamul lui Iţic făcut tot juma-juma: un pui, un cal, un pui, un cal…

Ia uitaţi ce spune d-l Avramescu despre un concurs unde 200 de candidaţi la Universitate se băteau pentru 40 locuri „de la buget”:

„Primul lucru care m-a frapat la aceşti tineri este ca, literalmente, mulţi dintre ei nu ştiu pe ce lume se afla. Unul din scopurile fundamentale ale oricărei instrucţii de cultură generală este sa aducă omul în acea stare în care pricepe ceva despre locul lui în universul fizic si social. Dar greu am descoperit urme de competenta in materie de geografie, intre candidaţii la o facultate ce are ca obiect politica, o ştiinţa care studiază, de regula, statele. Unul localizează Japonia in Oceanul Indian, altul crede ca Egiptul e in America Centrala. O domnişoară nu ştie nici un oraş din Franţa, afara de Paris, pentru ca a călătorit direct pană acolo cu autocarul, iar alta, care a participat la un seminar organizat in clădirea Parlamentului maghiar, nu are nici o idee daca acesta e in Buda sau in Pesta. Si nu doar geografia fizica ridica probleme. Întrebată daca poate sa ne menţioneze câteva tari dintre cele mai sărace din lume, o candidata ne propune Kuweit, Bulgaria si Tasmania. Solicitata sa indice câteva invenţii care au avut un impact asupra politicii, in ultimul secol, o alta candidata optează pentru iPod, pentru ca micuţul player portabil de la Apple, „ne permite sa ducem cu noi mereu informaţia”. In curând vom avea cu toţii nevoie de unul, se pare.”

D-l filosof Avramescu nu e un personaj singular pe scena împuţită a politicii dâmboviţene.

Dar când văd profesori care-şi lasă meseria, care-şi lasă cercetarea şi se apucă de ode politice, mereu mă gândesc la d-l Avramescu ca cea mai reprezentativă bocitoare la mormântul învăţământului românesc de astăzi.

Care vaită incultura tineretului universitar exact ca în povestea cu bolovanul de sare al lui Creangă!

_____________

DE CE NU AU ŞANSE CANDIDAŢII INDEPENDENŢI?

Odată cu înscrierea candidaţilor pe listele electorale şi rezolvarea contestaţiilor, alegerile locale de la 1 iunie, s-au terminat! Urmează marele circ, marea bălăcăreală naţională, numită campanie electorală, care nu mai schimbă decât cu maxim 2-3% opţiunile alegătorilor. Pentru că lupta cea mare s-a dat deja la alegerea candidaţilor pentru listele electorale. Mizeria desfăşurării ei, în perspectiva noii legi unde diversiunea „votului uninominal” este asul din mână al politicienilor, care se vor veşnic la putere, o vom dezbate în paragrafele următoare.

*

Asigurarea supravieţuirii baronilor, oligarhilor, a candidaţilor penali

Lovitura de măciucă se va abate în primul rând asupra alegerilor locale. Nu întâmplător legea a fost concepută astfel, încât menţinându-se votul pe listă la alegerile locale, gaşca baronilor şi a celor cercetaţi penal, să se asigure de deplinul succes chiar dacă vor fi votaţi, la toamnă, uninominal. Şefii filialelor judeţene încep primii prin a-şi devora partidele printr-o triere foarte atentă. Principiul trierii, nu este fidelitatea faţă de doctrinele politice ale organizaţiilor locale, munca în teritoriu, ci fidelitatea acestora faţă de propriile persoane. Preşedinţii filialelor judeţene şi apropiaţii lor puşi din timp alături, îşi fac calculul câte voturi al putea primi ei înşişi de la o organizaţie locală. Observate atent, timp de patru ani, organizaţiile locale mai independente şi consecvente doctrinei politice vor fi îndepărtate primele. Se vor păstra organizaţiile servile conduse de preşedinţi umili, marionete, unele bine alese încă de la alegerile locale precedente.

Lista organizaţiilor locale este bifată la judeţ, scurt, cu „da” sau „nu”. Acolo unde se pune „nu”, organizaţia va fi destrămată iar preşedintele ei înlocuit cu un lider local oportunist, venit de la alte partide. Acum e momentul ca unii lideri locali să migreze spre partidele mai mari, mai cu vână şi posibil de a accede la guvernare. Jocurile fiind făcute, voturile asigurate, alegerile pot începe.

*

Lupta locului „în faţă” la alegerile locale

Strategia ciocoiului politic, indiferent de treapta ierarhică, judeţeană sau centrală, se bazează pe luptele interne din organizaţii, unde lupta „locului unu” pe listă este foarte acerbă. Sunt vizaţi în primul rând preşedinţii de organizaţii locale, indiferent de fidelitatea faţă de doctrina politică sau de munca depusă. Dacă noul pretendent pentru „locul unu” se simte inferior, îşi creează „bisericuţe” interne capabile a-l propulsa pe acel loc prin discreditarea preşedintelui actual, prin discreditarea vechii conduceri. În strategie, întră obligatoriu şi o discuţie privată cu „şeful” de la judeţ, discuţie plină de promisiuni pentru „şef” şi atacuri penibile la adresa primilor pe listă. De regulă, preşedinţii ori acceptă compromisul lăsării jigodiei pe locuri eligibile, ori migrează la alt partid. Doctrina politică nu contează, mai ales că ea este absolut necunoscută pentru majoritatea absolută a preşedinţilor din organizaţiile locale. Pentru a-şi asigura succesul, noul pretendent ajuns sus prin jigodism politic, se trece de regulă pe liste, şi candidat-primar, şi primul pe listă la candidaţii consilieri.

*

Iluzia „candidatului independent”

Sistemul electoral actual, bine gândit de cei deja cocoţaţi parlamentari, a prevăzut şi curăţirea din partide a oamenilor de caracter, a „dârzilor”, prin iluzia candidaturii independente. Excepţiile vin să confirme regula, candidaţii independenţi au o şansă infimă, cu siguranţă neglijabilă, de a reuşi. Cum e posibil? În primul rând, independenţii sunt tracasaţi cu tot felul de „liste de semnături”, cu „docomente” nenumărate şi formalităţi obligatorii, încât cei mai mulţi renunţă la tentativă, încă din primele lupte cu balaurul sistemului electoral actual. Cei mai dârzi continuă dar pleacă din start cu un handicap imens.

Un partid „cu vână”, are din start pe listă la alegerile locale 15-30 de voturi: cele ale candidaţilor. Înmulţiţi cu minim trei membri ai familiilor lor şi se fac deja 45-90 de voturi. Mai adăugaţi voturile a patru-cinci familii de căciulă, rude apropiate. Mai adăugaţi şi familiile celor puşi în secţiile de votare de către partid.

Dar asta n-ar fi totul! Partidele vin cu tone întregi de afişe, ştraifuri, pliante, banere, fluturaşi, fulare, şepci, pelerine, pixuri, calendare. Adăugaţi mita de partid. Adăugaţi mijloacele de transport alegători şi umblat în campanie. Mai puneţi la socoteală şi jurnalele şi televiziunile ciocoieşti care se umplu acum de bani. La această pleiadă copleşitoare de zăpăcit electoratul, cum ar putea face faţă un candidat independent?

Prin toate acestea, în ochii unui electorat năuc timp de o jumătate de secol de practici comuniste, un partid înseamnă „şefi” şi putere! Ce-i poate aduce benefic unui sătean un candidat independent atâta timp cât un candidat de partid îi asigură accesul garantat al un „şef” de la judeţ? Singur, „independentul” nu-şi poate promova proiectele, aşa gândeşte alegătorul de rând.

*

Am intrat în rândul marilor democraţii

Prin consolidarea clasei politice actuale, ai cărei reprezentanţi sunt parcă veşnic în parlament stresându-ne cu mutrele lor neghioabe, burţile extraumflate, maşinile şi vilele lor de lux, am intrat în rândul democraţiilor capitaliste. În anul 1994, în Belgia, un prieten Frère André, decedat săracul, mă întreba: „Veţi fi voi în stare să faceţi faţă mizeriei politice de la noi, mizerie politică pe care voi vreţi s-o adoptaţi de dragul UE?”

Uite că n-am fost în stare! Deja, numai în judeţul Gorj, principalii candidaţi la preşedinţia Consiliului Judeţean au, sau au avut pe rol, dosare penale. Ce-o fi în ţară, Dumnezeu cu mila!

De silă, multe personalităţi din cultură, învăţământ, sănătate, alte sectoare ale vieţii sociale, se dau de o parte aşteptând ca această cloacă politică să sucombe singură ca vaca lacomă în lanul de trifoi.

Perspectiva aceasta se vede acum, din păcate, ca una foarte îndepărtată.

_____________

DRĂGUŢUL DE LICU

Deşi m-am născut în anii războiului, cu patru luni înainte de „a ne da cu ruşii”, încă am prins acel capitalism normal, aceea societate aşezată unde fiecare îşi găsea locul său bine determinat. Pentru că nu s-a prins de noi comunismul când au vrut ruşii! Le-a trebuit sovieticilor vreo două decenii ca să-şi găsească întâi cozi de topor, apoi ani în şir ca să bage în închisori elita intelectuală a ţării. Era o elită instruită şi numeroasă care-şi ştia misiunea, cum bine-şi ştia misiunea şi ţăranul de rând care-şi vedea liniştit de treaba lui.

În capitalismul acela bine închegat şi handicapaţii de la ţară, oameni lăsaţi şi ei de Dumnezeu, îşi aveau locul şi rolul lor bine determinat.

Era la noi în sat unul Licu. Păzea vacile pe lângă râu şi n-aş putea spune că era nefericit. Cânta cu vacile toată ziua şi nu se oprea din cântat decât când vre-un trecător îl mai cinstea cu o ţigară. Dacă-i spuneai că vacile sunt sătule, bucuria lui echivala cu bucuria savantului primind vreo diplomă. Era cam bătrân Licu acesta pe vremea copilăriei mele, nu se juca cu noi şi nici la scaldă nu venea la toaia noastră mergând mai la vale, în loc ascuns.

Se zvonea de Licu că l-ar fi înzestrat Dumnezeu din greşeală cu două organe sexuale, bărbăteşti şi femeieşti. Dar nimeni nu făcea caz din asta de îndată ce Licu îşi vedea de vacile lui. Aşa l-a lăsat Dumnezeu, zicea lumea şi nu se mira nici de Lina şi Constantina, „slugi” de casă la dascălul satului, despre care se zicea că se culcau amândouă în acelaşi pat gâdilându-se reciproc. Mai erau în sat şi alţii ca ei bătuţi de soartă, bărbaţi cu voci feminine, femei cu voci de bărbaţi, necăsătoriţi. Lumea nu-i desconsidera cum nu-i desconsidera nici pe chiori sau pe muţi pentru că fiecare îşi găsea locul său, se simţeau bine în treburile pe care le făceau, ba ţăranii chiar îi respectau şi le dădeau bineţe.

În capitalismul de astăzi, Licu, Lina şi cu Constantina se numesc gay, adică nişte „drăguţi”, care vor să-şi etaleze cu mândrie handicapul sexual în public. Printr-un Gay-festival cu pupături şi obscenităţi care mai de care mai scârboase pentru omul normal.

Lumea a evoluat, ştiinţa a evoluat enorm iar societatea care a evoluat şi ea, a găsit căi de rezolvare pentru oamenii bătuţi de Dumnezeu. „Drăguţii” de astăzi îşi pot crea nişte asociaţii care pot obţine liniştit şi legal fonduri pentru rezolvarea handicapului lor. Lumea e miloasă, s-ar strânge destui bani pentru ca „drăguţii” să-şi rezolve problemele lor de handicap în spitale specializate. Si toate ar fi frumoase şi la locul lor dacă ele n-ar intra pe mâna politicului. Dar este o mare mândrie şi oportunitate pentru politicienii de astăzi să încurajeze manifestările „drăguţilor” ca o dovadă irefutabilă că ei sunt deschişi, sunt tolerabili şi se apleacă la suferinţele tuturor. Pentru populismul lor ieftin, ei încurajează astfel de manifestări scârboase, pun lângă fiecare „drăguţ” trei poliţişti plătiţi din banii noştri, ca să-i lase să ne streseze pe noi cei pudici. Ba încă să ne mai dea şi amenzi, să ne cerceteze pe la poliţie că ne împotrivim ca Bucureştiul să devină circul „drăguţilor” din lumea întreagă, inclusiv a celor de peste ocean.

M-a frapat faptul că nu numai politicienii îşi fac titlu de glorie din această toleranţă prost înţeleasă. Mass-media în loc să dezbată la rece fenomenul şi să dea soluţia potrivită, se mulţumeşte să informeze publicul despre înjurăturile şi bătăile dintre poliţişti şi contramanifestanţi. Televiziunile de dragul „ratingului”, aşează pe scaunul invitaţilor, unde până mai ieri stăteau miniştrii şi chiar preşedintele ţării, pe Naomi cea pavoazată ca toţi dracii. Mă rog, ar fi şi dreptul ei pentru scaunul acela, dar televiziunea nu o întreabă despre problemele ei concrete, nu caută soluţii pentru biata fată (sau băiat, Dumnezeu ştie!) ci vrea spectacol. Circ ieftin de batjocorire a bietei handicapate când ar putea să-i dea simplu, nişte bani ca să-şi rezolve problema tacit. De fapt Naomi a şi plecat brusc din emisiune lăsându-l perplex pe moderatorul mai handicapat ca ea.

De dragul propagandei lor tâmpite, politicienii au acordat milioanelor de handicapaţi ai României, handicapaţi scoşi din cutie de doctori corupţi, cele mai mari privilegii. Am devenit ţara cu cei mai mulţi handicapaţi pe cap de locuitor din lume, pentru care noi contribuabilii plătim sume imense.

Un handicapat de astăzi, nu numai că are o pensie dublă faţă de un biet pensionar. Dar mai are şi un îngrijitor pe lângă el cu un salariu tot pe-atât.

Asistam neputincioşi la un circ politic mai rău decât parada „drăguţilor”.

Vom vota în duminica orbului nu politicienii care trebuie să rezolve strict medical problemele „drăguţilor”.

Ci pe aceia pentru care parada gay-lor e un motiv de mândrie!

Vom vota duminică nişte politicieni, ei înşişi handicapaţi!

Luni, 26 mai 2008

_____________

GHIVECIUL EINSTEIN – ŞTIINTĂ, CREAŢIE ŞI HAOS

Nu încape îndoială că ghiveciul numit „creaţionism ştiinţific”, a dat în clocot în România şi aburii lui tind să acopere cu o nouă diversiune, de model occidental, toată ţara!

Amestecul ştiinţă – religie a devenit o modă! Cine nu-şi dă seama de unde vine moda, îi spunem noi: de la hârdău! Ei, hai că am glumit! Domnul Hârdău era un ministru al educaţiei serios! Dar chitit şi el pe „reforma învăţământului”, aidoma predecesorilor săi postrevoluţionari care au făcut varză învăţământul şi educaţia din România. Până şi elevii ar fi ales nişte miniştri mai buni! Chiar şi-un manelist, ministru al învăţământului, ar fi fost mai bun. Ar fi introdus un „Manual de manele” obligatoriu în ultima clasă de liceu pentru a pregăti „Banchetul absolvenţilor” şi mare pagubă n-ar fi fost. Se adapta materia de liceu cu opţiunile tinerei generaţii din ziua de azi care se bâţâie prin tramvaie cu căştile-n ureche!

Ministrului Hârdău însă, nu i-a plăcut muzica şi de aceea, a făcut o reformă prăpăd: a scos teoria evoluţiei din învăţământul liceal după ce deja ghiveciul creaţionisto-ştiinţific îşi plantase erezia prin în universităţi. Aceasta este o treabă extrem de serioasă! Să lăsăm gluma deoparte şi să vedem unde ajungem, sau mai precis, unde nu mai putem ajunge.

Paradoxul creaţionismului „ştiinţific” a fost suficient explicat de mai multă vreme, de renumitul filosof şi logician român Anton Dumitriu student al renumiţilor profesori Gheorghe Ţiţeica, Dimitrie Pompei, Traian Lalescu, Octav Onicescu, în 1929 el obţinând licenţa în matematici. Între timp, studiază cursuri de filosofie şi în 1938 îşi susţine doctoratul în filosofie cu teza „Bazele filosofice ale ştiinţei”. A fost membru al Academiei Mediteranea del Dialogo din Roma, al Academiei Marchese din Ancona şi al Centrului superior de Logică şi ştiinţă comparată, a fost profesor onorific la Facultatea liberă de filosofie comparată din Paris şi la Institutul superior de ştiinţe umane din Urbino şi a obţinut în ţară mai multe premii ale Academiei Române.

Nu apăruse încă moda creaţionismului „ştiinţific” dar în articolul său „Două tipuri de culturi” atingea miezul acestei dileme: poate exista vreo congruenţă între ştiinţă şi religie? Răspunsul era categoric: NU!

Mai înaintea sa, însuşi marele savant Albert Einstein pronunţase acest adevăr, răspândit în lume prin celebra poveste a întâlnirii lui cu o Alteţă Regală. „Sunteţi un om credincios, îi spusese alteţa, aţi folosit în teoria relativităţii şi pe Dumnezeu?” „N-am luat în calculele mele o asemenea ipoteză, alteţă!”. Era clar că nici nu o putea lua! Ipoteza creării lumii de către Dumnezeu face parte dintr-un sistem universal ale cărui axiome nu pot fi nici combătute, nici utilizate în ştiinţă. Este un sistem închis pentru ştiinţă. Ştiinţa ajunge la apogeul ei de-abia atunci când se matematizează, când formează un sistem perfect coerent, raţional constituit. Religia, reprezintă şi ea un sistem axiomatic coerent de idei prin Biblie, unde există principii care au consecinţe. În permanenţă, consecinţele se articulează mereu cu principiul iniţial, în mod perfect.

Spre deosebire însă de scopul cercetării ştiinţifice, scopul bibliei este etic si religios. Un punct de pornire necesar pentru orice examinare a ei, este Evrei 11.3: “Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin cuvântul lui Dumnezeu”. Aceasta înseamnă că cele ce spune biblia despre creaţie este bazat pe revelaţia divină şi trebuie înţeles numai din punctul de vedere al credinţei. Acesta este aspectul care face o distincţie netă între abordarea biblică şi cea ştiinţifică.

Nu se pot face deci, corelaţii între abordarea ştiinţifică şi cea din punct de vedere religios. Punctul de vedere ştiinţific este „lumesc” iar cel religios afirmă faptul că Dumnezeu a creat totul şi le stăpâneşte pe toate. Pe acest temei, este dezvoltat marele univers spiritual al religiei. Luând în considerare această ipoteză în ştiinţă, nu poţi explica nimic. Cu toate acestea, cu ajutorul religiei se pot explica toate extrem de clar şi simplu. Cu o condiţie: nici un principiu religios nu poate fi introdus în ştiinţă, precum nici o axiomă ştiinţifică nu poate fi introdusă în Biblie. Acest din urmă caz este ceea ce se cheamă azi pompos „creaţionism ştiinţific” cu o consecinţă finală fatală: distrugerea principiilor biblice, distrugerea religiei!

Anton Dumitriu ne explică extrem de clar:

„Ce este un sistem de idei? Sa detaşăm ideea şi propoziţiile de semnificaţiile lor particulare; vom putea, astfel, sa studiem din punct de vedere formal, al structurii, un sistem oarecare. Teoriile care reprezintă sisteme de idei perfect articulate sunt, în fond, teorii matematice, chiar daca ele nu sunt exprimate în limbajul simbolic al matematicilor. Să consideram o teorie oarecare, de pilda geometria elementară; se găsesc aici câteva principii, câteva axiome, din care, pe baza de raţionament, se deduc alte propoziţii. Sa cercetam oricare alt sistem matematic; vom găsi, la fel, o serie de propoziţii admise axiomatic şi o serie de propoziţii recunoscute valabile, în cadrul teoriei, prin deducţie. In realitate, într-un astfel de sistem nu este important procedeul prin care obţinem propoziţiile unei teorii; caracterul ei formal manifestă un grup de axiome considerate adevărate şi un grup de propoziţii care se articulează cu primele într-un sistem perfect coerent. Vom spune că fiecare sistem este compus dintr-o serie de propoziţii primitive şi o serie de propoziţii derivate. Cum nu interesează metoda prin care propoziţiile derivate sunt obţinute, putem încă afirma: un sistem se compune din propoziţii primitive si din propoziţii secundare, care, împreuna, alcătuiesc un corp realizat armonic. Cercetaţi oricare sistem filosofic sau oricare teorie, ea va fi constituita la fel. In realitate însă mai niciodată o teorie nu izbuteşte sa fie în totul armonica; exista în ea fisuri, lacune, contradicţii, ceea ce face ca ea sa nu fie admisa decât un timp şi sa fie înlocuită cu alta. Numai teoriile perfect matematice au realizat această armonie strictă si rigidă. De aceea, în Occident, o ştiinţa este matură, în momentul când s-a matematizat. Acesta a şi fost visul lui Descartes, al lui Leibniz, şi in trecut al lui Platon.

Spinoza a încercat, in Ethica sa, să constituie în mod geometric întreaga sa filosofie. Care este condiţia ca un sistem de propoziţii să alcătuiască o teorie, adică un corp armonic? David Hilbert a arătat că atenţia trebuie sa se îndrepte către propoziţiile axiomatice; pentru ca un sistem sa fie absolut coerent, trebuie ca axiomele lui sa fie necontradictorii. Cum deducţia este analitica, ea nu poate aduce nimic nou, ci explicitează tot timpul ce am pus în axiome. Aşadar, o teorie va alcătui un sistem, daca axiomele ei sunt compatibile. O asemenea teorie este închisă. Se demonstrează că dacă într-o teorie încap doua propoziţii contradictorii, dacă acestea sunt ambele valabile, sistemul se deschide şi orice propoziţie e adevărată în acea teorie; totul e adevărat şi nimic nu e fals, ceea ce înseamnă ca distincţia dintre adevăr şi fals încetează de a exista; sistemul acesta s-a dezorganizat, nu mai reprezintă o coerenta, o ordine, ci un haos.”

Mulţi comentatori ai incompatibilităţii dintre ştiinţă şi religie, dezvoltă prea succint modelele axiomatice ale geometriilor din lipsă de pregătire profesională în domeniul matematic. Dar se poate explica acest lucru la nivelul cel mai elementar! Geometria euclidiană pleacă de la axioma „printr-un punct exterior al unei drepte, nu se poate duce decât o singură paralelă la aceea dreaptă”. Folosind această axiomă geometria neeuclidiană se poate dezvolta mai departe. În clasa VI-a se demonstrează, folosind acest adevăr absolut, că suma unghiurilor unui triunghi face exact 180 grade. Că ducând două perpendiculare pe o dreaptă, ele nu se vor întâlni niciodată. Şi multe altele, luaţi manualul de geometrie al copiilor şi aduceţi-vă aminte! Mai târziu, elevii de liceu sau studenţii de la ştiinţe matematice, iau cunoştinţă şi cu geometria neeuclidiană a lui Lobacevki-Bolyai unde două drepte paralele au un punct comun. Iau cunoştinţă şi cu geometria creată de Riemann unde două drepte paralele n-au nici un punct comun. Ieşind în spaţiul tridimensional având ca centru de referinţă pământul, două perpendiculare pe ecuator nu sunt paralele ca în geometria euclidiană ci ele sunt concurente la poli. Vă daţi seama ce s-ar mai întâmpla ieşind din spaţiul tridimensional în cel n-dimensional? În consecinţă, geometria lobacevskiană şi spaţiile Riemann nu au nevoie de axioma lui Euclid! Introdusă forţat, întregul sistem axiomatic riemannian precum şi cel lobacevskian este distrus!

Dacă sunt construite independent, toate sistemele acestea sunt perfect valabile şi le folosim cu mare eficienţă în ştiinţă. Dacă le intersectăm, rezultă haosul, aşa cum bine se exprima Anton Dumitriu.

O bună unealtă de a provoca haosul se dovedeşte creaţionismul ştiinţific! Vedem pe unele posturi TV un ghiveci între ştiinţă şi religie care te face să te întrebi dacă acei care fac spume la gură invocând ştiinţa, dar cu mâinile ridicate la cer, nu sunt smintiţi la cap, scăpaţi de la casa de nebuni! Cu voce puternică şi gesturi necontrolate freamătă naivilor care se uită la astfel de tâmpenii, ghiveciul biblico-ştiinţific!

In universităţi, creaţioniştii „ştiinţifici” sunt mai ponderaţi. Emană cursuri sofisticate din care studentul nu se alege cu nimic folositor. Din contra, dacă-şi dau prea mult interesul, au foarte mari şanse să devină clienţii clinicilor de neuro-psihiatrie.

Iată deci spre ce se îndreaptă decizia lui Hârdău de a se folosi în şcoli mai degrabă creaţionismul decât evoluţionismul de îndată ce „majoritatea elevilor sunt credincioşi”! O tâmpenie mai mare ca asta nici că se putea inventa! Pentru că d-l Hârdău este şi celebrul inventator al perlelor: „Vreau să le dezvolt îngerul păzitor”, „A vorbit parţial, pentru că nu sunt bani” şi „Anul trecut sunt mai mulţi bani decât anul viitor”.

Sub ochii noştri fenomenul încălzirii globale se accentuează. La Chicago în condiţiile cele mai moderne de asistenţă medicală din lume, pe timpul caniculei au murit 14 oameni. În România, anul trecut, nu ştiu să fi murit vreunul având în vedere că românul este adaptat la o viaţă naturală, scutită de medicamente cu două tăişuri şi EUR-i alimentari (deocamdată!). Un cercetător american, a creat într-un laborator, atmosfera pământului de acum milioane de ani, pe când trăiau dinozaurii. Toată flora şi fauna existentă acolo s-a revigorat trecând la gigantism. Concluzia este clară: întreaga floră şi faună a planetei a evoluat spre o adaptare la noile condiţii climatice din ce în ce mai vitrege. Avem deci, mai mult ca niciodată, nevoie să dezvoltăm şi să înţelegem cât mai bine teoria evoluţionistă ca să putem supravieţui în viitor.

Cu creaţionismul „ştiinţific” avem toate şansele să provocăm haosul, apocalipsa!

Drumul spre apocalipsă a început în România cu ordin de sus!

Şi nimeni n-a semnalat pericolul, din contra, organizaţiile „creaţioniste” au luat un avânt nemaiîntâlnit!

_____________

LUNA MARTIE SAU ÎMPLETIREA ROŞULUI CU ALBUL

La Schela Cladovei, lucrările hidroenergetice de la Porţile de Fier au dus şi la descoperirea celor mai vechi mărţişoare din spaţiul trac! Estimate la o vechime de peste 8000 de ani, ele reprezintă încă o dovadă că în spaţiile marilor civilizaţii ale lumii, obiceiurile legate de anotimpurile anului, erau pentru strămoşii noştri un mijloc de educaţie şi cultură în lipsa altor mijloace de perpetuare a experienţelor legate de mediul înconjurător!

