■ Madi Lussier

ABORIGENUL EUROPEAN

Dacă nu eşti jurnalist profesionist, conform unei recente legi din Franţa, nu ai dreptul să filmezi, fotografiezi sau distribui scene de violenţă. De pildă, în cartierul unde locuiţi, are loc o demonstraţie, poliţia intervine, sunt răniţi etc. Dacă nu aveţi legitimaţia de ziarist atîrnată la gît şi vă apucaţi să documentaţi evenimentele, încălcaţi legea şi vă veţi trezi în dubă. Poate că vă aminitiţi de George Holliday care, în noaptea de 3 martie 1991, i-a filmat pe ofiţerii de poliţia din Los Angeles bătîndu-l pe Rodney King. Că ofiţerii au fost achitaţi, este o altă poveste. Dar ceea ce doresc să subliniez este faptul că interzicerea de a face fotografii sau a filma ceea ce se petrece pe stradă legiferată într-o ţară ex-comunistă, ar face întreaga lume „democratică” să explodeze, să umple ziarele cu infamia petrecută, iar ţara în cauză s-ar trezi cu sancţiuni sau ameninţări de sancţiuni. Legea din Franţa l-ar face chiar pe Ceauşescu să crape de invidie. Că, nu-i aşa, doar comunismului i se potrivea emblema cu încălcarea drepturilor omului.

Recentele evoluţii europene descriu apariţia unei noi gîndiri europene. Ea este rezultatul unei realităţi sociale în care rădăcina europeană este văzută non- PC, ea fiind un factor care creează un puternic sentiment de frustrare în sînul numeroaselor comunităţi culturale şi religioase recent aciuite pe continent. Dacă imigrantul se simte agresat de folosirea termenului de „naţionalitate”, aborigenul european crede că este obligaţia sa de a-l face pe nou venit să se simtă „ca la el acasă” şi se dă peste cap, îşi alungeşte ochii, îşi pune cercei peste tot, se dă cu fond de ten închis la culoare şi apoi, se priveşte în oglinjoară. Doar că de data asta, întrebarea nu mai este : „Cine este cea mai frumoasă din ţară”? ci „ Mai este ceva ce mă dă de gol că sunt european”? Aborigenul european se află, la ora actuală, la cheremul unor guvernanţi care, apăraţi de miasmele multiculturale din metrou, se întrec în a da legi din ce în ce mai absurde, care fac din ţările europene nu doar teren propice pentru viitoare cutremure sociale, ci, mai ales, taie adînc în ceea ce cîndva, se numea, cu mîndrie, norvegian, danez, olandez, francez. Get-beget. Ipocrizia lumii occidentale se întrece, de la o vreme, să iasă pe locul întîi într-un clasament al celor mai mărginite legi date de un guvern democrat.

Minţile strălucitoare ale Marii Britanii, peste care s-a lăsat, de la o bună bucată de vreme, vălul, s-au gîndit, recent, să introducă, în toate şcolile, ce credeţi? Islamul! Norvegienii au scos deja, în afara legii, folosirea cuvîntului „băştinaş”, pentru a nu-i ofensa pe cei care nu s-au născut în ţara lui Grieg şi a lui Ibsen (care, în 2005, avea un procent de 7.9 % imigranţi). Ce va urma? Scoaterea în afara legii a persoanelor blonde, cu ochi albaştri, schimbarea culorii steagurilor (că or fi prea… palide pentru gustul unora) şi eliminarea crucilor de pe biserici şi steaguri, prohibiţia clopotelor, etichetarea folclorului şi a costumului popular drept rasist şi discriminator, interzicerea tuturor scriitorilor „naţionalişti” şi, de ce nu, interzicerea unui băştinaş de a candida pentru că, nu-i aşa, nu reprezintă coloratura locală …?

Chirac se retrage de la cîrma unei Franţe maghrebizate, lăsînd pe umerii viitorului preşedinte misiunea imposibilă a unificării unei societăţi ghetoizate. Alături de interdicţia de mai sus, guvernul francez mai dă o dată cu bîta în baltă şi nu dă peste broaşte, ci peste altceva: ziariştii de la Ziarişti fără frontiere. Ei sar, aidoma, suratelor din gastronomia cocoşului galic, sau ce a mai rămas din el, şi denunţă infamia. Guvernul doreşte să aprobe pagini Web, bloggeri, servicii de internet etc, sub denumirea de surse de informaţie aprobate de guvern. Parcă sună a cenzură, nu-i aşa? Parcă sună a două ore de televiziune şi trei ziare naţionale, nu-i aşa? Privesc harta actualei Europe. Ştim unde începe, dar unde se sfîrşeşte? În Georgia, Turcia, unde? Privesc conturul ţărilor şi-mi amintesc episoadele din cartea de istorie. Lupta de la… Războiul de Independenţă…Eroi şi eroine. Care au luptat pentru fiecare ţară. Pentru naţiune.

