~Nicolae N. Tomoniu: „Citadela Nemoianu“

Apariţia recentelor scrieri ale domnului Alexandru Nemoianu „Fragmente din vremea persecuţiilor“ şi „Semnele vremii“, apărute la editura Carpathia Press, în anul 2007, mi le-a semnalat un prieten în modul cel mai simplu: „Ia citeşte, ce părere ai?“

Le-am răsfoit într-o zi cu soare de aprilie şi cărţile parcă nu se potriveau cu vremea. Apoi s-a pus un tâlhar de timp ploios şi rece care mi-a furat toată buna dispoziţie şi tot n-a fost chip să o iau pe îndelete cu cititul. Cu toate astea, în vâltoarea pregătirii alegerilor din iunie, două zile am tot avut impresia că oraşul şi ordinea de drept nu mă mai apără şi musai să găsesc o citadelă unde să mă ascund de lume ca un asediat. Ideea îmi intrase în subconştient şi într-un moment de luciditate, mi-am dat seama că citadela aceasta chiar exista: cărţile lui Nemoianu!

Pentru că asta e scrierea Nemoianu, o citadelă! Intri acolo ca într-un labirint unde totul e arhicunoscut. Fiecare dală de piatră, fiecare cărămidă, fiecare absidă. Un univers interior care te copleşeşte prin grandoarea sa dar şi te întărâtă totodată, întrebându-te: are ieşire labirintul lumesc?

Intrat în citadela Nemoianu, nu vezi birouri, aparate de aer condiţionat, calculatoare, xerox-uri, playere, reportofoane. Şi nici măcar nelipsitele telefoane celulare. Labirintul acela arhicunoscut al lui Nemoianu este un labirint de idei. Care-ţi trec mereu prin cap. Care te stresează zilnic. Dar pentru care n-ai soluţie de vindecare fiind şi paradoxul tău lăuntric şi tainic. „Eu am ales, din felurite motive, să trăiesc izolat, la limita sihăstriei.

La început, asta a fost greu dar apoi m-am obişnuit şi, acuma, agitaţia şi aglomeraţia mi se par, concomitent, hazlii şi producătoare de spaimă (sau, oricum, inconfort)“, zice autorul, şi-l înţelegi perfect.

Pentru că, ia spune tu însuţi, cititorule: este lumea acesta perfectă în ciuda avântului nemaipomenit al mijloacelor tehnice pe care le pune ştiinţa în mâna noastră? Nu ţi se pare că lumea intră încet dar sigur într-o criză morală fără de seamăn? Nu-i aşa că ai vrea să faci ceva? Poate chiar ai o soluţie dar nu depinde numai de tine. Şi domnul Nemoianu are una: „Nu suntem eroi, nu suntem personalităţi ce pot înfăptui schimbări gigantice, dar suntem oameni şi ar trebui să facem ceva pentru a merita să fim în această condiţie… dacă nu avem îndrăzneala de a spune adevărul, măcar să nu minţim deliberat“!

Citeşti şi te gândeşti întâi ca român: „S-a dus dracu România, nu mai este ce era!“. Apoi te gândeşti că ai devenit european degeaba, că nici Europa nu-i mai brează! Dl. Nemoianu trăieşte însă în America, e acolo altfel? Iată ce ne spune: „Ceea ce se întâmplă în lume este tragic şi înspăimântător deopotrivă. Statele Unite, puterea cea mai mare pe care istoria lumii a cunoscut-o, au ales să umble pe calea brutalităţii fără discriminare, a cruzimii degradante, a cinismului demonic.“

E vremea persecuţiei popoarelor – ne spune Nemoianu şi ne pune în faţă „inegalitatea socială obcenă“ din SUA unde 0, 5% din cetăţeni stăpânesc 90% din avuţia ţării. Hmmm! Cam neisprăviţi americanii ăia! Păi la noi, de la zero avere în vremea lui Ceauşescu am ajuns la 50% în mai puţin de 20 de ani, ia veniţi măi cow-boy-lor încoace să vă înveţe ai noştri persecuţie a poporului!

Domnul Nemoianu nu vorbeşte însă de persecuţie în sine ci se gândeşte la persecuţia creştină. Şi porneşte de la exemple concrete din SUA, unde Biserica devine subordonată faţă de dogmele „religiei“ statale. Dar la noi , în România? Oare nu vedem cum Biserica a ajuns de râsul lumii prin intermediul unor televiziuni „libere“ în căutare de „rating“? Iată, cu doar o săptămână înainte de Sfintele Paşti, vedem cum un cretin ca Diaconescu de la OTV, prezintă în faţa lumii o soră nebună, fugită din mănăstire pentru a face praf onoarea şi sfinţenia stareţelor care i-au dat hrană şi găzduire!

