■ NU CĂ ZIC, DAR SPUN – o rubrică de scriitorul Nicolae Rotaru

VISUL

“Tot ceea ce nu este ilegal e permis”, spune un precept juridic. Este şi o cerinţă emisă de un şef… democratic. “Legi, regulamente, dar şi drepturile omului!”, subliniază personajul… contradictoriu.

Pentru a-l ajuta să prospere în “renume”, l-am întrebat dacă este ilegal ca un ofiţer, aflat în concediu de odihnă, să facă striptis. “Binenţeles că nu”, a zis. “Dar să poarte barbă?” “Nu e interzis defel”, mi-a răspuns. “Dar să poarte cizme, în plină vară, pe carâmbii cărora să scrie o dorinţă (de pildă, “Jos… cineva!”). “Nu, nu e ilegal!” “Atunci, luaţi act că ieri, aflându-mă în concediu, nebărbierit, de trei săptămâni, purtând cizme pe care scria ceea ce… scrie presa că… scria, adică “Jos dumneavoastră!” şi-n rest…  costumul lui Adam, am defilat prin faţa clădirii Ministerului, dar am fost reţinut şi blasfemiat. “Păi, bine, domnule, cum să faci aşa ceva?! Dar e incredibil!” Noroc că toată această întâmplare s-a petrecut în somn. A fost un vis. Un coşmar, de fapt.

___________________

TOMOZEI

De când nu se mai ascultă telefoanele (aş, se ascultă doar convorbirile!?) se fac zeci de apeluri, dialogurile fiind dintre cele mai fistichii. De la propuneri de amor fierbinte până la ameninţările cu moartea, de la propuneri de a fi candidaţi pe posturi eligibile în structurile puterii până la oferte de a deveni peste noapte miliardari, baroni locali, conţi zonali, lideri regionali şi marchizi globali.

Am primit şi eu telefoane anonime cu subiecte care mai de care mai trăsnite. Dar rezumatul unei întâmplări povestite de un amic mi se pare demn de acest “pesmet”. După ce i-a răspuns la apel femeia visurilor, prietenul meu a zis : “Alo, Steliana?”. “Da!” “Ascultă : <<Sunt îmbrăcat în piele de fraged facsimil/ scris de-un călugăr – copil/ într-un schit de sub stele…>>Îţi place?” “Cu cine am plăcerea?” “Cu Tomozei”. “Tomozei şi mai cum?” “Gheorghe”. “Da, şi ce doreşti?” “Să ştiu dacă-ţi place poemul…” “Po… ce?! Du-te, mă, domnule şi te cată la un doctor. După ce că nu te uiţi unde bagi deştul, mă scoli din somn şi mai vorbeşti şi prostii. ‘Raţi-ai dracului de damblagii, cu UE a voastră. Că Poliţia asta, în loc să vă bage la zdup vă caută în coarne…”

NICOLAE ROTARU

P.S. “Cine era, dragă?” a întrebat soţul somnoros. “Unu, Tomozei Gheorghe”. “Şi ce vroia?” “Să mă aia cu el, ce să vrea la ora asta?” “Şi?” “Şi nimic… Ai dracului cu democraţia lor…”

P.P.S. Cer scuze peste ani bunului şi regretatului meu prieten, poet de discreţie şi profunzime, care s-a stins într-un miez de primăvară rece, cernind ziua mea de naştere pe care mă pregăteam s-o serbez, iar el se număra ca de obicei printre invitaţi. Dacă i-aş fi povestit păţania, sigur s-ar fi amuzat. El, de la care am o carte de vizită cu următorul text: “Gh. Tomozei, fumător”

_____________

ANUL 2007

Dup-atâţi răi secoli negri de dureri, de vijelie, / Ce-am trecut fără-ncetare peste biata Românie, / Tu, an nou, ce ne vesteşti? / Vii s-aduci patriei mele, ca o dreaptă răsplătire, / Pace, glorie, putere, libertate, fericire, / Îndurările cereşti? (V. Alecsandri)

Am dat găuri în curea destul. Am strâns din dinţi până am ştirbit. Am răbdat cuţitul la os până am pierit. Şi, totuşi, câţiva am supravieţuit şi, creştini curaţi, cu femei ne-am însoţit şi ne-am înmulţit. Şi am crescut şi am trăit. Am ajuns s-o vedem şi pe-asta: integrarea în UE, după ce integrarea în NATO o pricepusem la fel ca-n Eminescu (azi o vedem şi nu e! sau, mă rog, şi-n UE! ) ori ca-n România noastră cea păţită (suntem sătuli de-atâta bine).

Aşadar, iată-ne şi… acolo. Oare am prins pe Dumnezeu de picior? Oare a început să curgă lapte şi miere? Aş. Exact ciobanii şi apicultorii sunt primii loviţi, de standardele europene, în moalele capului. Aşa încât lapte (mai scump, degresat, chimizat şi cu e-uri) şi miere (contrafăcută) se găsesc la discreţie în marketurile continentale de la noi sau de la vecinii din UE.

Cât despre glorie, pace (cuvânt pe cale de dispariţie din realitate), putere, libertate (de a fi consiliaţi, standardizaţi, urecheaţi, clauzosalvgardaţi, ierarhizaţi etc.), fericire şi credinţă străbună aspectele suportă comentarii. Nu zic că nu e bine c-am scăpat de ruşi, dar nici nu juisez de fericire când văd de trif-ul (frig, foame, frică) ceauşist a scăpat doar o mână de-nstăriţi, învârtiţi, potentaţi, ceilalţi români (majoritatea) suferind de tris (sărăcie, şomaj, sănătate). Nu vreau egalitate, dar nici aşa discrepanţă!

Anul integrării este, cel puţin până acum, în viziunea mea, unul normal, la fel sau mai greu ca toţi cei de după cotitura din acel decembrie de entuziasm, credulitate şi trădare. Îi fac faţă aceiaşi care nu acceptă să-i întrebi cum au făcut primul milion şi miliardele ce s-au succedat. Ceilalţi, egalii lor, întind mâna, suferă ruşinea de a fi liberi şi asaltează cimitirele. În timp ce în ţară e inflaţie de democraţie, liberalism, echitate, legalitate, naţionalism, umanism, populism şi, mai ales, circ, respectiv bâlci la nivelul cel mai înalt. Adică minciună, clientelism, fofârlică, mârlănism, incultură, ticăloşie, jigodism, trădare, ignoranţă, lichelism, furtişag, colaboraţionism, lene, cosmopolitism, aculturaţie, antiromânism! Concluzia e unică şi pesimistă: Ei şi? Cu ecoul său intrinsec: Ţi s-a urât cu binele?

_____________

ÎNĂLŢIMEA

Se prezenta la concurs. Aştepta de mult momentul. Se pregătise foarte serios. Avea dosarul depus. Dorea s-ajungă apărător de lege.

Înainte de proba propriu-zisă, potrivit regulamentului, se mai face un examen medical sumar.

Îi vine rândul şi lui, n-are emoţii, e zâmbitor, nerăbdător să intre în sala de concurs. Dar ce se-ntâmplă? Doctorul constată că, în loc de 170 cm, cât scria pe fişă, înălţimea lui este de 169.

– Păi, tinere, n-ai minimul admis de înălţime.

– Cum aşa?

– Cum auzi şi cum se vede. Se respinge dosarul! Următorul… zice sentenţios medicul.

Candidatul iese burzuluit. Nu e disperat. Se gândeşte un timp. Pleacă. Apoi revine. Intră la asistentă :

– Aş vrea să mă mai măsuraţi o dată. Domn’ doctor mi-a găsit… lipsă un centimetru. Mă ştiţi, am vorbit la telefon, vin din partea lui… Uitaţi-vă şi dumneavoastră, am mai crescut. Îmi puneţi o pilă la domn doctor?

Asistenta se miră, scoate nasul din hârtii, îl priveşte şi dă din cap. Îi caută dosarul şi-i pune la înălţime nu unul, ci doi centimetri în plus. Atât cât era grosimea pachetului de ţigări fine pe care-l pusese pe creştet inventivul candidat…

N-aş fi scris aceste rânduri dacă eroul meu n-ar fi terminat şcoala de subofiţeri de poliţie şef de promoţie. Şi dacă nu eu însumi, din cauza unui kilogram în minus, la admitere am mâncat o franzelă şi am băut un litru de lapte, cerând apoi să mai fiu cântărit o dată. Ceea ce s-a întâmplat, am fost admis, am urmat şcoala armelor, am ucenicit prin unităţi ale jandarmeriei, am trecut în rezervă, am devenit scriitor, jurnalist, cadru didactic, dar, niciodată, şef de promoţie!

_____________

COAFORUL

Democraţia ne-a cadorisit cu de toate. Ne-am racordat la Apus prin toate canalele.

Între îndeletnicirile occidentale se numără, după atelierele de-nfrumuseţări pubiene, cele de coafură pentru câini. Şi culmea e că proprietarii de canide sunt nevoiţi să stea la coadă. Afacerea prosperă, mondo cane se dovedeşte high-life, banii n-au miros.