Mărţişorul, ca obiect cercetare pentru arheologi, era un şireag de pietre de râu vopsite roşu şi alb, trecute printr-un fir, care se înnoda formând un colier în jurul gâtului. Culoarea roşului era legată de soare, foc, sânge, femeie, viaţă, iar a albului, de apa limpede, nori, aer, bărbat şi cuminţenie.

Împletirea roşului cu albul semnifica tot atâtea coeziuni inseparabile, pornite mai de timpuriu sau mai recent. Soarele şi apa, un ax în jurul căruia se mişcă permanent viaţa, ca luptă periodică între două forţe vitale. Focul şi norii, eterna împletire între cauză şi efect în natură. Sângele şi aerul, motorul vieţii, femeia şi bărbatul, perpetuarea acestei vieţi iar cuminţenia, împlinirea menirii vieţii pe pământ.

La începutul incidenţelor dintre planul cosmic şi cel uman, când se emanau forme sacralizate pentru explicarea fenomenelor şi evenimentelor, din perspectiva semnificaţiilor amintite, este de înţeles de ce începutul anului se presupune că era considerat primăvara când se declanşau toate.

Dar ceea ce la traci şi implicit deci la geto-daci, este o supoziţie, la romani este certitudine, rămânându-ne ca relicve ale vechiului calendar roman, numele lunilor Quintilis, Sextilis, September iar astăzi numele acestor luni are sens doar dacă numărul unu este Martie, Mars fiind noua denumire a acestei luni în anul civil şi bisericesc.

Mars, provenea la romani dintr-o fuziune a mai multor divinităţi arhaice, agrare şi războinice. Marsyas era satirul frigian din mitologia greacă! Dar şi păstorul care cântă admirabil din fluierul pierdut de zeiţa Atena.

La noi, cum bine se ştie e Mărţişor, care face să răsară prin zăpadă ghioceii care-i fac de hac Babei Dochia cea rea.

Baba Dochia reprezentând o semidivinitate „responsabilă cu vremea”, este anihilată în mitologia românească tradiţională în tot atâtea moduri câte insule de triburi tracice vor fi existat în spaţiul mioritic românesc.

Să rememorăm şi noi, acum de „Zilele Babelor”, trei poveşti!

Eva şi primul ghiocel.

„După ce Dumnezău făcu pe Adam şi Eva, aceştia priviră împrejur şi era tare urât. Erau numai nori, zăpadă şi ceaţă şi era frig de-ţi îngheţa inima. Eva începu să plângă. Dar Mărţişor, zbură câţiva fulgi de nea direct în mâna plină de lacrimi a Evei. Şi cum de cădea un fulg pe o lacrimă, de îndată se şi prefăcea în ghiocel! Până se făcu un buchet mare şi frumos! Iar Eva începu a râde pentru că era un semn de la Dumnezău care-i spunea că venea primăvara.” (Povestită de Doda Bălaşa, Vălcele, Tismana, 1975)

Baba Dochia îşi leapădă cojoacele.

„Cică era odată o babă tare rea căreia-i plăcea doar iarna când umbla cu nouă cojoace. Şi ave o noră tare cuminte dar căreia mereu îi căta pricină ca s-o umilească şi să-şi bată joc de ea. Şi ce gândi zgripţuroaica? Luă un cojoc cu lână neagră şi trimise nora la râu să-l spele ca să-l facă alb ca laptele. Spălă nora o zi, dar lâna tot neagră rămânea! Spălă şi a doua zi dar degeaba. A treia zi cum spăla ea plângând, i s-arătă Dumnezău cu Sfântul Pătru. Sfântul Pătru luă toiagul atinsă cojocul cel negru şi pe loc se înălbi.

Baba Dochia, când văzu ca nora se întoarce cu cojocul alb ca spuma laptelui, în loc să se minuneze de vrednicia fetii, se mânie şi mai tare. Luă cojoacele albe şi o trimisă pe noră să le înnegrească. Dar Dumnezău şi Sfântul Pătru nu mai făcură minunea cu cojoacele ci-i dădură fetii un buchet de ghiocei să-l ducă babii. Când văzu baba ghioceii, pe loc pusă merinde-n traistă şi plecă cu oile să caute iarbă bună pentru păscut.

Şi merse ea o zi. Cum se cam încălzise mergând, lepădă un cojoc de pe ea. Mai merse şi a doua zi şi mai lepădă unul! A treia zi la fel. În a noua zi, aruncă ultimul cojoc de cum porni la drum cu oile. Dar când ajunsese în vârful muntelui ce să vezi? Baba era doar în cămeşoi iar acolo, numai zăpadă. Şi unde mai şi porni Dumnezău o fioare de crivăţ rece peste munţi, de se făcu baba sloi mare de gheaţă iar oile sloiuri mai mici, de se văd şi acum din depărtare pe crestele de munte!

De aia se zice că a noua babă este a mai rea de frig!

Cine-şi alege în martie o babă şi nimereşte pe baba Dochia o să tremure de frig tot anul!” (Culeasă de la Alexandrina Manoniu, Vălcele, Tismana, 1975)

Cum s-o făcut lumea.

„După ce i-o fugărit Dumnezău pe Adam şi pe Eva din rai, le-o dat o palmă de pământ s-o lucre, să poată trăi.

Vine diavolul şi zîce:

– Da’ voi ce vreţ să faceţi cu palma asta de pământ? Eu v-aş da palma asta de pământ dacă mi-oţi da ce aveţi mai sfânt pe lume: copiii, o zîs diavolul!

N-o avut ce face şi i-o dat copiii. Diavolul i-o luat şi i-o dus în împărăţia lui.

Dumnezău s-o supărat când o auzât!

L-o trimes pe Sf Vasile să slujască pentru copiii la diavol şi să-i dea copiii înapoi.

Sf. Vasile o luat sapa şi o slujit un an. Pe atunci un an ave tri zâle! O mai slujit şi pe al doilea, diavolul nu l-o întrebat pentru ce slujeaşce, când o împlinit al treilea an, l-o întrebat şi i-o spus!

Doavolul când o auzât, i-o tras o mamă de bătaie lu’ Sf Vasile, dar n-o avut ce face! O trăbuit să dee copiii!

Sf. Vasile i-o luat şi i-o adus pe pământ şi de la copiii ăia s-o înmulţât lumea!” (Povestită de Grigore Leşe)

Dacă în mitologia românească lumea de pe planetă începe de la nişte copiii atât de curaţi sufleteşte, dacă există întotdeauna un Mărţişor plin de iubire de oameni, dacă există un Dumnezeu care veghează mereu asupra poporului nostru, cum de s-a instalat atâta dezbinare şi ură prin aceste mijloace drăceşti care se cheamă astăzi Realitatea TV a lui Vântu, sau altă „irealitate”, a lui Voiculescu, a lui Prigoană, sau a mai ştiu eu cui, secondate de tone de jurnale anti cultură şi bun simţ?

Cum se face că astăzi, în loc de poveştile neamului nostru, în ziare şi televiziuni spurcate, privim uluiţi cum se perindă pe ecrane, cucoane vopsite slinos dezvelindu-şi silicoanele prin bluze crăpate până la buric?

Până când fac moda poporului român vip-urile şi progeniturile lor cu belciuge-n nas şi sprâncene?

Până când ne mai trimit aceşti noi ciocoi, la braţ cu Dochiile lor inculte şi rele, ca să le spălăm cojoacele pentru a le face din negre, albe?

Va mai reveni vreodată primăvara şi în ghiveciul României plin de gunoaie străine de adevăratul neam românesc?

_____________

„TRĂIM BINE“, O LUNĂ LA PATRU ANI

Dacă urmărim actuala campanie electorală, ne dăm subit seama ce bine trăim noi românii, pe mândrul nostru plai mioritic. Barem în această lună mai! La un mic şi-o bere gratuite, vechiul primar ne spune ce realizări măreţe s-au înfăptuit în localitatea noastră sub bagheta lui fermecată. Noi am trecut pe lângă ele, ca boii trăgând carul dormind şi nici măcar nu le-am zărit…

Noul candidat la funcţia de primar, indiferent de mândra-i culoare, ne spune ce minune de viaţă ne aşteaptă de aici, în patru ani încolo. Nici nu deschizi bine gura pentru vreo sugestie într-ale programului său viitor, că te şi bate pe umăr: „Ehei nene, demult trebuia făcut de cei vechi! Dar am s-o fac EU, mai mult ca sigur!”

„Dacă nu eram EU, nimic nu se făcea!” se-aude şi din cârciuma de peste drum, gura vechiului primar.

Din televizorul cafe-barului, la care nu se uită nimeni, răzbesc răcnetele primarului de Bacău (sau de Buzău, mă rog, e totuna!): „Eu am făcut aeroportul, eu am făcut străzile şi două mari bulevarde, eu am vopsit şcolile şi am pus becuri la intersecţii şi tot eu o să termin şoseaua de centură pentru care am proiectul pe masă!”. Toate le-a făcut el, mai trebuie să spună că s-a făcut şi pe el însuşi, întocmai ca zeul egiptean autocreat după ce mai crease anterior soarele şi luna de pe cer.

Asta deci ar cam fi campania: câte un „eu” apăsat obligatoriu în fiecare frază, alături de „am făcut” sau „voi face” după caz!

Rămânem ca amintire doar cu micul şi berea şi pleci acasă să dai televizorul pe „Etno” sau „Favorit” sau undeva la un film, că de „muzicuţă” de campanie eşti sătul.

Constatăm cu amărăciune că în politica românească mesajul politic nu mai există, că lucrurile s-au stabilizat în jurul celei mai primitive campanii electorale şi că lehamitea este cuvântul care descrie cel mai bine starea actuală a alegătorului. După 20 de ani de propagandă de cea mai joasă speţă, alegătorul de azi nici măcar n-are habar cum funcţionează administraţia locală. Nimeni nu i-a spus alegătorului că un primar dintr-o democraţie este un EXECUTANT alături de viceprimar şi aparatul de specialitate propriu al primăriei. Pentru că deciziile majore pentru dezvoltarea localităţii nu sunt luate de către primar ci sunt luate de către Consiliul Local prin vot majoritar.

A trecut aproape jumătate din campania electorală şi această informaţie n-am văzut-o spusă niciodată, de către vreunul din candidaţii din ţară. Mass-media se ocupă doar de comenzile vizând propaganda tâmpită a candidaţilor. Care nu mai are nici un fel de efect. Dacă mass-media ar fi pus accentul nu pe gâlcevile băsesciene propriu zise, când Băse primarul se lupta cu consilierii săi, ci pe clarificarea legăturilor dintre puterea legislativă şi puterea executivă, alegătorul l-ar fi întrebat atunci clar ceea ce trebuie întrebat pe domnul primar „Eu-voi-face”. Pentru că dacă acum s-ar face o numărătoare a răspunsurilor la întrebarea „Care va fi prima măsură luată de dvs. ca nou primar?”, pun pariu că nici un sfert din răspunsuri ar fi „asigurarea unei majorităţi favorabile în consiliul local”. Şi ne vom trezi iar că primarii nu-şi vor îndeplinii nici măcar 5% din platforma-program proprie. Ei vor conduce ca şi până acum, cum zice ţăranul „la plezneală” sau cum zice popa „aşa cum o da Dumnezeu”.

În afară de faptul că s-a ajuns, după două decenii de democraţie, la incredibila realitate că românul habar n-are cum votează, clasa politică actuală nu numai că a părăsit orice fel de doctrină politică, datorită migraţiilor permanente intre partide, ci şi s-a depărtat enorm de poporul pe care-l clamează la tot pasul. S-a format o oligarhie reală, dar nu aceea oligarhie imaginară înfierată de guralivul marinar, Băse însuşi făcând parte din ea. Oligarhia de astăzi, formată din politicieni aflaţi la limita de ieşire la pensie, s-a detaşat de popor tocmai prin formule de faţadă cum ar fi „să promovăm tinerii”. În realitate, a avut loc în ultimele mandate o triere extrem de severă a celor bogaţi faţă de cei săraci. Pe locurile eligibile au fost mereu promovaţi cei cu mijloace materiale, capabili de a susţine nu numai campania electorală ci şi afacerile oneroase a celor aflaţi pe treptele ierarhice superioare. Şi întrând „în sistem”, avuţia lor iniţială s-a multiplicat vertiginos încă din primul an de mandat.

În actuala clasă politică numai este loc pentru „popor”! Prin minciunile clasei politice săracul şi-a pecetluit soarta pe veci.

Un înalt politician cu soţia, „prieteni” din campaniile trecute, şi-au adus subit aminte de mine cu ocazia zilelor de… 1 mai. Nu „prietenia” era imboldul lor spre mine ci zona mirifică a Carpaţilor Meridionali unde locuiesc eu. Ne-au propus, mie şi soţiei, o plimbare cu limuzina lor de lux, prin Parcul Natural Domogled – Valea Cernei, am acceptat şi am plecat.

Am căutat să le dau cât mai multe detalii „tehnico-ştiinţifice” asupra fenomenelor carstice naturale întâlnite, despre Cheile Corcoaiei, despre pinul negru şi iedera albă, despre fauna zonei. Cuvintele mele le intrau însă pe o ureche şi ieşeau pe alta, aducându-mi aminte de o vecină analfabetă care pe vremea împuşcatului, neavând televizor, venea la mine sâmbătă seara la „Teleenciclopedia” exclamând mereu: „Ia uite o mâţă!”, „Mamă, ce cal mare!”, „Doamne, ce de peşti sunt în balta aia!”.

Aidoma vecinei mele, nu fenomenele carstice o interesau deci pe coana politician ci să povestească „aventurile din călătoria ei din America”, soţiei mele. Exasperat, mi-am îndreptat speranţele pentru o conversaţie aparte în doi, cu soţul, car’va să zică, conu’ politician. N-am obţinut de la el decât o singură părere: „Mamă, ce de lume la grătar şi bere pe valea asta!”.

Am mers mai departe. Apoi, trist şi dezolat de clădirile Herculanelor tinereţii mele, acum în paragină, ne-am îndreptat spre un loc arhicunoscut companionilor noştri, grădina de vară „Regele Ferdinand”. M-am ghiftuit pe cinste (mi-a mai rămas o coadă de peşte, sau ce-o fi fost – că acolo peştelui îi zice altfel – dar efectiv n-am mai putut mânca!) apoi am mers pe la Cazanele Dunării „la o cafea”. Am filmat tot timpul şi asta mi-a plăcut foarte tare fiind, în sfârşit, iniţiativa mea!

Am ţinut morţiş să vă relatez plimbarea, pentru ca în final să vă mai avertizez încă odată că doar cu asta o să ne alegem, noi săracii din această campanie electorală: un mic, o bere, un grătar, un ciolan cu fasole sau unii mai norocoşi ca mine, cu o excursie.

Ei, acum ia spuneţi: n-am avut dreptate?

Nu-i aşa că trăim şi noi plebea bine, o lună la patru ani?

_____________

FINAL DE CAMPANIE: „BĂSE“ NE-A CÂNTAT MANEAUA CU SECURITATEA

Prezent deliberat la evenimentul de lansare a colecţiei „Mărturie şi Document”, semnată de Constantin Ticu Dumitrescu, Traian Băsescu a ţinut să ne cânte şi marea lui manea electorală cu un refren arhicunoscut: „Structurile de putere ale fostului stat comunist nu mai funcţionează, astăzi”.

Păi statul român, astăzi nu mai funcţionează deloc căpitane! Sub bagheta matale de prim manelist al ţării, dacă te uiţi în manualul de Istorie a Românilor de clasa VIII-a, istoria noastră se opreşte în anul 1945. Restul, a fost scos din programă pentru „descongestionarea materiei”. Literatura română nu mai există nici ea! Eminescu, Creangă şi Caragiale au fost aruncaţi la coş, elevii trebuind să înveţe de-acum înainte marile cuvântări ale comisarului european Jonathan Scheele, Raportul Tismaneanu şi intoxicările noii „Europe Libere” reactivată şi completată cu literaţi contemporani iluştri ai noii securităţi, care a aburcat actuala ta clasă politică în vârful puterii.

„Probabil că momentul 18 decembrie 2006, cel al condamnării oficiale a regimului comunist în Parlamentul României, a fost unul din succesele dumneavoastră şi a celor care luptă ca adevărul să fie cunoscut”, declarat cinic preşedintele, mulţumindu-i lui Constantin Ticu Dumitrescu cu o doză de mare nesimţire.

Ce spune „prostimea” căreia primul manelist al ţării îi cântă viersuri autoerotice precum „oameni din vechile structuri au încercat să întoarcă din drum sistemul democratic din România, au încercat să scape de preşedinte”? Să vedem câteva din comentariile cititorilor, scrise în viteză imediat ce presa a semnalat „marele eveniment”:

“basescu reprezinta dovada cea mai clara ca neo-ceausismul e din nou la putere”

“alooooooooooo! tovarasiiiiiii! alt job asta nu mai are??? ….. iete leano asta zice ca e presedintele tari!”

“doamne cat dispret are omul acesta pentru bunul nostru simt! tocmai el ,un important beneficiar al erei comuniste!”

“cred, ca si tu esti un produs al comunismului. partidul lui este de factura comunista”

“multe ramasite comuniste care acum sunt inscrise si functioneaza in stil mafiot sub orangeul partidului pd-l!”

“apropoo in legatura cu ramasitele apel catre toti candidati! daca vreti sa nu avem parte de ramashite sa puneti cel putin fiecare din partide cate 2 specialisti it la bec!

“da mai base si tu esti tatucu lor ma prefacutule…”

“ar trebui sa mai taca din gura acest personaj care tot ce isi doreste este sa distruga pentru a isi construi un imperiu. nu doreste decat sa dezvolte in romania un totalitarism”

“una din ramasite esti chiar tu draga tovarase basescu… nu te mai da lovit stim toti cine ai fost si mai lasa-ne cu atitudinea asta de demagog…ne-ai plictisit in acesti 4 ani”

“asta s-a tzacanit de tot. altceva nu mai stie… deja devine plictisitor”

“sunt unii care dupa 89 s-au retras benevol din politica.tot respectul pentru ei.sunt extrem de putini.restul au ramas si conduc tara.basescu, nastase, iliescu, vadim etc. sunt toti

cu functii in regimul trecut.de ce sa-i mai votam?”

“cred ca a zis ceva de mun`cipiile..”

“vreti sa spuneti ca a zis “din structur’le..”

„rămăşiţele umane” ale sistemului comunist sunt traian băsescu, theodor stolojan”

“du-te undeva baselule! incepe cu ma si se termina cu ta”

Iată unde s-a ajuns prin discursurile demagogice ale politicienilor secondate de o isterie colectivă a presei! Astăzi se dovedeşte extrem de simplu şi clar că abulia societăţii româneşti a ajuns la un delir inimaginabil. Formula „securişti au fost şi sunt toţi acum” e scoasă zilnic în presă. Da! Securişti suntem toţi, ca să nu mai fie nici unul, în ciuda faptului că Pacepa ne avertizează: ” România se pare ca deţine un record internaţional: are şapte servicii majore de informaţii şi contrainformaţii. Germania, Franţa, Norvegia, Suedia, Canada, Iran, Japonia si India au doar trei. Italia, Belgia, Spania, Olanda, Danemarca, Republica Ceha, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Brazilia, Noua Zeelandă, Pakistan au două. Elveţia, Egipt, Finlanda, Estonia, Grecia, Slovenia, Serbia, Singapore au doar unul. Dimensiunile serviciilor romaneşti sunt, de asemenea, ieşite din comun. SRI are 12.000 de ofiţeri, în timp ce Direcţia Securităţii Teritoriale (DST), echivalentul sau din Franţa (tară cu populaţie dubla), are doar 6.000.”

În consecinţă, nu-i de mirare că securiştii Europei Libere nu-şi mai găsesc dosarele. Neculai Constantin Munteanu:

„În momentul în care am ajuns la CNSAS am avut acces la dosarul “Meliţa şi Eterul – cele 52 de volume – şi am constatat cu stupoare că documente despre care eram informat că există acolo nu mai erau”

„…sunt un om care a intrat într-un labirint cu foarte multe posibilităţi de a te rătăci în el şi de a nu găsi ieşirea. Uneori chiar am impresia că labirintul e zidit din capul locului şi că de fapt nu există ieşire”.

„…mi s-au dat alte două dosare. Dosarul meu de reţea care privea activitatea mea între 1970-1977 şi dosarul “Vrînceanu” – dosarul “disidenţei” mele din 1977. Am avut acces la foarte puţine dintre documentele “Meliţei şi Eterului” de la Direcţia I. Nu şi la documentele întocmite de DIE. Practic nu exist în documentele Securităţii cu activitate la Radio Europa Liberă.”

– Ai încercat o audienţă la preşedintele României care a condamnat public practicile comunismului?, a fost întrebat NCM. Şi a răspuns: „Fac o tentativă în acest sens. Încă nu am putut să o duc la bun sfârşit. Şi dacă dosarul nu mi se dă, înseamnă că statul de astăzi – care e un stat de drept – face corp comun cu statul de până în 1989”

Iată ce mai apare încă, astăzi prin presă: „Monica Lovinescu a donat statului român casa sa din Paris, situată pe Strada Francois Pinton. Executori testamentari fuseseră numiţi Gabriel Liiceanu şi Mihnea Berindei. Apoi, Guvernul a autorizat, pe 12 martie, Ministerul Afacerilor Externe (MAE) să accepte donaţia cu sarcini propusă. Bunul a devenit proprietate publică a statului, în administrarea MAE”

Dezvăluire Emil Hurezeanu: „Noi, cei de la “Actualitatea româneasca”, trebuia sa ne ferim mai mult decât alţii. Eu, de pilda, habar n-am avut timp de opt ani unde pleacă in vacanta colegul si prietenul meu cel mai bun N.C. Munteanu. Ştiam ca exista un cerc de supraveghere, ca mai exista un al doilea cerc de supraveghere, bănuiam ca pot fi “cârtite” chiar in imediata noastră apropiere.”

Domnul Băsescu, „preşedintele tuturor românilor” a ieşit pe scena patriei pentru ca să ne cânte manele cu securitatea. În timp ce observăm că peste ţară s-a aşezat, parcă definitiv, Nebuloasa din Andromeda.

De ce avem noi nevoie de „şapte servicii majore de informaţii şi contrainformaţii” când sunt atâtea întrebări fără răspuns:

Au fost cei de la „Europa Liberă” în misiune dublă acolo?

Dacă n-au fost toţi, care au fost implantaţi de securitate?

Au avut dreptate jurnaliştii din vremea lui Ceauşescu care scriau că unii sunt acolo „în misiune antiromânească” încă din 1945?

Câţi din aceştia sunt încă activi prin redacţiile ziarelor de astăzi?

A fost deturnată revoluţia română de la scopul ei iniţial de către securitate, prin vocile dinăuntru şi de dinafară, care au făcut opinia publică a ţării?

De ce n-avem răspunsurile la aceste întrebări şi la altele de felul acesta? Am sacrificat aproape o zi întreagă pentru răsfoirea presei ca să aflu răspunsurile la aceste întrebări şi rezultatul a fost zero!

Undeva, am găsit un comentariu mai vechi al d-lui Hurezeanu referitor la atentatele de la Europa Liberă: „Nu vreau sa susţin un scenariu de lichidare deliberata a tuturor acestor oameni, pentru ca nu avem încă indicii. Cei care au fost lichidaţi nu voiau răul, ci binele României dintr-o perspectivă diferită care s-a dovedit a fi cea adevărată în 1989. In al doilea rând, la 14 ani după ce ai schimbat regimul, după ce ai dubla alternanţă democratică la putere şi intri în NATO, Dumnezeule mare, vorbeşte despre ce s-a întâmplat!”

Putem noi ca patrioţi să judecăm corect acest comentariu când nu ştii adevărul clasicei dileme „a fi sau a nu fi” ? Când nu ştii dacă d-l Hurezeanu a fost sau nu în misiunea securităţii la Europa Liberă, când nu ştii dacă se mai află în misiune chiar şi acum? Poate că e şi dânsul un mare patriot! Poate fi însă şi un mincinos care le drege bine!

Condamnarea oficială a comunismului, medalie pe piept băsescian, ne-a luminat perspectiva din care privim astăzi ţara?

E plină de întrebări esenţiale România acum la finalul alegerilor iar Băse marinarul ne cântă manele cinice despre securitate, din vârful catargului unei corăbii zdrobite de furtună!

_____________

INTRĂ ÎN SCENĂ MARELE „EU”

Luni, 19 mai a.c., pe sinistra scenă anti românească a trustului de presă Ringier, iRealitatea TV, a reintrat marele Băse pentru un nou scheci tragicomic de tip vaporean. E plină campanie electorală şi dacă în spectacolul grotesc se perindă ziua întreagă pe scenă tot felul de „Eu am făcut şi-am dres”, de ce n-ar face-o şi întâiul EU al ţării.

Cine să atragă atenţia şefului statului că trăim într-o democraţie unde „eu” trebuie să dispară pentru totdeauna, deciziile majore trebuind luate colectiv? Sau că întâiul marinar al ţării nu trebuie să mai fie „un nou ceauşesc”, cum zicea o ţărancă şi nici prefecţii nu mai trebuie să fie nişte primi secretari din „vremea aia”? Cine să-i spună vaporeanului că are acum alte atribuţiuni clare şi nicidecum maimuţăreli pe la televiziuni? Onor domnul „moderator” Turcescu, onor mormăială Ursu şi onor miorlăială Hurezeanu? Că despre „al patrulea la masă” nici nu mai e cazul să spun: o vorbă la sfert de ceas.

Nişte jurnalişti adevăraţi l-ar fi întrebat pe şeful statului următoarele:

– De ce s-a implicat în Italia la campania electorală a lui Berlusconi participând la „atentatul” politic împotriva Guvernului de centru-stânga al lui Prodi, acel Prodi care a fost motorul aderării României în UE?

– De ce presa anti românească din Italia reînvie fascismul, primarul Romei fiind aclamat de strigăte „Duce! Duce!” ca în vremea lui Musolini?

– De ce Umberto Bossi, ministrul reformei din Italia afirmă că are „300 000 de martiri gata să coboare din munţi cu puştile fumegând” contra imigranţilor majoritatea lor fiind români?

– Şi dacă tot se implică în Europa, de ce nu atrage atenţia Uniunii Europene că i se încalcă Directiva 38 din 2004 de către Franco Frattini care cere românilor din Italia „un prag de venit şi obligaţia de a dovedi provenienţa lui legală”?

– De ce, după ce s-a dus să bea un şpriţ la Kiev, a declarat că teritoriul Ucrainei dintre Moldova şi Marea Neagră aparţine Moldovei stricând orice relaţie de bună vecinătate cu Ucraina, ba mai atentând şi la ordinea de drept a continentului?

Jurnaliştii de la masa ruşinii a iRealităţii TV s-au mulţumit însă să asculte elucubraţiile lui Băse pe când era el primar într-un Bucureşti care astăzi se sufocă. Sau s-au mulţumit să însăileze firave observaţii la laudele băsesciene.