Ce desuet, exclamă Trudeau jr. Ce înălţător, oftează cei care poartă azi emblema hulită a naţionalismului. Vorbeşti despre patrie? Eşti un rasist. Eşti un extremist. Eşti un…anti. Şi, în societatea globalizantă a acestui secol, ce poate fi mai teribil decît a fi… anti-globalizare?

Ţările Scandinave cunosc un val stupefiant de violuri, cu autori, în general, imigranţi somalezi. Poliţiile locale nu dau publicităţii nici un fel de statistici. Ar fi, nu-i aşa, incitare la violenţă. Se prefigurează un nou război în Europa? Un Holocaust, avîndu-i pe musulmanii fundamentalişti drept subiecţi? Tensiunile sociale create de prezenţa unor mase sufocante de imigranţi promit mişcări sociale de o tectonică furibundă. Plătitorii de taxe se simt trădaţi de un guvern care le trimite banii în buzunarele unor refugiaţi care, la cîteva luni de la sosire, se dedau la acte criminale. Schimbarea la faţă a Europei se cheamă imigraţie. Iar dincolo de acest termen se află o realitate dură, care te pune la zid. Pentru simplul motiv că eşti… băştinaş al Europei albe. Dacă, într-o zi, nu foarte îndepărtată, anumite grupuri „culturale” se vor hotărî să atace versurile Imnului naţional al României, declarînd că „Deşteaptă-te române” îi deranjează, ce va face guvernul român? Va alege calea acomodărilor extrem de incomode sau va pune punctul pe i, pentru prima dată în istorie? Suedezii sunt pe cale de dispariţie în propria lor ţară, aidoma altor scandinavi. Violurile săvîrşite de anumite grupuri de imigranţi, provenind, mai ales, din Liban, Irak şi Somalia în ceea ce doar două decenii în urmă, se numea Scandinavia, fac ravagii, poliţia refuzînd să dea publicităţii adevăratele cifre, pentru a nu „incita la ură”. Cu sau fără cifre, ura şi dezgustul sunt la ele acasă. Politica oficială nu mai poate suprima sau ascunde realitatea din oraşele decimate de crimă şi violenţă. Eşecul lamentabil al invenţiei canadiene numite „multiculturalism” lasă dîre de sînge pe faţa unui continent care, nu cu mult timp în urmă, era un model al succesului. Atunci cînd citeam în cărţile de istorie despre apusul unui popor şi colonizarea sa, pînă la pierderea identităţii, nu am putut înţelege care este mecanismul care duce la o astfel de tragedie. Un proces care dura secole, iată că a putut fi concentrat în cîteva decenii.

Demografia radical schimbată a majorităţii ţărilor europene din vest este un semnal de alarmă. Dacă Europa de est a fost, pentru multă vreme, considerată drept partea înapoiată a Europei, s-ar putea ca, de data aceasta, ca urmare a unor jocuri ale zarurilor, aceste ţări care nu au intrat în UE să fie cele care să prezerveze europenismul. Dacă estul a fost, pe vremea otomanilor, un scut al creştinătăţii, tot acest est ar putea fi un scut al întregii culturi europene.

Deşi orizontul este sumbru, îmi pun nădejdea în grupurile de rezistenţă care, mai mult ca sigur, aşteaptă să acţioneze. Temerea mea că Europa va deveni teatrul unor mişcări neo-naziste la scară continentală, determinate de realitatea socială care sugrumă spiritul naţional, s-ar putea adeveri mai repede decît cred. România a fost o campioană a contratimpului. Acum, începe şi ea să se umple de refugiaţi, pentru a avea şi noi „faliţiii” noştri. Doar că, la ora actuală, vestul s-a cam săturat şi începe să gîndească invers. Dacă esticii noi intraţi în UE vor deschide bine ochii şi vor învăţa, lecţia vestului nu ar trebuie să se repete. Cui îi este teamă să trăiască într-o cultură omogenă? Celui care vine dintr-o ţară unde aşa ceva nu există. De ce sunt imigranţii de origine europeană integraţi în societăţile gazdă? Pentru că ei vin din ţări unde omogenitatea culturală face parte din istoria lor. Din valorile lor. Priviţi ţările africane, priviţi orientul mijlociu. Acolo, nu a existat niciodată ceea ce au avut europenii: unitate lingvistică şi culturală. Ceea ce, pentru noi, are valoare de identitate naţională, pentru ei nu înseamnă nimic. Suedia pare campioana en titre a creierelor spălate: în aşa numitul Act de Integrare (Integration Act) din 1997, Suedia a fost proclamată o „societate multiculturală”. Actul în cauză susţine că Suedia nu are istorie, ci doar grupuri etnice diverse care locuiesc acolo. Suedezii aborigeni au fost reduşi la doar unul dintre restul grupurilor etnice, fără nimic în plus faţă de, să spunem, nigerianul care a aterizat legal sau ilegal alaltăieri. Cei care mai au curajul să vorbească spun că se simt de parcă guvernul s-ar fi aliat cu imigranţii împotriva… băştinaşilor .