Şi pentru că n-au miros, un ins, (brunet) cu idei vine să strice echilibrul de la “Cârlionţul lui Azorel”. Ţiganul aduce la coafor o javră vagaboandă, scârboasă şi turbată pe care, contra cost, doreşte s-o spele şi s-o aranjeze la păr. Patronul strâmbă din nas. Clientul nu are chef de glumă. Oferă o sumă fabuloasă. Personalul atelierului e totuşi suspicios. Clienţii (bipezi şi patrupezi) sunt contrariaţi. Marea majoritate vociferează (chiar latră), drept care ţiganul se supără şi-şi zgândără javra pe care o lasă slobodă. Nu uită să spună că vagabondul e turbat, după care pleacă.

Vă-nchipuiţi ce a urmat?

N.B. Ştiţi cine a ieşit vinovat din toată afacerea asta? Poliţia, desigur, care nu păzeşte ţiganii, câinii, străzile, trotuarele, mahalalele, maidanele şi care – fapt concret – se opune… privatizării. Mică şi originală cum e ea. Ham zis !

_____________

COMPANIA

Autobuzul opreşte în staţie. Ţârâiala măruntă îi face pe călători să se-nghesuie spre urcare. Dintr-o cabină telefonică ţâşneşte şi tânărul în blugi, care are un ziar în mână.

Se-aşează lângă o doamnă şi-ncearcă să-şi facă loc pentru a citi. Cu explozia aceasta de publicaţii, orice timp şi orice loc trebuie folosite.

Doi nonconformişti, băieţi în toată firea, se pipăiesc şi se sărută ca doi îndrăgostiţi, păcătuind împătriva firii spre insatisfacţia bătrânei, încă nostalgică, profund creştină şi deloc obişnuită cu evoluţia lumii spre libertatea numită liber arbitru. Bătrâna scapă şi un comentariu despre tineretul de azi. Cel în blugi îi dă apă la moară. El e o excepţie, un tânăr “nealterat”.

După câteva staţii, doamna coborî. Cel în blugi se oferă s-o ajute. Femeia îi mulţumeşte. Tânărul surâde.

Abia acasă, biata pensionară descoperă cât a costat-o compania acelui tânăr dispus să-i condamne pe… neruşinaţii (citeşte complicii săi!) ce se sărută fără ruşine, în văzul tuturor: i-a subtilizat portofelul cu acte şi bani.

_____________

COVORUL

Când se face curăţenie generală (la Paşti, la Crăciun) hoţii mişună printre blocuri. Dacă nu eşti atent, devii păgubaş clasic. “Doar ce-am urcat la trei să iau nişte oţet să-i înviorez culorile şi mi-au şi furat covorul”, zice petenta.

Cum a fost? Simplu. Un nene a rugat doi copii să-l ajute să care covorul, contra o bancnotă nouă-nouţă. Puştii au fost săritori (cine să bănuiască trucul?), l-au făcut sul, l-au dus pe aleea din spatele blocului, unde aştepta furgoneta cu motorul pornit.

Cum s-a aflat? Într-un apartament, alt puşti era “consemnat” de mama sa la domiciliu. Acesta trăgea cu cornete de hârtie în chip de gloanţe, cu o ţeavă de plastic în chip de armă, ochind vrăbii şi pe trecătorii neatenţi. El i-a văzut pecei doi.

Cine e făptaşul? Un nene.

Doi veterani care joacă table spun şi ei că l-au văzut pe Sile (un liberat din penitenciar) cărând un covor. Zicea că a avut un chilipir şi că i-a făcut o surpriză, de Paşti, soţiei.

Chiar i-a făcut-o! El şi oamenii legii, care l-au reţinut şi l-au depus de unde abia se liberase.

_____________

DILEMA

Contra cost, posesorii de autoturisme au dreptul să le parcheze (cum pot) în zona domiciliului: în faţă, în spate sau între blocuri. În parcări amenajate sau într-o alandala… organizată.

Aceleaşi spaţii (dintre blocuri) sunt jinduite însă şi de bătrânii pensionari cu spirit ecologist mai dezvoltat, care le împrejmuiesc, le sapă şi le plantează cu iarbă, arbuşti, pomi, intrând în conflict cu posesorii de maşini. Cu aceiaşi şoferi (ca şi cu bătrânii, de altfel) intră în conflict şi copiii. Terenul dintre blocuri e solicitat şi de ei, care nu stau prea mult la tratative, fiind mai mulţi, gălăgioşi şi agresivi. Aşa încât parcarea devenită spaţiu verde (sau nu) se preface în teren de fotbal. Cine se dă mare (matur, bătrân) e pedepsit de puştani: se dezumflă pneurile, se sparg parbrizele autoturismelor sau se mânjesc clanţele şi se zgârie uşile apartamentelor.

Cine-ntrevede o ieşire din această dilemă? Primăria Bucureştilor, cel mai european dintre oraşele României este depăşită de situaţie, aşa încât a dat liber la agresarea trotuarelor, spaţiilor verzi şi desigur a parcurilor. Şi ca şi când n-am fi destul de sufocaţi, se cumpără într-o veselie herghelii de cai putere, care mai de care mai sfornăitori, dar grajdurile pentru ei rămân probleme reportate, aşa încât proprietarii acestor atelaje se comportă ca-n junglă. Cum e normal într-o aşa ţară euro…parlamentară!

_____________

EFEMERIDE

Am un obicei deprins de la ţăranii din care-mi trag obârşia. Cum văd un puşti, îl iau la întrebări. Aşa-mi făceau “şmecherii” satului, umilindu-mă cu vorba “degeaba mergi la şcoală”, când de pildă, nu ştiam cât fac : unu, unu şi cu altu’ şi cu trei legat de patru, ori când împărţeam greşit, pe hârtie, 333 la 33.

Eu îi chinui pe puştii care-mi vin în bătaia puştii (joc de cuvinte intenţionat!) cu geografia. Îi chinui cu oraşe, ţări, lacuri, râuri, monedă, climă, istoric.

Unii răspund, alţii surâd ruşinaţi ca mine când eram ca ei, iar unul (de fapt, o fetiţă cu codiţă, şi-n obraz cu aluniţă) m-a dat gata, oferindu-mi subiectul acestor rânduri. Iată-i răspunsul : “De ce să le-nvăţ, nene, dacă se tot schimbă şi numele oraşelor, şi graniţele ţărilor, şi stăpânii statelor, şi guvernele aşa des? Petersburg, Leningrad, Sankt Petersburg; 6 Martie, Gheorghiu Dej, Mihail Kogălniceanu, Regina Elisabeta; România Mare, România Mică, România Medie. Când or cădea de acord cei ce conduc planeta, atunci o să m-apuc şi eu să ţin minte. Păi ce, îmi muncesc creierii pentru a memora astea… cum le zicea tata… efemeride?”.

N-am mai putut scoate un cuvânt, nici o onomatopee, drept care am mers acasă şi am pus mâna pe tastatură.

_____________

GOSPODINA

Avea un obicei urât : arunca lucrurile netrebuincioase pe fereastra deschisă. Dopuri, chibrituri, chiştoace, resturi menajere, hârtii zburau de la etajul trei direct în faţa blocului.

Vedeau vecinii, unii comentau, alţii fluierau, cei mulţi se-nchinau. Ea nu se sinchisea. Învăţ de ţărancă crescută la curte şi ajunsă la bloc cu ajutorul demolărilor ceauşiste.

Până într-o zi când, un oarece sfat al bătrânilor cărora gospodina de la trei le arunca gunoiul în cap, naşte ideea de a strânge toate mizeriile din faţa blocului, împachetarea acestora într-o atrăgătoare cutie legată cu fundă şi… expediată pe adresa şi numele doamnei în cauză. Colocatarii au văzut-o când a venit radiind cu coletul poştal, au chicotit şi au aşteptat reacţia, respectiv tămăduirea gospodinei de a mai arunca gunoaie pe fereastră. Aş. În acea seară trupeşa ex-ţărancă a aruncat toată cutia, coletul punitiv al locatarilor justiţiari.

“Eu mă temeam să nu facă frun şoc şi să se-arunce dumneaei în hău!…” se minunează, pufăind din ţigară, un bătrân care tocmai primeşte în creştet un lichid călduţ şi negru, care i se prelinge pe gât…

“Ţigara fără cafea e ca pârţul fără scârţ, tataie!” se-aude chicotind, satisfăcută de opera sa, …doamna de la trei. Dacă aveţi exemple asemănătoare vă rugăm să nu le faceţi publice ca noi, fiindcă dăm şi altor urbanizaţi idei.

_____________

HOROSCOPUL

Zeci de năstruşnicii mi-au trecut prin cap. Ca şi multora dintre dumneavoastră, desigur. Dar cred că sunt unic în ceea ce priveşte nebunia despre care vă voi vorbi azi. Ştiţi toţi că bărbatul face multe pentru a intra în graţiile femeii, pentru a o cuceri. Mai ales cei burlaci : spre a fi pe placul partenerelor. Dar şi cei căsătoriţi : pentru a rămâne lideri ai vieţii în doi.