Dacă pe timpul când era marinarul primar al Bucureştiului s-ar fi construit o şosea de centură cu 8 benzi de circulaţie, ar fi meritat într-adevăr osanale. Dar aşa, ai pentru ce? Mai mult, obişnuit cu catargele, Băsescu este de acord cu împânzirea capitalei cu blocuri turn: „M-a frapat indignarea că se construia un bloc cu 35 de etaje. Tehnologia a evoluat, pământul e scump, nu poţi cere nimănui să investească în imobile de patru etaje. Trebuie să avem şi astfel de construcţii. Soluţia este realizarea zonei metropolitane”, spunea Traian Băsescu.

La Paris, francezii au construit centura „Periferique” cu acces spre centru prin porţi subterane sau supraterane. In interiorul perifericului nu găseşti decât blocul turn al gării Montparnasse, lăsat anume parcă pentru a dovedi francezilor ce înseamnă o arhitectură intrus. Iar francezii au găsit rapid soluţia construind lângă Mlaştina Viezurilor modernul La Defense. La noi de ce nu s-ar construi în Pantelimon, lângă Autostrada Soarelui un La Defense tip francez? Băsescu însă vede într-o şosea supraterană un pericol de căzut în cap. „Pe unde să cobori?”, se întreabă el, uitând că pe acolo circulă maşini şi nu marinari beţi.

Privim îngroziţi cum şeful statului se foloseşte de influenţa pe care o are, pentru a-şi face o campanie electorală inutilă, numai ca să fie alături de vechii săi nomenclaturişti. Vorbeşte de trafic de influenţă „au venit la mine acasă chiar şi miniştri” când el însuşi a făcut în direct la Realitatea TV trafic de influenţă.

La noi, cum bine se ştie, românul a înghiţit până acum bine tâmpeniile.

Să vedem ce-o mai fi şi după vot.
_____________

JOACA „de-a patriarhul”

Mă hotărâsem să nu mai scriu câtă vreme venea sărbătoarea Sântămăriei peste noi, cei de la Tismana. Sărbătorea asta din mijlocul verii, face mult pentru ancestralii noştri păstori! Neam încăpăţânat de geţi, o ţinem pe a noastră, ehei, încă din perioada precreştină! Poate „din vremea lui Decebal”, poate cu câteva secole înainte de Hristos, poate de la Zalmoxe sau mai înainte, nimeni nu ştie!

La ce să mai scriu eu, „nescriitorul”, cum spuneam într-un articol? Sunt un ilustru necunoscut, al căror stră-stră-strămoşi întâmpinaseră, după spusele istoricului Densuşianu, cu săgeţi expediţia lui Osiris, cu cele şapte corăbii ale sale, la Istru! Osiris venise cu gând de pace pentru a ne învăţa pe noi, geţii, cum se cultivă cerealele şi viţa de vie.

N-acceptam „imixtiuni” şi nici acum, după milenii, nu le acceptăm, aşa suntem noi făcuţi! Sătul de partizanatul jurnalicesc, am luat-o pe cont propriu: pun gândurile mele pe o pagină de Internet. Nu am câştig nici cinci bani pentru asta, dar lumea trebuie să ştie, nu-i aşa, ce zace într-un cap de strănepot al geţilor de odinioară! Şi am scris, până când am început a fi asimilat … jurnaliştilor! Culmea! Pentru câteva articole!

Dar odată intrat acolo, ultimul meu articol pe temă religioasă fu băgat la… cenzură. „Propagandă!”, gândea probabil redactorul şef!

„Să fie sănătos dacă nu înţelege cum o fac! Lumea clerului e alta decât lumea aceea în care ne scăldăm noi, mirenii, zi de zi!”.

Mă îndreptasem spre cele practice, o pulpă de viţel tranşată bine şi băgată la lada frigorifica, legume, mirodenii, ulei, apa minerala, mă rog, tot „tacâmul”!

Până să pun mâna pe ziar! Ei bine, când pun mâna pe un jurnal din zilele de azi, nu se poate ca sa nu găsesc ceva care să nu mă revolte! Un jurnalist de „trei lulele” întreba, chiar în spital, la câteva minute de la ridicarea la ceruri a PF Teoctist şi la capătul patului unde ar fi trebuit să pună cu sfială o lumânare, „Cine va fi noul patriarh”!

M-a cuprins o revoltă de nedescris! M-am îndreptat spre un dulap al propriei biblioteci, aruncând alandala cărţile prăfuite. Mă interesa cartea „Creierul lui Broca”. Şi în final, citeam din Carl Sagan, savantul american de origine indiană: „William Wolcott a murit şi a ajuns în rai. Sau aşa i s-a părut. Înainte de a fi transportat pe masa chirurgicală, i s-a reamintit că operaţia implică un anumit risc. Operaţia a decurs bine, dar anestezia i-a afectat inima, care a intrat în fibrilaţie şi pacientul a murit. Lui Wolcott i s-a părut că şi-a părăsit cumva corpul, fiind în stare să privească înapoi şi să şi-l vadă ofilit şi tragic, acoperit doar cu un cearşaf, zăcând pe suprafaţa dură şi neiertătoare. Nu simţea decât un pic de tristeţe privindu-şi pentru ultima oară corpul, dintr-un loc situat aparent la mare înălţime, de unde şi-a continuat călătoria în sus. Dacă la început lucrurile din preajmă fuseseră scufundate într-un întuneric adânc, a realizat că în partea de sus lumina devenea tot mai strălucitoare. Şi dintr-o dată, a fost scăldat într-o lumină venită de la distanţă. A pătruns astfel într-un domeniu al razelor şi a putut discerne silueta unei fiinţe minunat luminate din spate, de care se apropia acum fără efort. Wolcott a încercat să-i zărească faţa… Şi s-a trezit. În sala de operaţie funcţiona un defibrilator care i-a fost conectat în grabă, pacientul fiind readus la viaţă în ultimul moment. De fapt, inima lui se oprise şi, conform unei definiţii date acestui proces incomplet înţeles, Wolcott murise.”

Nu este un caz singular, trăiri asemănătoare, astăzi recunoscute de către unii medici, permit, se pare, ca cel ce pleacă spre ceruri să arunce o ultimă privire asupra vieţii sale de după moarte, indiferent religia sa: iudeo-creştină, hindusă, budistă sau oricare ar fi ea.

Ce privise Prea Fericirea Sa Teoctist în drumul său şi în viaţa sa de după moarte unde Dumnezeu ne aşteaptă pe toţi?

Politicieni farisei care-şi făceau cruci mari şi false la catafalcul său.

Şi jurnalişti care nu ştiu nici măcar ei înşişi să-şi facă sfânta cruce, darămite să aibă răbdarea să aştepte călătoria mângâietoare spre Domnul a patriarhului.

Şi care începuseră imediat, chiar din spital, joaca de-a „Cine va fi patriarhul”.

„Patriarhul politic”, „Noul Patriarh votat de politicieni”, „Patriarhul Bisericii – votat de Frunzăverde, Miluţ şi Onaca”, „Candidaţii la funcţia de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române vor fi verificaţi de Consiliul pentru Studierea Arhivelor Securităţii” – sunt titluri ale presei centrale care culminează cu un editorial al unui „jurnalist” numit Florin Negruţiu, de la „Gandul”, şi care-şi găseşte un titlu pentru care, probabil, nu dormise o noapte întreagă: „Cât de negru este Dracul”.

Bun articolul, dar lasă biserica in pace pentru că dracul e mai negru ca dumneata, domnule Negrutiu! Nu eşti capabil să înţelegi esenţa religiei?

„Spre deosebire de scopul cercetării ştiinţifice, scopul bibliei este etic si religios. Un punct de pornire necesar pentru orice examinare a ei, este Evrei 11.3: „Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin cuvântul lui Dumnezeu”. Aceasta înseamnă că cele ce spune biblia despre creaţie este bazat pe revelaţia divină şi trebuie înţeles numai din punctul de vedere al credinţei. Acesta este aspectul care face o distincţie netă între abordarea biblică şi cea ştiinţifică.”

Nu se pot face corelaţii între abordarea ştiinţifică şi cea din punct de vedere religios. Punctul de vedere ştiinţific este „lumesc” iar cel religios vrea să afirme faptul că Dumnezeu a creat totul şi le stăpâneşte pe toate. Pe acest temei, în care este dezvoltat marele univers spiritual al religiei, luând în considerare această ipoteză „cerească”, se pot explica toate extrem de clar şi simplu.

Fi-va în stare breasla jurnalistică să înţeleagă că nu putem amesteca „lumescul” cu „religiosul”?

Atunci când breasla asta va fi în stare a discerne că pentru lumea bisericii nu contează cine e Dumnezeu, Dumnezeu e unul, iar oamenii lui Dumnezeu sunt clericii, nu contează care, mare pas se va face de către ei!

De bună seamă că avem fiecare simpatii, aşa cum am spus într-un articol anterior. Eu am o mare simpatie spre PS Teofan cu care am urcat în vârful muntelui pentru a sfinţi schitul cel vechi Cioclovina, unde vieţuia în rugăciune maica Bartolomea. PS Teofan urcă acolo dar şi la schitul de jos, în fiecare an, şi nu se sfieşte să se uite la bucătărie, la cratiţele maicii Paraschiva: „Ajunge, maică, pentru toată lumea?”

Dar nu mă iau după acest gest! Eu sunt profesor şi mă aplec spre ce spune profesorul PS Teofan când „a luat viaţa monahală în piept”. „Eu îl ştiu din 1965, de când era elevul meu la şcoala generală. Copiii vorbeau frumos despre el, avea un comportament exemplar şi îşi ajuta colegii. A terminat şcoala cu cea mai mare medie”. „De mic avea harul acesta, dragoste pentru biserică. Mergea în fiecare săptămână la slujbă împreună cu toată familia, toţi erau credincioşi. Încă de atunci voia să plece de acasă, să se călugărească. Tatăl lui nu a fost însă de acord, voia să rămână preot în sat. S-au cam supărat ei atunci, dar până la urmă tot a plecat”, povesteşte profesorul lui.

Am simpatie însă şi faţă de PS Daniel! Ce frumos vorbesc despre dânsul oamenii satului Smadovicioara, comuna Secu, sat aşezat de Dumnezeu tocmai la limita Doljului cu Mehedinţiul! Când a sfinţit biserica cea nouă, din satul acela cu case din chirpici, satul copilăriei Prea Sfinţiei Sale, l-a adus şi pe PF Teoctist. Vă daţi seama ce impact asupra creştinilor a avut această vizită?

La fel am simpatie şi pentru PS Nicodim Gorjeanul, Episcopul Severinului şi Strehaiei, un om deosebit care a condus lucrările simpozionului ROLUL SFÂNTULUI NICODIM ÎN MONAHISMUL ROMÂNESC, Tismana, 23 septembrie – 2006. Nu cred că mi se va ivi încă odată prilejul să mai văd o adunare care respiră atâta spirit creştin! Am văzut multe „şedinţe” în viaţa mea, dar niciodată o întrunire a clerului unde sfinţenia plutea atât de frumos în jur!

„Rog Sfinţiile Voastre să se ridice să ne spunem rugăciunea!”

Apoi, am o deosebită simpatie faţă de PS Andrei de la Mânăstirea Dervent. Ce om cu harul lui Dumnezeu! A pornit să caute urmele Apostolului Andrei în misiunea lui de creştinare a Dobrogei. Dobrogea este leagănul creştinismului în teritoriile noastre! A găsit acolo în Dobrogea, urme de martiri. Cutremurător! Intr-un mormânt s-au găsit patru creştini, ale căror moaşte erau amestecate, din primele secole după Hristos: decapitaţi, mâini tăiate, oare câtă putere dumnezeiască puteau avea acei oameni iubitori de Hristos? Şi vă mai întreb: câţi am fi noi astăzi în stare pentru un astfel de sacrificiu suprem?

A venit seceta şi Dunărea a secat! Acolo, în Dobrogea, lespezi de lemn şi piatră au dat la iveală temeliile primei mitropolii a Ţării Româneşti, sub neamul Basarabilor, ctitorii Tismanei.

Cum să nu-l iubeşti pe Părintele Andrei?

Sau mai departe, întreb. Pe care nu poţi să-l iubeşti? Ce rost are derizoriul în care e băgat clerul?

Domnilor jurnalişti, lumea clerului este altceva decât lumea politicului cu care sunteţi obişnuiţi! Terminaţi cu insinuările dovedind lipsă de cultură şi informare! PS Daniel nu este „spion” şi nu-şi ignoră propriul frate! Aşa ceva nu există în lumea aleasă a clerului! PS Teofan n-a fost nici dânsul „spion”, iar dacă a fost în vest, căutaţi prin dosare cât doriţi, Ceauşescu a avut un singur „ambiţ”: clerul nostru să nu fie „şcolit” la Moscova, ci în vest!

Oare, sunteţi cuprinşi de un spirit total de discreditare sau faceţi pe „neştiutorii” băgându-vă nasul până şi în Sfânta Biserică? Aţi discreditat, parlamentul, „acolo e pat de dormit”, aţi discreditat justiţia „toată lumea fură!” , aţi discreditat armata „ s-au omorât oameni cu gloanţe de cauciuc”, aţi discreditat învăţământul „se scot dobitoci pe bandă”, aţi discreditat economia care „creşte din cauza căpşunarilor din Spania”, aţi discreditat sănătatea, agricultura, mediul, telecomunicaţiile… şi câte n-aţi mai discreditat!

Lăsaţi barem Sfânta Biserică în pace!

Prof. Nicolae N. Tomoniu, Tismana, 12 august 2007

Articol scris pentru revistele A.R.P.

_________________

~”Cine va fi Patriarh?”

Nu incape indoiala ca textul meu care apare in cartea ” Al cincilea Patriarh ” (uitasem sa comentez asta!) va fi interpretat „campanie”. Dar e logic si absolut neimputabil sa am simpatii fata de PS Teofan cu care am vorbit de nenumarate ori la Tismana. Si-i cunosc inclinatiile spre monahismul pur despre care vorbesc in text si cu care sunt absolut de acord. Pentru ca sper ca l-as putea convinge sa refaca proiectul intemeietorilor Basarabi de creare a puternicului lant al ortodoxei cu tara: Athos, Bitola, Dechani, Vodita, Tismana, Arges, si mai departe, pe trei ramuri.Fata de altii care arunca diversiuni, eu sunt copil nevinovat. Diversiunea lansata prin jurnale ca PF Teoctist ar fi modificat statutul ca sa-l favorizeze pe PS Teofan n-are nici o noima! Se spune ca statutul ar fi fost modificat existand o cutuma prin care scaunul patriarhal ar fi revenit unui moldovean. Pai daca ar fi existat cutuma asta, cum PF Teoctist era moldovean, urma la rand munteanul PS Teofan, la ce mai trebuia modificat statutul? Apoi, diversionistii astia habar n-au ca amandoi cadidatii, mai puternici, sunt olteni! Eu am simpatii si fata de PS Daniel, care a fost la Tismana la simpozionul din 26 sept 07. Mi-a placut ca acasa la bunici, intr-un sat unde si azi casele sunt din chirpici, satul Secu de pe langa Craiova, a construit o biserica frumoasa iar vacantele nu si le petrecea in Timis ci in Oltenia. Toti oltenii stiu ca a intrat la teologie fara examen, avea 10 pe toata linia. Oltenii cei multi iubesc la fel si pe PS Teofan, se trage din familie cu 7 copii si are trei surori calugarite, iata de ce inclinatia dansului spre monahism! Totusi in sondajele de la Craiova apare IPS Daniel cu 51.3% iar IPS Teofan 48.7% , Argesul fiind mai departe… sau si sondajul ar putea fi tot o diversiune. Dar pentru noi, ce-o vrea Dumnezeu, facem discutii in zadar; acolo , in cartea pe care o editeaza ARP sunt simpatii simple si nevinovate, fara patima asa cum e in politica.Pentru mine si oricare alti mireni de rand, acceptam simplu si curat, voia Domnului. Sa speram ca si clerul va face la fel.

N.N. Tomoniu

____________

~”D-l Turcescu”

Am scris in ultima vreme în web-jurnalul meu de pe Yahoo, foarte critic la adresa d-lui Turcescu. Tonul lui mereu polemic si atitudinea lui de uliu care prinde o găină, mă şocau! Apoi m-a mai şocat partizanatul lui probăsescian din ultima vreme!

Mă şoca, pentru că nu era un partizanat pe faţă, ci unul foarte bine disimulat! Care scapă unuia care n-a avut de-a face prin meseria lui, cu oameni de diverse caractere! Ai fi zis că ar făcut ceva cursuri pe la Cooperativa „Ochiul şi timpanul”! Nici acum nu bag mâna în foc ca ceva instruire in diversiune, n-ar avea! Dar de când lucrurile sunt evidente că d-l Tăriceanu nu mai poate fi dat jos, deh!, mai bine se iau voturi in opoziţie criticând, d-l Turcescu s-a schimbat! Şi îşi vede de treabă! Şi după cum vedeţi, acum nu mai e pentru mine Turcescu ci d-l Turcescu, din două motive. Intr-o emisiune la radio-actualităţi, unde se dezbătea problema degradării influenţei jurnalistului asupra tineretului, d-l Turcescu deplângea deturnarea, de către unii cititori prost instruiţi şi prost educaţi, a actului educativ pe care trebuie să-l îndeplinească orice articol de jurnal. Nu există nici un articol, oricât de bun, spunea el cu amărăciune, care să nu fie făcut imediat praf, de către aceşti „viteji sub anonimat”, într-un mod care te îngrozeşte prin lipsa crasă de educaţie, cultură şi limbaj excrecabil, a comentatorilor! S-ar putea spune, zicea el, că influenţa acestor indivizi face uneori inutil efortul gazetarilor de a-şi îndeplini menirea lor în instrucţia şi educarea maselor, ca o alternativă la actul instructiv-educativ din şcoli! Vina e a tuturor! exclama d-l Turcescu, trăgând concluzia că ceva trebuie făcut, până nu e prea târziu!

Mai că vorbea cu vorbele mele!

I-am dat, bineînţeles, deplină dreptate şi cred că şi noi înşine nu trebuie să asistăm pasivi la astfel de comentarii sau la aberaţiile postate pe diverse forumuri! Chiar cu riscul de a primi de la astfel de bădărani neşcoliţi, replici imbecile, după „chipul şi asemănarea” lor! Al doilea motiv de respect faţă de d-l Turcescu este că, după emisiunea 100% din seara zilei de 18 iunie a.c., în care invitat a fost venerabilul Neagu Djuvara, se constată că d-l Turcescu s-a lăsat de diversiuni în beneficiul actului de cultură. Sau diversiunea a fost atât de mare încât nu m-am prins eu! Pentru că încălcând regulamentul postului TV, i-a cam făcut reclamă cărţii! Iar noua carte a d-lui Djuvara are un „cui” acolo, care s-ar putea întoarce împotriva d-lui Turcescu. Negricios cum e, poate fi băgat uşor la cumanii negri, aşa cum s-a băgat d-l Djuvara dânsul însuşi la cumani, pe Iorga la greci, pe Hasdău la polonezi, pe Alexandri la evrei, pe Xenopol la englezi, Ioan Vodă cel Cumplit la armeni, Mihai Viteazul la greci iar recent, pe Iliescu si incă vreo câţiva politicieni, la ţigani! Dar hai să las la o parte asta şi să cred că D-l Turcescu, şi-a depăşit condiţia sa de polemist politic, în favoarea unui act instructiv-educativ! E un prim pas spre acel „trebuie făcut ceva!” pe care-l reclama cu atâta amărăciune.

M-ar bucura dacă acest pas ar fi real la un jurnalist cu multă influenţă!

La fel şi dacă d-l Turcescu ar fi depăşit aceea nenorocită prejudecată a tinerilor care le atribuie bătrânilor, din start, un anumit handicap doar prin simplul fapt de a fi trăit în plin comunism. (Deşi d-l Djuvara a trăit o vreme şi la Paris). El recunoaşte prin gestul său de a-l invita pe d-l Djuvara, om la venerabila vârstă de 90 de ani, că oamenii de certă valoare, specialişti în diverse domenii, trăiesc în universul lor, independent de ideologia politică a momentului! Mai mult, faptul de a se fi distanţat de astfel de ideologii timp de o viaţă, le dă un atu în plus acestor oameni, ca atunci când îşi dau cu părerea despre actuala situaţie politică de la noi, cuvântul lor cântăreşte mult mai greu decât al unor tineri exaltaţi ce apar frecvent pe televiziuni pentru că fac un bun decor. Că d-l Djuvara mai şi greşeşte în aceea carte, şi greşeşte grav, asta-i altă treabă pe care o vom mai discuta! Sper însă ca să fie şi acesta un benefic exemplu de bun simţ şi bună educaţie, pentru acei tineri care umplu forumurile de invective pline de neobrăzare la adresa acelor forumişti pe care-i ştiu mai în vârstă!

Acum să nu credeţi că mă dezmint privitor la ceea ce am scris despre d-l Turcescu pe timpul când devenise „fan Băse”. Si că nu se mai ţine de diversiuni! Nu mi-a scăpat diversiunea „atacul la PNL” tot în aceea emisiune, prin tragerea de limba a d-lui Djuvara in problema relatiei PSD-PNL. Dar n-am băgat-o în seamă! Am fost foarte atent la discutia d-lui Djuvara mai ales in privinţa părerii dânsului că Thocomerius e Negru Vodă şi e cuman. Cu acest lucru eu nu sunt de acord! Şi am studiat chestiunea în amănunt citind pe toti istoricii timp de mulţi ani. (Basarabii fiind ctitorii manastirii Tismana).

Dar asta în altă postare!

Prof. Nicolae N. Tomoniu, 25 iunie 2007

_______________

~”De ce nu „se bagă” Cristoiu?”

Ca orice jurnalist cu mari şanse de a deveni controversat, d-l Cristoiu şi-a început cariera cu populisme! „Evenimentul” lui cu bulină roşie, deveni repede „numărul unu” în România tocmai din cauza populismelor ieftine, care înlocuiau propaganda zilnică şi neabătută de până atunci a „Scânteii” cu ceva mai de „lângă noi”: ori se-neca o babă cu o cireaşă, ori creştea un dovleac cât coteţul, ori cu celebra găină care făcea pui!

Cum România e plină de asemenea evenimente, încât ar putea da „mălai” tuturor jurnaliştilor din emisfera nordică şi răzleţ în cea sudică datorită condiţiilor naturale, pustiuri şi jungle, bulina roşie a lui Cristoiu explodă ca o novă umplând de „evenimente” populiste biata noastră ţărişoară.

Cristoiu era cât pe-aici să moară dacă nu-i venea ideea nouă, salvatoare! Un jurnalist trebuie nu numai să caute evenimente ci să citească mult, pentru a învârti acele evenimente pe toate părţile, ca un cârnat pe grătar! Retras printre muştele Bibliotecii Centrale refugiate acolo de caniculă, Cristoiu descoperi subit istoria!

Ei bine, când morcovul istoriei îţi intră în fund, te scarpini toată viaţa.

D-l Cristoiu însă se apucă de scărpinat serios scoţând nişte reviste la care şi acum „istoricii cu patalama” se uită cu jind. Culcaţi pe-o ureche cu diploma în buzunar, istoricii recenţi, ori nu scriu reviste, ori se-apucă de politică când vârsta i-ar îndemna să-şi vadă de cămăruţa unde zace calculatorul cu legătură la Internet. Apoi o istorie originală poţi scrie alături de Vadim, o alta şi mai trăsnită alături de Jiji, iar falsificatorii get-beget deja scriu prin PSD „adevăruri despre revoluţia lui Iliescu”.

Ca o pasăre rară, d-l Cristoiu studiază istoria independent, de la care a învăţat ceva de preţ: rigoarea ştiinţifică! Nu e articol sau emisiune TV, indiferent genul, politică sau sex, unde d-l Cristoiu nu învârte cum spuneam cârnatul pe grătar până la deplina rumenire! Zilele astea însă, Cristoiu a paralizat printre obiceiuri, ne băgând în seamă lansarea cărţii d-lui Djuvara! Să fie oare din cauza „solidarităţii de hobby” fiind amândoi specialişti de „istorie”, fără patalama? Ori de frică cumva, că-l va găsi d-l Djuvara şi pe dânsul cuman cum l-a găsit pe d-l Iiescu ţigan!

Ba chiar şi pe Năstase sau Văcăroiu dacă nu mă înşel!

Dar lucru sigur, asta mi-am notat, începând cu Negru Vodă cuman, d-l Djuvara s-a băgat el însuşi în neamul cumanilor, pe Iorga la băgat la greci, pe Hasdău la polonezi, pe Alecsandri la evrei, pe Xenopol la englezi, Ioan Vodă cel Cumplit la armeni, Mihai Viteazul tot la greci şi cum spuneam, la sfârşit cu voia dvs., pe d-l Iliescu şi încă vreo câţiva politicieni, la ţigani! Şi lista poate continua, citind cartea…

Ce să fie în capul d-lui Cristoiu cu această ignorare? Să respecte „colegul de cercetare independentă a istoriei”? Să-şi respecte „colegul” ignorând chiar şi greşelile inerente unui om în vârstă?

Ei bine, toate ar fi frumoase şi s-ar trece cu vederea, dacă aseară la „Antena 2″, chiar sub nasul d-lui Cristoiu, o cuconiţă frumoasă nu l-ar fi invitat pe d-l Djuvara ca să-şi povestească propria istorie.

Mai e puţin şi devine o modă! Iar d-l Djuvara un fel de Dan Brown autohton lansând spre deliciul tuturor, noua sa carte care mai nimerit ar fi fost s-o numească, direct, „Codul lui Thocomerius”! Vremurile s-au învârtoşat, „Cotidianul” si „Realitatea” au luat foc pe forumuri! Jurnalist de bun simţ, d-l Cristoiu consideră că, nu-i cazul să-şi bage nasul in „lovitura” colegilor!

Si totuşi, de ce tace d-l Cristoiu, I-a părăsit imaginaţia şi curajul?

Normal ar fi ca după bulina roşie, istoria pe cont propriu, evenimentul comentat şi demonstrat, un Magellan de presă ca dânsul să-şi încheie călătoria înainte de pensionare, cu studiul evenimentului diversionist la mare modă în presa azi!

Chiar dacă va trebui să calce pe prea multe cadavre! Dar istorie fără cadavre aţi mai văzut?

Prof. Nicolae N. Tomoniu, 25 iunie 2007

________________

~”Delirul abulic”

Abulia este boală psihică caracterizată prin lipsa mai mult sau mai puţin pronunţată a voinţei, cel cuprins de abulie fiind întotdeauna un om nehotărât sau inert.

Delirul este tot o tulburare a conştiinţei, manifestată prin halucinaţii, aiurări şi iluzii, întâlnită în unele boli mintale iar în sens figurativ, cuvântul e folosit pentru a arăta o stare de exaltare, de extaz, de frenezie sau de entuziasm excesiv.

Dacă priveşti România acestor zile, poţi spune fără a greşi că suferă de ambele boli.

Posturile de televiziune s-au împărţit şi ele în două.

