■ Marin Toma

DE CE, EUROPA, NU NE MAI PLACI AŞA?

ORA DESPĂRŢIRII – (DE CE, EUROPĂ, NU NE MAI PLACI AŞA? OARE BUNII CREŞTINI ROMÂNI, NU ŢI-AU APĂRAT ŢIE, DE-A LUNGUL SECOLELOR, CULTURA, CIVILIZAŢIA ŞI
GRANIŢELE?)
Popa terminase ultima rugăciune şi toţi ascultam “Veşnica pomenire” cu capetele plecate şi cu câte o mână întinsă pentru a ne prinde de cel de lângă noi, cu cealaltă făceam cruce, fiecare în felul lui, şi ne rugam la Dumnezeu să ne întărească şi să ne ferească de moarte. – “Să mergem”!, rostise popa făcând semn ca lumea să iasă afară. Lumea se înghesuia la ieşire, vorbind în şoaptă: ce frumos i-a cântat şi s-a rugat pentru el popa! Ce bine ar fi să aibă şi ei un preot în sat, tânăr şi cu familie! Oamenii veniţi pentru a duce mortul la biserică şi până la groapă ridicară cu grijă coşciugul făcut de un meşter din sat şi care se vede că socotise greşit înălţimea şi lăţimea lui. Corpul mortului se extinse imediat, şi după un timp, picioarele i se cam ridicaseră; nu mai aveau destul loc între acele scânduri date de la CAP. Aceştia l-au scos cu multă grijă din casă, în plânsul sfâşietor al mamei şi al nurorii sale, la care el ţinuse foarte mult. Surorile nu plângeau cu voce tare. Ele veneau de la oraş şi, acolo, se zice că mortul nu se plânge cu vorbe şi nici cu voce tare. Rudele îşi acoperă ochii cu batista pe care o mai duc din când în când şi la gură. De trei zile şi trei nopţi nu închisesem ochii, dar nici somn nu-mi era. În acele nopţi, cât mortul a stat în odaia lui, am rămas multă vreme singur lângă el. Ceilalţi mai cedau oboselii. Nu îmi era teamă. Voiam să-l privesc adânc pe tata, care nu îmi spusese nici un cuvânt la despărţire, dar care nu mă certase măcar odată în viaţa lui. Pe pereţii odăii erau prinse în nişte rame de lemn, ieftine, vopsite cu o culoare ştearsă, de un verde spălăcit, câteva poze de familie. Era şi una în care tata ţinea de frâu un cal mare şi negru – iapa dată de zestre de mama lui, bâta Ana, iar eu, călare, păream o mică jucărie. Scos afară şi aşezat pe o masă pentru ultima revedere cu cei ce nu avuseseră loc în odăiţa aceea mică, mama îşi mai deznodă o dată băierile inimii şi mai slobozi o chemare tatii de a deschide ochii şi a privi la noi, la curtea sa pe care o părăseşte acum. Printre jeluirile mamei şi bocetele înfundate ale rudelor, dangătul clopotului
anunţa primirea în biserică a celui ce a fost robul lui Dumnezeu, Niculae. Cu căruţa a fost dus la biserică tata. Căruţa cu doi cai, blânzi, care mergeau încet şi porneau, din loc în loc, tot atât de încet, nevrând parcă să-l zdruncine. Ziua frumoasă de iulie scosese multă lume pe la colţuri, pe cei care nu puteau să vină la noi acasă. Mulţi oameni bătrâni se alăturau să-l privească la fiecare răspântie,
unde mortul este aşezat şi popa continuă să se roage pentru el. Erau, printre această lume, şi mulţi copii care nu veniseeă decât să prindă un bănuţ. La mort, se aruncă cu bani din metal de către un membru al familiei. Am avut mulţi bani mărunţi pe care i-am aruncat la fiecare răspântie, după ce căruţa se urnea în urma popii şi copiii se târau printre picioarele celor mari, care păşeau cu grijă să nu-i calce. Câtă milă, câtă durere vedeai pe chipurile acelor oameni care nu aveau nici o legătură de rudenie cu familia ta! Aceasta ar trebui să existe întotdeauna! Ce bine ar fi în lumea aceasta! Dar, desigur… lumea este trecătoare ca şi sentimentele de moment. S-a ajuns la biserică! Ai fost vreodată cu lumea după un mort? Ai fost vreodată într-o biserică? Eu am intrat! Am intrat mai mult când ne-a murit câte o rudă apropiată; şi sunt multe aceste rude, fie din partea bunicilor din partea mamei, fie din partea tatălui. Mama mai are un frate din cei cinci, iar tata a mai lăsat în urmă un frate. Deci, am fost! Dar nu numai după morţi am fost, am fost şi la botezuri şi cununii am fost! Dar când îţi moare cineva din familie, până ce nu-l lasă în groapă şi până nu-i pune pleoapa (capacul) coşciugului deasupra, tu nu vrei să crezi că totul este adevărat. Acesta se aşează tot la cele zise de