Eu, dorind să dovedesc nici azi nu ştiu ce, am avut (la vedere) o aventură extraconjugală. “Leac de frică” asemenea celui administrat – în literatură şi istorie – de domnitorul Alexandru Lăpuşneanu soţiei sale. Motiv de divorţ invocat pe bună dreptate de nevasta mea. Şi totuşi aceeaşi consoartă a iertat rătăcirea erotică. De ce? I-am adus acasă ziarul preferat, din care soţia citeşte cu pasiune horoscopul zilei. Ştiţi ce scria pentru zodia mea (a Berbecului) în acea dată de cireşar? Citez : “Azi, tentaţiile sunt mari, mai ales cele amoroase, dar manifestând aceeaşi fidelitate, rezistaţi, deşi ajungeţi în raporturi aproape intime şi flagrante cu o persoană foarte frumoasă şi foarte tânără. Starea sănătăţii, precară. Menajaţi-vă! Situaţia financiară, în curs de a deveni înfloritoare”. Seara, acasă, după ce-mi făcuse scena geloziei, soţia mi-a arătat cea mai nefirească tandreţe. În loc să mă ierte pentru rătăcirea erotică, ea îmi cerea scuze c-a fost dură şi neînţelegătoare. Am iertat-o, ce puteam face? Aveam un sfert de veac de căsnicie, un copil major şi o viaţă înainte.

A doua zi, la cafea, consoarta m-a întrebat abrupt: “Cine alcătuieşte horoscoapele publicate în ziare?” “Habar n-am. De ce?” “Fiindcă nu se potrivesc deloc. În unele ziare sunt chiar diametral opuse…” Am ridicat din umeri ca un indiferent şi nevinovat notoriu.

NICOLAE ROTARU

P.S. E grav, dar dau în vileag faptul că, în înţelegere cu un amic, redactor al acelui ziar, am falsificat horoscopul zilei. Nu pentru tot tirajul, ci pentru câteva numere, necesare pentru “leacul de frică” destinat soţiei.

_____________

PRESOPUNCTURĂ

De la o vreme, profitându-se de libertatea cuvântului (nu a presei), văd adesea, cu prilejul întâlnirilor diferiţilor oficiali cu jurnaliştii, şi mulţi reprezentanţi tot mai anonimi şi mai anodini ai breslei celor ce fac din cuvânt glonţ ucigaş sau pansament tămăduitor.

Se prezintă (buboşi, băloşi, blugişti, bolborositori, bolovănoşi, bolnăvicioşi, banali, beţi etc.) la întâlnirea cu… bossul, pornesc sculele magnetico-înregistratoare (cum să scrii aşa iute, aşa concret fără reportofon sau MP3?), fumează (chiar şi în ziua internaţională a intredicţiei duhănitului!), beau şi mănâncă (delicatesuri protocolare decontabile pe banii contribuabilului) şi trag concluzii la care apoi au acces toţi bieţii (creduli) cititori. Dar, de cele mai multe ori, ziariştii pârâţi (născuţi şi atestaţi – de cine?) peste noapte (e vorba de marea noapte numită momentul decembrie 1989, în care nici acum nu s-a luminat de ziuă!) rămân-doar participarea, hlizeala telegenică, întrebarea tăioasă şi incomodă adresată cui trebuie şi consumul (gratuit) al aperitivelor agrementate cu cafea, udate cu pepsi şi stinse cu whisky.

Cum conferinţe de presă se fac zilnic şi peste tot şi cum ziarişti însetaţi (de informaţie?) şi-nfometaţi (de adevăr!) sunt destui, acest domeniu al mass-media este rentabil.

Poate de aceea, la consfătuirile breslaşilor, nu sunt invitaţi la dezbaterile pe teme de presă, decât cei care (şi) presează, nu doar cei care privesc, folosesc protocolul, tac sau se dau după cum bate vântul. Sau poate de aceea este exact invers.

____________

MILIARDUL

Vecinul meu care a pus mâna pe diploma de bacalaureat contra câteva sticla de whisky, în perioada odioasă (acum nu mai ţine… doar cu atât nici pentru o diplomă falsă), s-a dovedit un ins curajos şi talentat. Până să se limpezească situaţia, până să se aşeze democraţia, până să se-ncropească un Parlament care să emită nişte legi, el s-a dat cu bruneţii cei cu tupeu şi idei năstruşnice şi s-a vârât în afaceri negre. Bişniţa i-a mers, ţara s-a dovedit fără gard (frontiere) şi fără câini “Jos securitatea!”, aşa cum s-a intrat, la fel s-a şi ieşit peste graniţă. Vecinul a cărat dincolo ce (i) s-a cerut şi a adus încoace ce i-a lipsit. Prisosul l-a vândut. Banii i-a făcut marfă pe care iar a vândut-o şi aici şi dincolo, făcând-o bani care au tras la alţi bani, au devenit valută şi au început să crească.

Când ţara s-a dezmeticit, când au început să cadă mafioţii, bişniţarii de joasă speţă şi pungaşii de genul acesta, vecinul meu s-a retras din afaceri, a devenit onest, s-a spălat pe dinţi, alungând mirosul proverbial de usturoi, şi a început să-şi caute parteneri serioşi, inşi care cunosc legile, pe care se poate bizui. “Eu vin cu banu’, mata’ cu capu’. Ce iese, facem pe din două”, mi-a zis deunăzi, invitându-mă să-mi fie patron, iar eu, adjunct într-o firmă care să-i poarte numele.

L-am refuzat cu tact, dar nu s-a supărat : şi-a găsit fraierul. După câtva timp vine iarăşi la mine. Desface o sticlă cu băutură scumpă, cere pahare şi mă întreabă: “Ia zi-i, bre, nu-i aşa că o mie de mii fac un milion?” “Da!” răspund. “Vezi, ştiam eu că mă trage în piept. Mi-a zis (asociatul lui!) că zece mii de mii e milionul”.

M-am crucit, am sorbit licoarea, vecinul a lăsat sticla la mine, a plecat furios, s-a oprit în uşă şi m-a întrebat şoptit : “Dar un miliard cât e, bre? “O mie de mii de milioane…” zic cu răsuflarea tăiată. “Aha, deci nu m-a minţit. Mai am până îl strâng. Pân’ la cap şi pân’la coadă tot îl fac, n-oi fi eu mai prost ca ăştia care l-au făcut deja.

Am amuţit şi am scris acest cartus .

_________________

ÎNAINTE!

Revoluţia (televizată în direct) şi democratic (importată fără taxe vamale) ne-a făcut – mă rog, după multă aşteptare şi destule umilinţe! – europeni, atlantici şi… transoceanici.Din estici, cum eram, am devenit central europeni, cum suntem şi vom ajunge occi­­dentali, cum se doreşte. Ah, acest se care (ne) scuteşte de… răspundere.Şi ce vedem noi peste tot, aflându-ne în curs de europenizare multilateral dezvoltată şi înaintare spre Apus? Vedem că proverbul cu ţiganul (scuzaţi!) care se-neacă la mal este universal valabil. Cum suntem pe cale să prindem pe Dumnezeu de un picior, imediat ne trage cineva de mânecă. Cum suntem gata să semnăm un tratat, cum se naşte o re­­co­man­dare, o clauză, un steguleţ roşu. Cum vine un investitor străin, imediat se strigă în tuspatru zări că ne cad avioanele, ne deraiază trenurile, ni se scufundă (sau se-nstrăinează) flota, ni se-mbolnăvesc de târnafes aviarele! Cum e linişte, imediat se face gălăgie. Cum e să fie bine, imediat ne punem cenuşă în cap. Dacă nu e cenuşă, nisip. Dacă nu nisip, poalele. Dacă nici poalele, mâna. Ca şi chelul.
În rest, tot… înainte. Cu faţa sau cu spatele, nu contează!

______________

ÎNLOCUITORII

Sunt unii ajunşi care consideră că urcuşul spre vârful piramidei i-a ostenit destul. După munca istovitoare pentru funcţie cred că li se cuvine o zăbavă perenă şi binefăcătoare. Ei nu mai fac nimic : se odihnesc mai abitir ca Dumnezeu Tatăl care şi-a permis acest lux abia în ziua a şaptea.

Stau înconjuraţi (ecranaţi) de sfetnici, consilieri, secretare, supuşi, slugarnici, lingăi, lichele, care gândesc pentru şeful, mint, taie şi spânzură, ameninţă, adică muncesc pentru dânsul, primesc leafă (şi ce leafă!) pentru aceste… privaţiuni, în timp ce democraţia merge cu paşi repezi încotro a mers cu “un pas înainte şi doi înapoi” şi cealaltă… democraţie.

Bine că aceşti “ajunşi” nu sunt toţi ajunşii! Dar într-o ladă cu mere sănătoase e de… ajuns unul putred, că nici Europa nu mai are ce să facă!

Avem ajunşi (scuze pentru repetiţie) care nici interviuri nu mai pot da (deşi le place să fie mediatizaţi, să-i vadă lumea cine şi ce sus sunt), iar alţii nici măcar pentru cuvenita semnătură “ca primarii”, pe actele ce le justifică funcţia, nu se mai ostenesc. Şi-au făurit înlocuitori pentru toate, inclusive şabloane cu semnătura, date pe mâna secrertarelor de încerdere.