La unele televiziuni, vezi seară de seară politicieni în delir, care vorbesc toţi deodată aruncându-şi reciproc săgeţi otrăvite şi ferm hotărâţi, ca fiecare, să schimbe totul cu partidul din care face parte. Schimbarea lui Tăriceanu, a legii electorale pentru introducerea votului uninominal, a introducerii unei noţiuni de cenzură sunt doar câteva din delirurile la ceas de taină.

La alte posturi, figuri abulice fac matematic calcul ca ţara nu poate fi guvernată dar culmea, nici guvernul nu poate fi schimbat.

„Pe cine să pui în loc?” se întreabă figurile nehotărâte ramase brusc fără pic de inerţie, PD-ul cu PSD-ul ar reface FSN-ul, asta vrem? Cât priveşte PNL-ul şi PSD-ul, ele nu se potrivesc la caracter precum cârciumarul cu fata popii. Mai pot ele concepe un program de guvernare? PSD-ul ar împărţi pomeni sociale precum cârciumarul cinzeaca iar PNL-ul deja sătul de armata celor cu ajutoare sociale, ce sprijină lopata în faţa primăriei, ar vrea să-i trimită la muncă. Iar cu nebuni ca Vadim şi Jiji nu-i bine să te pui! Cine ştie ce trăsnăi mai zac în mintea lor, de ni se duce buhul în toată Europa!

Nici pe la partidele mici nu e speranţă. Voiculescu n-a câştigat nimic că şi-a tras partid, doar a ieşit în gura lumii! Miluţ nu-şi poate aduna ceata ţărănistă, Guşe n-are bani pentru ieşiri pe sticlă seară de seară iar lui Stolojan ce-i mai trebuie dacă e în capul listei la „europene”? A renunţat la până şi la formula „Tăriceanu trebuie să plece” pentru ca ţinând-o tot aşa, s-a trezit cu… guvernul Tăriceanu 2! Şi nici de moţiunea lui Gioană nu-i mai pasă, ce, vrei ca după moţiune să iasă guvernul Tăriceanu 3?

Măi să fie, ce marasm se puse peste biata ţară odată cu canicula asta! Până şi Băsescu „jucătorul” plecă pe la mare. Dacă nu putu fi peste ţară comandat suprem ca Ceauşescu, barem să redevină comandant de nava! Nu-i aşa ca asta i-ar aduce nişte procente electorale?

Nu numai la noi, peste tot în lume marasmul acesta aduce numai ponoase. S-a constatat ca o ţară, în care legile nu mai sunt respectate sau cu legi arbitrare, care se schimbă in funcţie de anumite interese, devine cronic abulică. Abulia societăţii se manifestă într-o astfel de tară, ca şi la individ: o tulburare gravă a voinţei prin pierderea capacitaţii de a lua o hotărâre sau de a trece la acţiune.

România de azi a devenit grav abulică şi nepermis de tolerantă faţă de toate extremismele. Ies pe ecranele unor televiziuni tot felul de indivizi dubioşi pretinzându-se reprezentanţi ai societăţii civile şi susţinând tot felul de idei trăsnite iar certurile se ţin lanţ.

Alte televiziuni şi ziare se ocupă de viaţa cuplurilor cu bani şi de ţigani, de accidente şi certuri, de bârfe interne şi internaţionale şi de tot felul de banalităţi într-un delir continuu.

Pare că nimănui nu-i mai pasă încotro vrem s-o luăm!

Un delir abulic.

Prof. Nicolae N. Tomoniu

_____________

~”Economia propagandistică”

Spuneam in articolele mele recente, că „Oligarhii” nu mai înseamnă gaşca bogătaşilor naţiunii ci e un neologism, un cuvânt magic care de îndată ce e azvârlit în „popor” e mai tare ca suliţa Sf. Gheorghe răpunând balaurul. Iar cu ajutorul acestui cuvânt magic, se va naşte la orizont o nouă pleiadă de politicieni absolut nepătaţi nişte „stele sfinte”, la a căror aureolă va lucra cu entuziasm „poporul”! „Baronoligarhia” si „petroligarhia” de până acum va apune! Chiar de mâine ele vor fi înlăturate, luminând peste biata Românie doar „popularoligarhia” salvatoare!

Ca să fiu totuşi exact, la răpunerea „petroligarhiei” încă se mai „lucrează”! Pentru că dacă „baronii” sunt prezenţi zilnic printre lumea politică chiar dacă băgaţi pe undeva mai prin spate, departe de microfoane şi camerele de luat vederi, „oligarhii” sunt ca steaua lui Eminescu: „azi o vedem şi nu e!”. Dacă întrebi un politician populist de tip PD-PLD-PNG să-ţi dea exemplu de oligarhi începe sa se bâlbâie:

– Ăăăăă! Păi un oligarh e Patriciu!

– Şi altul care mai e?

– Ăăăăă ! Păi e mulţi domnule!

– Şi sunt mulţi, mulţi?

– E plină lumea domnule, nu-ţi spusei, ce tot întrebi!

Populism politic ieftin găseşti la tot pasul! Că e vorba de „subteranele” PSD-PNL sau de diversiunea contra Cioroianu acestea sunt teme care fac „rating” televiziunilor şi deliciul amatorilor de bâlci politic de seară. O pastilă de adormit prostimea: „Bine i-o zise mă!”

Există insă teme foarte delicate! Iar noua „popularoligarhie” în inconştienţa sa, le vehiculează mereu. Una din teme o voi aborda acum pentru că nu mai suferă amânare şi anume, cifrele economice mijloc de propagandă. Adică, fără să mă pricep nici cât negru sub unghie la economie, vin şi-i torn una de mare efect:

– Mai, v-o spun eu! Dacă n-am avea pe ăia de muncesc sau fură prin Europa ne-am duce dracu!

Audienţa rămâne cu gura căscata la aşa un mare adevăr iar politicienii o bagă imediat pe ureche! A doua zi, jurnalele „aferente” sau pentru politicienii mai cu stare, jurnalele „din dotare”, urlă! Televiziunile se pun a cotrobăi imagini! Mamă ce „rating” o să avem!

Păi s-o luăm uşurel! Nici eu nu sunt economist dar să citesc şi să analizez nişte cifre pot. Aşa, simplu şi tot pe înţelesul „poporului”!

Da! Nimeni nu neagă că banii trimişi de românii care muncesc în străinătate ajută decisiv balanţa de plăţi a României şi dacă banii aceştia n-ar exista, am avea un deficit cu câteva procente din PIB, mai mare. Guvernul, ar trebui atunci sa ia nişte măsuri.

Aşa cum am spus însa, banii românilor care muncesc în străinătate, sunt un motiv numai bun pentru a ataca meritele guvernării în cel mai nedemn scop propagandistic!

Pentru că fenomenul economic este cu mult mai complex. Experţii nu uită să atragă atenţia ca mare parte din banii trimişi din străinătate se duc în primul rând în consum.

Tot experţii arată, prin cifre statistice concludente, ca ponderea în bunul mers al economiei româneşti nu se datorează acestor câtorva miliarde trimise de românii din străinătate pentru întreţinerea celor de acasă. Mediul investiţional din România precum şi sectoarele economice sunt cele care au generat, doar prin evoluţia lor, în primul trimestru o creştere cu 7% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut! Sectoarele economice pulsează sănătos zeci de miliarde de lei în economia românească! Si dimpotrivă, ne-am fi aşteptat ca din cauza migraţiei forţei de muncă în străinătate productivitatea muncii sa scadă!

Ori, anul trecut, am avut o creştere economică de 7,7 %, iar cea din zona euro a fost de până la 2%. Avem deci, un salt al productivităţii muncii de 5,7%, susţinut de investiţii care au influenţat şi creşterea monedei naţionale!

Spre exemplu, compania Dacia Piteşti, care are un personal la o treime din cât era la nivelul său de vârf, produce în prezent, de 3-4 ori mai mult, adică şi-a crescut productivitatea de 12 ori. Că aceasta este încă scăzută, din cauza unei organizări defectuoase a producţiei asta e alta poveste!

Problema mare a românilor este că din populism politic, politicienii si jurnalele aferente se întrec în a vopsi totul în negru aducând astfel mari deservicii mediului investiţional românesc şi forţând guvernul să bage bani în promovarea acestuia.

Uneori însă, chiar si în aceste condiţii străinii ne fac bucata, ca un făcut!

Pentru ca tot populismul acesta ieftin le-a creat străinilor o imagine atât de dezastruoasă despre România, încât orice cifră optimistă venită de la Bucureşti e privită cu gura căscată!

O reclamă menită să promoveze mediul investiţional din România şi care a costat 100 de mii de euro s-a întors deja împotriva ţării noastre. Şi asta, pentru că The Economist a publicat greşit graficele care trebuiau să apară în paginile revistei. Orice investitor care a citit la începutul lui iunie, articolul din The Economist a putut constata că deficitul bugetar al României a fost, în 2006, de 8,5 miliarde de euro, adică de aproximativ 3 ori mai mare decât cel permis în Uniunea Europeană. Practic, în pagina dedicată României, cifrele deficitului bugetar sunt identice cu cele ale creşterii economice obţinută de România în 2006.

Reclama a fost plătită de două companii importante din România şi a costat cum spuneam 100 de mii de euro. Informaţiile privind oportunităţile de investiţii în România au fost furnizate de Ministerul Integrării Europene însă reprezentanţii The Economist în România au declarat că greşeala le aparţine în totalitate.

Au precizat ei că eroarea va fi remediată în numerele viitoare ale revistei, fără costuri suplimentare dar răul era deja făcut!

Intrarile de capital sunt, totuşi, foarte mari este de părere intr-un interviu la The Money Channel, analistul financiar Eugen Rădulescu, fostul preşedinte al Casei de Economii şi Consemnaţiuni, şi ele conduc la faptul că intrările de capital speculativ au un volum redus. „Avem intrări de capital din investiţii, pe toate căile care se fac în România. Cu cât e piaţa mai adâncă, influenţa jocului speculativ este mai redusă”

Ca o concluzie: populiştii tip PD-PLD-PNG trebuie sa fie foarte atenţi la ce scot pe gură!

Folosirea unor cifre economice în scop propagandistic pentru a ataca meritele guvernării aduce mari prejudicii ţarii şi implicit politicienilor însuşi!

Ciocul mic, ar spune Miki Spagă!

PROF. NICOLAE N. TOMONIU

______________

~”Gânduri de nescriitor”

Vremurile când scriitorii descriau, in culori pastelate, mioritica noastră ţară, au trecut…

Când am primit un e-mail politicos, care se adresa scriitorilor de azi să participe la „Mărturisirea de credinţă literară”, m-a pufnit râsul. Tot nu mă simţeam eu bine în dimineaţa aceea! Iar râsul instantaneu fusese atât de profund încât, adormitele mele organisme interne şi-au reluat subit misiunea normală! De când cu maşinăria asta infernală, lipită acum de mine veşnic ca un scai, calculatorul, scrisesem şi ilustrasem pagini web echivalent a circa un miliard de caractere. Cu toate astea, nu eram scriitor.

Nu mi se editase nici o carte iar pentru cele câteva articole, tipărite prin jurnalele judeţene, nici n-aveam pretenţia! Şi nici lucrările mele monografice, căutate de studenţi ca pâinea caldă, n-au prins lumina tiparului rămânând la stadiul de fişier pe un CD, aruncat în colţ de dulap sau în aşteptare prin birourile unor editori.

Acel e-mail şugubăţ mi-a adus însă subit aminte de un cunoscut de prin părţile Clujului, doctor şi hobby-ist Internet, care-şi descrisese prin nişte publicaţii on-line „mărturisirea lui de credinţă literară” printr-un articol de mare mândrie proprie, „De ce scriu”. Cu siguranţă că, i-a plăcut foarte mult acest titlu de articol de a rămas în final fără semnul mirării! Pentru că articolul, nu era altceva decât o imensă exclamaţie despre imensele capacităţi proprii în ale scrisului. Cu înverşunare, doctorul se disecase ca un criminal în propriul interior şi privind acolo şi-a descoperit nenumărate resurse dătătoare de imbold scriitoricesc.

Ca el, pe Internet, sunt prezent şi eu, dar în alte scopuri, nu de a mă umple de narcisism. Au fost mai întâi siturile practice, apoi cele tematice care încet, încet, au depăşit stadiul de simplă informare. Unele teme au fost reluate in reviste de specialitate regionale dar asta nu mi-a dat prea multă satisfacţie. Pentru că cu toate că sunt legate de munca mea, cele scrise nu sunt legate şi de ce se întâmplă în viaţa mea imediată!

Iar viaţa mea cea de toate zilele, e un infern în care mă mişc printre draci anti-cultură, pro-prostie şi populism ieftin care-mi umplu casa pe toate căile: televiziuni, radio, ziare şi Internet.

Uite, nici înainte de culcare Realitatea TV nu te lasă să adormi titrând diversiuni continue pe crawl „PD şi PLD nu se vor ataca reciproc în viitoarea campanie de alegeri”, „PD şi PLD vor reforma clasa politică”.

Măi să fie! Va să zică scopul lor, subînţeles, este „atacarea” altora!

Iar vom avea parte de populism ajuns la paroxisme?

Ăsta să fie în continuare scopul partidelor politice de astăzi, atacul?

Prin asta vor reforma Boc şi Stolo clasa politică?

Va să zică, binefacerile populismului ieftin, cu care s-a procopsit mândra noastră ţară de când cu alegerea băsescului, se vor multiplica la infinit prin minunate forme noi şi moderne de diversiune şi atac! Prin televiziuni, jurnale şi Internet atacul va fi purtat zi şi noapte. Iar înainte de culcare diversiunea va veni în viteză pe fâşii de propagandă numai bune de zăpăcit minţile slabe:

„- Ia uite domnule, ăştia vor reforma clasa politică!”

„- Bine fac, era cazul!”

Iată cum micuţul Boc, cu moaca lui de activist ceauşist, devine peste noapte salvatorul naţiunii!

Mai urmează un nou atac la Tăriceanu, şi PD-ul continuatorul FSN-ului vopsit, va mai creşte şi luna aceasta cu încă 5 procente…

Ţara bolnavă vrea sânge şi sânge i se dă!

Iar sângele nu curge fără atac!

Atacul popularoligahilor, cum mă exprimam eu intr-un articol!

Ei, uite de asta scriu eu! Şi mai scriu pentru că intrând în joc, unul nu mi-a găsit altă meteahnă decât că dacă Dumnezeu a programat naşterea mea o dată cu terminarea războiului şi am trăit în vremea comunismului, musai să fi fost comunist:

„- Nu mai scrie măi, tovule!” comenta el un articol de pe web-jurnalul meu.

„- Ba pe-a mătii!” aş zice eu ţărăneşte, o să scriu până ţi-o intra-n cap că nici tu nu vei fi vinovat că, trăind astăzi în plin război contra naturii, copii tăi vor suferi efectele încălzirii globale.

Vor fi uragane, inundaţii şi secete cumplite pe care nu le-ai adus tu, ci freonul şi gazele marilor ţări industrializate, a căror pondere în distrugerea planetei este de 85%!

Şi vor fi realeşi acolo, ca şi la noi, capi ai acelor ţări, tot ăia cu mijloace moderne de a plimba popoarele de nas, ca pe o vacă-n frâu, întocmai ca în biata noastră Românie abulică!

Şi mai am un motiv a scrie! Populismul politic îşi pune tot mai mult amprenta pe populismul scriitoricesc. Nu eşti scriitor tu acela care foloseşti uzual cuvintele din dicţionarul acela comun, de vreo cinci mii de cuvinte, ci nemaivăzutul şi nemaipomenitul scriitor a cărui operă o citeşti cu dicţionarul de neologisme în mână. Şi cu cât rămâi cu gura căscată la vastul amalgam de fraze al „scriitorilor adevăraţi”, cu atât mai mult e valoros autorul! Proşti suntem noi ăştia mărunţii, care nu-i înţelegem!

Ia să vezi când vor veni generaţiile viitoare, mai deştepte, mai cultivate, mai citite, cum vor ridica în slăvi pe neînţeleşii scriitori de astăzi!

Asta-i viaţa de azi, plină de primejdii!

Toată lumea o ştie, aidoma vecinului meu cu patru clase:

– Măi domn Nicu! Astăzi viaţa bate filmul!

Reflecţii din România profundă, pe care mulţi scriitori de azi, desprinşi de popor, nu le preiau ca să le pună în valoare, să le cizeleze şi să le redea din nou poporului năpăstuit. Năpăstuit şi muribund, pentru că gradul mortalităţii bărbaţilor a crescut cu 35% în România „postrevoluţionară”! Majoritatea, din cauza lipsei de hrană spirituală, care ar putea îndepărta nevrozele generate de neajunsurile vieţii.

Unde ne sunt scriitorii?

Unii abia apar, pentru că puţini îi caută iar alţii sunt acolo, în prima linie a atacurilor populiste!

Scriind în jurnale laşe, pe bani buni, în beneficiul noilor ciocoi şi împotriva poporului român!

Împotriva „poporului de rahat”, cum spunea unul din ei, „mare” scriitor contemporan făcând parte din elita intelectuală a ţării, selectată de însuşi proaspătul reales!

Uite, mai mult de aia mă pufneşte pe mine râsul, când cineva mă confundă pe mine cu un scriitor!

Prof. NICOLAE N. TOMONIU

_____________

~”Mergem înainte, pe noile poteci pe care ni le arată Domnul”

Cu ocazia sederii la pat am avut ocazia sa iau la amanunt scrierile Mitropolitului Tit Simedrea de la http://titsimedrea.wordpress.com care m-au lasat cu gura cascata!

Mai ca abandonasem pista „Bisericii celei dinainte de Nicodim” din cauza arheologului Gh. Cantacuzino care din cauza unor cercetari in trei-patru gropi, lansase in fapt o diversiune „Cercetarile arheologice din anii 1970-1976, nu indeajuns de extinse si efectuate intr-un spatiu ravasit de alte sapaturi, nu pot permite concluzii sigure, ci numai ipoteze”.

Trebuie reluate paragrafele gasite de mine care vorbesc de fondarea Tismanei pe la 1200, i-am dat prea multa importanta „specialistului” care cauta urme de temelie de biserica de lemn, de sec. XII la doi metri sub pamant…

Lucrarile lui Tit Simedrea imi umplu multe goluri la care eu nu ma pricepeam fiind mirean.

Ce este mai trist, este ca aceasta brosurica de arheolog, de vreo 60 pagini, rod a unei luni de sapaturi, o gasesti prin toate librariile iar cercetari ca ale mele si ale lui Tit Simedrea stau doar pe Internet unde e tot mai greu sa stai cocosat, citind.

Mergem inainte, pe noile poteci pe care ni le arata Domnul . Despre asta dupa Santamarie…

Prof. NICOLAE N. TOMONIU

_______________

~”România Populară”

In articolul meu „Războiul celor trei oligarhii”, spuneam că astăzi, „„Oligarhii” nu mai înseamnă gaşca bogătaşilor naţiunii ci e un neologism, un cuvânt magic care de îndată ce e azvârlit în „popor” e mai tare ca suliţa Sf. Gheorghe răpunând balaurul.

Da! Cu ajutorul acestui cuvânt magic, se naşte la orizont o nouă pleiadă de politicieni – „stele sfinte”, la a căror aureolă va lucra cu entuziasm „poporul”! Iar pe lângă „baronoligarhia” si „petroligarhia” de până acum, chiar de mâine, va lumina peste biata Românie „popularoligarhia”!

Nu mai e nimic de făcut, s-a renăscut din propria cenuşă România Populară! Cel puţin în perspectiva următoarelor trei-patru mandate!

După lovitura de stat băsesciană, revoluţia portocalie sau ce Dumnezeu s-o fi pus pe capul nostru, pe zi ce trecea, in România populismul ajungea „pe cele mai înalte culmi de progres şi civilizaţie!” egalând, ba chiar depăşind propaganda comunistă.

– „Următorul cincinal tovarăşi, va duce România „pe cele mai înalte culmi de progres şi civilizaţie!” spunea Ceauşescu „proaspăt reales, la al 14-lea congres”.

Cu nimic nu diferă mesajul populist al ceauşescului de atunci de mesajul populist al ceauşescului de astăzi!

Pentru că trebuie să ne fie clar: la referendumul recent, „poporul” a votat pe noul „ceauşesc”! De la alegerile din 2004 şi până astăzi, a auzit altceva lumea la televizor sau la radio decât despre noul „ceauşesc” care ar duce el România pe „cele mai înalte culmi de progres şi civilizaţie” dar nu poate? Mai precis, nu este lăsat să conducă, România fiind condusă de „oligarhi”! Pentru a conduce el, trebuie ca poporul „să-i dea puteri” schimbând constituţia, făcând alegeri anticipate şi alegând „uninominal”, un partid „cinstit, cu oameni nepătaţi”.

De câte ori pe zi aţi auzit placa asta la radio sau la televiziuni? De câte ori a fost amplificată de trădătorii din PNL, amicii noului ceauşesc?

„Marele” Stalin spunea că trebuie să-i spui ideea „ciolovecului” de atât de multe ori, până când ea e deja in capul lui!

„Marele” Băsescu veni cu inovaţia sa! O manipulare ordinară ar fi spus Lenuţa ceauşescului. Parlamentul cică, (fiindu-i ostil), e ilegitim pentru că n-a fost ales prin vot nominal, şi doar el, fiind ales nominal, este singurul reprezentant al poporului.

Când ideea realegerii noului ceauşesc fu spusă, ea era deja intrată în spontanul maselor! Aidoma lui Zalmoxe care după o îndelungată absenţă revenise, din peştera lui, direct ca zeu suprem al Dacilor, noul ceauşesc conduce acum România Populară.

„- Pe cine ai ales, mumă, la referendum?

– Pe noul ceuşesc!”

Popularii zburdă peste tot.

Numai cu vorba zic că-s în opoziţie.

În judeţe nu s-a schimbat nimic!

Vă voi relata zilele următoare despre faptele lor eroice!

Adică, faptele noii clase sociale răsărită după potopurile referendumului: popularoligarhia portocalie!

_____________

~”Războiul celor trei oligarhii”

Spuneam în articolul „Războiul marilor oligarhii” (aparut recent in aceasta revista) ca vă voi pune la dispoziţie informaţii care vă vor face să priviţi în altă perspectivă lumea politică românească. Ca să vedeţi că ea nu este absolut deloc legată de viaţa dvs.! Şi mai spuneam că opţiunea dvs. politică nu contează în războiul noilor „oligarhi” iar „cine crede că va separa vreodată interesele politice de cele economice e un om care trăieşte pe altă planetă. E un om singur cu himerele lui şi în veşnic război cu himerele altuia! Iar toată mascarada politică a ziarelor şi televiziunilor de astăzi nu e decât o muzică plăcută la urechile marilor oligarhi”. Articolul prezent face parte dintr-o serie, care va fi dedicată acestei tematici. Tratăm, acum la început, metoda rocadei în conducerile oligarhice.

Ca să lămurim lucrurile de la bun început, „oligarhi” nu mai înseamnă ce însemna până acum, devenind un neologism. Pentru că săracii noştri oligarhi români, clamaţi recent cu mânie proletară, sunt pe lângă miliardarul Bill Gates, cam cum e Cioabă pe lângă regina Angliei!
„Oligarhii” nu mai înseamnă gaşca bogătaşilor naţiunii ci un cuvânt magic care de îndată ce e azvârlit în „popor” e mai tare ca suliţa Sf. Gheorghe răpunând balaurul.

Da! Cu ajutorul cuvântului magic, se naşte la orizont o nouă pleiadă de stele sfinte, la a căror aureolă va lucra cu entuziasm „poporul”! Iar pe lângă „baronoligarhia” si „petroligarhia” de până acum, chiar de mâine, va lumina peste biata Românie „popularoligarhia”!

Cum s-a ajuns aici?

Nici nu te-ai fi gândit vreodată, in primele ore pre-oligarhice ale acelui 22 decembrie 89, că lumea în care vom trăi nu va fi mai bună. Românii cuminţiţi aproape 50 de ani, sorbeau din ochi cuvintele crainicului TV George Marinescu şi sperau o schimbare: „Toate zvonurile şi minciunile au fost dirijate în strânsă legătură cu trădătorii de ţară şi cu cercurile imperialiste de trădătorul Milea, care a organizat aceste provocări, a spus minciuni şi a informat fals în legătură cu situaţia din ţară. Apelăm la clasa muncitoare, ţărănime şi intelectualitate, la întregul popor, de a acţiona cu înaltă răspundere pentru a întări ordinea şi liniştea”

A fost primul comunicat de la orele 10,51 la care, culmea, toată lumea privea şi ţinea televizorul deschis deşi programul TVR fusese redus de Ceauşescu doar între orele 20 şi orele 22. Comunicatele 2,3 şi 4 din ziua aceea, găsiseră însă că singurul „trădător” vinovat de instituirea stării de necesitate este gen. Milea. Aidoma zilelor noastre când pentru toate relele se face vinovat un oligarh sau o ceată de oligarhi, la sfârşitul frazei acestor comunicate „şi a informat fals în legătură cu situaţia din ţară”, li s-a adăugat, „nespunând nimic despre crimele şi distrugerile din Timişoara”.

Dar vai, românii pricepuseră! Diversiunea fusese lansată in van: „va să zică la Timişoara s-a întâmplat!” Uraaa! Poporul aştepta! Era in euforie dar blând, în stare să pupe chiar şi ecranul televizorului pe care apăruse Caramitru:

„- Fraţilor, mulţumită lui Dumnezeu (îşi face cruce)(vă daţi seama efectul semnului crucii! n.a.) ne aflăm în studiourile televiziunii. Am reuşit să ajungem aici în spatele tancurilor, cu armată şi cu studenţime şi cu oamenii care-i vedeţi şi cu mii şi mii de români şi de alte naţionalităţi care ne-au condus. În faţa dumneavoastră se află eroul nostru, Mircea Dinescu, poetul. Vă rog să-l priviţi, el lucrează, vă va spune despre… ce este vorba… „

Un sentiment de uşurare se lăsase peste România! Cine s-ar mai fi gândit să „acţioneze cu înaltă răspundere pentru a întări ordinea şi liniştea” de îndată ce „armata, studenţimea şi miile de români” schimbaseră lucrurile? Mircea poetul, cu puloverul lui de lână, cu ochii cât ceapa, nebărbierit şi surescitat, declarase starea de calm in locul celei de „necesitate”:

„- Peste 10 minute vom da un apel către populaţie. Vă rog să vă pus… să vă păstraţi calmul, sunt momente în care Dumnezeu şi-a întors faţa către români. Să ne uităm la Dumnezeu, câteva minute, înainte de a vă vorbi, înainte ca să apelăm la toate forţele ale armatei noastre (aproape ţipând) armata din Bucureşti e cu noi, dictatorul a fugit… apelăm… facem un apel către Ministerul forţelor de interne, să depună armele, să intre în cazarmă… poporul e cu noi. Peste 5 minute vom face un apel către toată suflarea română… către eroicul popor român…

Victorios! (Strigă unul, apoi toţi de-a valma) Televiziunea e cu noi! Am învins! Am învins! Am învins! Suntem aici! Am învins!