Invazia imigranţilor nu este văzută cu ochi buni nici de populaţia de culoare din SUA. Gruparea Choose black America consideră că imigraţia de masă este singurul mare aimpediment în dezvoltarea populaţiei de culoare în ultimul sfert de veac. Gruparea susţine că s-au pierdut ocazii de natură economică, iar copii lor se văd în şcoli potopite de elevi care nu vorbesc limba engleză. De asemenea, gruparea ridică problema imigraţiei ilegale, pe care o consideră dăunătoare. Europa începe să deschidă ochii. Şi să abandoneze sentimentul culpabilităţii pe care şi l-a atîrnat la gît ca pe o medalie olimpică. Ţările Scandinave, Marea Britanie scot masca toleranţei pentru a face loc unor adevăruri greu de imaginat şi de acceptat.

Nici Québecul nu se lasă mai prejos şi reacţionează la enormitatea de la sucreries. Atunci cînd la l’Érabličre Le pain de sucre din Saint-Jean-sur-Richelieu carnea de porc a fost retrasă de pe meniu pentru a „acomoda” un grup de musulmani şi înlocuită, la cererea aceloraşi „canadieni” cu carne de pui.

Doar că l’Association des restaurateurs de cabanes ŕ sucre du Québec consideră schimbările făcute drept inacceptabile, iar carnea de porc nu va fi scoasă din meniu. Asociaţia sugerează că persoanele care nu vor să consume bucatele tradiţionale să-şi aducă altceva, după pofta inimii. Pe 19 martie, 2007, proprietarul l’Érabličre au sous-bois, din Mont-Saint-Grégoire, în Montérégie, a întrerupt petrecerea unui grup de clienţi pentru a „acomoda” un grup de musulmani care erau la ora rugăciunii, astfel că pista de dans a fost eliberată, iar musulmanii şi-au ridicat dosurile timp de 20 de minute pentru a-şi asigura locul printre cei aleşi. Proprietarul afirmă că nu este motiv de scandal pentru că grupul de musulmani era de 260, mult mai numeros decît cel care dansa pe ring! Adel Larabi, liderul grupului de musulmani de la cabană, afirmă că intenţia sa a fost de a-i iniţia pe musulmani în tradiţia québecoise… Printre cele cîteva elemente ale culturii tradiţionale ale acestei provincii se află şi aceste cabane unde oamenii merg tocmai pentru a degusta jambonul cu sirop de arţar şi alte mîncăruri tradiţionale. Bazate pe porc. Dacă şi aceste lăcaşuri vor fi schilodite, patrimoniul naţional provincial va avea de pierdut.

Şi, să nu uităm alegerile. Cînd a fost vorba ca femeile musulmane să se prezinte la vot cu faţa acoperită, însărcinatul cu votarea, M. Blanchet a fost nevoit să schimbe decizia iniţială pe care o luase, decizie care admitea prezenţa lor la vot cu feţele acoperite. El a primit ameninţări telefonice şi prin e-mail, care îl somau să schimbe dispoziţia.

De asemenea, cetăţenii au ameninţat că se vor prezenta la vot purtînd… măşti.

Gesturi şi declaraţii care dovedesc că spiritul unui popor, chiar dacă în comă, începe să se trezească.