Să nu greşesc: pentru vizite pe meridiane, pentru concedii de basm, partide cinegetice în păduri foste odioase sau de… şeptic în vile superluxoase şi alte preocupări lumeşti, în companii ale unor dame bine de…companie, nu au nevoie de înlocuitori.În astfel de cazuri se descurcă şi singuri, contra diură babană plătită din sudoare de contribuabil de pe care se iau zeci de rânduri de piei.

Credeţi că va mai dura mult brambureala asta burghezo-democratică în care evoluează asemenea aleşi? Până la alegeri, spuneţi? Care?

____________________

CLIENTUL

– Aveţi untură? întrebă clientul.

– Da, desigur. De care vreţi? răspunse vânzătoarea, ca şi când untura ar fi fost împărţită pe cine ştie câte sorturi.

– Păi… vreau la borcan şi galbenă! zise cumpărătorul.

– Bine, va trebui să aşteptaţi puţin.

După ce scăpă de clienţii de la rând se adresă celui special:

– Poftiţi în magazie.

Tânărul trecu dincolo de tejghea, dincolo de draperia ce masca uşa, dincolo de uşă şi… dincolo de “acoperişurile”şubrede ale ilegalităţii.

“Jos”, în depozitul firmei, se aflau borcane cu untură. În interiorul lor se aflau nişte plicuri din plastic. Şi în plicuri era ceva alb, prăfos, zăpăcitor. Stupefiante. Sămânţă de moarte albă.

De unde aflase ofiţerul travestit în client filiera? Cine sunt traficanţii? E prematur să ştim, dar vom afla! Şi vă vom spune, dacă va fi necesar…

NICOLAE ROTARU

____________________

DEŞTEPŢII

Antonimul de la prost este deştept. Atunci, dacă spui cuiva (titlul Imnului Naţional!) „Deşteaptă-te, române!” îl faci, indirect, mă rog, eufemistic, prost!
Nu, veţi zice, căci în acel cântec, versurile (lui Andrei Mureşanu) continuă explicit: „din somnul cel de moarte”. Adică e vorba de o … trezire din somnolenţă, vreţi să spuneţi!
Ei, bine, eu cred (democratic) tot în prima variantă, bizuindu-mă pe somnul raţiunii (născător de monştri), deci o metaforă pentru prostie.
E drept că există (tot în marşul paşoptist) o circumstanţă atenuantă: în acest somn/prostie am fost adânciţi de „barbarii de tirani”, aşa încât aveam o scuză. Da, dar până când? Nu ne-a mai venit şi nouă rândul la deşteptare? Ori de-atâta timp de când facem pe proştii ne-am obişnuit aşa?! Poate ne va lămuri Europa, fiindcă mai toţi aleşii noştri fac pe deştepţii. *
03. 01. 2007

__________________

DIVERSE

A plouat. Cu nemiluita. Canalizarea oraşului (comunistă, de!) a cam refuzat să-şi mai facă… datoria. Strada era un pârâu cu aspect de fluviu. Şi frig, şi grabă, şi forfotă. Teme­rarii s-au descălţat, au sumes pantalonii sau poalele rochiilor şi au continuat odiseea dru­mului către locurile unde-i aştepta condica de prezenţă.

Tramvaiele au clacat. Un şir ca un balaur galben zăcea inert. Doar troleibuzele s-au arătat temerare şi victorioase, străbătând strada curgătoare.

Şi totuşi nu toţi puteau să se descalţe, să alerge după mijloacele de transport. Prilej pentru a-şi pune în practică ideile fauna brunetă, aflată mereu la datorie, în calitate de “rezervatari” de parcări cu plata la purtătorul de tupeu.

– Doamnă, te duce băiatul în cârcă la troleu. Dă şi matale trei miare, să iau pâine la copilaşi. (Sau)

– Şefu, te duc eu tăticu, la trilibuz. Sui-te sus şi jigneşte-mă cu trei foi!

Au fost inşi (şi inse) care au acceptat târgul, au prins trolelul, s-au făcut fraţi cu… pardon, dracu’, ca-n proverbe, până au trecut lacul.

Că, la serviciu, unii au descoperit că le lipsea portmoneul, actele, ceasul sau cerceii, asta e altă chestie. Cum ar veni, un fapt divers!

NICOLAE ROTARU

P.S. Sper că nu înţelege cineva că generalizez sau că susţin că suntem campioni la sparlit. A se vedea ce uşor a fost şutulit de ceas chiar George Bush, la o baie de mulţime, într-o altă ţară, mai euro-atlantică decât România.

__________________

NUANŢĂRI

Nu pot să-l conving pe supravieţuitorul din Munţii Tatra al fierbintelui 1945, tatăl meu, că subsemnatul, supravieţuitor al sângerosului 1989 din România, sunt, ca şi el, veteran. E drept, nu am (ca dumnealui) permis (gratuit) pentru metrou (deşi dânsul locuieşte şi-abia supravieţuieşte într-un sat din argeşean, unde trenul subteran mai va până şi-o face apariţia), nu am nici (dreptul la) călătorii cu preţ redus pe CFR, nu posed facilităţi şi înlesniri de erou, ci sunt un simplu cetăţean (care poate folosi sintagma pe care a utilizat-o un… ciumat?), un ins căruia îi place să rămână ceea ce a fost : român. Şi tot drept este că ( azi, cel puţin) eu sunt mai tare ca supravieţuitorul meu părinte. Medaliile, insignele, diplomele mele sunt mai “tari” ca ale lui. Ce virtute militară, ce eliberare de sub jugul fascist, ce bărbăţie şi credinţă? Vax. Drept, tot vax ( chiar mai vax!) sunt “Cântarea României”, “Daciada”, “Erou al noii revoluţii agrare”, “Victoria socialismului”, “Meritul cultural”, “Secera şi ciocanul”, “Steaua Republicii” şi alte însemne de… nobleţe comunistă.

E firesc să fie aşa : se schimbă orândurirea şi ocârmuirea, se schimbă şi însemnele heraldice. Altceva nu pricep. De ce, după ce am ars “Omagiul”, “Operele” (complete şi alese), carnetele roşii, portretele color într-o ureche şi după ce am detronat medaliile comuniste, străinii se interesau să le cumpere, oferind dolari grei pe ele?

P.S. Vând convenabil (2.000 USD) insigna “Prieten al cărţii”. Aştept Extremul Occident.

__________________

PÂRÂCIOŞII

Se poartă turnătoria, delaţiunea, pâra. Şi anonimatul. Oamenii de… bine redactează şi expediază anonime semnate, nu ca în perioada defunctă : un grup de tovarăşi, dar tot asemănător : un grup de cetăţeni. Schimbarea e evidentă, cum unele (schimbări) sunt evidente, deşi (vorba… scrisorii pierdute) lipsesc cu desăvârşire. Zicem, spre pildă, avut privat, în loc de avut obştesc. Spunem agenţi economici, în loc de obiective economice, rostim implementare în loc de introducere . Folosim limbaj occidental în locul celui de inspiraţie răsăriteană, suntem alţii în loc de noi înşine. Dar cel mai mult şi mai mult suntem pârâcioşi. Nu mai vrem, ca-n proverbul oltenesc, să moară capra vecinului (nici ca-n varianta adaptată să n-aibă el capră!), ci dorim să moară chiar stăpânul posibilei capre. Şi atunci, ce facem? Dă-i cu pâra, cu turnatul, cu dezvăluirile! De la ţâţa pe care a supt-o până la temperatura fierului de călcat cu care se-ntindea cravata roşie (fără tricolor) de pionier legată la gâtul sârguinciosului elev (Dima dintr-a şaptea!), spunem “dezinteresat” în scris (cu mâna stângă sau cu mâna unui alt om de bine) ce şi cum (şi mai ales, câte) a făcut tovarăşul Cutare, ajuns azi domnul Cutărescu.Astăzi, fiindcă s-a desfiinţat partidul unic, pentru că nu mai e fratele cel mare de la Kremlin, dăm cu pâra la Europa, la Haga, la Bruxelles, făcându-ne de două parale până la cel mai înalt nivel, aşa încât am devenit o ţară de pârâcioşi. Nu cumva de pârâţi, cum se mai spune celor care ocupă un status-rol prin impostură, învârteli, rapt sau alegeri …libere, adică prin algoritm sau cine ştie ce clauze contractuale, de alianţă ori de coaliţie!?

________________

PENSIONARII

I-a fost milă de el, de bătrâneţile lui. Au trudit împreună nopţi de-a rândul. Subofiţerul a ieşit la pensie, iar credinciosul lui patruped a fost propus pentru casare. Ce cu­vânt… inuman! Chiar şi pentru un câine. Nu unul oarecare, ci un câine lup, dresat, care are sute de nopţi de veghe la activ.

Subofiţerului i s-a făcut milă de el. A făcut raport să i se-ncredinţeze lui. Nu se ştie cum a reuşit să scoată câinele din unitate, să-l salveze de la hărăzita moarte.

Pensionarul şi bătrânul patruped îşi petrec bătrâneţile drumeţind prin zăvoiul de pe malul râului. Şi omul, şi câinele au uitat de vechea “meserie”. S-au deconectat de la viaţa cu ore exacte obligatorii. Până într-o zi, o seară, o zi întunecoasă şi udă, când Rex a ciulit urechile şi s-a-ndreptat spre un loc dinspre care venise un strigăt de copil.