Doamne ce rai de aşteptare în calm cuprinsese România! Afară, în curtea televiziunii, Mihai Voicu, un pictor de firme rămas apoi în anonimat, cerea, pentru cei care şi dăduseră viaţa pe baricade, un moment de reculegere:

„- Jos! Două minute reculegere!

(O voce) – Am voie să cânt ceva?

(Altă voce) – Nu, bă, n-ai voie… tăcere deplină!”

Doamne ce rai de aşteptare în calm cuprinsese România! Ce clipe de descătuşare până la primul fitil lansat de Sergiu Nicolaescu! „Nici un jurământ nu este orb. Aţi jurat într-adevăr Preşedintelui ţării, e-adevărat. S-a jurat cu ani în urmă şi regelui Mihai… să fie sănătos! Dar ceea ce vrem noi astăzi să juraţi poporului…„, spunea el către armată. Fitilul subtil lansat contra revenirii regelui prinsese! Diversiunea totuşi aproape că trecuse neobservată, pe ecran se perindau mereu apelurile la calm şi în ţară se instalase liniştea.

Un singur om era neliniştit: Ion Iliescu. Regelui i se trimisese vorbă să stea în banca lui, dar el, cum s-ar fi putut urca simplu pe podiumul lui Ceauşescu cu riscul de a fi mai târziu contestat? Un popor fără „luptă proletară” e o gloată incapabilă să-l iubească. Pe când poporul strâns unit în jurul unei idei, l-ar propulsa credibil şi legitim pe el in capul trebii… dacă ar da tonul la luptă! Aşadar, spre ţinta Ceauşescu inainte:

„- A împins până la catastrofă situaţia economico-socială a ţării, tensiunea politică şi se face vinovat în ultimă instanţă de crimă odioasă… împotriva poporului. Vinovatul principal este Ceauşescu (voce din off: Aşa e!). Acest om fără inimă, fără suflet, fără creier (voce din off: fără raţiune!) …fără raţiune… (voce din off: Să fie prins şi judecat!) … care nu voia să cedeze, un fanatic care stăpânea cu metode medievale această ţară şi a ajuns până în această situaţie dramatică de-a deschide foc, de-a … de-a comanda foc împotriva oamenilor acestei ţări. Şi avea neruşinarea să vorbească în numele poporului! Să vorbească în numele apărării suveranităţii şi independenţei naţionale! Cine! El? Care a pus în pericol soarta acestei ţări şi a împins în mizerie poporul acestei ţări. Şi precum vedeţi, a fugit, a fugit ca un neruşinat, când a trebuit să dea socoteală in faţa poporului. Un iresponsabil! Se fac vinovaţi şi alţii.”

„Rivuluţia” lui Iliescu fusese gata iar prin ultima frază, „Se fac vinovaţi şi alţii” Iliescu lăsase loc şi loc epurărilor. Şi s-au făcut iar viaţa a mers înainte. Cu toate astea, a trebuit un deceniu până când „baronoligarhia” Iliesciană să se ridice „pe cele mai înalte culmi”. În plină glorie, în anul 2004 însă, noii ciocoi ai României căzură din conducerea ţării prin aceleaşi metode „revoluţionare” model Iliescu, de îndepărtare a adversarului prin metode populiste şi diversiune. Numiţi „baroni” locali, care „au împins până la catastrofă situaţia economico-socială a ţării” în frunte cu acest Iliescu „care a pus în pericol soarta ţării împingând în mizerie poporul”, „baronoligarhia” Iliesciană pică totuşi cu greu în alegerile lui 2004.

Ca să câştige puterea, Băsescu, noul erou luptător vajnic contra „comuniştilor lui Ceauşescu”, fu nevoit să se facă frate cu dracu! Iar pentru trecerea punţii, dracul nu fu altul decât PNL-ul „oligarhului” Patriciu ai cărui bani se duseseră spre Gioană şi nu spre el când candidase la primăria capitalei. „Alesul bucureştenilor” devenind peste noapte alesul „poporului”, era la momentul răzbunării. „Jefuitorilor ţării” (sintagmă furată din grădina slugerului Tudor Vladimirescu) trebuia să li se dea o lecţie.

Dar dacă pe vremea „baronoligarhiei” Iliesciene epurările se făceau uşor, Băsescu, noul mesia al trăitului bine în România, încercă zadarnic mai bine de doi ani să se lepede de noii ciocoi pe care-i numi strategic, „oligarhi”. Fără succes! Capitalismul prinsese coajă în România iar „petroligarhii” erau greu de îndepărtat. Lumea pragmatică a capitaliştilor are reguli matematice nu teoretic-emoţionale ca cele din politică.

Cu toate acestea, o nesperată mână de ajutor primi de la cine nici nu te-aşteptai: „baronoligarhia” PSD-istă, „rebelul” Gioană punând preşedintelui Băsescu de-o suspendare. În plasa PSD-istă mai căzură şi alţii. Într-o lună, războiul „baronoligarhiei” unită cu „petroligarhia” fu pierdut contra preşedintelui prin referendum. Un referendum al „poporului” Băsescian, majoritatea electoratului stând acasă.

Dar nu mai contează procentele, o nouă eră ciocoiască începe: „popularoligarhia”! Va mai fi ea învinsă după clasicele metode puse în practică până acum în România?

De departe se zăreşte acum un aliat plin de populism din tălpi până-n creştet, Becali.

Dar într-un prim pas, România va scăpa de el! Pentru că alegerile pentru parlamentul european de la noi, vor duce mai întâi la becalizarea Europei!

E greu să credem că diaspora care a luptat din greu prin publicaţii reale sau virtuale şi pe forumuri pentru întărirea dreptei europene, se va abţine să nu-l sprijine şi pe Becali cum l-a sprijinit şi pe „popularul” Băsescu!

Iar cum un lacom nu se satură niciodată, unirea cu extremiştii europeni e următorul pas!

Mai mult, s-or mai găsi pe-acolo, în noile grupuri din parlamentul european şi niscaiva nuclee fascistoide infiltrate printre noii populari.

Oare, va fi departe vremea când popularii uniţi cu extremiştii, se vor trezi peste noapte că în noul câmp european a răsărit un nou Hitler?

Războiul celor trei oligarhii din România nu poate rămâne, cu experienţa lui, fără nici un efect pe plan european!

Prof. Nicolae N. Tomoniu, Tismana, 20 mai 2007

________________

~„Alienarea intelectualilor“

Încă de pe vremea lui Ceauşescu, după ce citisem cartea şi apoi văzusem şi filmul „Procesul de la Nurenberg”, o mare dilemă rămânea pentru mine: cum se face că oamenii aceia din preajma lui Hitler, care aveau fără excepţie un IQ superior mediei germanului de rând, au putut accepta să fie preşul lui Hitler?

Bănuiam că Hitler habar n-avea ce „inteligenţe” roiau în juru-i, pentru că dacă ar fi ştiut, nu i-ar fi acceptat în marele lui staff! Se ştie bine că un conducător tip Hitler, cu tendinţa de a dicta absolut totul în ţara lui, are un singur criteriu de selecţie universal valabil de peste şapte milenii, începând de la Osiris şi până astăzi la Bush: individul să fie un dobitoc ascultător!

Deci, dacă prin absurd ar fi trăit Hitler până la procesul de la Nurenberg, ar fi afirmat cu siguranţă că stafful lui de viitori puşcăriaşi şi chiar spânzuraţi îşi meritau pedeapsa… El, marele conducător, pierzând războiul din cauza prostiei lor!

Dar cum se face că un vulpoi ca Hitler n-a putut discerne între un dobitoc şi un intelectual de vastă cultură?

Aveau şi nemţii proverb similar celui românesc „unde-i minte-i şi prostie”?

Aşadar, nici cartea aceea şi nici altele, nu-mi clarificau dilema metamorfozării oamenilor inteligenţi din jurul unui conducător, într-o masă de jigodii adulatoare intrate în transă hipnotică. Care ajunge mai devreme sau mai târziu, depinde de râvna fiecăruia, un nucleu propagator de alienare colectivă, prezent întotdeauna pe lângă regi şi preşedinţi.

Cântăreţi din rândul intelectualilor avea şi Ceauşescu dar acolo înţelegeam bine că ordinul venea de la partid. Iar „dacă-i ordin, cu plăcere!” şi el suna cam aşa: „toţi intelectualii patriei noastre trebuie să devină propagandişti activi ai partidului, pentru a duce România spre cele mai înalte culmi de progres şi civilizaţie, dragi tovarăşi!”

Dar astăzi? Pe dragii domni „’telectuali” din jurul marelui preşedinte jucător cu ţara, ce-i mână în luptă?

Cum poate ajunge un intelectual-jurist ca Boc ditamai menestrelul băsescian cu odele constituţiei în buzunarul de la piept? Nu e metaforă, Boculeţul a scos constituţia din sân în plină emisiune la un post TV „agreat”, ca să arate măriei sale „poporului” că în România poporul conduce prin referendum. Adicătelea, explica vestitul jurist cotrocenist, „boborul iaste aşela” care ne conduce! Şi musai să decreteze prin referendum, că d’aia e popor suveran!

Peste numai trei zile, ideea fu reluată la oră de vârf de la Cotroceni, printre tusea marinarului jucător care-şi anunţă cu mare emfază referendumul cu uninominalul!

Stai şi te minunezi ce preş murdar şi hârtie igienică găurită a ajuns juristul Boc în România! Cum poate el să ignore acele sintagme „în condiţiile legii”, de care Constituţia României e plină?

Adică, să-i spunem noi lui Boc: constituţia ca lege, nu-i singură de capul ei! Ea e legată de alte legi mai abitir ca sfoara la salamul de Sibiu! Legi care spun că referendumul e consultativ. In sensul ca după ce poporul va zice da votului uninominal, tot parlamentul va fi acela care în final va pritoci la lege!

Ce nu ştie Boc şi Băse ştie toată lumea: legea uninominalului a trecut prin comisii şi ar cam fi gata…

Dar moftul e moft, cum ar zice nevastă-mea: „să nu bagi lingura-n ciorbă, până nu suflu eu!”

Bine, bine, cu Boc se înţelege, el nu mai e jurist şi nu mai e intelectual de îndată ce „s-a făcut politician”. Adică, unul din ăia de mint poporul cu televizorul. Dar Pleşu şi Liiceanu? Dar Cătălin Avramescu şi alţii ca el?

Cum au putut intelectualii noştri, acum în plină democraţie europeană, să ne umple ţara de „democratură” şi ode pe la televiziuni?

Cum s-au auto alienat de nu-i mai recunoşti?

Minciunile „intelectualilor” puse în slujba băsescului sunt de tot hazul. Apogeul alienării l-a atins, de departe, filosoful Cătălin Avramescu care şi-a lăsat cărţile, şi-a lăsat o meseria sa de la o universitate râvnită de mulţi, pentru a deveni avocatul lui „Băse”!

In emisiunea lui Turcescu „100%”, adică 100% cu politicieni ce urmează a fi făcuţi „varză” d-lui jurnalist „i-a venit ideea”, dacă nu cumva i-o fi venit ordin, ca în dosarul flota, să-l invite şi pe filosoful cotrocenist Avramescu.

Am ieşit la pensie după 36 de ani de experienţă zilnică cu mincinoşi. Chiar dacă mai fragezi, nu neapărat adulţi, ajunsesem la aşa perfecţiune încât mi-era de ajuns un singur „da” pentru a şti cine nu şi-a făcut tema.

Când a început Avramescu pledoaria de avocat băsescian m-a apucat râsul!

Pledoaria suna cam aşa:

– „Ştiţi domnule Turcescu, cum e cu flota care costa 300 milioane de dolari pe vremea când era ministru d-l Băsescu? Să vă explic eu! Vedeţi dvs., acum sunteţi aici la Realitatea TV un jurnalist de nimic, care nu faceţi nici un ban. Ia să vă ia TVR-ul la vreo emisiune şi să vedeţi cum vă creşte valoarea de 300 milioane de ori! Aşa şi cu flota, ea nu costa atunci, nimic. Abia când am dat-o suedezilor a început să valoreze 300 milioane de dolari, şi în consecinţă, n-am avut nici un prejudiciu! Valora zero lei pe vremea ministrului Băsescu, valorează zero lei şi acum pe vremea preşedintelui Băsescu, ba am putea spune luând în calcul inflaţia, că avem chiar un câştig!”

Iar „vulturul” Turcescu, care ciocăneşte cum vrea el în capul tuturor invitaţilor, stătea mut şi se uita la filosof ca un tâmpit!

Era mut de prostia nemaiîntâlnită ce-o debita Avramescu? Era mut că primea salariu bun ca să tacă când e vorba de marele jucător cu naţiunea?

Abia acum mă dumiresc cum au putut intelectualii unui Hitler sau unui Stalin să-şi îndobitocească poporul în aşa hal!

Cătălin Avramescu şi-a câştigat printre studenţi o mare notorietate de om citit. Devenise un model! Iar o cucoană pe un blog, iubindu-l şi iubindu-i distincţia, regretă că bătrânioară fiind, „nu-i mai poate fi studentă”.

Cătălin Avramescu mai e şi om al recentului nostru sistem de învăţământ „juma la stat, juma cu plată”. Adică, exact ca salamul lui Iţic făcut tot juma-juma: un pui, un cal, un pui, un cal…

Ia uitaţi ce spune d-l Avramescu despre un concurs unde 200 de candidaţi la Universitate se băteau pentru 40 locuri „de la buget”:

„Primul lucru care m-a frapat la aceşti tineri este ca, literalmente, mulţi dintre ei nu ştiu pe ce lume se afla. Unul din scopurile fundamentale ale oricărei instrucţii de cultură generală este sa aducă omul în acea stare în care pricepe ceva despre locul lui în universul fizic si social. Dar greu am descoperit urme de competenta in materie de geografie, intre candidaţii la o facultate ce are ca obiect politica, o ştiinţa care studiază, de regula, statele. Unul localizează Japonia in Oceanul Indian, altul crede ca Egiptul e in America Centrala. O domnişoară nu ştie nici un oraş din Franţa, afara de Paris, pentru ca a călătorit direct pană acolo cu autocarul, iar alta, care a participat la un seminar organizat in clădirea Parlamentului maghiar, nu are nici o idee daca acesta e in Buda sau in Pesta. Si nu doar geografia fizica ridica probleme. Întrebată daca poate sa ne menţioneze câteva tari dintre cele mai sărace din lume, o candidata ne propune Kuweit, Bulgaria si Tasmania. Solicitata sa indice câteva invenţii care au avut un impact asupra politicii, in ultimul secol, o alta candidata optează pentru iPod, pentru ca micuţul player portabil de la Apple, „ne permite sa ducem cu noi mereu informaţia”. In curând vom avea cu toţii nevoie de unul, se pare.”

D-l filosof Avramescu nu e un personaj singular pe scena împuţită a politicii dâmboviţene.

Dar când văd profesori care-şi lasă meseria, care-şi lasă cercetarea şi se apucă de ode politice, mereu mă gândesc la d-l Avramescu ca cea mai reprezentativă bocitoare la mormântul învăţământului românesc de astăzi.

Care vaită incultura tineretului universitar exact ca în povestea cu bolovanul de sare al lui Creangă!

Prof. NICOLAE N. TOMONIU

_______________

~„Ciberferma animalelor“

Mă gândeam după „rivuluţie” că mare noroc am avut noi generaţia asta să prindem prima perioadă, cea mai fericită, din noua democraţie ce se instalează după o revoltă, descrisă atât de strălucit de George Orwell în „Ferma animalelor”.

Împuşcat în gât, paralizat temporar şi rămas fără voce, Eric Arthur Blair alias Orwell, voluntarul Diviziei Lenin din Barcelona în războiul civil din Spania, n-a renunţat în ruptul capului la ideea democraţiei populare postrevoluţionare, perioadă în care „toţi suntem egali”. Când au început îndoielile că va veni şi vremea când unele animale „vor fi mai egale ca altele”, a început scrierea satirei sale, o fabulă politică care ne-a lăsat totuşi în ceaţă asupra estimării în timp a acestei perioade, asupra duratei acestei nefericite tranziţii.

La noi, în ’89, după câteva clipe de fericire de nedescris, declaraţia „mai egalilor provizorii decât alţii” ne-a lăsat să sperăm că fericirea va mai dura şi după „alegerea liberă” de câtre însăşi măria sa poporul, a „celor mai egali” dintre egali. Iar dacă unii mai aveau îndoieli, oracolul din Dămăroaia al „egalilor provizorii”, dăduse şi un termen al democraţiei pe deplin instalate în România: 20 de ani!

Aflăm însă cu exactitate, acum după 20 de ani, că de fapt iubiţii noştri „revoluţionari” fuseseră de la bun început „mai egali decât toţi egalii ceilalţi”!

Bine asta o cam bănuiam noi de la început, dar mai rămăseseră vreo doi-trei „d’ai noştri din popor” care speram să nu fi fost din ciorba „egalilor de la început”.

Dar vai, iată că astăzi bănuielile devin certitudine, ba mai avem şi poza de gaşcă a col. Hăulică alături de Pleşu şi prea iubiţii revoluţiei Dinescu şi Caramitru. Care nu numai că „se făceau că lucrează” ca să dea bine la imagine, dar ce este mai important, „se făceau şi că fac revoluţie” având de la bun început bilet cu loc „rezervat”!

Şi pe lângă gaşca lui Iliescu şi gaşca lui Caramitru, găşti formate din membri cu rădăcini adânci, car’ va’ să zică în Securitate, serviciile de spionaj ale Ursului Sovietic şi ale Coroanei Britanice, se mai făceau că fac „rivuluţie” şi alţii.

Gaşca lui Celac, gaşca GDS, nod de reţea în care activau „inocenţii intelectuali de azi din jurul băsescului” ca A. Pippidi, G. Liiceanu & CO. precum şi multe alte găşti numite generic de împuşcat „serviciili sicrete din afară şi din ţară”!

Ei bine, dragii mei rămaşi „mai neegali decât egalii”, n-am mai rămas cu nici un fan! Toţi, absolut toţi, „egalii provizorii” de după revoluţie ne-au dus de nas ca pe nişte proşti, ca să-i iubim, ca să-i stimăm, ca să le votăm partidele „libere”, „libere pe dracu să-i ia”, cum zice vecinul meu Ion căruţaşul!

Cum a fost posibil ca perioada democraţiei populare postrevoluţionare, perioadă în care „toţi suntem egali” să fie pur şi simplu spulberată de la bun început?

Unii zic că aia n-a fost revoluţie că ar fi bine să facem o alta, poate ne iese mai bună!

Păi mai e acum posibil să facem o „revoluţie” a poporului ca pe vremea lui „patruşopt”?

Mai e astăzi realizabilă o revoluţie „curată” care să înlocuiască o „clasă de aleşi” cu „poporu'”? Vă aduc la cunoştinţă o veste epuvantabilă, ca să nu zic înspăimântătoare: NU MAI E POSIBIL!

Trăim în era ciberdependenţei şi mijloacele de informare şi comunicare de acum nu mai fac ca informaţia să ne fie transmisă doar prin cele cinci simţuri obişnuite! Ci ne intră prin toată fiinţa noastră virusând-o, ca mai apoi, la rândul nostru să cultivăm suşele şi să multiplicăm la infinit boala.

De la „cu televizorul aţi minţit poporul” până la ciberparanoia Internetului, mijloacele de manipulare de astăzi au explodat: posturi publice de televiziune transmise prin reţeaua de cablu, CD-uri, DVD-uri, ziare on-line, SMS-uri, e-mailuri şi alte multe binefaceri ale electronicii, toate ajungând până în ultimul sat.

Vai nouă! Am devenit prin toate aceste minuni ale tehnicii nişte ciber oameni! Suntem nişte ciberdependenţi şi primul lucru pe care-l facem dimineaţa este să dăm drumul la calculator! Suntem bolnavi şi fenomenul a luat proporţii de masă!

Boala secolului!

Ciberdependenţa a ajuns la proporţii înspăimântătoare, mai ales în rândul tineretului! E înspăimântătoare pentru că cei mai afectaţi de acest fenomen sunt mai ales tinerii mai puţin instruiţi, mai puţin educaţi! Sau mai bine zis, autoeducaţi de nişte situri şi jocuri deşuchiate pe Internet cu consecinţa faptului că frustrările din timpul şcolii pot răbufni pe virtual. Pe fondul unei nevroze a neputinţei câştigată în timpul şcolarizării, tânărul se redescoperă pe el însuşi pe Internet! Acolo unde nu-l cunoaşte nimeni, descoperă subit că sunt mulţi alţii care-i aseamănă, că s-ar putea grupa cu ei şi chiar ar putea să conducă, să le fie un fel de „şef”. Pentru el, atâta timp cât limbajul ordinar, chiar obscen se observă la „colegii” de pe un forum, totul este în regulă.

Are loc chiar o apropiere, a asociere în obscenitate, impertinenţă şi tupeu şi curând forumurile şi comentariile de pe ziarele on-line sunt cucerite pas cu pas de aceşti ciberdependenţi care devin foarte frecvent nişte isterici, nişte paranoici considerând forumul ca pe un bun propriu. Tema iniţială pentru care a fost înfiinţat forumul va fi repede deturnată, pentru a fi convenabil condusă înspre derizoriul cultural în care trăieşte acest grup de conjunctură.

Orice părere mai avizată venită din afara grupului, ei o consideră ofensă! Orice om cultivat care intră pe forum şi le face o cât de mică observaţie, devine un intrus! Numai să le dai un indiciu, cât de cât cine eşti, că încă se vor mai informa despre tine, despre activitatea ta, pentru a găsi ceva prin care să te distrugă!

Dacă nu găsesc, două mijloace le stau la dispoziţie: atacul în haită şi faptul că nu eşti tânăr! Adică ai trăit pe „vremea aia”… vremea aia a lui ceaşcă, dacă mă-nţelegi, formată numai din comunişti. Toate erau atunci comuniste, până şi vacile şi ursul din pădure! Zici că ai luptat contra comuniştior? Sanchi, te prefaci, eşti un expirat de pcr-ist!

Cam ăsta ar fi dialogul cu un ciberdependent bolnav dar tot aşa se desfăşoară şi ostilităţile în cazul unor ciberdependenţi „cu plată”! Ei sunt puşi anume acolo pentru a forma opinia a plătitorului dar şi a lor, pentru că de obicei sunt recrutaţi din rândul „celor cu idei sănătoase!”.

Ca să clarificăm lucrurile, pentru Băsescu şi Stolo o „idee sănătoasă” este aceea prin care un comentator de ziar on-line, sau de forum, atacă sistematic, zi de zi, oră de oră, postare peste postare, pe liberali! Merită să-l „feliciţi” şi să-l „motivezi”, nu-i aşa?

Vedeţi cum se face politica? Cum se face opinia, cum se „implantează” noile expresii şi noul vocabular? Ia uitaţi-vă cum zic eu „să clarificăm” şi nu „să lămurim” cum a tâmpit ţara cu acest termen Cristoiu pentru a părea mai original! Uite-aşa li se „implantează” în capul unora cu mai puţin discernământ, tâmpeniile altora! Una este a face să devină un lucru mai uşor de înţeles şi alta este a ajuta pe cineva să înţeleagă un anumit fenomen în felul în care-l percepi tu! Adică a-l lămuri că dracu e alb când toată lumea ştie că e negru!

Dracii virtuali au împânzit reţeaua Internet

Ciberdependenţii din paragrafele anterioare, nu sunt deloc departe, depinde pe unde navighezi. Dacă eşti liberal, pesedist, ţărănist etc. dai de câţiva isterici, probabil şi câţiva plătiţi, pe acele forumuri ale politichiei. Dacă eşti cititor de ziare on-line, te apuci cu mâna de cap citind anumite comentarii. Dacă vezi emisiunile televiziunilor pe situl lor, ai intrat deja în forumurile cu scopul de finalizare a manipulării.

Cine sunt ciberdependenţii aceştia, de unde vin şi ce vor ei?

Să luăm două exemple. Pe un forum politic s-a aciuat un fals revoluţionar, secondat de un frate de-al lui care prin forţa împrejurărilor are un nume diferit şi care a fost bine instruit să nu-şi dezvăluie identitatea. Deja s-a format un nucleu aidoma „cuiburilor” legionare sau brigăzilor roşii iar tu, un nevinovat care vrei să intri pe forumul acela , eşti victimă sigură!

Recent, un candidat la europarlamentare a intrat acolo şi s-a prezentat! Omul era serios şi sincer, vai ce greşeală! A fost încolţit mai întâi de călăul legionar cel mic, pentru ca mai apoi să sară la „bătaie” şi brigandul roşu!

Brigandul acesta roşu avea 15 ani când cădea Ceauşescu. Când lumea bucuroasă că a scăpat de ceaşcă ieşise pe stradă, un jurnalist i-a făcut brigandului „anticomunist” o poză. La 15 ani când îţi apare o poză în ziar, eşti dat dracu, nimeni nu mai e ca tine! Pe deasupra, e pleaşcă curată pe tine pentru că te poţi aciuia pe lângă orice partid politic, ai acces la conducerea lui şi ce-i mai important la informaţiile „strategice” deţinute de partidul acela. Aşa se face că odată ce ai avut „pontul”, banii sunt uşor de găsit: te însori cu fata unui fost general de securitate. Bagi banii în afaceri imobiliare, cumperi câteva vile prin oraşe turistice şi te-ai făcut!

Astăzi, brigandul nostru de pe forum e un ciocoi tip Dinu Păturică, cu circa 20 000 euro sub pernă şi căruia îi convine să stea toată ziua pe forum în loc să-l apese grijile ca pe noi. Şi spre deosebire de mine, care mi-am bătut capul trei decenii şi jumătate la catedră, eu am o pensie de mizerie iar ciocoiul doarme pe „euroi” luând în tarbacă toţi profesorii de pe forum, in amintirea acelor zile când venea acasă de la şcoală cu carnetul plin de note de 3 şi de 4.

Dar brigada neocomunistă de pe acel forum politic e floare la ureche! Ba poţi pleca pe alte forumuri politice că sunt destule!

Ce te faci însă dacă intri pe un site ca Wikipedia?

Wikipedia e o enciclopedie liberă care are drept scop să fie un bogat izvor de cultură pentru românii de pretutindeni. Ciberdependenţii nu mai sunt însă ca cei mai mulţi de pe forumurile din ţară, nişte derbedei şi nişte neisprăviţi! Ei provin din toată lumea şi în genere sunt studenţi, băieţi la locul lor. Dar asta până la o limită! Pentru că şi acolo s-a format de un grup de „mai egali decât ceilalţi egali”! Format în majoritatea lor covârşitoare, din tineri dornici de afirmare care cred că esenţa vieţii lor este de a desăvârşi, vai ce himeră … un infinit!

Pentru că asta este o enciclopedie: un univers, adică un infinit! Ori, universul este incognoscibil iar grupul acela de tineri visători autointitulat „Sfatul bătrânilor” vrea să pună ordine în infinit şi să facă reguli în afara regulilor fundaţiei de bază Wikipedia! Dacă le faci observaţie, eşti un intrus şi-ţi aplică metoda lor infailibilă, eşti bătrân, eşti „expirat” sau eşti „comunist”!