popa. Atâta timp cât tu îi vezi chipul celui mort, chiar dacă el se mai schimbă uneori, doreşti să fii cât mai aproape de capul lui, la picioarele lui, în dreptul mâinilor sale ; să poţi să ţi-l întipăreşti mai bine în minte. Dacă eşti mai mic, să îi dai tu primul, acel ultim sărut. Să te convingi că el te-a iertat de cele mai mici necazuri pe care i le-ai făcut în trecătoarea sa viaţă. Timpul nu stă pe loc şi popa rosteşte, în biserică, parcă neobservat, rugăciunea către bunul Dumnezeu, de a primi în Împărăţia sa şi pe robul său Niculae, care azi părăseşte cele pământeşti şi se suie la El, la Tatăl ceresc. Amin! Atunci, patul acela de lemn, al bisericii, pe care a fost aşezat mortul, este ridicat de către cei patru oameni care poartă pe umăr o batistă pusă de mama şi îl scot afară din biserică, urcându-l din nou în căruţa cu caii care, la apropierea cu mortul, au întors şi ei capul parcă spunând că nu vor pleca până ce nu se va aşeza coşciugul tatii în căruţă. Cât timp stai în biserică şi te rogi, privind la chipurile afumate ale sfinţilor, simţi o linişte, o pace interioară. La părăsirea ei de asemeni faci legământ cu tine că vei reveni şi altă dată nu numai după morţi, că vei veni să te rogi, să asculţi Sfintele EVENGHELII de la popa şi că, în viaţa ta, vei fi mai bun cu ceilalţi şi vei încerca cât de curând să te pocăieşti pentru că, aşa îndeamnă cele ce mai citeşti şi ţi se citesc şi în biserică. Ne-am depărtat de la poarta bisericii şi, pe drumul ce duce spre cimitir, lumea care a fost cu noi se împuţinează, rând pe rând. Femeile bătrâne , obosite, rămân unele la poarta lor, pentru că mortul a fost condus pe multe din
uliţele satului, pe lângă multe din casele lor. Pe tata l-au trecut în drumul spre cimitir din nou prin poarta noastră şi popa a mai zăbovit puţin aici, iar noi, zdrobiţi de durere, l-am mai rugat pe tata să se mai uite la casa pe care a părăsit-o şi la toate cele pe care până a închide ochii le-a avut în grijă. Restul drumului nu mai avea nici o oprire, pentru a mai privi la tata până ce popa nu va spune oamenilor să bată în cuie pleoapa coşciugului învelit cu pânză neagră şi cruce albă deasupra. Atunci, el nu va mai privi cu adevărat pe nici unul. Pe malul gropii aceleia reci, în care te uiţi să vezi dacă cei puşi să o sape au săpat suficient de adânc, ppa cântă din nou “Veşnica pomenire”, în timp ce fiecare se prinde de cel de lângă el şi încearcă o mişcare în ritmul cântării preotului. După felul în care popa a cântat “Veşnica pomenire” şi a făcut semn ca funiile să fie aduse pentru lăsarea în groapă a coşciugului, am înţeles că se grăbeşte. Când am văzut că a fost coborât pe fundul gropii, pe podul făcut din lemn de salcâm uscat, m-am depărtat să nu aud zgomotul pământului aruncat peste tata. Tata, toată viaţa lui, ne spunea să nu punem pământ peste el. Îi era frică de gaura aceea mare pe care o face pământul înaintea de a intra cel mort. El vorbea mereu de cavou. Dar, sărăcia nu l-a lăsat să şi-l facă. L-am lăsat pe tata în pământul rece al nopţii care urma să coboare peste vreo două ceasuri, uitându-mă în urmă la crucea cea mai nouă din cimitir, fixată într-o margine, aproape de drumul pe care treceam de fiecare dată când mergeam în sat. – Dumnezeu să te ierte, tată, şi… să te odihneşti în pace după atâta muncă, după atâta chin şi zbatere! Aşa mă rog de câte ori trec prin dreptul mormântului lui; şi aşa mă rog pentru toţi morţii din fiecare cimitir. Greu trec anii fără el; şi ei apasă şi peste noi. Trec adesea pe lângă mormântul tatii, mereu grăbit de la o vreme şi nu mai sunt în stare să mă opresc o clipă! Nu mai sunt oare destul de curajos să merg să mă rog la mormântul lui? Nu mai sunt în stare să repar crucea aceea scundă pe care mama i-a ridicat-o şi i-a pus-o în faţa celei de lemn pe care eu am scris numele lui?
HALAL NORMELOR EUROPENE ŞI CELOR CE VOR “IMPLEMENTAREA” ANTICREŞTINISMULUI – MAI DUR DECÂT COMUNISMUL DE MII DE ORI…