Acoperit cu frunze, într-o pungă de plastic scâncea un nou-născut. Cei doi “pen­­sio­­nari” se priviră cu uitături înlăcrimate. Amândoi încercând, în felul său, să-şi închipuie cum arată, unde e şi dacă se poate numi mamă cea care a renunţat la făptura umană, casând-o înainte de a porni pe drumul biped care deosebeşte pe om de celelalte vieţuitoare.

NICOLAE ROTARU

____________________

SPECULA

În perioada de criză ( politică, militară etc.), după secete, cutremure, inundaţii, mo­lime, “spaţiile vitale” sunt afectate de varii efecte nedorite. Între acestea, penuria de alimente, ce determină creşterea preţurilor şi-nflorirea speculei.

În spaţiul nostru vital, racordat la macrospaţiul vital continental, care, la rându-i e racoardat (sau încă nu la globalizare!) se petrece un fenomen asemănător, dar… diferit. Nu lipsa de alimente (şi nu criza) determină curba suitoare a preţurilor ultraliberalizate, ci procedurile (comuniste?) ale verigilor intermediare.

Mai ieri se cerea eliminarea acestor intermediatori pentru a face economie : de timp, de combustibil, de impozite. Azi se preferă intermediarii, pentru că fiecare dintre aceştia, care nu fac mai nimic (eventual acte), au dreptul să-şi aducă contribuţia la stab­i­li­rea (creşterea) preţului mărfii. Aşa încât, de la abator până-n frigiderul nostru, carnea (de pil­dă) umblă prin diferite depozite en gros şi astfel se nasc zeci de accize, impozite, teveauri, adică biruri pentru natul şi aşa sufocat de celelalte taxe inclusive pe luxul de a spera la lux. De aceea, când privim galantarele, facem ochii mari. Se vor găsi soluţii pentru oprirea acestui tip de speculă… licită? În niciun caz sub acest tip de guvernământ. Dă, Doamne să mă înşel şi să-mi pară rău c-am făcut păcat cu gura. Mă rog, cu tastatura.

NICOLAE ROTARU

__________________

TELEFONUL

Doi rivali declaraţi folosesc una din binefacerile civilizaţiei, după cum urmează. Primul formează numărul de telefon al celui de-al doilea, la miezul nopţii, îl lasă pe proprietarul telefonului să se trezească, să aprindă lumina, să caute papucii şi să plece la aparat, apoi închide. După cîteva minute face iar apel. Aşteaptă, cel sunat ridică microreceptorul şi de la capătul firului aude o voce guturală : ”Alo, George?” “Nu, greşeală, domnule!”, răspunde cel deranjat şi închide.

Mai trec minutele, insul cu chef de farse mai bea un păhărel, după care sună iarăşi. Cel chemat (militar, de, nu poate închide telefonul, nu poate să nu răspundă că, dacă-i alarmă? dacă-s subalternii sau şeful în legătură cu cine ştie ce fărădelege?!) ridică receptorul şi aude în receptor o onomatopee, cea pe care o produce în intimitate un bolnav de colită care a mâncat prea multă iahnie de fasole. Se enervează, dă să zică ceva, îşi aduce aminte că dincolo dorm copiii, transpiră, s-a dus dracului somnul, merge la bucătărie, apa nu curge, ceasul arată ora trei, nu mai e nici ceai, vrea să spună ceva la adresa soţiei care se-aude sforăind uşor, aprinde o ţigară şi-şi pune mintea la contribuţie. Apoi formează un număr de telefon, i se răspunde ca şi când cineva ar fi fost trezit din somn, chipurile, iar în loc de “alo” reproduce şi el aceeaşi onnomatopee. După care închide, stinge ţigara şi se culcă.

În zori, sună telefonul aproape în acelaşi timp cu ceasul. Poliţistul dă să fie brutal, dar aude o voce cunoscută: secretara îl anunţă că este căutat de eşalonul superior.

NICOLAE ROTARU

_________________

TOXINE

Am avut Hiroshima şi Nagasaki, şi Cernobâl şi Tomsk şi am învăţat (cum) să murim de vii. Avem pesticide, fungicide, radiaţii, vibraţii, perturbaţii, “găuri negre”, efect de seră, malnutriţie, inaniţie, efect de revoluţie şi nici o soluţie. Murdăria morală este întregită de murdăria naturală, pentru a fi, ca şi sărăcia lui Creangă, “una mai mare”.

Ca şi când n-am fi fost destul de bolnavi am inventat (ni s-a inventat sau hărăzit?) alte maladii, viruşi noi, microbi rezistenţi, toxine neiertătoare, viitor letal. Iar noi, românii, care suntem răbdători, ce puteam face? I-am crezut pe ecologişti că însănătoşesc ţara, ne-am pus pe sperat şi am constatat că racordul nostru la Europa se face (şi) prin deşeuri toxice. Toxinele democraţiei de tip românesc se mai dovediseră ele europene după revoluţie – precum jaful şi corupţia, contrabanda şi prostituţia, traficul de droguri şi neo-involuţia, dar am tot sperat că se va descoperi morala antidot, medicamentul miraculos, leacul leacurilor. Ei, aş! De unde un căpitan Planet? Ca-n desene animate. De unde un luptător (şi învingător) împotriva deşeurilor-umane şi materiale, de unde tămăduitor de boli, precum lipsa de ruşine şi de respect, ignoranţa şi compromisul, setea de avere şi cea de putere, robia funcţiei, mirajul binelui etern, de unde un justiţiar curat, sănătos, drept într-o lume de toxine şi viermuieli democratice incerte şi dubioase? Nu cumva suntem o lume de desene animate? Nu cumva suntem un teatru de păguboşi? Şi, dacă-i aşa, cine-s “animatorii”? Dar trăgătorii de sfori (pe sfoară)? Cine-s păpuşarii? Ne întrebăm şi întrebăm într-o lume virusată, într-o baie de toxine şi clocăitoare incertitudini, într-o geometrie a echilibrului stabil, instabil şi indiferent. Şi dacă ne întrebăm, ce?!

NICOLAE ROTARU

__________________

TRIUMF

În dinamica socială a tranziţiei, indiferent cât se vor schimba şefii, specialiştii din echi­­pe rămân pe poziţie. Sfetnicul, guristul, omul de încredere şi de taină, ordonanţa, vândutul şi vânzătorul ajuns cine ştie ce şefuţ peste cine ştie ce specialişti dispar o dată cu Marele dispărut, dar medicul, şoferul, instalatorul, frizerul, bucătarul, ziaristul, (adică, pro­fes­io­niş­­tii) rămân, supravieţuind, oricâte… dictaturi, tranziţii sau democraţii vor veni.

De aceea, tămâietorii de profesie fac pe dracul în patru să asceadă, să urce, să pună mâna, să profite, să aibă, ştiut fiind că la plecarea şefului trebuie să-şi facă şi ei bagajul. Asta, de regulă, adică de neregulă, poreclită joc electoral, democraţie inox, model euroatlantic, căci sunt şi maeştri ai meseriei antebotezate şi aceştia pot rezista. La ur­mă­­torul şi la următorii şefi. Ei sunt ceea ce poporul numeşte japiţe sau mârlani.

Aceşti inşi vând ce au cumpărat, scuipă ce au lins, trădează ce au apărat, muşcă mâna care le-a dat îmbucătura. Pentru a supravieţui, accede, triumfa. Triumf de jigodii.

Aşadar, nu vă închinaţi să piară şefii (de fapt,”moartea regilor, bucuria nebunilor” zice folclorul!), nu speraţi că va fi mai bine dacă scăpaţi de cine ştie ce baron local sau central care nu vă are la rânză, căci rămân pe poziţie jigodiile din slujba lor, cohorta de “sfinţi” care te…sfâşie, te ronţăie, te-nghit în drumul către Dumnezeu. Şi, se ştie, jigodismul e boală fără leac. Aici şi oriunde, pururea şi-n vecii vecilor.

NICOLAE ROTARU

__________________

VALIZA

Eran în metrou. Veneam din teren, obosit, abătut, plouat. Mi-am pus valijoara alături şi m-am sprijinit de bara din aluminiu. Am ascultat anemicele şi sictiritele anunţuri şi m-am lăsat dus.

Deodată, văd în geamul “înnegrit” de dincolo de întunericul tunelului, cum se apropie de mine un ins preocupat. Ba nu, el vizase valiza care stătea alături .Pentru a face mai palpitant “clipul” din… oglindă m-am îndepărtat încă puţin de obiectul tentaţiei insului din trenul galben fără cai. Da, acesta era scopul brunetului. S-a aplecat nonşalant, a înşfăcat valiza şi s-a retras precipitat spre o uşă. Urma staţia Bucur-Obor.

– Doamnelor şi domnilor, zic, individul acesta e un hoţ. Valiza din mâna sa îmi apar­­ţine. Vă rog să mă ajutaţi să-l reţin! Sunt poliţist.

Doi zdrahoni au pus mâna pe tuciuriu. Eu am ridicat valiza. N-am putut să-i conving pe cei doi să-l ierte şi să-l conducem la secţia de poliţie, cu nici un chip.