Şi pe Wikipedia, exact ca pe forumurile de care vorbeam la început! Unde paranoia, impertinenţa şi incultura fiind la modă, unul m-a apostrofat „Cum vii domnule cu cărţi de acum trei secole? Nu vezi că eşti depăşit?”

Deja wikipediştii „mai egali” ca alţii au pus stăpânire pe forum. Au paginile lor proprii, pline de medalii, ce şi le acordă acolo exact ca pe fronturile de luptă ale celui de-al doilea război mondial. Dacă intri pe o pagină din aia, medaliile sub formă de stele te copleşesc mai abitir decât cele de pe pieptul mareşalului Stalin sau mareşalii lui Hitler!

Iar medaliile eroilor din războiul wikipedist, probabil că le dă dreptul acestora să „blocheze” anumite pagini.

Care pagini? Acelea pentru care ei şi-au spus părerea „documentată” iar articolul acela s-a „bătut în cuie”. Ai altă părere, treci la discuţii!

Aşa a pus stăpânire pe „protocronism” unul autointitulat „Plinul cel tânăr” care nu admite altceva pe tema asta decât ce a adunat el însuşi de pe Internet! Că sunt oameni de vază în lume, profesori, doctori şi specialişti în diverse domenii, care fac parte din mediul academic şi care poate că şi-au închinat întreaga viaţă temei pe care viteazul wikipedist autodecorat a „încuiat-o”, pentru el nu contează!

A tras el concluzia, „multidecoratul wikipedist”, că dacă Basarab I a întemeiat Ţara Românească alt Basarab înainte de acesta nu mai există?

A tras! Ba ţi-o mai trage şi ţie în „stil golănesc”: „de unde Basarabi înainte de Basarab I ?”. Păi din căruţa istoriei nene!

Iar dacă-i pui în faţă „Diploma Ioaniţilor”, e musai să dispară că „ai încălcat regulamentul”!

Care regulament? Acela pe care-l interpretează el cu cunoştinţele lui de „frangleză”, după cel original!

M-am pomenit cu poza mănăstirii ştearsă. Degeaba am explicat eu că e originală şi că eu fac situl mănăstirii! Un viteaz de-acolo a şters-o, eu neprezentând, vorba lui Ceauşeasca, „Dovada”!

A trebuit să înscriu imaginea pe Wikipedia franceză iar de acolo s-o preiau pentru articolul „Mănăstirea Tismana”, altfel rămânea mănăstirea fără poză.

Situl „Sfântului Nicodim” e blocat de către unul căruia i s-a dat „muie” de către primul autor, ca să vedeţi ce atmosferă e pe-acolo!

Un autor, care nici măcar nu ştie că fiecare sfânt are o imagine bine precizată de către Biserica Ortodoxă. Şi-a pus acolo, pe sfântul Ion dacă n-avea pe Nicodim, sfânt să fie, nu contează!

De ce nu a fost cizelată, de ce n-a fost modificată justificat cu trimiteri, acea postare? De ce nu şi-a asumat nimeni din „Sfatul bătrânilor” refacerea articolului?

Eu am pus două legături externe acolo, înspre ultimele cercetări privind viaţa Sf. Nicodim şi am plecat!

N-avea sens s-o modific, ar fi urmat o săptămână de discuţii sterile cu decoraţii!

Dar să mai aşteptăm!

Având în vedere că membrii de pe Wikipedia devin pe zi ce trece tot mai mulţi, formând o colectivitate mereu mai eterogenă, membrii cu contribuţii reale tinzând să intre în rândul „decoraţilor”, tragem speranţa că informaţiile de pe Wikipedia vor face un salt calitativ.

Şi mai ales sperăm ca Wikipedia să devină cu adevărat liberă!

Pentru că e vremea tupeiştilor, a impertinenţilor, a dependenţilor de o pagină Internet şi a cibernevrozei juvenile care riscă să blocheze un site folositor tuturor!

Prof. NICOLAE N. TOMONIU

________________

~„Cow-boy singuratic în România fărădelegii“

După o lună de zile de aşteptare cu nopţi de coşmar, în care ar fi trebuit să-mi văd liniştit de treburile mele, am primit, exact în de ziua mea de naştere, o hotărâre a Tribunalului Gorj. Ea era rezultatul primelor mele contacte cu un tribunal după 63 de ani de viaţă cinstită. Viaţă în care n-am primit nici măcar o amendă de un leu.
Construisem în plin comunism monumentul eroului tismănean, căpitanul Ioan Neferescu, ucis de comunişti la Periprava cu riscul pierderii propriei libertăţi. Mă erijasem în apărător solitar al adevărului ca un cow-boy din vestul sălbatic şi fusesem un învingător. Nici un şerif nu mişcase un deget contra mea şi nici bandiţii ne se-atinseseră de mine, fie din ignoranţă, fie poate uluiţi de curajul meu. „Ai grijă, îmi spusese un coleg profesor de istorie, acesta a fost decorat de rege cu „Ordinul Mihai Viteazul” şi are „Legiunea de Onoare a Franţei”! Să n-audă ăştia!”
Eram atunci în plină glorie, aidoma Nadiei Comăneci născută în aceiaşi zi ca mine, 12 noiembrie. Dar vremurile s-au scurs, venind nebunia de astăzi: nici eu nu mai pot fi un cow-boy justiţiar şi nici Nadia o învingătoare zburând ameţitor la aparatele olimpiadelor.
Din lupta mea actuală, de cow-boy solitar în căutarea dreptăţii, am ieşit ciuruit de gloanţele unei justiţii imposibil de descris. Nu s-au inventat încă acele cuvinte care se potrivesc justiţiei acestor ani post ’89!
Iată patru zile de când îmi ling rănile cu adevărul în faţă: justiţia românească de astăzi e un balaur alimentat cu otrava societăţii paranoice actuale, o societate în continuă decădere! Un proces ireversibil atâta vreme cât ne conduc fie oamenii vechilor structuri securiste, fie nişte needucaţi!
Totul a început acum un an, când exact în zilele Crăciunului, ce stupide coincidenţe, o adresă a Casei de Pensii Gorj mă informa că mi-am însuşit „foloase necuvenite”. Cu alte cuvinte, eram un hoţ.
După peripeţii, iată, de aproape un an, rămân cu dreptatea în buzunar! Împuşcat de un şmecher de consilier juridic al casei de pensii care a eliberat un document in ianuarie, l-a înscris în registrul de ieşiri în luna mai şi mi l-a trimis prin poştă in luna iulie! Degeaba am arătat eu scrisoarea cu data poştei la tribunal, acesta a „admis excepţia tardivităţii” invocată de şmecherul de consilier al casei de pensii!
Va să zică, tribunalul nu bagă de seamă că funcţionarii casei de pensii mi-au aplicat o lege greşită, ci că eu n-am visat noaptea că undeva prin sertarele casei de pensii zace o hârtie eliberată de şmecherul de consilier juridic şi n-am făcut la timp contestaţie.
Printre fazele peripeţiilor mele, timp de trei înfăţişări la tribunal, mi-aduc aminte că l-am întâlnit într-un parc pe acel consilier juridic, care când m-a văzut a pălit ca un dovleac prins de caniculă. „De ce te comporţi domnule astfel? Suntem oameni sau animale ca să ne urâm în asemenea hal? Ştiţi bine că au greşit colegii dvs. de la casa de pensii aplicând rău legea, de ce nu încercaţi să găsiţi pentru ei o altă soluţie decât soluţia dvs. de a plăti eu?”
Încerca să se ferească, „Ne vede lumea!”, zicea, dar i-am barat calea: „Şi dacă ne vede ce? Avem ceva de ascuns?”
„Domnule, aveţi dreptate dar eu apăr instituţia. Cereţi pronunţare data viitoare şi veţi câştiga!”
M-a dus cu zăhărelul acest criminal de pensionari, iată ce-a ieşit! L-am urmărit după ultima înfăţişare, acum o lună, cum a rămas la taifas cu judecătoarea. În ignoranţa mea de om cinstit, credeam că e o discuţie „normală”! Vai mie, cum am putut să le dau încredere când sala tribunalului geme întotdeauna de pensionari nedreptăţiţi? Ba pe unul, judecătoarea l-a repezit cu cinism: „Du-te la primărie şi adu-mi actul acesta… dacă mai apuci!”
Un altul a păţit-o şi mai şi! Timp de opt luni el s-a judecat la tribunal fără să ştie. S-a trezit acasă cu hotărârea judecătorească prin care era bun de plată. Bani grei i-au trebuit omului ca să-i dea unui avocat care să dovedească faptul că nici o citaţie nu i-a parvenit prin poştă, că el habar n-avea de proces ca să se apere.
L-a salvat avocatul. Cam am asta e „şmecheria”, iţi trebuie un avocat indiferent câtă dreptate ai avea!
Mi-am luat şi eu unul de pe holurile tribunalului, acum o lună, în aşteptarea „hotărârii”. Am ochit unul mai tânăr şi m-am dus la el de-a dreptul: „Domnule te văd mai tânăr, dumneata eşti pentru dreptate sau eşti la fel ca judecătorii ăştia de pe-aici, cu perspectiva de a trăi aceiaşi viaţă ca şi ei?”
Nu a fost surprins, cunoştea mizeriile justiţiei şi m-a învăţat încă de-atunci să fac recurs.
Aşa că, trucul ieftin al tribunalului de a-mi trimite pe 12 noiembrie „hotărârea”, când termenul de recurs era 10 noiembrie, n-a mai ţinut!
Ce-mi pare rău, este că în vremea de azi nu mai poţi fi un cow-boy solitar chiar dacă ai o căruţă plină de dreptate cu tine!
Musai să dai cuiva bani!
Ca să trăieşti liniştit, aşa cum visai ca un inocent, când ai făcut dosarul de pensionare!
Prof. NICOLAE N. TOMONIU

________________

~„Curăţirea de vechiul an şi pornirea în cel nou“

Dacă poporul nostru are ceva înrădăcinat în toată fiinţa sa, aidoma vechilor mari civilizaţii ale lumii, atunci fără îndoială că obiceiurile legate de anotimpurile anului deţin de departe întâietatea! Acceptăm toţi tacit, că sărbătorile de sfârşit de an sunt de departe cele mai iubite şi adânc înrădăcinate în fiinţa noastră fără să ne dăm seama prin ce miracol. Sunt lucruri care nu se spun dar se transmit ca printr-un har dumnezeiesc!

Bucuria sărbătorilor de sfârşit de an, o transmitem celor dragi, dar şi celorlalţi, ca dovadă că acceptăm să „renăştem!” anul următor, sperând fiecare din noi să fie un an al concilierii, toleranţei şi prieteniei!

Iată un fragment de mesaj, din cele multe pe care le-am primit la acest sfârşit de an:

„Sărbătoarea Naşterii Domnului să ne fie cu folos şi să ne aducă mai multa buna-voire între oameni, mai multa înţelegere, reculegere, purtare de grijă pentru cei în nevoie, obidiţi şi umiliţi; dar şi mai putină lăcomie, zavistie şi înfumurare decât întâlnim atât de mult in ziua de azi!”

El aparţine reputatului dr. Arthur Silvestri, preşedintele Asociaţiei Române pentru Patrimoniu. Nu m-a impresionat atât frumuseţea lui cât alinierea la alte mesaje pe care le-am primit şi care depăşesc simplele mesaje de complezenţă. Ele vorbesc despre părăsirea vrajbei şi trecerea la o comportare tolerantă! Astfel de mesaje n-au fost puţine şi în zilele de Crăciun, ele mi-au pricinuit nişte momente de reflecţie! De ce ne devenim, măcar prin aceste mesaje, mai toleranţi la sfârşit de an? Ce înseamnă în fond Crăciunul?

Sunt tot felul de supoziţii privind originea cuvântului Crăciun.

Toate în jurul acestor explicaţii:

– Sărbătoarea creştină a Naşterii Domnului.

– Imagine sfânta care reprezintă Naşterea si pe care preotul o aduce în casele credincioşilor.

– Personaj mitic, moş bun, care întruchipează sărbătorile Crăciunului.

Explicaţiile originii acestui cuvânt rămân totuşi deschise.

Dacă ne gândim că Evangheliile nu mărturisesc nimic privitor la data naşterii lui Hristos şi că în primele ei secole Biserica Creştină nu a avut o astfel de sărbătoare dar cu toate acestea, noroadele prăznuiau, de milenii, o sărbătoare a Naşterii, la 25 decembrie, nu cumva Crăciunul datează din perioada precreştină? Nu cumva „renaşterea” a fost un obicei al religiilor politeiste, zise păgâne? (de la paganus=ţăran) Sau poate cuvântul a fost preluat din mithraism cum se plângea E. Renan (v. Marc Aurele et la fin du monde antique, 1883, p. 579): si le Christianisme eût été arreté dans sa croissance par quelque maladie mortelle, le monde eût été mithraiste!

Iată două păreri de pe forumul „dacia.org” cu mulţi specialişti în lingvistică (cel care posta nu l-am putut identifica, semnând sub pseudonim):

La 21 Decembrie, la Solstitiul de Iarna, este sarbatoarea de IGNAT, (ignire = aprindere). Se Igneste, Se Porneste, se Aprinde Noul AN.

La fiecare ” corner al anului „, + , aveau loc sacrificii. Iarna e sacrificiul PORCULUI, asa cum bine stiti.

Deci ce inseamna Craciun ? Simplu: PORCU PARLITU. Sau Parlitu Porcului. Cra este a innegri ca cioara, Cra, Cra, Cra….SHUN( sunca) =Porc. Uita-te la lista de cuvinte. (svain, svinjia, svin, co_chon, etc…). CHAR,CAR inseamna a parli, a arde, a innegri . (car_bune, carabina, ). In egpt KAR = Foc, Furnal. KHERU = animal de sacrificiu, CAR_NE !!!!!!!!! MOSH NIX O RAI ( NICOLAE = Nekhar = paine neagra), NUC,(cojile se folosesc pentru culoarea neagra)

Eugen Rău, de pe acelaşi forum, scrie:

Craciunul este o intersectie, intilnire a anilor.

CRUCE si RAS-CRUCE intre ani, similar cum pomul are CRACI, care apar (cresc) in timp. Este un CRAC,CRACANA,DESPARTIRE in timp,intre ani.

I N T I L N I R E ! & totodata, in acelasi timp ! D E S P A R T I R E !

Sursa: DEX ’98 http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=CRAC

CRAC^2, craci, s.m. (Pop.) 1. Piciorul omului de la coapsã pânã la cãlcâi. ** Fiecare dintre cele douã pãrþi ale pantalonilor, ale iþarilor, ale salopetei, ale treningului etc. 2. Crãcanã (I 1). 3. Creangã, ramurã, cracã. 4. Ramificaþie a unui deal; picior de deal sau de munte. 5. Ramificaþie a unei ape curgãtoare. – Din bg. krak.

……………ras-CRACire,ras-CRUCirE,ras-CRUCE…….unde RAS poate avea legatura cu ‘incaodata,din nou’,cum e in RAZmerita…apoi: (o noua, nou, Noell) RAZa, RASarit,RASarire, CRUCE-ANu ,Craci-ANu, Craci-AN,>>> CRACI-UN

Toate astea te duc imediat cu gândul că poporul nostru sărbătorea Crăciunul, înainte ca sărbătoarea să fie preluată de creştinism, ba mai mult, chiar înainte de Cultul lui Mithra, care reprezenta duhul luminii dumnezeieşti, al adevărului şi al bunei credinţe, şi care se răspândise în antichitate, în aproape întreg imperiul Roman.

Eu nu sunt un specialist nici în lingvistică, nici în mitologie, dar ca un cercetător al obiceiurilor zonei noastre Tismana, cu sate ale căror cutume n-au fost atinse de civilizaţia urbană, cu oameni care erau analfabeţi până de curând, nu poate decât să mă mire profund trăinicia obiceiurilor de sfârşit de an la români şi transmiterea lor prin viu grai timp de atâtea milenii!

Este evident ca tăierea porcului la Ignat este un ritual care se pierde în negura timpului. Dar perpetuarea, în paralel, şi a obiceiurilor legate de ritual, în condiţiile apariţiei mithraismului şi creştinismului şochează pur şi simplu! După sacrificare, după Ignat (ignire, aprindere), urmează o perioada de vestire a faptului că acest ritual a avut loc urmând a se alunga duhurile rele care sălăşuesc în „cei răi”. Ele trebuie să piară iar între oameni sa revină prietenia şi toleranţa.

Vestirea o fac cetele de colindăreţi care umblă cu colindul (curăţirea) prin sate vestind moartea celor rai.

Este de notat ca în satul Sohodol, Tismana, un sat foarte izolat, ale cărui colibe se întind până sub poalele vârfurilor Munţilor Oslea, am auzit nişte cete de colindăreţi care nu strigau „Piţărăii, măăăăăi!” ci „Pice răii, măăăăi!”. Nu mi-au dat nici o explicaţie certă ci câteva ambigue: „aşa se strigă”, „am auzit şi noi pe unii!”. Dar chiar dacă au făcut-o din joacă, mesajul se pliază perfect pe arhetip! Undeva în subconştientul acestora s-a păstrat mesajul ancestral ca odată cu sacrificarea porcului, să fie sacrificate şi cele rele, cei răi!

Vestesc aceasta în primul vers cu veselie „Hă, hă, hăăăăăă!” apoi, în al doilea vers, descriu fapta: „Pice răii, măăăăăăă!

De bună seamă că aceasta poate fi numai o ipoteză ca oricare alta, „piţărăii” putând proveni foarte bine de la „pită”, colacul primit, colindătorii devenind „pitărăi” adică „cei care umblă după pită!”

Cu siguranţă că mai pot fi şi alte interpretări dar toate se bazează pe legătura Ignat – Colinde – Crăciun care mi se pare evidentă şi care merită să-i dăm cuvenita atenţie!

Mi se pare nimerit să închei cu câteva cuvinte pe tema aceasta, găsite pe acelaşi forum amintit mai sus. Ele provin probabil de la aromân din sudul Dunării şi sunt şocante descoperind cât de bine păstrează acest om, probabil un preot, limba noastră veche:

APROCSIMATIV: TOATA TERMINOLOGIE CARE SA FOLOSEASHTE IN RELIGIA ORTODOXA este de limba a BESILOR, a Besi suntu de origina arm’nesca (traco-ilira).

Pe limba a Besilor este scriata shi prima Biblie de care nu are armasa opera tiparita, DAR armasa este terminologia shi documente scrise care vorbescu ca slujba ortodoxa de nai vechiu timpu se face pe „LIMBA NACIONALA A BESILOR”.

Greci o au primita religia ortodoxa de la Besi, o au primita shi terminologia.

Concret:

In limba evrea nu egzista numele „ISUS” (IS + SUS = VISLU DE SUS). In evrea numele de „Isus” se pronuntsa ca „IESHUA”.

COLINDE – termin curat bes (arm’nescu).

COLINDE anseamna „CURATSIRE” shi vine de terminlu: „COLA” = materie (detergentu) pentru curatsire. Vorba este de multu vechiu cuvant arm’n makedonescu.

De „COLA” shi „COLINDE” se lege terminlu „COLASE” = „purgatoriu”.

PARADIS = „PARA + DI + IS” (ca din vis).

CHISA = „chisa, chisare” (tolcire) = „iad, infern”.

Legata de trminlu „CRACIUN”. Forma corecta este „CARCIUN”.

CARCIUN vine de cuvantul fondamental „CARA” (goni, „a pune in mishcare”). De fapt de cand este fapta „COLINDEA” (curarea de vechiul an) „CARCIUNLU” o simbolizeza intrarea-pornirea in ANLU NOU.

Ignatul (arderea porcului), colindul (curăţirea de vechiul an) şi Crăciunul (pornirea în noul an), iată nişte comori nepreţuite care aparţin numai poporului român!

Le-am păstrat de milenii, să le păstrăm încă milenii!

Să nu admitem ca Europa să ne ceară a le abandona, aşa cum nici spaniolii n-au renunţat la coridele lor de dragul Europei!

Suntem un popor al unei Românii profunde şi tainice şi asta trebuie să priceapă întreaga Europă!

Unii au înţeles-o demult!

Citez din inima Europei pe A. Bayet:

„Nici împăraţii, nici Biserica nu pot să modifice brusc modul de gândire şi de viaţă instituit de acţiunea lentă a secolelor. Rezultatul: în drept, imperiul se face crestin, în fapt, creştinismul se face păgân…”

N.N. TOMONIU

________________

~„Lumea de la ţară pune televizorul pe TV Favorit sau Etno iar la radio ascultă muzică populară“

Spre seara s-a mai lasat tacere, campanie nu mai e voie sa facem , telefoanele au incetat pe la ora 19, asa ca pot sa scriu macar cateva randuri. Chiar mi-era dor sa mai stau in fata calculatorului pe care l-am pornit de cateva zile, abia seara.

Ce pot sa spun despre aceste zile, este ca am constatat cu amaraciune cat de dependent este românul de „sef”, cat de mult si-a lasat amprenta cei 50 de ani de „dirijism”.

Cei 18 ani de „democratura” l-au invatat prea putin pe omul de rand sa fie independent, sa actioneze spontan, dupa judecata din propriul cap.

Cand eram zilelea astea pe-acasa, eram nevoit sa raspund si la trei telefoane in acelasi timp (telefonul fix, tel. mobil personal si mobilul dat de primarie consilierilor) iar pe teren, sunau cand unul cand altul…

Se suna pentru treburi banale. Spre exemplu azi.

„-Dom’ profesor, am venit la sectie asa cum era prevazut, nu e nimeni!” „-Mai stai acolo Goagă sa va aduca buletinele de vot de la Tg-Jiu, iti dai seama ca e coadă mare acolo si se mai intarzie!”.

„-Dom’ presedinte, unul a pus afis cu Becali pe gardul meu, ce fac il rup?”

„-Dom’ consilier, trebuie sa veniti la primarie sa vedem ce facem cu urnele!”

„-Domnu’ Tomoniu , am un pliant cu Daianu e cumva din Tismana?” „-Nu doamna, s-a nascut prin Mehedinti dar e ruda cu Dăienii nostri. A fost la nunta la Ion Dăianu iar cu Nicu Dăianu de la fisc e verisor al doilea!”

„-Dom’ profesor a trecut un trailer mare si a smuls banerul PNL, a rupt firele de cablu TV si ale Romtelecomului!”. „-Ia tu Costica banerul si baga-l la tine in curte, si asa azi nu se mai face campanie, am sa dau telefon la firma de cablu si la posta sa repare firele.”

„-Dom’ presedinte, eu n-am fost duminica la sedinta, ploua, mi-a inundat cotetele cum votam la referendumul marinarului, zic asa de informatie, ca n-am de gand sa ma duc la toanele lui!”. „-Pai ori nu te duci, ori votezi „nu” pentru ca parlamentul a votat deja legea uninominalului, cu articole, cu paragrafe, are multe pagini legea asta, a fost publicata, lumea o cunoaste! Basescu n-are decat o intrebare pentru o lege a uninominalui, una a lui, o lege personala, care are zero pagini. Ce uninominal vrea, numai el stie! Lumea crede ca e un moft, ca sa ajute PD in aceasta campanie!”

Si câte si mai câte!

Lumea de la tara pune televizorul pe TV Favorit sau Etno iar la radio asculta muzica populara.

N-are timp de mutrele acre de politicieni care pun aceiasi placa de 18 ani. Maine e totusi zi plina, probabil ca 30-40% vor veni la vot.
24 noiembrie 2007

N.N. TOMONIU

_________________

~„Povestire din veşnicia de lângă noi“

Prin vâlcelele acestui sat, pare că timpul stă puţin ca să răsufle pe o buturugă, după lunga-i căutare a dorului pierdut!

„În căutarea dorului pierdut” e o sintagmă patentată 100% Tudor Gheorghe. Nici gând de parafrază după Proust, „a fost involuntar” spunea el unei jurnaliste iscoditoare, „pentru că e frumos şi profund fata mea!”, surâdea el pe sub mustaţă. Zicea:

„- Te duci si-ti cauţi dorul la tine-n sat. Nu-l mai găseşti! Acolo s-au schimbat lucrurile: nu mai sunt hore, sunt discoteci. La mine-n sat era aşa: trecea omul, apoi venea muierea cu vadra-n cap. Veneam odată spre casa si stăteau muierile cu vadra de apa-n cap si m-aşteptau pe mine sa trec, sa nu-mi treacă prin fata.”

Prin vâlcelele copilăriei Polinei Mănăilă dorul nu s-a pierdut. A rămas! Până şi numele satului a rămas Vălcele si nu Vâlcele cum e trecut alături de alte opt sate în cartea de coduri poştale a României.

Este cel mai estic sat al oraşului Tismana, la poalele muntelui Dârmoxa, unde se refugiaseră geţii la sosirea oştilor romane.

Meridianul estic 23 de grade delimitează exact ultima casă de la răsărit a satului şi trece chiar prin grădina cu varză a unuia din strănepoţii lui Brâncuşi, dulgher şi el şi la fel de mare meşter de stâlpi de pridvor, porţi şi uşi sculptate cu dalta.

La sud, năpădită acum de copaci, vezi de oriunde „Cetăţuia”, punct roman important de observare iar drumul roman spre „cetăţui” stă aşa de atunci! Construcţia noilor căi de comunicaţie a avut alte raţiuni decât comorile geţilor.

In nordul satului, cocoţată pe cea mai mare înălţime, „stă” biserica. Poate că stă pe locul alteia, aşa se zice, dar cine poate şti? Ce se ştie precis, este că in faţa ei, la intersecţia uliţelor principale locul se numeşte „piaz”. Să fi fost piaţa geţilor, unde aceştia vindeau blănuri de animale sălbatice romanilor între două lupte, nimeni nu poate şti! Cert este ca piaz-ul se vede, şi e la fel de depărtat de Dârmoxa cât-ui depărtat şi de Cetăţui. Piaz getic? Piazza romană? Cine poate şti!

Aveam o treabă chiar la o aruncătură de băţ de piaz iar ca să ajung acolo, parcurg cam trei sferturi din uliţa principală a satului. N-am întâlnit „muieri cu vadra-n cap”, dar muieri ieşite la poartă-n drum pentru a coase, da! Unde eşti tu Tudore, lăutar vestit al neamului românesc, să le vezi cum se scoală în picioare până treci? Ţi-ar da lacrimile!

Mă opresc la casa pe care o căutam şi sunt dezamăgit! Pentru a se racorda la reţeaua de apă, prietenul meu, băietan fără experienţă, săpase prea strâmt şi nici el nu era acasă. Trebuia s-aştept dar aici nu stai singur mai mult de câteva minute! Musai să aibă treabă cu tine cineva iar acel cineva urcând acum coasta spre mine, se dovedi a fi o fată „de vârsta doua”.

– Sărumâna! Începu ea de la vre-o trei metri, Dan nu-i acasă! Cred că-i la lucru!

– Să trăieşti! A cui eşti?

– A lu’ N…. Mănăilă, îmi zâce S……na.