______________

O POVESTE ADEVĂRATĂ

Plecând de la Dor Mărunt a făcut înconjurul Pământului de peste două ori pe la ecuator

Să nu vă surprindă această ştire. E reală şi se poate verifica, chiar de mi se va spune că, nu are o mare relevanţă din moment ce, şi alţi români au executat acest înconjur chiar mult mai înainte. Este şi această constatare foarte adevărată. Dar acţiunea temerară a acestui cetăţean al Obştii noastre are ceva inedit totuşi:

Condiţiile în care a reuşit acest pelerin să parcurgă cei peste 91.000 kilometri şi scopul pentru care, pe orice vreme, pe orice zi de primăvară, vară, toamnă, sau ierni deosebit de geroase, cu viscole şi nămeţi.

De asemeni durata în timp şi insistenţa de a continua să-l înconjoare.

Despre condiţi, vă spunem de la început: Mersul pe jos reprezintă 85%, iar diferenţa pe bicicletă. Mai puţin pe bicicletă pentru că, nu prea a avut cum să pătrundă (până mai de curând) prin noroaiele ce depăşesc prin multe locuri cu mult copita calului în cele două sate Pelinu şi Înfrăţirea (Domniţa Măria) cum doresc cei mai bătrânei să-şi redobândească mumele satul lor.

Scopul, pentru care s-a luptat şi a reuşit această performanţă de care este mândru, să poată aprinde şi menţine vie flacăra speranţei, luminarea celor mai neprihănite suflete, a celor care trebuie să înveţe efectuarea primelor bastonaşe, primele „buchii” ale cărţii de citire, să afle a descifra cele mai complicate ecuaţii ce vor opune vieţii de ieri, viaţa de mâine, respectiv sufletele celor mai mici şcolari din clasele I-IV fie că au fost din satul Pelinu sau Înfrăţirea. Pentru acest scop a suportat cu stoicism, rafalele doborâtoare de vânt ori viscol ce se opun lui, în timp ce înaintează fie pe jos, fie cu „prietena” sa bicicleta în direcţia Nordului geografic, toamna şi iarna, s-au împins de la spate de vântul numit „Traistă goală” din vest, iar de nu, împins în dreapta de „Băltăreţ”.

Durata acestui lung ocol? Douăzeci şi unu de ani. Domnul învăţător Sandu Despa, pentru că în final el este eroul acestui pelerinaj, care a socotit cu precizie matematică, de câte ori a ocolit Pământul pe la Ecuator, ne mărturisea cu inima împietrită de durere, cât s-a luptat să menţină funcţionabile cele două şcoli între care zilnic a parcurs aceşti 12 kilometri, timp de 21 de ani. De zece ani face acest drum de la Dor Mărunt, în satul natal Înfrăţirea unde şcoala, vecină cu Sfânta Biserică, a fost ajutată mai mult ca sub o altă conducere de la nivelul comunei, cum a fost ajutată de cea de azi. A reuşit să găsească atâta înţelegere, pentru reparaţii, igienizări, împrejmuiri. Dar supărarea care i-a fost pricinuită de dispariţia în zilele din urmă a 15 m l de sârmă plasă din acest gard nou pe care-l făcuse în toamna acestui an, a fost mai mare decât cea pricinuită la despărţirea de casa părintească atunci când a vândut-o pentru a se muta în satul reşedinţă de comună. Pentru aceasta domnul învăţător nu a mai ocolit drumul ce duce spre Subredacţia ziarului nostru de a ne aduce la cunoştinţă acest mare rău făcut de răuvoitorii care au invadat satele noastre azi. Domnia sa a lansat şi un anunţ plin de durere, nevrând o publicitate în acest sens. Apelăm şi noi pe această cale alături de dânsul la organele competente, la oamenii satului, cu dragoste de această „candelă” nestinsă care i-a luminat pe cei mai mulţi dintre ei (şcoala) să denunţe pe aceşti „rătăciţi”. Domnul Sandu Despa crede şi speră că, va reuşi măcar odată să depăşească Ecuatorul, fiind sănătos tun până acum, şi drumul acesta, din care fiecare piatră i se fereşte din cale pentru că îl cunoaşte atât ziua cât şi noaptea, iar cei ce i-au povestit atâta supărare, vor readuce la loc, bunul furat şi-şi va cere spăşirea păcatului.

Dar iată că cel ce hotărăşte numărul zilelor noastre, nu suntem noi şi nu ne putem macar o clipă să amânăm clipa când trebuie să părăsim cele pământene.

Vestea prăbuşirii dar şi a ridicării la Dumnezeu în anul 2007, ne-a lasat consternaţi pe toţi cei ce l-am cunoscut şi i-am gustat fineţea umorului .