– Lăsaţi, şefu’, că acolo îi pune două întrebări, îl ţine câteva zile la arest şi dup-aia procuratura îi dă drumul.

N-am zis-o eu. Şi mi-era milă văzându-l pe bietul ţigănuş prefăcut în sac de box. Priveam neputincios…

De unde să ştiu că binevoitorii erau, de fapt, complici ai hoţului şi se făceau că-l bumbăcesc, ori chiar îl « pedepseau » c-a dat chix? Iar, acum, când ştiu, e prea târziu.

NICOLAE ROTARU

______________________

PERCUŢII

Certitudine postrevoluţionară, libertatea cuvântului (spus sau scris) este pusă în evidenţă cel mai pregnant prin mass-media. Că există libertatea de a spune paralel cu libertatea de a nu se lua nici o măsură – nici împotriva celor de spun (prostii), nici contra celor despre care se spune că fac nefăcute – e o altă evidenţă democratică.

De ce? Fiindcă la noi transparenţa înseamnă, când poalele-n cap, când transluciditatea prin care se vede că faci (nu şi ce faci).

Şi fiindcă am scăpat de corsetul “scrii ce vezi, dar vezi ce scrii”, românul, care după ce s-a născut poet, s-a mai născut o dată ziarist (pilda lui Eminescu, nu?), scrie acum de toate : văzute (şi nevăzute), auzite, visate, prinse din zbor, presupuse, de toate pentru toţi. Ce contează că nu se adeveresc? Dăm erate şi dezminţiri, când mai e un pic de bun simţ că-n rest recurgem la tupeu şi neruşinare, cât cuprinde. Ce contează că aruncând pe piaţa economiei de piaţă minciuni, invective, calomnii, injurii despre un om şi faptele sale? Ce dacă facem rău (de multe ori) majorităţii, poporului, patriei? Dar ce-i aceea patrie? Întrebarea sună fals pentru “ziaristul” ce-şi numără arginţii, ascultând clinchetul vorbelor lui Aristofan : “Ubi bene, ibi patria”.

Şi-atunci, de ce atâta neodihnă a unei anumite părţi a presei? La ce bune luările de poziţie, sancţionările colegiale, reuniunile unor uniuni de breaslă, apelurile şi invocarea deontologiei profesionale? La ce bun acest cartuş (de exerciţiu sau de manevră, deci orb), tras (adică tipărit) electronic?

Cu zgomotul cu (percuţia) nu faci decât s-alungi ciorile. Atât cât durează ecoul detunăturii şi mirosul prafului de puşcă. Plus că, după mai multe astfel de trageri, cronicarii (de profesie) se obişnuiesc, ca ţiganul cu scânteia (pardon de expresie!) şi-şi văd mai departe de treaba lor libertină, insidioasă, jignitoare, calomnioasă, murdară, mincinoasă, însă – foarte important – bine plătită. Aşa încât, chiar dacă vom avea verbe cu glonţ din vidia, blindajul criptocomunist şi patriotard de pe anumite obraze nu poate fi penetrat uşor.

NICOLAE ROTARU

__________________

BRICHETA

Părerile sunt împărţite : să dăm, sau să nu dăm metodele prin care operează hoţii, că dăm idei hoţilor potenţiali. Dar cine nu ştie metoda pentru furt de produse “petroliere în pungi de plastic (metoda “filmului”, cum au botezat-o profesioniştii şparlitului!), înfăşurate pe trup”? Prin combinatele petrochimice “filmul” a devenit clasic, deşi nerentabil, dată fiind …concurenţa celor specializaţi în spargerea conductelor magistrale de transport al hidrocarburilor.

Mai modernă mi se pate metoda unui agent de pază şi ordine care-şi cam cunoaşte clienţii şi cu care intră în dialog de rutină, atent, politicos să nu lezeze drepturile omului, să nu calce principiile democraţiei. “Ce-aveţi în geantă?”, întreabă poliţistul. “Nimic, şefu. Boarfe de-ale mele. Le duc să le spele muierea”, răspunde nevinovatul. Şi are dreptate. Sacoşa doldora cu nimicuri e pentru mască, pentru a distrage atenţia. Poliţistul se apropie. Adulmecă şi zice. “Ce spray folosiţi?” “Miros a benzină, păcatele mele, nu ştiţi unde lucrez?” Ba, da, omul legii ştie. Şi mai ştie un truc. Scoate bricheta, caută o ţigară şi se apropie mai mult de cel oprit, încercând să scapere. Acesta, întâi face câţiva paşi înapoi dar văzând că se-ngroaşe gluma, că poliţistul îl cheamă aproape, ridică braţele, “învins” : “Gata, m-aţi prins”. Apoi scoate… filmul înfăşurat pe trup. Sunt recuperaţi cam 40 de litri de benzină. Aproape un plin de “Logan”. De ajuns pentru ca hoţul să fi devenit rapid, torţă.

NICOLAE ROTARU

__________________

CERŞETORII

Suntem în pântecul Europei. Avem de toate (relele), nu ne mai trebuie nimic.

Între altele, avem, cred, cea mai mare densitatae de cerşetori pe unitatea de suprafaţă. În trenuri, tramvaie, metrou, în gări, în parcuri, pe trotuare, în pieţe. Peste tot.

În zile de sărbătoare, metropola Bucureşti e un bocet, o umilinţă, un cor al milei.

Dar cine-s aceşti nevoiaşi? Toţi sunt oropsiţi ai sorţii? Nu. Deloc. Parte dintre ei sunt “profesionişti”, cerşetori de meserie, inşi care au, invocă, îşi produc ori îşi înteţesc o infirmitate. Ei vin la locul de muncă fără prejudecăţi, cu taxiul. Au manageri care le fac instructajul, le asigură marketing-ul, îi ţin la curent cu evoluţia evenimentelor, îi plantează în locurile propice şi le fac monetarul, contabilitatea, calculând dobânzile, dividendele, impozitele pe profit. Profit garantat. Bani, nu glumă.

Un cerşetor de zonă centrală ridică în jur de 100 de dolari pe zi. No comment.

NICOLAE ROTARU

P.S. Nu ştiu dacă pentru această profesie se cere diplomă de licenţă, căci, mai că m-ar tenta. Cât priveşte infirmitatea, care dintre noi, cei sănătoşi, n-avem una?

P.P.S. Fiindcă în Bucureşti se manifestă deja fenomenul inflaţionist, această categorie socială s-a specializat în euro-cerşetorie, aşa încât italienii, spaniolii, nemţii, francezii, olendezii sunt pe cale să înveţe limba română. Mă rog, limba română de avarie, codul de urgenţă, practicat de meseriaşii întinsului mâinii şi “hartiştii” disimulării.

__________________

CUGETARE

O înzestrare obligatorie a borfaşilor rasaţi (da, există o asemenea categorie) o constituie tupeul. (Vi-o spun ca un cunoscător care, fiind prins copiind cu cartea pe genunchi, a avut tupeul să spună : Nu copiez, nici nu o ţineam pe genunchi, o prinsesem să nu cadă din sertar! Şi ce vină am eu că s-a deschis la pagina aceasta?)

Tot aşa, peste ani, am parte de un ins care sună la uşă. Deschid şi … tuciuriul îmi toarnă :

– Bună ziua, Poliţia suntem, facem un test, vrem să vedem buletinul de identitate cu grupa sanguină…

– Poliţia?! zic nedumerit ca apartenent al instituţiei în cauză.

– Da, Poliţia sanitară, şi vă rog să ne-nţelegeţi, bifăm şi noi (care noi, că era doar el?) o activitate, ne cam grăbim, avem de verificat o mie de inşi pe zi.

“Muşc” din nadă, plec după buletin şi văd în oglindă cum musafirul filmează zona şi cercetează urgent buzunarele hainelor spânzurate în cuier.

Revin cu portofelul în mână şi-n loc de buletin dau la iveală o legitimaţie.

– Da, de ce nu spuneţi aşa, şefu’? Cum ar veni suntem colegi… zice cu tupeu brunetul, dând să plece. Nici n-apuc să pun mâna pe baston, să somez, să-l urmăresc pe tupeist (eram în neglije), să…

Cât timp dau cazul colegilor aflaţi în serviciu, îmi simt timpanele lovite de un avertisment : “Atenţie, cui deschideţi uşa!” Ca să nu mai vorbesc de hârtia lipită la avizier acum câteva zile de colegii de la secţia de poliţie.

“Dacă eu, om al legii, dar ei … ceilalţi, copii, tineri, vârstnici, creduli şi neajutoraţi …” cuget şi scriu această…cugetare.

NICOLAE ROTARU

______________

MELIORISM

Se ştie, desigur, că meliorismul e o concepţie potrivit căreia lumea (inclusiv cea foarte rea) poate fi modificată, ameliorată. Nu luăm în discuţie modificatorii (scuze pentru inexistenţa, încă, a termenului!), ci rodul muncii lor: modificarea.