_____________

OBAMA ÎNTRE NEGRU ŞI ALB

Dacă am putea să alegem cînd, unde şi cui să ne naştem, ar fi interesant. Sau poate doar un oşmar. Cine ar alege să se nască într-o familie de sărăntoci analfabeţi, de pildă? Obama nu s-a născut într-o astfel de familie. Mama sa, o albă din Kansas , s-a căsătorit cu un kenian în timp ce era studentă în Honolulu. Aşa s-a născut micul Baraka ( da, Baraka, nu Barak) Hussein Obama. Cînd Obama avea 2 ani, povestea de amor dintre Stanley Ann Dunham (tatăl ei şi-a dorit un băiat şi a numit-o Stanley) şi kenianul din tribul Luo s-a sfîrşit cu un divorţ. Unele voci spun că musulmanul i-a abandonat pur şi simplu rostind divorţul după tipicul legii şaria („Mă lepăd de tine, mă lepăd de tine, mă lepăd de tine .”), plecînd în Kenya unde face carieră în politică. Obama a rămas cu mămica, iar ea s-a grăbit să schimbe meridianele, dar nu şi obiectul interesului său: bărbaţii musulmani. Credincioasă pasiunii pentru alte rase şi musulmane neapărat, mama lui Obama l-a tÎrÎt după ea tocmai în Indonezia unde Obama a urmat o şcoală islamică, o madrasă. S-a căsătorit cu Lolo Soetoro care i-a introdus micului Obama „deliciile” cărnii de cîine şi şarpe. Lolo credea că un bărbat preia puterea a ceea ce mănîncă. Cît a fost influenţat Obama de învăţăturile wahhabiste, încă nu ştim. În anii ‘70, un nou divorţ a urmat. Ultimul. Interesant este că, deşi în parte alb, moştenirea albă nu este deloc vizibilă nici în culoarea pielii, nici măcar într-o jumătate de prenume. Iar el însuşi nu pare să fie prea pasionat de această moştenire. După episodul cu madrsa, Obama se mută în SUA şi-şi începe viaţa occidentală: şcoală, rezultate excelente, poziţii importante, se căsătoreşte. Cu cine? Cu Michelle Robinson, o activistă comunistă. Pasiunea pentru stînga nu este singulară în familia lui, după cum vom vedea mai departe. Nu se întreabă nimic despre poziţia sa faţă de ideologia comunistă, nici despre religia sa. Iar el nu este grăbit nici să iniţieze, nici să discute vreuna dintre teme. El se declară creştin. Este el, în sinea sa, musulman? Conform legii musulmane, dacă tatăl biologic este musulman, tu te naşti şi mori musulman, chiar dacă te dai peste cap de trei ori. Dar ceea ce ştiu este că, indiferent de ce te-ai născut , cui sau unde, nici o lege nu te poate face să simţi ceea ce vrea ea să simţi. Iar în cazul lui Obama, nu legea musulmană a tatălui este în măsură să ne spună dacă se simte sau nu, undeva, în sinea sa, şi musulman, ci doar Obama însuşi. Că Obama a declarat în 2004 că tatăl său a fost un … creştin nepracticant este o altă poveste. A fost, dar s-a convertit şi a devenit musulman din convingere, iar toate rudele sale din Kenya sunt musulmane. Unii membri ai comunităţii negre îl văd de-al lor, dar alţii, prea alb. Obama nici măcar nu are un nume african. Sau măcar alb. Musulmanii au şi ei partea lor în a şi-l revendica. Revendicat de mai toată suflarea, întrebarea este de-„al cui” se simte Obama. Mascarada prezenţei sale în prezidenţialele americane nu vorbeşte deloc despre „şansa unui negru”, ci despre maşinăria albă care vrea să arate că-şi permite să flirteze cu ideea unui preşedinte de culoare. Astfel, albii îşi adresează o felicitare pentru vederile progresiste. Obama este o reclamă, sloganul americanilor cu care încearcă să recucerească admiraţia întregii lumi. Sau negociator cu lumea arabă. Este Obama suficient de negru pentru a fi îndreptăţit să poarte titlul de primul negru la prezidenţiale? Sau face el prea mult pe albul, după cum spun unii de culoare? Unii negri îi neagă acest drept, afirmînd că Obama nu este nici măcar urmaşul sclavilor americani. Alte voci susţin că rudele din partea mamei lui Obama ar fi avut sclavi. Dar acei sclavi nu au fost strămoşii lui. În 2006, Obama şi-a vizitat rudele din Kenya, fiind găzduit de Raila Odinga (cel care, dintr-un orgoliu personal, nu recunoaşte victoria lui Mwai Kibaki, din tribul advers, Kikuyu şi care a semnat în august, 2007 un acord (Odinga Memorandum of Understanding with the Muslim community of Kenya) cu şeicul Abdullah Abdi care, printre altele, în schimbul voturilor musulmanilor, consfinţeşte folosirea şi aplicarea legii şaria în Kenya dacă Odinga devine preşedinte). Cu ocastă ocazie şi-a cunoscut şi sora vitregă, o feministă cu vederi de stînga. Cît depsre rudele din Indonezia, ele nu au ieşit încă la suprafaţă. Mulţi se întreabă dacă SUA sunt gata să aleagă un preşedinte de culoare. Eu pun altă întrebare: Este comunitatea de culoare gata să aibă un preşedinte „de-al lor”? Dacă Obama refuză să respecte eticheta legată de intonarea imnului naţional american şi să pună mîna pe inimă în timpul intonării acestuia ( fapt petrecut în septembrie, 2007), ar fi cazul să ne întrebăm dacă Obama însuşi ştie cine este. Sau… ce este.

_____________

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s