Toţi Mănăilă ai satului sunt verişorii, unchii sau nepoţii Polinei. Înainte de a „se face mare cântăreaţă la oraş” erau ai Drinei, „muma” Polinei dar încet, încet, Drina îmbătrânind, fata-i luă locul.

Alexandrina Mănăilă nu era fitecine! Când cânta ea nu s-auzea nici musca. La tinereţe, pentru că nimeni nu era mai frumoasă-n sat şi nici voce ca a ei nu se mai auzise cale de ceasuri! Iar la bătrâneţe, pentru că „zorea” la morţi şi musai să păstrezi tăcerea.

O înregistrasem prin anii ’78 cât fusesem director de cămin cultural:

Zorilor surorilor,

Zorilor surorilor,

Nu pripirăţi cu zoritul,

Nu pripirăţi cu zoritul,

Pân’ ce Ion nu s-o gătitu’

Să dea cărţi,

În toate părţi,

Şi râvaşe

‘N toate oraşe

…………..

– Eşti nepoata Drinei?

– Îhî!

– Mai trăieşte?

– A murit acu doi ani, alelalte au murit demult!

Nu întrebasem de celelalte dar răspunsul rămăsese cum fusese pe vremuri: dacă întrebai de Drina era clar că aveai vre-un mort şi voiai s-o iei la „cântatul Zorilor”. Zorile nu se cântă niciodată decât în trei. Drina era şefa iar celelalte ţiitoare şi le conducea „din deşt”. Ţinea mâinile încrucişate în poală iar arătătorul era bagheta. Ţiitoarele, numai o ţâră să nu fi ţinut lung cât dorea Drina că asta le-ar fi trebuit! Dacă-ţi arunca o uitătură era clar ca-ţi va da mai puţin cu un leu!

– Eşti măritată?

– Am fost, da a plecat în lume, ce să facă ici? O zis să-mi găsesc altul.

– Ai nevoie de bani?

– Eeeee, ba nu!

– Ia 10 lei şi du-te ia lopata şi mai lărgeşte şanţul ăsta! Că vine echipa şi nu poate să-l lege la conductă şi pe Dan. Eu plec!

– Sărumâna! Când mai veniţi, să-i ziceţi şi lu’ Dan de mine…

În satul Drinei şi Polinei unde veşnicia obiceiurilor e brandul satului, tranzacţiile se fac mai iute decât pe Internet!

Uite d’aia n-are politichia noastră pragmatism! Pentru că i-a dăruit Dumnezeu tot pragmatismul omului simplu!

Politicienii români au ajuns intr-o fundătură. N-au avut niciodată idei, i-a ţinut la suprafaţă nevoia noastră de democraţie. Incapabili şi plini de rea credinţă, s-au compromis şi nu-i mai ascultă nimeni, spunea o colegă de breaslă. He, he, he! Adică vor continua să existe ca nişte pisici care nu prind şoareci, dar le ţii pentru că trebuie să ai pisică!

Plec din sat cu gânduri pline de optimism. Obiceiurile pământului, pragmatismul şi munca sunt valori supreme ale acestui loc şi ai impresia că vor ţine aici o veşnicie.

Tot gândind pe drumul spre casă constat că, în final, sunt tot atât de surprins cât fusese şi maestrul Tudor Gheorghe.

Dar să-l las să povestească el însuşi:

„Făceam un spectacol cu „Toamna”, la Craiova. Chiar era toamna, una superbă, de vis! Am intrat în dialog cu sala. Le-am spus: „Fraţilor, sunteţi mulţi tineri aici, afara e o toamnă atât de frumoasă şi voi staţi şi ascultaţi poezii de-astea nostalgice… Topârceanu, Minulescu… Luaţi fetele şi plecaţi în parc! De ce-aţi venit la spectacol?”. S-a ridicat unul cu doi cercei în urechea stângă, c-un belciug în nas, cu doi cerceluşi în sprânceana dreaptă, cu lanţuri la gat, cu nişte blugi voit rupţi, c-un par lung si slinos, c-o barba rara… Antipatic. Mi-am propus să-l fac de râs şi l-am chemat pe scena. „Răspunde tu, că te-ai dat drept lider al acestei săli de tineri!”. Si mi-a spus ceva care m-a lăsat crucit şi mut de uimire: „Dle Tudor Gheorghe, pentru ca dvs. sunteţi alternativa noastră la îndobitocirea care ni se propune!”.

Prof. NICOLAE N. TOMONIU

_______________

~„S-a ales praful şi de alegerile libere“

Uite că reuşirăm să facem praf şi alegerile „democratice” din România!

După ce în ’89 făcurăm praf revoluţia, înlocuind-o cu o poveste plină cu terorişti, „aleşii” geniului carpatin lansară timp de două decenii, poveste după poveste, care mai de care bună de adormit poporul!

Aşa muri sub poporul adormit, întreaga infrastructură de CAP-uri şi GAS-uri, sistemul naţional de apărare contra inundaţiilor şi sistemul de irigaţii, fabrici şi uzine, reţele feroviare forestiere şi reţele CFR, flota maritima si fluvială, bazinele carbonifere, ba chiar şi reţeaua cooperatista care stă la baza desfacerii produselor agricole şi ale produselor firmelor mici în toată Europa!

Descoperim treptat, că „aveam ce ne trebuie” pe vremea lui Ceaşcă şi nu trebuia distrus nimic. Iar acum, după ce am distrus totul, trebuie să refacem ceea ce am distrus, cu bani europeni rambursabili!

Nimic nou, refacem ceea ce era odată: CAP-urile, digurile de apărare, sistemele de irigaţii, ba chiar şi sistemele cooperatiste sau planurile cincinale. Doar cuvintele sunt englezeşti, „planurile” sunt „Strategii” sau „proiecte” iar „masele de oameni ai muncii” sunt „comunităţi locale”. CAP- ul, Cooperativa Agricolă de Producţie va fi refăcută prin programele „Fermierul”, „Sapardul românesc” şi „Renta viageră”, programe menite să stimuleze comasarea şi înfiinţarea unor ferme cu caracter comercial.

Diferenţele între vechile CAP-uri şi GAS-uri ceauşiste cu „cotă la stat” şi fermele de azi „subvenţionate de la stat” sunt totuşi ca de la cer la pământ.

Nu aceleaşi diferenţe se observă între Ceauşescu şi Băsescu!

Alegerile din noiembrie 2007 ne arată că ne-am întors şi la vechiul tip al „omului nou”, „omul providenţial”, capabil să „facă totu’” pentru ţara lui!

Aşa ne aleserăm de bine „capii”, că ne întoarserăm de unde am plecat: un conducător care ne terorizează şi ne calcă pe nervi prin toate mijloacele de comunicare! Mai lipseşte doar vechea „Europa Liberă” si suntem în ’89!

Avem un conducător pe care-l începem să nu-l ascultăm, să-i ignorăm capriciile dar pe care-l trebuie să-l răbdăm ca pe Ceauşescu! Pentru că are în spate un partid „tare şi mare”, care musai să câştige viitoarele alegeri. Prin ameninţarea partidelor cu „anticipate”, „referendum”, „vot uninominal” sau alte arme de îngrozire a clasei politice asistăm la o paranoia prezidenţială de mai bine de trei ani.

Cu ce diferă recentele alegeri de alegerile lui Ceausescu? Cu nimic!

Referendumul este un instrument folosit încă de pe vremea dictaturii lui Ceauşescu, când ne propusesem să dăm exemplu lumii reducând cheltuielile militare. Îl dorea-n cot pe Ceauşescu de cheltuielile militare, mâine dădea ordin şi se reduceau! Dar Referendumul, dădea bine la popor! Era ciorba preferată atunci, pe linia Coreea de Sud, China, Congo şi până în Cuba. Era o formă de democraţie directă asortată cu scărpinat de tălpi la popor. „Poporul suveran va decide!” era o formulă care asigura din start peste trei sferturi de alegători entuziaşti, care aveau fericirea să confirme „înţelepciunea faptelor marelui conducător”!

Ce deosebire este atunci între acei dictatori şi Băsescu? Niciuna! La fiecare trei fraze, Băsescu invocă „românii” şi „poporul”!

La fiecare „Congres spontan”, programat pe unde-apucă, preşedintele „tuturor românilor”, a „ţigăncii împuţite” şi „romului ucigaş de italience bogate”, face apologia mândrului şi iubitului său partid PD, cu care s-a prostituat la beţie dând naştere unui PLD handicapat mintal. Un PLD, incapabil să spună mai mult de două fraze în orice împrejurare: „guvernul trebuie să plece” şi „singurii reprezentanţi autentici ai liberalismului suntem noi”.

Sau tradus in „limbaj Ceaşcă”: „Cadrele noastre din activul PCR, in colaborare cu activul UTC – tineretul comunist – şi organizaţiile de femei, oameni cinstiţi şi incoruptibili, oameni din popor, participă cu râvnă muncitorească la stârpirea rămăşiţelor clasei exploatatoare, clasă de hoţi, de tâlhari, de pungaşi, de mafioţi, de corupţi şi de bandiţi! Noi suntem poporul!

Dacă ne uităm la democraţiile lumii, la lumea civilizată, preşedinţii caută să atingă ţelurile ţării, ba chiar şi ţelurile proprii prin joc diplomatic, prin conlucrare bine gândită cu parlamentul, guvernul şi toate partidele politice.

Preşedintele Băsescu vrea să conducă ţara prin referendum şi slogane ceauşiste!

In cor, răzbate ca un ecou, prin toate „canaliile” media, sloganul „Întoarcerii la popor!”

Seară de seară, cuvântul genialului Băse, care este însuşi poporul, intră în dezbatere publică la televiziuni iar partidul lui, vajnică elită, e primul invitat!

Un serial început acum trei ani. Pe de-o parte marinarul cel cinstit cu vâslaşii lui de aur iar pe de alta, hoţii, tâlharii, prădătorii, manglitorii, furătorii, pungaşii, mafioţii, corupţii, desfrânaţii, depravaţii, neruşinaţii, imoralii, parşivii, bandiţii, gangsterii, criminalii, ticăloşii şi … staţi puţin, nu vă speriaţi de aceste prea multe cuvinte…

Ehei, astea-s cuvinte adunate numai într-o seară de la marele justiţiar, numit „Naşul”, mafiot băsescian de la o televiziune împuţită de gangsteri corupţi şi parşivi puşi in slujba răului!

Iar ca el, căcălău de jurnalişti pupincurişti, cam pe la toate televiziunile!

Au tocat la guvern şi la clasa politică până au făcut praf încrederea cetăţeanului că votul ar mai depinde de el!

S-a turnat prin media „numai rahat”, zice ţăranul! La ce să te mai duci să votezi? S-a ales praful de alegerile astea!

Aduni cum ziceam, numai într-o seară, câteva pagini de „mizerii”!

Pentru anii ce trecură „de când mafioţii fură”, am întocmit un imens „Dicţionar de maidan, asortat cu limbă sărată marinărească şi şuierat de pirat”.

Majoritatea cuvintelor colectate de la Băsescu, invocă poporul, („românii” mai nou), punând în evidenţă propria cinste de a se fi dus la tribunal ca să-l caute în buzunar, dovadă sigură că n-a furat el vapoarele ţării.

Se ştie bine că după ce ieşi din tribunal, nou şi cinstit, nu-ţi mai rămâne decât să identifici corupţii şi criminalii, „oligarhii” taberei adverse, şi ai succesul garantat!

Cine-s „oligarhii”?

Spuneam intr-un articol, că „oligarhii” nu mai înseamnă gaşca bogătaşilor naţiunii ci este un neologism, un cuvânt magic care de îndată ce e azvârlit în „popor” e mai tare ca suliţa Sf. Gheorghe răpunând balaurul. Iar cu ajutorul acestui cuvânt magic, se va naşte la orizont o nouă pleiadă de politicieni absolut nepătaţi ca nişte „stele sfinte”, la a căror aureolă va lucra cu entuziasm „poporul”!

De trei ani de zile toată media românească, în frunte cu şeful statului, luptă contra guvernului, parlamentului, clasei politice în general.

Rezultatul acestor demersuri a fost discreditarea totală a rolului alegerilor libere într-un stat democratic.

Propaganda electorală recentă a fost umplută din plin cu mizerie umană.

Candidaţii, ziarele, radiourile şi televiziunile n-au transmis nici un mesaj mai interesant. Au făcut ceea ce au tot făcut din 89 încoace, atacul la adversarul politic. Ori lumea s-a scârbit de gâlceava zilnică din media!

Iar „poporul” lui Băsescu, s-a săturat să mai meargă la vot ca vaca la iesle.

La referendumul lui, au ieşit la vot doar un sfert din români.

Iar la alegerile europarlamentare au ieşit la vot o treime din alegători.

Becali şi Vadim, cu gura lor mare n-au mai făcut nici o brânză, lumea i-a trimis înapoi pe stadioanele de unde au venit.

PD-ul, cu 29% în loc de 49%, în loc să ia la întrebări pe lingăii băsescului pentru sondajele supradimensionate, au început să jubileze ca sunt primul partid din România.

Este un mesaj grav de inconştienţă, pentru că lumea îşi dă seama că nu primeşte de la PD nici un mesaj de direcţie, nici un mesaj de program politic!

PD-ul are un singur mesaj: atacul la guvernul pe care mai bine l-a părăsit decât să renunţe la istericalele Monicăi Macovei, care nu mai asculta demult, de nimeni.

PD merge deci haotic înainte-înapoi, fără nici un mesaj…

La fel ca „şefu’” lor Băsescu…

Primul pas spre decădere totală este inconştienţa!

Când un popor o duce rău şi observă paranoia conducătorului e de jale! Poporului îi miroase a praf de puşcă!

Să sperăm ca va băga glonţ pe ţeavă, la urnele alegerilor următoare votând masiv.

Abia atunci timpul dictaturilor va apune!

Prof. NICOLAE N. TOMONIU

_______________

~„Titanic vals de alegeri“

La declanşarea alegerilor pentru Parlamentul European, un post de televiziune a reluat filmul „Titanic vals” făcut pe vremea lui Ceauşescu. Când văzusem filmul, atunci în vremea lui „Ceaşcă”, mă întrebasem dacă poate exista vreodată ceva asemănător în realitate! Trăise oare pe vremea capitalismului o aşa lume bizară?

Tudor Muşatescu însuşi, afirmase că lumea aceea existase: „Am fost întrebat, de multe ori, daca personajele din Titanic Vals si subiectul piesei au existat în realitate sau au vreo înrudire directă cu oameni si fapte petrecute aievea. Da, au existat, si tot ce se întâmpla în Titanic Vals s-a întâmplat în realitate, si chiar la Câmpulung. Fireşte, nu toate faptele s-au petrecut în cadrul aceleiasi familii. Moştenirea lui Tache Necsulescu – mort nu într-un naufragiu, ci de moarte buna – a rămas unei familii sărace, de funcţionar la prefectura, ca Spirache; dar dragostea Mizei cu locotenentul de cavalerie s-a întâmplat în cu totul alta familie. Dupa cum, în alta familie soacra si nevasta au plătit ca sa-si vadă ginerele si soţul ajuns deputat fără ştirea si voia lui. Din toate aceste frânturi din viata, trăite disparat, am făcut povestea unitara a unei singure familii, agitata – comic sau dramatic – de felurite întâmplări si frământată de diverse sentimente onorabile sau de condamnat.

Cât priveşte personajele – de altminteri ca în întreaga mea literatura, de la poem la roman si de la schiţă la tragicomedie –, acestea au fost întotdeauna luate direct de la marea şi inepuizabila mea furnizoare, care a fost, este şi va fi: realitatea.”

Zilele acestea revăzând filmul în noul nostru capitalism „european” dar cu miros de balegă dâmboviţeană, nu mai încape nici o îndoială că Tudor Muşatescu scrisese de-a adevăratelea! Că nu e nici o deosebire între ceea ce era pe ecran şi ceea ce se petrece în real astăzi! Ba mai mult, ca o compensare pentru faptul că am fost frustraţi 50 de ani de capitalism, facem acum nişte alegeri ce depăşesc toate cotele imaginaţiei în materie de prostie şi populism deşănţat! Mai pe înţelesul tuturor, o spune ţăranul: „Măi taică, astăzi viaţa bate filmul!”

Teatrul lui Muşatescu poate fi văzut acum de alegeri, gratis şi „pe viu” pe toate uliţele patriei noastre minunate, umblate odinioară de vestiţii Tândală şi Păcală! Şi să luăm un exemplu, pentru că de la Câmpulung la Târgu-Jiu „nici un pas nu-i de-ai călca!”, vorba poetului, iar „mofturile”, musai să fie aceleaşi. Pentru că îţi trebuie tupeul din „Titanic” vals ca să te lauzi cu asfaltarea de şosele pe banii altuia, ba să mai faci şi ode unui lucru făcut de mântuială aşa cum e cazul politicienilor din Consiliul Judeţean Gorj în frunte cu d-l Călinoiu. Plantând panouri şi steaguri de victorioase izbânzi pe „Lungul drum al Gorjului”, PSD-iştii din conducerea gorjeană nu ţin cont de două lucruri:

banii pentru reabilitarea infrastructurii le-au venit pleaşcă de la guvernul liberal prin aplicarea cotei unice pe care PSD-iştii o huleau că va duce România de râpă precum şi a aplicării programului SAPARD din care tot ei spuneau că guvernul actual „a cheltuit zero lei”;

spoiala aceea de asfalt de un deget cu şanţ de scurgere de două degete, va avea viaţă exact cât ţin alegerile. Daca vreţi să vedeţi exact cum va arăta, n-aveţi să mergeţi pe asfaltările din campania de alegeri trecută. Dar nu vă sfătuim să vă băgaţi maşina pe acolo, luaţi pe-a firmei!

Va să zică, asta e moda politică de azi! În stil antebelic: iau bani de la guvern, că d’aia e guvern să aibă bani, fac eu şoseaua, apoi îl critic că el, guvernul, doarme acolo în birouri şi nu face şosele! Musai trebuie să plece ca să vin eu!

Dar culmea tupeului politicienilor gorjeni nu e singulară, panourile de propagandă împânzind România mai abitir ca mătrăguna şanţurile lăsate de izbelişte! Dar, e valabilă mai ales în provincie. În capitală, lupta politică nu se mai duce demult cu metode primitive. Un politician care se respectă, are două trei ziare, alimentând cu minciuni televiziunile şi radiourile aferente. Ei hai să nu fim răutăcioşi! Nu sunt numai ale lui ci şi ale prietenilor lui sau ale rudelor lui pe care le-a „înzestrat” înainte de a intra în politică pentru ca el să pară „sărac şi cinstit”!

Aidoma vechilor ciocoi care deţineau mori pe râuri, morile mass-media de astăzi macină încontinuu politica stăpânului. Din când în când mai dau şi câte un raport prin „sondaje de opinie”.

Aşa am reuşit să facem praf şi această metodă modernă de investigare.

Sondajul de opinie nu se mai face de instituţii serioase care-şi aleg subiecţii pe criterii ştiinţifice, pe modele conforme cu structura populaţiei pe cale de a fi investigată. Sondajul de opinie se face din birou sau „în direct” pe postul de televiziune. Metoda a ajuns atât de frecvent utilizată încât ajungând pe mâna unor neisprăviţi, aceştia nici măcar nu-şi dau seama cât sunt de ridicoli: „au răspuns sondajului nostru 12 persoane, 78% spun că da, 22% că nu!”. Adică, prinzi 12 inşi la un chef şi-i întrebi dacă alcoolul le face rău!

Unele ONG-uri au găsit găina cu ouă de aur în sondaje! Dau sfoară printre politicieni că sunt specialişti în investigarea opiniei publice şi le oferă serviciile lor „competente”. În ce constă „competenţa”? Simplu: îşi creează un forum „atractiv” apoi le cere forumiştilor să participe la sondaje.

Uite-aşa se ajunge la bomboana pe coliva manipulărilor numită „sondaj de opinie”

Stăm să ne gândim: o fi campania asta benefică pentru ţară cu ceva, oricât de mic ar fi acest lucru?

Păi e! Lumea se înviorează subit, fiecare-şi are propria părere ba mai are şi ocazia de a arăta cu degetul!

Dar să-l lăsăm pe Tudor Muşatescu care spunea după reprezentarea “Titanicului” la National:

„După primele spectacole, chiar comandamentul militar al capitalei a trimis o adresa drastica Teatrului Naţional, cerându-i ca în douăzeci si patru de ore ori sa scoată piesa de pe afiş, ori sa suprime rolul locotenentului de cavalerie Stamatescu, având în vedere ca “în persoana acestui poştaş, autorul îşi bate joc de întregul corp ofiţeresc al armatei române”…

După armată, s-a simţit ofensat si “clerul”, care a protestat ca, în timp ce pe scena se transmite, la radio, slujba bisericeasca de la Domniţa Balaşa din Bucureşti, soacra si nora ei întrebuinţează expresii nepotrivite cu solemnitatea oficierii unui serviciu divin.

Cât priveşte “lumea politica” a timpului, ce sa mai vorbim! De la şefii de partide, până la plevuşca si mardaua electorală a cluburilor de resort, toţi s-au simţit vizaţi si, într-o coaliţie frenetica, au început sa tune si sa fulgere împotriva autorului si a “necuviinţei” care se juca pe prima scena.

Oficioasele politice ale diverselor partide au început sa-si facă din plin “datoria”; un membru al parlamentului a protestat în camera si a cerut sa se ia masuri urgente contra autorului si a piesei în care parlamentarii sunt batjocoriţi si acuzaţi – public – de la “tribuna” Teatrului Naţional ca sunt şperţari cu toţii.

Tuturor acestor “campanii”, intrigi, insulte, lucrături, delaţiuni, s.a.m.d., subsemnatul nu le-am răspuns decât printr-un singur cuvânt: “…escu”, urmarea lui “Titanic Vals”, satira în trei acte, închinata exclusiv politicii si politicienilor dintre cele doua războaie.”

Urmează azi „post-bellum”, marea şi reala piesă de teatru în trei acte: „România în alegeri euro-parlamentare, locale şi dâmboviţeano-parlamantare!”

_________________

~„Vedem că şi biserica se ia după moda de astăzi…“

N-a fost sa fie nici cu IPS Teofan „iubitorul de Tismana” si nici cu IPS Ioan care mereu venea in vacante la Sf. Manastire Tismana in timpul cat facea Seminarul la Craiova. Avea lungi discutii cu preotul si cercetatorul Balasa si era un mare iubitor de istorie.

In alegerea Patriarhului, cred ca a invins pana la urma ideea apropierii BOR de Europa, IPS Daniel avand cunostinte de rang inalt prin tarile vestice si implicit la Vatican. De fapt, cam intregul nostru cler e scolit prin vest iar invatamantul teologic de la noi are principalii piloni dupa model occidental inca de pe vremea lui Ceausescu.

Asta e! Vedem ca si biserica se ia dupa moda de astazi…

Sunt sigur ca oricare dintre cei doi ar fi intarit specificul romanesc, ar fi conservat tendinta noastra monastica si ar fi ferit mai mult manastirile de cele lumesti, turism laic, mica industrie proprie, etc.

Probabil ca Dumnezeu a hotarat asa, actuala tendinta a bisericii spre laicism impingand si mai hotarat pe Sfintiile Lor dar si pe alte inalte fete bisericesti cu mare dragoste de conversatie cat mai discreta cu Dumnezeu, sa se replieze in rugaciune si practicile isihaste lasate de Sf. Nicodim de la Tismana.

N.N. TOMONIU

________________

~Războiul marilor oligarhii

Cine crede că în lume oligarhii vor dispărea, spre bucuria „maselor populare”, habar n-are că in lume peste 90 la sută din avuţia mondială se află în mâna unor mari oligarhi, iar din aceştia, peste 90% sunt americani.

A crede că această imensă putere va fi zdruncinată de un Bin Laden, un Nazarbaev sau un minuscul Băsescu n-are minte nici cât un greiere! Nici măcar băţosul Putin nu mai e în stare să mişte măcar un chibrit în lanţul acestei puteri!

De aceea, nu pot să-mi propun eu, un microscopic virus pierdut prin teritoriul imens al oligarhilor la scară planetară, să cercetez fenomenul. O armată de savanţi fac acest demers demult! Şi culmea, n-au ajuns încă la o concluzie!

Dar un mic război balcanic al unor oligarhi locali, se poate cerceta. Ba chiar am putea trage şi nişte concluzii. Care să ne lumineze capul, spunându-ne ce se va întâmpla cu noi.

Adunând pe parcursul anilor o serie de documente legate de fenomenul luptelor de interese economice, vizând sectoare vitale ale României, mi-am dat imediat seama că marele război politic actual declanşat în ţara noastră, cuprinzând mai nou şi diaspora din cauza reţelei Internet, nu poate fi legat decât de războiul balcanic al marilor oligarhi.

Vă voi pune la dispoziţie informaţii care vă vor face să priviţi în altă perspectivă lumea politică românească. O să vedeţi că ea nu este absolut deloc legată de viaţa dvs., că opţiunea dvs. politică nu contează în acest război iar cine crede că va separa vreodată interesele politice de cele economice e un om care trăieşte pe altă planetă. E un om singur cu himerele lui şi în veşnic război cu himerele altuia! Iar toată mascarada politică a ziarelor şi televiziunilor de astăzi nu e decât o muzică plăcută la urechile marilor oligarhi.


Dacă vrem să înţelegem fenomenul, trebuie să plecăm neapărat de la coloşii americani ai puterii mondiale, v-am atenţionat de la bun început. Pentru că avuţia lumii acolo s-a strâns! Iar marele guru al oligarhilor cine să fie altul decât Fondul Monetar Internaţional, FMI-ul care a cutremurat România tranziţiei postdecembriste? Da, FMI-ul care timp de mai bine de un deceniu cutremură clasa politică românească în scopul de a tunde, rade şi freza România după pofta inimii marilor oligarhi mondiali.

După 89, poporul român privi năucit cum pierde totul! De la Romtelecomul pus în braţele grecilor până la Siderurgica Galaţi pusă in braţele prietenilor oligarhi ai lui Toni Blair! Şi asta, cu mânuţa nevinovată a lui Adrian Năstase vârful politic de lance al baronilor PSD.

Să se fi săturat Năstase de ciopârţirea economiei româneşti încăpută pe mâni străine? Sau baronii PSD trebuiau lăsaţi să sugă la economia Românească! In fond de ce n-ar suge la vaca economică românească viţeii PSD şi nu tăuraşii americani?

Adevărul este că în data de 20 martie 2001, reprezentanţii Fondului Monetar Internaţional care criticau lipsa unui program de guvernare viabil, primiră din partea lui Adrian Năstase, un puternic şut în fund. Cităm: „Nu avem nevoie, în realitate, de un acord cu F.M.I. România a depăşit această dificultate şi rezervele Băncii Naţionale sunt suficiente pentru a asigura funcţionarea bugetului”.