Dumnezeu să-l odihnească înpace!

______________

SĂ RÂDEM SAU SĂ PLÂNGEM?!

Toate-s vechi şi noi sunt toate!

Eu zic, că, de unele din cele trăite de român în general, dar ţăranul în mod special, putem să ne amuzăm fără a deschide gura prea mult. De unele trebuie să ne întristăm până la lacrimi.

Când pe bietul ţăran l-a cuprins deznădejdea, după ce şi-a întors grâuşorul, porumbul şi floarea-soarelui îi sunt în pericol din cauza atacului dăunătorilor apar tocmai acum un alt tip de dăunători văzuţi pentru prima dată pe la poarta lui şi tot mai insistent trec tot soiul dintre aceştia ce-l terorizează chiar. Aceştia sunt speculanţii. Cei care-l speculează cel mai tare sunt cei care-l conving să-şi scoată porcul din bătătură la preţul batjocoritor de 22 mii/lei kg viu. Unii dintre aceşti speculanţi îi mai propun şi plata la o săptămână. Laptele predat la firmele private cade şi el în derizoriu, acesta fiind plătit cu cinci mii de lei litru. Vezi Doamne, el devenind mai subţire din atâta iarbă mâncată pe izlazul comunal, care nu prea mai există pentru lumea satului de azi. Sigur, va veni o vreme când ţăranul va fierbe mămăligă dacă se va face, cu lapte precum în vremurile consemnate de cronicar, deoarece el este mai ieftin ca apa (minerală, îmbuteliată) de câteva ori. Alţii mai de altă culoare îi strigă la poartă dacă are piei de vânzare chiar ciupite de molii. Profită de sărăcia lui, a lipsei banilor şi cei care fac parte din mafia fierului, oferindu-i spun ei, preţul cel mai bun, în perioada când vaporul soseşte în Constanţa. Samsarii de cereale oferă şi ei 5 mii lei/kg de grâu şi porumb pentru că l-au văzut la ananghie pe ţăran. Toate acestea se petrec în plină zi pe uliţele întortocheate, sparte de şleauri în faţa gospodăriilor devenite tot mai sărace ale oamenilor de la ţară. Toate acestea, dar şi milioanele pe care trebuie să le suporte pentru procurarea medicamentelor, pentru unele afecţiuni grave care-i pun viaţa în pericol, decesele pe capete ale bătrânilor, şi tinerilor, desfiinţarea spitalelor, a locurilor de muncă sunt stări care într-adevăr provoacă plânsul românului de rând fie de la oraş fie de la ţară. Cui îi pasă de el? Celor incompatibili cu funcţia!

Ce ne poate amuza fără a deschide gura prea tare?

Păi, chiar şi cele văzute scris, negru pe alb, pe o listă de preparate într-un bufet aşezat în gura târgului: – friptură de porc – 85 mii lei (cei drept nu avea unitatea de măsură înscrisă); – ciorbă de burtă – 35 mii lei. Dacă eşti fumător, pentru un pachet de ţigări, cel mai ieftin scoţi din buzunar 20 mii lei. Pentru că ţi s-au rupt pantofii (aceia de mort) cu talpă de carton presat după cum constaţi la câteva plimbări cu ei îţi cumperi o pereche de şlapi, pentru care plăteşti 60 mii lei” Vedeţi aici este mult amuzament. În „Europa chinezească” de la margini de Bucureşti, poţi constata şi mai multe, mai ales de când chinezii, sunt marginalizaţi din ce în ce, de ţiganii noştri. Şi cum să nu te amuzi domnule? Păi mănânci o friptură de porc, mare cât o Dacia anilor de dinainte de 90? Mănânci două ciorbe de burtă, mănânci Dacia pe care o întreţii şi acum! Te încalţi cu şlapii, pe care ai dat, cât pe o Dacia rulată cam doi, trei ani? Bagi 4 litri de benzină în rezervor, bagi preţul unei Dacii de culoare preferenţială?!

Şi câte altele nu te amuză, când priveşti în jurul tău, când asculţi sforăiturile unora care n-aveau ce vinde, nici cu ce cumpăra!? Acum au ce vinde şi pe cine cumpăra.

P.s .Preturile nu sunt actualizate!

P:s.Nu luaţi în calcul preţurile. Acestea sunt ultimele pe care le-am plătit eu cu ani în urmă. Acestea sunt preţuri la cumpărare pentru că cele la vânzare au scăzut vertiginos. Păi , ce mai sunt prea multe de vînzare?. Ele au ajuns sus, sus şi românul de-abia acum se poate pregăti pentru un drum lung, lung, spre „Visul de aur al omenirii”şi de grija căruia mor cei ce nu ştiu suferinţa acestei lumi.

______________

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s