După exerciţiul democratic postdecembrist au apărut amelioratori (există cuvântul?) cu duiumul, cu toptanul. Inclusiv cu (sau fără) epoleţi. Le place să li se spună reformatori pentru că un alt termen la modă îl constituie reforma. În numele acesteia, multe au fost date la… reformă. Blocuri de locuinţe aproape terminate, patrimonii de miliarde ale C.A.P.-urilor lichidate, uzine, întreprinderi şi combinate puse pe butuci, flote înstrăinate, alte investiţii “odioase” ruinate sau, mă rog, privatizate. Asta ca să vorbim en gros, căci en detail lucrurile sunt şi mai încurcate. Democraţia presupune reformă şi ruperea cu perioada de dictatură comunistă? Atunci: jos statuile, jos ctitoriile, jos operele de artă, jos ce-aţi construit voi să vă aducem noi. Cum care noi? Năpârliţii, acoliţii, parveniţii, noi, aleşii (sau numiţii), emanaţii roşi de ambiţii.

Exagerăm, desigur, având unele exemple care nu-s regula, ci exact excepţiile, ce-o confirmă. Ajunşi în funcţii, ce fac apoi (“Ciocoii vechi şi noi”) când tranzacţia e în toi? Demolează şi dărâmă, lichidează şi fărâmă, nu produc, însă consumă. Ei şi erijaţii în şefi de peste graniţă.

Bine c-avem 45 de ani de acumulări odioase (canale, drumuri, sonde, viaducte, case!), avem ce moderniza, ce huli sau ce strica, ce aservi. Europa ne-o cere, ne stă-n obişnuinţă şi în putere. Gata cu trecutul ceauşist, cu Răsăritul, trăiască Apusul, viitorul capitalist!

De strigători (şi strigături!) n-am dus lipsă. Mereu am avut dătători de ton (cu toane), dirijori, coordonatori, reformatori, gânditori. Istoria supravieţuirii noastre e un confortabil meliorism, păgubaş şi repetabil.

NICOLAE ROTARU

__________________

MERITE

Nu de mult, dar înainte de instaurarea tranziţiei democratice, un slujbaş al Internelor a fost dat afară (bine că nu înăuntru!) pentru că a pus o întrebare. Ofiţerul de serviciu a adus vorba (“Iarăşi a trecut unu’ fraudulos frontiera”), iar datul afară a întrebat (“Dincotro?). Ceistul a fost informat şi tânărul ofiţer curios a fost făcut şomer, atunci când în România maladia şomajului, era eradicată ca şi alte boli sociale incurabile, dar eradicate.

Asta e, fiecare pasăre pe limba ei piere! Azi nu mai este aşa! E mai rău. Nu spui nimic şi eşti acuzat că ţi-a stat pe limbă să zici. Nu faci nimic şi-ţi şi impută că ai avut de gând să faci. Ori, şi mai şi, n-ai făcut nimic (rău) şi eşti acuzat de ce ai… făcut-o! Dar (extrem de rău) deşi nu zici nimic, nu faci nimic, nu vrei nimic, ţi se dau! Soldă, retribuţie, leafă, remuneraţie, salariu… Uneori şi prime, recompense, grade, funcţii! Pe spinarea contribuabilului, pe criterii de competenţă. Competenţă politică, desigur. Adică după merite… emerite!

NICOLAE ROTARU

________________

PANA

Deşi maşină frumoasă, luxoasă, lucioasă şi nervoasă, limuzina made in Străinezia, se pare, a clacat. S-a defectat. A rămas în pană. Cel puţin aşa “spune” clip-clipul celor patru lămpi (două faţă, două spate) care poate fi asemuit cu un strigăt de ajutor.

Şi aşa cum se întâmplă în situaţii limită, ghinionul nu e ghinion dacă nu mai produce şi alte necazuri. În speţa de faţă “regina şoselei” a încremenit într-o intersecţie, într-un punct obligatoriu (şi aglomerat) de trecere. Participanţii la trafic întâi îl înjură pe autorul gâtuiturii, apoi îl compătimesc pe cel de la volan. Chiar aşa : ghinionistul stă nepăsător în habitaclul climatizat. De ciudă, fumează. “Aveţi necazuri?”, întreabă un agent de circulaţie. “Da, am pană, domn şef. Dar, nici o problemă, am anunţat prin radio ACR-ul, în câteva minute totul va fi O.K.”, spune şoferul.

Poliţistul se-ndepărtează. Şi, chiar în câteva clipe pana se remediază. Coborând grăbită din lift apare, lipa-lipa, o damă toată zâmbet, toată damf, toată sex-appeal. Portiera …defectei se deschide, luminile de avarie se sting şi limuzina demarează în trombă.

Ce număr de înmatriculare a avut maşina? Cum se numea şoferomanul cu tupeu ? Nici poliţistul n-a reţinut, dară-mi-te noi, injurătorii de pomană…

NICOLAE ROTARU

_________________

PEDEAPSA

Un miting degenerase. Un grup de presiune a reuşit să provoace un focar de violenţă. A fost nevoie să intervină forţele de ordine. A fost necesară, în final, intervenţia jandarmilor, a soldaţilor echipaţi cu căşti, cagule, scuturi, bastoane de cauciuc.

S-au pornit replicile. Ştiţi cine erau cei mai răi? Puştanii. Spărgeau ghivece, geamuri, vitrine şi aruncau în scutieri cu pietre. De ce? Să vadă străinii cum e la noi, să filmeze şi “eroii” să se vadă pe canalele TV prin satelit. Unii zic că şi pentru a primi oarece arginţi, dar sunt simple zvonuri.

Şi străinii au filmat, dar au filmat şi ai noştri. Şi curajoşii au fost identificaţi. Şi n-au păţit nimic. Se aşteaptă ca toţi să ajungă la vârsta încorporării şi vor fi repartizaţi în Jandarmerie. Să iasă în stradă apoi, să apere populaţia (şi să se apere) de huligani. Mulţi dintre ei, puşti fără armată făcută.

NICOLAE ROTARU

__________________

RĂZBUNARE

Doi amici au intrat în economia de piaţă, fiecare conform percepţiei personale a democraţiei made in UE. Primul a prosperat rapid, al doilea, mai piano. Insul impetuos a fost destul de des “deranjat” de oamenii legii. Amicul său, deloc!

Limuzina (prezidenţială!) a primului nu poate fi parcată oriunde, drept care acesta intră mai mereu în conflict cu şoferii, pietonii şi, mai ales, cu poliţiştii. “Buburuza” amicului nu produce astfel de necazuri, cel de la volan manevrând-o uşor şi suind-o pe trotuar ca pe un cărucior de copil.

Recent, ambii oameni de afaceri au participat la o reuniune internaţională. Au venit cu maşinile, desigur. Primul n-a avut unde parca, drept care şi-a găsit tovarăşa de drum cu roţile blocate. Şi-a aruncat ochii în preajmă neputincios. Atunci a zărit, pe trotuar, înghesuită lângă un stâlp, “broscuţa”… adversarului. Stăpânit de orgolii şi muncit de furie, a plătit doi bruneţi care să ridice “caricatura de maşină” şi s-o parcheze neregulamentar.

După un timp, “obiectul delict” a fost ridicat cu macaraua. Când a sosit stăpânul, amicul cu limuzina radia de bucurie. A urmat acest dialog: “Ţi-au săltat-o poliţiştii”. “Nu-i nimic”. “Mie mi-au blocat roţile”. “Ştiu”. “Cum adică?”. “Fratele meu lucrează la acest serviciu…” “Bine, dar…”. “El mi-a spus că doi tipi mi-au mutat maşina din loc. L-am rugat să mi-o ducă acasă, fiindcă, şi aşa, am băut un pahar. Tu n-ai băut?” “Ba da, dar…” “Asta e. Servus!”

NICOLAE ROTARU

__________________

TENTAŢIA

Îl cunoştea de mult. Ştia că e un hoţ notoriu, dar nu-l prinsese în flagrant delict. Acum s-a nimerit să-l vadă umblând, cu aer misterios, pe peron. Ba, culmea, să se urce şi în acelaşi tren cu căpitanul. Şi, altă culme, să intre în acelaşi compartiment gol, de altmiteri.

Era către seară şi zi de vară. Ofiţerul şedea ca pe ghimpi. Deodată iese din compartiment, meştereşte ceva pe culoar şi revine, dând semne că-i este somn. Chiar adoarme, sforăind uşor. Din buzunar de la piept, un teanc de bacnotete făceau, ostentativ, cu ochiul tovarăşului de călătorie.

Începuse să se-nsereze. Hoţul se ridică, iese din compartiment, apoi revine, deschide fereastra. Colegul de drum, nimic, doarme dus. Atunci, de ce nu i-ar smulge el banii şi s-ar topi, coborând la prima staţie? Ba bine că nu! Chiar aşa face. Când aude saboţii apăsându-se pe roţi, hârşti şi…

Brusc, ofiţerul sare din somn : ”Dacă mişti, trag!” Şi chiar face să se vadă pistolul. De pe culoar, doi tineri privesc înmărmuriţi. Vor fi martorii căpitanului. Care nu regretă că a perforat o bacnotă, c-a legat-o cu aţă, că şi-a descusut buzunarul trecându-şi firul prin el şi legându-şi-l de deget. Aşa flagrant delict original mai da! Hoţul, care n-a rezistat tentaţiei, blestemă şi se bate cu pumnii în cap, invocând faptul că toată ziua i s-a zbătut ochiul stâng. Semn că i se va întâmpla un necaz.