Şi cazul Tanacu la care face referire Nemoianu în scrierile sale tot adeptul „oricărei libertăţi“ Diaconescu, l-a judecat la televiziune. Incredibil! În România nu Biserica judecă ordinea din interiorul ei ci televiziunea! Pentru că în aceasta constă vina propagandiştilor, spune Nemoianu. „În chip voit ei au ales să mintă şi este mereu cutremurător atunci când afli că în spatele spuselor lor s-a aflat mereu doar voinţa de a nu spune adevărul. Aceşti oameni nu cunosc ideea de ruşine morală, obrazul lor poate fi înroşit doar de palme, iar atunci când puternicii zilei se schimbă ei vor trece, instantaneu, de partea celor ce vor fi fiind în fruntea bucatelor.“

Mass-media de astăzi care ne sfâşie creierul şi la care şi eu fac referire în articolele mele, se află în mâinile a 90% din politicieni şi ciocoi postrevoluţionari care umplu astăzi România sub sintagma „oameni de afaceri“. Ne-am adaptat al dracului de repede la cutumele putregaiului american. Napoleon încercuit în deşert într-o capcană a beduinilor striga: „savanţii şi măgarii la mijloc!“. Astăzi, nu savanţii gândesc calea pe care trebuie să meargă lumea ci politicieni ca Bush, Merkel, Putin iar în România marionetele lor de nesimţiţi în frunte cu lingăul de Băsescu care mai şi afirmă public, ca o spurcată de curvă, că decât să sugă la mai mulţi licurici mai bine să sugă la licuriciul cel mare american.

Aceasta este vremea persecuţiilor anti-creştine — spune Nemoianu trimiţându-ne să studiem istoria ei. Zice acesta: „Cu mare greutate autorităţile romane au putut fi convinse să înceapă persecuţia contra creştinilor. Iniţial, romanii nu înţelegeau ce li se cere şi de ce. După ce a început persecuţia, din trufia nebună a puterii, Imperiul nu a mai dat înapoi, nu a putut recunoaşte că face o greşeală. În aceste condiţii creştinismul, mai degrabă indirect, prin contrast, a expus defectele sistemice ale Imperiului, contradicţiile lui interne. Iar apoi iuţirea prigoanei contra unor oameni care erau recunoscuţi pentru buna purtare a schimbat opinia publică în favoarea lor şi împotriva autorităţilor. Persecuţiile au avut un efect contrar pentru Imperiu. Autoritatea lui morală s-a prăbuşit, cultul oficial a ajuns de batjocură, şi hidoşenia aparatului represiv a condamnat Imperiul la moarte în ruşine.“

Eu aş numi fenomenul actual global al decăderii morale nu persecuţie anti-creştină ci eră postcreştină ducând lumea spre apocalipsă. Nemoianu ne explică destul de clar: „În primăvara lui 2002 întreaga lumea a fost adusă la uluire şi deznădejde (deocamdată neputincioasă) când George W. Bush a declarat (în binecunoscuta lui manieră negramaticală) că Statele Unite sunt gata să lovească nuclear regimurile ce le consideră „adverse“. În acest context trebuie să ne fie limpede că tot ce se leagă de istoria creştinismului nu a fost vreodată marginal ori periferic. Din prima clipă, Creştinismul a lovit în chiar inima „centrului“ puterii lumeşti, Roma, în culmea puterii Imperiului Roman şi la rându-i a fost lovit în „centru“, Bizanţ (iconoclasmul), Rusia (bolşevism). Iar noua prigoană contra Creştinismului, care este în desfăşurare, a început în noul „centru“ al puterii lumeşti, „singura“ super-putere. Din cele petrecute până astăzi putem desluşi „modelul“ prigoanei“. „A reapărut în forţă, spune puţin mai departe autorul, una dintre cele mai dezgustătoare formulări (pe care, naivi, am considerat-o repauzată odată cu regimul bolşevic): „cine nu este cu noi, este împotriva noastră“. Este inutil să ne mai întrebăm ce ar avea în comun asemenea formulare bestială cu însăşi esenţa libertăţii“.

Era postcreştină a început şi ne va conduce la o lume fără plămân aidoma broaştei Barbourula Kalimantanesis descoperită în jungla indoneziană Borneo. Amfibianul, recoltat dintr-un pârâu ca gheaţa, a uimit lumea ştiinţifică pentru că nu respira. Presupunerea că n-are plămâni a venit imediat. Fiind unicul exemplar prins, nu se putea face o disecţie şi s-a căutat cu greu un altul. Operaţia a lăsat savanţii cu gura căscată: chiar şi fără plămâni amfibianul respira oxigenul din apă prin piele! În apele îngheţate, funcţionarea unui plămân ar fi fost mare consumatoare de energie, de căldură.

Aşa şi lumea de astăzi. Fără plămânul ei (creştinismul), lumea va trebui să-şi adapteze existenţa trecând prin chinuri groaznice de supravieţuire. Demersul supravieţuirii însă, fără siguranţa ajungerii la ţintă şi fără ajutorul lui Dumnezeu, e un demers sinucigaş. Putem noi să riscăm aceasta din cauza câtorva demenţi care conduc lumea după semnalele „oamenilor de afaceri“?

Prof. NICOLAE N. TOMONIU