Abia acum oligarhii americani se treziră! PSD-ul trebuia distrus pe o campanie de denigrare a mini-oligarhilor numiţi baroni români iar Stolojan şcolit pe timpul activităţii sale la Banca Mondială, trebuia reactivat pentru aducerea lucrurilor pe făgaş normal. Deoarece Programul pentru ajustarea sectorului privat PSAL – 2 fusese din start compromis. Degeaba plantaseră ei în 27 aprilie 2000, în fruntea acestui program pe Traian Băsescu dacă nu era în stare să-şi ducă misiunea la capăt!

Strategia de „asistenţă” a Grupului Băncii Mondiale pentru România era clară şi americanii o spuneau pe şleau: „Scenariul de asistenţă maximă, 995 milioane dolari, în perioada 2002-2004, va fi determinat de progresul României în crearea unui mediu macroeconomic ce va duce la inflaţie scăzută şi la un ritm de creştere economică susţinut, precum şi într-o serie de domenii cheie în politică; încheierea privatizărilor şi realizarea planului iniţiat prin PSAL 1, iniţierea procesului de privatizare şi a măsurilor necesare pentru un anumit număr de întreprinderi de stat rămase, convenirea unui plan şi a unui calendar de reducere a arieratelor în sectorul energetic, convenirea irevocabilă asupra metodei şi calendarului de privatizare a B.C.R. şi C.E.C., îmbunătăţirea cadrului legislativ de supraveghere din sectorul financiar, convenirea unui proces de elaborare a unei strategii anticorupţie şi aprobarea legislaţiei de asistenţă socială convenită”

Ce nu înţelesese preşedintele-coordonator Băsescu şi echipa sa constituită în Comitetul de coordonare a implementării PSAL2 din care mai făceau parte şi Valeriu Stoica, ministrul Justiţiei, Decebal Traian Remes, ministrul Finanţelor Radu Berceanu, ministrul Industriei si Comerţului?

Nu înţelesese un lucru esenţial. Banca Mondială pe lângă faptul ca acţiona practic, mai analiza şi informaţiile esenţiale desfăşurării programului FMI. Banca sprijinea ceva concret şi de mare preţ: programul de privatizare al Guvernului României prin intermediul programului PSAL 2, incluzând obiective si termene pentru privatizarea societăţilor comerciale de stat şi a instituţiilor financiare. Adică avuţia României.

Marinarul Băsescu care dormea în voie la cârmă, s-a trezit abia atunci când Banca Mondială identifica pachete de societăţi din cadrul cărora un număr minim de societăţi era selectat pentru privatizarea caz cu caz si pentru restructurare. Dar cea mai mare mană cerească pentru Băsescu a fost atunci când Banca Mondială identificase întreprinderi concrete, cum ar fi Alro, Alprom si Petrom. Cheia succesului lui în ridicarea pe podiumul cel mai înalt din România, visul oricărui român de a deveni un nou Ceauşescu cu renume mondial, putea să depindă de acest program şi acordul cu Banca Mondială privitor la strategiile de privatizare a acestor entităţi. România putea fi sfârtecată în linişte! Presa vândută deja ameţea poporul vorbind de adoptarea ulterioara a unui proces de licitaţie „clar, deschis si transparent”, folosind serviciile „consultanţilor de investiţii calificaţi”, intr-o „manieră consecventă cu politica Bancii Mondiale!”

Timpul trecu şi vremea când viţeluşii româneşti ai lui Năstase trebuiau înţărcaţi de la suptul economiei româneşti se apropia de sfârşit. Se pregăteau la supt tăuraşii Băncii Mondiale prin tripletul Basescu-Stolojan-Stoica.

Dar de unde apare în această ecuaţie şi hoţomanul de Stoica? Răspunsul e mintea găinii! Pentru Băsescu fusese simplu să-i fure scaunul şi partidul PD lui Petre Roman. Dar Stolojan, mai nepriceput, fu nevoit să-i promită o ţâţă de supt şi lui Stoica, acesta păstorind PNL-ul.

Aşadar, cu Stolojan în fruntea PNL şi Băsescu în fruntea PD naşterea Alianţei DA nu crea probleme. Problema venea din altă parte: taciturnul Stolojan propus preşedinte al României, nu prea avea mari şanse în faţa voiosului şi guralivului Năstase. Băsescu gândi că ar avea mai multe şanse el. Iar dacă Alro i-ar reveni lui Stolojan adăugând promisiunea fotoliului de prim ministru, ba având pe lângă toate astea şi sprijinul masiv al nemţilor de la OMV, Palatul Cotroceni ar fi fost ca şi cucerit!

Rocada fu simplă. Basescu fu nevoit să-i scape câteva lacrimi impresionante iar Stolojan, chipurile bonav, îşi petrecu cele mai frumoase zile ale vieţii sale in cabanele OMV din Alpii Bavarezi creând viitoare scenarii.

Lui Băsescu, răsplata-i fu cam chinuită, era cât pe-aici ca Năstase „să-l ia la mustaţă” dar până la urmă tot ajunse la „trăit bine” în Palatul Cotroceni. Dar nu şi pentru Slolojan ajuns „consilier”, mai mare râsul!

Ehei, dar viaţa bate întotdeauna filmul! Scenariul „demisiei” lui Tăriceanu nu ţinu! Stolojan trebuia să mai aştepte.

De ce renunţase Tăriceanu la sfaturile de demisie venite pe linia şi cu startul Cotroceni?

Pentru că pentru Tăriceanu, veniseră de la Bruxelles veşti proaste: nemţii de la OMV puseseră gând rău României şi colaborau cu americanii!

Concernul OMV, cu o cifra de afaceri de peste 5,2 miliarde USD si cu un număr de 6300 de angajaţi desfăşurându-şi activitatea in domeniul energiei, a produselor chimice si petrochimice, datorită avantajelor poziţionării sale, nici nu-şi putea propune altceva pentru planurile sale decât expansiunea pe piaţa tarilor central si est europene.

OMV deţine 80% din piaţa austriacă în domeniul vânzării de carburanţi si lubrifianţi prin staţii de benzina şi asigura pana la 90% din cererea de gaze naturale de pe piaţa austriaca. Compania joaca un rol important in transportul internaţional de gaze si aproape o treime din exportul rusesc de gaze naturale in Occident este direcţionată via Baumgarten. Reţeaua sa de oleducte are o lungime totală de 2000 km. Aici interese ruseşti nu în România!

De compania OMV sunt bine legaţi şi germanii, OMV având două rafinării: rafinăria Schwechat, care este una dintre cele mai mari din Europa si rafinăria Burghausen, Bavaria. OMV mai deţine o poziţie importanta si in domeniul chimiei si al maselor plastice, prin Agrolinz Melamin GmbH. Prin grupul Polyfelt, OMV este lider mondial şi in producerea geotextilelor.

E de mirare atunci ca OMV poate să azvârle cu ochii închişi în Romania 160 milioane USD? E de mirare că susţinând campania prezidenţială a lui Băsescu e musai să-i ceară poliţa de plătit? Băsescu, cu ajutorul locotenenţilor apropiaţi, trebuie să favorizeze musai intrarea OMV în piaţa românească pentru a deţine la început, cel puţin o cotă de 10% din piaţă.

Tăriceanu simţea că războiul de apărare a ţării contra invadării economice a nemţilor din teritoriile Marii Germanii era iminent.

Duşmanul lui şi al ţării devenea Băsescu precum şi locotenenţii săi apropiaţi, Stolojan şi Stoica care trebuiau eliminaţi din PNL. Mai ales că începuseră o campanie de distrugere a propriului partid, scenariul debarcării lui Tăriceanu eşuând.

Tăriceanu ducea un război inegal, având de partea sa doar pe Patriciu şi membrii fideli ai propriului partid.

Multă lume vorbeşte de Patriciu ca un duşman de moarte al românilor. De ce? Deoarece din ce-i 150 milioane USD puşi la bătaie de OMV pentru a cuceri România, mulţi ajung în presa!

Dar cine este în fond acest Patriciu?

Cu atâtea ziare e greu să discerni adevărul dar eu ca un cercetător independent, dintr-un colţ cuminte de ţară, am să-l extrag!

Patriciu este omul care a depus prima cerere din România pentru înfiinţarea unei afaceri private. A continuat prin a investi în imobiliare şi ziare. De asemenea, a devenit un important personaj politic, ajutând la înfiinţarea Partidului Liberal din România şi a câştigat un loc în Parlament.

Patriciu a avut şi puţin noroc. În urmă cu zece ani, americanii Colin Hart şi Phil Stephenson au văzut în România o interesantă ocazie de afaceri. Stephenson, acum în vârstă de 41 de ani, este fiul unui inginer petrolist din Houston şi licenţiat în Drept al Universităţii din Harvard. Hart este fiul agentului CIA Howard Hart, care a ajutat în mod direct la eforturile mascate ale Statelor Unite împotriva Uniunii Sovietice în Afganistan în anii ’80. Stepheson şi Hart s-au asociat cu Patriciu, care câştigase deja primul său milion de dolari din afaceri imobiliare şi ţintea o lovitură mai mare.

Cei trei au făcut rost de 20 milioane de dolari de la investitori privaţi, inclusiv de la Banca Mondială şi de la guvernul Germaniei. Au cumpărat trei companii, printre care şi Rompetrol un colos deja mort şi fără vreun plan de afaceri.

Grupul lui Patriciu a plătit, în 1998, 2,1 milioane de dolari pentru Rompetrol. Stephenson a cumpărat, în 2001, un pachet de 20% din acţiuni pe care le deţine încă iar Hart a negociat o plată de 10 milioane de dolari în contul părţii sale de investiţie când a părăsit compania în 2002.

Dl. Patriciu a reconstruit energic Rompetrol, reducând forţa de muncă şi renovând infrastructura şubredă. El îşi aduce aminte cum a refăcut singura staţie de carburanţi a companiei, împreună cu soţia sa. Tot el a creat pentru companie o siglă izbitoare, cu roşu şi galben, care s-a răspândit pe măsură ce cumpăra zeci de benzinării în toată ţara.

Apoi, în 2000, Rompetrol a cumpărat Petromidia, cea mai mare rafinărie din România, printr-o privatizare. Rompetrol a negociat un preţ de 50,5 milioane de dolari, preluând totodată datorii de peste 600 milioane de dolari.

De unde atâţia bani? Aici e aici! Rompetrol a fost cumpărată ca o găină care nu făcea ouă. În dosarele ei, zăcea însă un ou de aur: un credit de 85 milioane de dolari – o chitanţă primită în 1992 de la compania petrolieră spaniolă Repsol YPV, în schimbul drepturilor de forare într-un câmp petrolier din Libia. Stephenson a mers la sediul Repsol din Madrid şi a revenit obţinând o decontare de 50 milioane de dolari, cu care a ajutat la cumpărarea rafinăriei.

Şi aşa se treziră oficialii României peste noapte, cu un Patriciu puternic având o campanie in plină expansiune! O imensă dorinţă îi cuprinse: Patriciu trebuia căutat la oul de aur! Când găina Rompetrol fusese vândută că nu făcea ouă, îşi frecaseră mânile bucuroşi! Acum că făcuse un ou de aur, musai ca Patriciu trebuie să dea lor oul de aur!

Se zicea şi se mai zice şi azi, că oul nu era nici al găinii, nu era nici al lui Patriciu. Era al Statului!

Pentru că de la Lenin citire, logica în comunism o ştie toată lumea:

Întreprinderile nu sunt ale cuiva, nimeni nu le poate pretinde;

Întreprinderile sunt ale Statului;

Statul suntem noi, poporul;

Întreprinderile sunt ale tale!


Astăzi toţi cei care vor ca să îndepărteze pe românul Patriciu de pe piaţa petrolieră a Europei, îl caută la oul de aur!

Ce contează că e român? Ce contează că a pus bazele unui imperiu românesc al petrolului în Mediterana? In loc să fim mândri, uite domnule avem şi noi nişte români care au ceva de spus în economia europeană, zicem: „Al dracu, s-a ajuns!”

Mai bine să vină nemţii de la OMV decât Patriciu!

Anul trecut, Rompetrol a raportat un profit de 164 milioane de dolari şi un venit de 2,4 miliarde de dolari, conform datelor companiei. În acest moment deţine 500 benzinării în 13 ţări, contribuie cu 3% la Produsul Intern Brut al României şi plăteşte 7% din totalul taxelor ţării.

Cât ani ne mai trebuie nouă românilor ca să treacă pentru ca să-i mulţumim acestui mare vizionar al afacerilor?

Francezii recunosc adevărul acestor spuse: „Avant la seconde guerre mondiale, la Roumanie avait beaucoup investi en Europe occidentale. Air France, par exemple, a été fondé par un roumain en 1921. C’était d’ailleurs le plus gros investissement jamais réalisé ŕ l’étranger par notre pays. La récente acquisition de Dyneff est le second. Mais pour réaliser une pareille opération, nous avons dű attendre 85 ans !”

In România nu! Un grup de aventurieri puşi în slujba Băncii Mondiale, puşi în slujba FMI şi ai strategiei sale globale pentru menţinerea în top a oligarhiei americane lucrează!

De doi ani războiul contra României este dus de aceştia prin toate mijloacele şi metodele.

Au brodit şi un nou partid bazat pe diversiune.

Metoda infailibilă a lor este „Hoţul care strigă hoţul”!

Prin Internet diaspora este spălată pe creier. Mass-media mânjită luptă din plin împotriva României! Iar pe forumuri este aruncată toată această mizerie din ziarele plătite de duşmanii capitalului românesc!

Şi iată! In spontanul maselor ideea Marelui Licurici care ne va face „Să trăim bine” a prins, e omniprezentă!

O performanţă demnă de serviciile ruse! Care făcuseră din poporul român, în anii 90, o masă inconştientă votând pe duşmanii democraţiei în frunte cu Iliescu, cu peste 90%.

Acelaşi procent ne aşteaptă în viitor!

Peste încă 17 ani degeaba vom mai vorbi de actualii trădători ai ţării: Băsescu, Stolojan, Stoica.

Pentru că vor sta bine mersi printre noi, cu gărzi personale la scară, cum stă şi Iliescu astăzi!

Prof. Nicolae N. Tomoniu

_____________

~Sohodolenii şi „cumanii“

Paleolingviştii şi medieviştii de astăzi cu diplome luate pe la facultăţi particulare din oraşe ca Herculane sau alte oraşe şi mai pitite de lume, n-au fost încă la Tismana, în satul Sohodol, unde istoricul Conea a stopat cercetarea din cauza războiului. Acolo e leagănul Basarabilor şi alor lui Basarabă li s-a stins neamul in timpul celui de-al doi-lea război mondial când ultimii doi cu numele Basarabă au murit în Crimeea. Toată lumea din Sohodol ştie istoria Basarabilor pentru că istoria zace sub ei. Fântâna Basarabilor, teiul cu icoană de pe drumul Basarabilor şi Terasa Coloanelor Cozia şi Dealul Tihomir unde s-au găsit comori. Legendele nu-s prostii cum cred unii ci se cheamă tot cercetare. Istoria nu înseamnă numai „docomente” ci investigaţii pluri disciplinare. Cel puţin 10 ştiinţe trebuie să participe la cercetarea din Sohodol incepută de istoricul Conea pe lângă Peşterile Tihomirului. Nu numai de arheologi şi lingvişti e nevoie dar chiar de botanişti e nevoie, care pot constata vechi specii „domestice” pe terasa Coziei, terasa vechilor vraci! Lăsaţi speculalţiile Cozia inseamnă nucet! Coza vine de la tăciunii vechilor preoţi antici, nişte specialişti le-ar da dreptate acelor Sohodoleni de Tismana care spun că acolo se tămăduiau oamenii mai demult. Sohodoleni care din tată în fiu şi-au transmis că Basarabii au plecat din satul lor! In coloanele Coziei creşteau acei şoimi de vânătoare, acei vulturi heraldici de pe stema Valahiei. Au hărţi vechi, pe piele de capră, luate de Securitatea lui Ceauşescu, trăiesc izolaţi prin conace de aici până în Retezat şi acum veniţi dvs. şi le spuneţi că sunt cumani! Au preluat din limba slavilor aşa cum ne maimuţărim noi acum cu engleza, nume ca Padina Tisa, Tihomir şi chiar Sohodol (vale seaca). Ele au fost pe vremea Basarabilor neologisme. V-am spus toate acestea pentru a vă transmite hotărât, să renunţaţi definitiv la a mă convinge pe mine că istoria este alta decât pe care o ştim noi aici. Am multe „docomente” nu neapărat hrisoave! Le-am astrâns nu ca să conving pe vreun istoric ci pentru că este istoria noastră. Le voi pune într-o carte dacă voi găsi vre-un editor. Poate cânvda vor prinde bine! Astăzi e imposibil, istoria de acum e un fotbal „hai să vedem cine câştigă!”

Prof. N. N. TOMONIU

_________________

~Săptămâna patimilor dracilor virtuali

A doua săptămână pe pământ a dracilor virtuali, luptătorii popular-oligarhiei post-referendum, iată că se termină cu o realitate cruntă. Dacă pe forumurile de discuţii, pe site-urile anume create pentru a lua minţile şi pe ecranele televiziunilor plătite cu bani murdari războiul diversionist fu câştigat, pe pământ, printre oamenii normali, dracii virtuali îşi văzură idolii prinşi cu mâţa-n sac, dezvăluind românilor o realitate cruntă! Nu numai că „popularoligarhia” nu este soluţia înlocuirii „baronoligarhiei” şi „petroligarhiei” după referendumul turistic din 19 mai, dar noii apostoli ai „trăitului bine” se dovediră şi nişte borfaşi de rând, nişte falsificatori ordinari de acte, după ce ei înşişi, ca aleşi ai poporului, promovaseră in parlament şi votaseră legea anti-falsului.

Cu ajutorul cuvântului magic „popor”, referendumul pune-n tron populismul dar reînnoirea clasei politice se doveşte un mare fâs „împuţit”, vorba realesului.

Mai mult, „învăluirea” în ceaţă a actului infracţional şi găsirea vinovatului în acarul Păun, descalifică fără drept de apel „noul val al lui Traian” pe care acum, nu una, ci o mie de corăbii cu minciuni se zgâlţâie.

Marea operă a dracilor virtuali cu populismul în gură, porni cu bani grei, de mai bine de doi ani, instantaneu, pe toate meridianele. Din America în Europa şi din Ucraina până-n Vanuatu goneau pe autostrăzile virtuale autocamioane grele cu populism second hand:

„Stimati compatrioti,

Astazi dupa 17 ani de la revolutia deturnata din Decembrie *89 aceiasi caracatita comunista, transformata intr-o clasa corupta de miliardari isi scoate tentaculele inabusind sperantele romanilor in angajarea Romaniei pe un fagas normal in care fiecare cetatean, sa poata trai decent si sa poata privi cu incredere viitorul tarii.!”

… „a sosit momentul ca poporul roman sa-si poata aleage singur viitoarea forma de guvernamant, Monarhie sau Republica”

… „Sa dovedim ca celor 10-12 milioane de romani insirati pe toate meridianele globului nu ne este indiferent viitorul Romaniei, suntem jumatate din populatia tarii, putem fi o forta.”

He, he, he! Da, da! De 17 ani Caragiale e printre noi!

Te mai gândeai că vechii propagandişti burtoşi plătiţi din banii securităţii lui Ceausescu îşi scot capul şi acum, taman după 17 ani? Şi unde! Uite nemaivăzutul! Pe reţeaua Internet!

He, he, he dragilor! Ia uitaţi cum scriu dracii virtuali: „Mass media, ziare, radio si televiziune, sunt in mana acestor jefuitori ai României”.

Măi să fie, unde-am mai auzit eu asta? Şi care-i soluţia? O spun tot ei: „Să se dea la o parte, că să vină alţii „nepătaţi”!” Adică feţi frumoşi băsescieni curaţi ca lacrima!

Dar oare, cine sunt aceşti „10-12 milioane de români” care vorbesc pe virtual ca „într-un singur glas”?

Aceşti „10-12 milioane de români”, după număr un adevărat popor diasporean, sunt de fapt vreo… trei draci virtuali extrem de agresivi, unul în Los Angeles, altul în Atlanta şi unul tocmai prin Canada, tocând mărunt de doi ani la primul ministru şi ridicând slăvi pe noul ceauşesc. Ca să sperie lumea de-a-binelea, se mai şi intitulează pompos: Consiliul Mondial Român! Cu un „Comitet Director” format dintr-un mozaic de faţadă, cu membrii propriu zişi în jur de vreo 40 suflete şi cu specificarea de tot hazul, pe site-ul propriu, ca unii nu activează dar sunt „propuşi”…! Iată doamnelor şi domnilor vestitul popor diasporean, reprezentând cu simpatizanţi cu tot, cam 5-6% din românii din America şi o parte minusculă din lumea largă.

Şi cu toate astea, nici nu vă daţi seama de ce dezinformare mondială sunt în stare doar trei-patru draci virtuali!

Pentru că prin „Apelul” lor pe Internet multiplicat de „binevoitori” pe toate formurile, populismul ajunge în toate casele şi toate cârciumile:

„Băăăăăăăiiii! Noi am fi a mai a dracu’ naţie de pe pământ! Da’ zice şefu’, că ne fură mafioţii! Auzi bă?”

Un alt grup virtual reprezentând „Biroul de Sprijin pentru Românii de Pretutindeni din Germania (sic!)”, în acelaşi stil agresiv, lansează şi el prin dracii săi virtuali, pe autostrăzile Internetului ,opera întâiului comunist din ţara mumă:

„… toate segmentele vietii noastre sociale, politice, economice, media sunt puternic afectate de ramaşitele comunismului”

„… în momentul de fata, foarte multi dintre oamenii puterii comuniste au o putere economica extraordinara”

„… se bat cu institutiile statului democratic in incercarea de a-şi mentine dominatia”

„…controleaza discretionar viata economica şi viata politica”

Ia uite! Veşnicul duşman de clasă de pe timpul comunismului fu identificat şi in democraţia dâmboviţeană! Dar „chestia” e simplă: de la capitaliştii lui Ceauşescu la comuniştii noului ceauşesc, nu-i decât un singur pas! Dar dacă în Germania, d-na Merkel îşi permite să plece în vizite cu haita de industriaşi numai ochi şi urechi electronice la identificarea de oportunităţi economice peste hotare, în România nu se poate! Pentru că după „şefu’”, în România n-avem patronat. Şi nici economie de piaţă ci numai nişte borfaşi, nişte oligarhi care şi-au permis să-şi întindă afacerile (incredibil!) şi peste hotare! Şi dacă n-avem patronat, pleacă peste hotare cu blonde şi jurnalişti „agreaţi”.

De fapt nici nu pleacă prea departe, pe-aici prin zonă! Un week-end ucrainean, o şuetă balcanică, o bâză cu militarii prin Afganistan că doar n-o să plece prin lume cu oligarhii după el.

Care-ar fi soluţia conform dracilor virtuali din Germania care numai in landurile proprii nu se uită cum merge treaba cu economia?

Păi una singură! Marele cârmaci, noul ceauşesc, să fie sprijinit în marele lui populism “Luati mana de pe controlul politic al tarii”şi din străinătate, nu numai de Lenuţa de la Cotroceni! Partide politice? Bah! E de-ajuns unul şi bun!

Săracii diasporeni! Cum mai cred ei încă, în minuni venite din ţara mumă! Păi umplurăm Europa, de revoltaţi! Sătuli timp de trei cincinale de populism politic în ţară, nici că s-ar mai întoarce românaşii! Iar din România se-aude tot mai apăsat şi pe invers: „Ba pe-a mumii voastre băi, ăia de plecarăţi de la salamul nostru cu soia!”.

Diasporeni zici? Ce, mai sunt şi din ăia? N-avem timp!

Iar boala populismului se tot întinde şi se amplifică zilnic ca râia!

Draci virtuali găsim însă „căcălău” pe Internet, chiar prin mioritica noastră ţară. Şi tot mai bine de doi ani. Pe forumurile liberale se bat trădătorii PNL deveniţi racolatori PLD, cu durii PNL. Pe forumurile de stânga se bat foştii sau noii FSN-işti cu popularii PD-işti. Pe celelalte forumuri politice, infiltraţii cotrocenişti aruncă articole „împuţite”. Iar pe toate siturile jurnalelor, PD-işti plătiţi, alături de băieţi băsescieni cu ochii albaştri, sunt primii care încep comentariile. Admirative pentru articolele probăsesciene şi agresive până la insuportabil pentru antibăsesciene.

Şi veni săptămâna postreferendum unde nu se-ntâmplă nimic.

Luni, marţi şi miercuri căscarăm ochii la televiziuni iar popularoligarhia tot ţipa ceva cu noua eră.

Joi, limbutul de Avramescu, căzut în scuipatul populismului băsescian ieşi pe post doar s-o vedea ministru la cultură in viitorul guvern popularoligarhian! Încăpăţânat cum e, şi priceput la lins funduri de înalt nivel, mai ştii? Cum combate el, se vede de la o poştă c-o depăşeşte pe Suzana Gâdea!

Una la radio spunea, tot joi, că Băsescu e ca primarul de vremea comunistă împărţind butelii. Păi da! Băsescu ne va da butelii, raţii de pâine, ulei, unt şi zahăr dar numai să mai aşteptăm o ţâră până la următoarele alegeri când va obţine cu 3 procente peste Lucaşenco aşa cum a fost şi pe 19 mai.

Vineri, ne-apucarăm de pregătit week-endul. Sâmbătă şi duminică cine are poftă de politică?

Şi totuşi, sâmbăta fusese deja plătită la Realitatea TV pentru a scoate măcar un PD-ist sau PLD-ist pe sticlă. Ştiţi vre-o zi când nu apar?

O „politiciană” blondă cum îi place lui „Băse” fu scoasă la înaintare la Realitatea TV: Ralucuţa Turcan. Nici nu gândeşti cum are ea „soluţii” pentru toate, dar absolut toate „problemele cetăţeanului”. N-am văzut timp de doi ani, nici măcar un milimetru de „rezervă” faţă de unele teme mai delicate! La orice se pricepe „politiciana” blondă, ehei! Coana Leana era un nimic!

Nici nu va mai fi nevoie pentru ea de „votul uninominal” pentru calificare la Casa Poporului! Atât plezneşte cucoana de populism ieftin încât va fi calificată din oficiu!

Şi mai trecu o săptămână de patimi ale dracilor virtuali când iar nu se întâmplă nimic.

Adică, tot fu ceva:

– Veşnicele teme populiste fură reluate „la cel mai înalt nivel” în parlament, spre deliciul amatorilor de zeflemea.

– PD-iştii lansară marele pârţ „Guvernul trebuie să plece”

– Fluturele prins cu falsul, declară plin de energie: „N-am iscălit nici o secundă, de două ori!”

– Primul ministru declară simplu că n-are timp de demisii numai că le place unora.

Iar Băse înainte de a se juca de ziua copilului la Cotroceni, ţinu să mai ardă una populistică contra guvernului:

„- Constat că dacă a crescut nivelul de trai, a crescut şi consumul de droguri!”

Bravo coane Fănică!, ar zice Caragiale.

Bine i-o zisăşi lui Tăriceanu, aşa de la obraz, cu nivelul de trai!

Prof. Nicolae N. Tomoniu

______________