NICOLAE ROTARU

__________________

ŢOH

Aveam un coleg de clasă la şcoala primară. L-am pierdut pe drum, fiindcă a rămas repetent. Era de temut. Ne fura bucata de pâine (atunci nu se inventase sandviciul) pus de mame în ghiozdan. Ne şterpelea ascuţitorile, gumele, creioanele. Ne rupea foile din cărţi sau le mâzgălea cu cerneală. Dacă aveam bani nu se lăsa până nu mi-i fura.

Noi ne răzbunam uneori scriind cu creta pe tablă ŢOH, după care îl împingeam cu spatele şi i se imprima pe haină renumele : HOŢ.

Şi timpul s-a scurs. Deunăzi vizitam, ca reporter, un penitenciar. Între încarceraţi recidivişti, un bondoc cu obrazul brăzdat de-o cicatrice. Era el. L-am şi m-a recunoscut. Am stat puţin de vorbă. Am călcat şi regulamentul dând mâna cu deţinutul. I-am ascultat minciunile cu care-şi acoperea … nevinovăţia.

Când am ajuns la hotel mi-am dat seama că-mi lipseşte stiloul şi banii de buzunar. Mi-a fost ruşine să mă plâng. Abia acum consemnez faptul, cu un soi de lehamite.

NICOLAE ROTARU

___________________

COROANA

Românii au fost un neam credincios, respectând prin ani cele sfinte. Mai ieri era o blasfemie să-i vorbeşti unui bătrân de incinerare. “Din pământ suntem, şi în pământ ne vom înapoia”, ştia el, şi pace. Azi, tot mai mulţi muritori acceptă să fie clienţii crematoriului. “Cum nu mai merită să trăieşti, aşa nu se mai cade să mori”, zice un vecin de-al meu, referindu-se la scumpetea care ne chinuie pe toţi, după posibilităţi. “I-am spus nepoată-mi să mă ardă, dar am văzut că şi acolo s-a făcut ditamai preţul”, completează bătrânul meu colocatar. Da, grav şi greu de acceptat subiect! Dar dacă tot am vorbit despre defuncţi, iată un caz cu gust sălciu şi umor îndoliat, despre cinstirea înaintaşilor înhumaţi.

La Belu, pe mormântul unui veteran dispărut, oameni bogaţi au depus coroane mari şi scumpe de flori, la o pioasă celebrare. Fauna brunetă aflată în zonă abia aştepta închiderea cimitirului şi lăsarea întunericului. Un buchet de garoafe costă destul.

Planul jefuitorilor a fost însă dejucat. La mormântul în cauză s-a instalat un jandarm, o santinelă. În consemnul postului : şi paza coroanelor. Măcar aşa, dacă la capitolul respect şi ruşine suntem la pământ.

NICOLAE ROTARU

__________________

JOS BIBLIOTECILE

“BIBLIOTECONOMIE “

Cartea ca o marfă. Cartea ca sursă de venit. Cartea măcelărită, licitată, hăcuită, vândută, cumpărată, tocmită, trădată, revândută. Întinsă pe tarabe murdare sau direct pe pământ, bătută de soare, jerpelită de cei care-i văd filele prefăcute-n cornete pentru seminţe, agresată de ploi, cartea e cea mai nevandabilă marfă. Deşi ieftină (un Eminescu e mai ieftin ca o îngheţată asortată) cartea se dovedeşte un produs inflaţionist. (Poate şi pentru faptul că nu e atât de efemeră ca un suc, o bere sau un pachet de ţigări. Şi, la urma urmei, nici atât de trebuincioasă ca pohtirile vicioase).

Inflaţie de cărţi! Paradox de tranziţie. Şi ieri era inflaţie. Dar numai de anumite cărţi, ale unor autori (mai ales Unul!), pe când azi Dostoievski, Hugo, Blaga, Marquez, Kafka, Mann, London, Hamingway sunt la pământ. Adică zac pe trotuare, mor în ţărână trecuţi cu vederea de grăbiţii şi… materialiştii noştri concetăţeni.

Şi, de fapt, la ce bun să cumpărăm cărţi? Cine mai are azi timp pentru lectură? Şi cui foloseşte cititul cărţilor când abia prididim să răsfoim ziarele? Când ne mai ocupăm de t.v. dacă stăm cu cartea în mână? Dar de radio? Dar de afaceri?

Aşa că, jos bibliotecile! Cărţile sunt inamicii vederii, ai minţii, ai sănătăţii (acumulează praf, viruşi, ocupă loc în spaţiul vital, se pot surpa în caz de Doamne fereşte, produc zâzanii printre moştenitori, atentează la echilibrul ecologic, diminuând pădurile patriei), sunt duşmanii celor ce au descoperit că proverbul cu cartea şi partea este odios fals, compromis, de sorginte comunistă, de la care şi desuetul slogan ” învăţaţi, învăţaţi şi iar învăţaţi ” . Dezvăţaţi-vă de lecture, domnilor. Cititul strică vederea şi vederile !

___________________

OASPETELE

Rămăsesem acasă să scriu, în tihnă, un reportaj despre lupta poliţiştilor cu hoţii şi hoţiile de tranziţie. A plecat soţia (la şcoală), a plecat fiul (la şcoală), am rămas singur. Cu cafeaua, muzele şi pixul. Cu reportofonul şi carneţelul.

Tocmai chemasem la ordin inspiraţia şi dădusem gata primele rânduri, când aud în broasca uşii încercându-se o cheie. Apoi alta şi alta. M-am bucurat că încuietoarea nu cedează. Am dat să mă uit prin vizor, dar mi-am amintit că chiar într-o povestire a mea eroul moare datorită unui glonţ tras în ochi de musafirul care a sunat la uşă.

Oaspetele tot încearcă la chei. Mă reped instinctiv la bastonul de cauciuc ce spânzură (preventiv) în cuier. Descui brusc uşa şi dau să fiu justiţiar. Insul – un bătrânel – parcă era ţăranul care mi-a dat viaţă, s-a speriat, a ridicat mâinile sus ca pe front şi a început să tremure. “Să trăiţi. Cătam casa lu’ Sandu. M-a trimis doamna să ud florile.” “Locuieşte cu un etaj mai sus.” “Am înţeles”.

Bătrânul cu barba de mirişte a plecat cu braţele sus, pe scări, la vale, împleticindu-se.

“Hei, bade. Deasupra. La etajul patru”. “Da, să trăiţi!” “Şi de ce stai cu mâinile sus că doar nu te-am luat prizonier”. “Am înţeles”.

Mă-ntreb cum ar fi procedat un borfaş care ar fi “greşit” uşa. În nici un caz ca nevinovatul bătrân, că-l păleam cu bastonul şi-l dădeam pe mâna poliţiei care, alertată, ar fi venit la locul faptei ca-n filme, căci de-ar fi venit ca-n realitate…. Zic şi eu, am curaj s-o fac, fiindcă n-a fost să fie varianta a doua. Viteazul de după război, de.

NICOLAE ROTARU

____________________

UN DREPT NEDREPT

După evenimentele din decembrie 1989, partidul-stat a lăsat loc statului de drept. Democraţia însă – la fel cum comunismul avea o prefaţă, un stadiu de trecere numit socialism, în care, cei născuţi mai devreme, am trăit din greu şi am răbdat din plin – are, cel puţin la noi, o perioadă precedentă numită tranziţie. Adică spaţiul de timp în care se aşază lucrurile, se pun pe făgaş nou legile, devin efective drepturile.

Apropo de drepturi, unul dintre ele – dreptul la cuvânt – n-a mai avut nevoie de tranziţie, şi a intrat pe deplin în… drepturi. S-a desfiinţat cenzura, a dispărut frica, oricine poate spune orice, nu mai acţionează nici în presă deviza „spui ce vezi, dar vezi ce spui”, se jigneşte, se ocărăşte, se minte, se exagerează, se calomniază, se înjură, se strigă, se arată cu degetul, cu pixul, cu micul ecran, cu difuzorul, se trafichează informaţii inclusiv secrete, intime, confidenţiale, prefabricate, de siguranţă naţională, se spune în draci orice, se dezvăluie, se deconspiră, se pune degetul pe rană, gorniştii democraţiei care-s ziariştii nu tac, nu iartă, nu contenesc…

Ei bine acest drept (cert şi indubitabil, adică real şi veridic!) există, dar într-o coexistenţă diadică. Un alt drept îl potenţează (citeşte anulează!) vizibil şi la fel de cert-real-veridic-indubitabil şi incredibil: dreptul la indiferenţă sau durut în cot (sau alte părţi!) al celor care ascultă (citesc, văd) şi ar trebui să ia măsuri ori al celor care citesc (văd, iau cunoştinţă) şi fac precum ursul care trece când câinii latră.

Aşadar, dreptul (omului) la cuvânt este, deocamdată, un drept nedrept, fiindcă nu (mai) produce efecte curative sociale normale într-o societate democratică. Poate dupa racordul la Europa se va schimba ceva si in acest domeniu.

NICOLAE ROTARU

Anunțuri