■ PAGINA VERDE – o rubrică de Constantin Vlaicu

LUNA PĂDURII

Se spune, că ,,datoria fiecăruia în viaţă este de a aduce pe lume un copil, a ridica o casa şi a sădi un pom”. 15 martie – 15 aprilie reprezintă pentru silvicultori, o perioada cu o semnificaţie aparte în cadrul căreia ,,sădirea pomului” capătă valenţe deosebite atât prin prisma importanţei procesului în sine cât şi a importanţei sădirii, în sufletele tuturor, a sentimentului de dragoste şi respect pentru pădure ca singură garanţie pentru păstrarea şi perpetuarea pădurii, menţinerea echilibrului ecologic necesar unei vieţi normale şi sănătoase, atât pentru noi cât şi pentru urmaşii noştri. Această perioadă, cunoscută silvicultorilor de pe întreg mapamondul sub numele de ,,Luna Pădurii”, constituie, în special la noi, un prilej pentru slujitorii pădurilor de a face din pădure un subiect de atenţie, de a promova ideile silvice şi în acelaşi timp de a-şi îndruma semenii în rezolvarea acestei ecuaţii a vieţii, unde pădurea reprezintă o componentă esenţiala fără de care celelalte componente nu-şi mai găsesc locul şi sensul în aceasta ecuaţie: copiii ce-i aducem pe lume şi casa ce o vom clădi fără protecţia oferită de pădure devin elemente iluzorii în menţinerea unui curs firesc al vieţii pe Pământ.

Acest concept, această sărbătoare are o lungă şi interesanta istorie; cunoscută în trecut sub numele de Sărbătoarea sădirii arborelui” şi mai nou numită Luna pădurii” aceasta îşi are originea ,,în ideea de a ocroti pădurea şi a fost iniţiată în America în anul 1872 de către ministrul agriculturii din acea vreme Sterling Morton după ce distrugerea pădurilor luase proporţii atât de mari încât era iminentă dispariţia tuturor pădurilor astfel declarându-se ziua de 22 aprilie ca Ziua Arborelui Prin aceste manifestări s-a câştigat mai întâi sufletul tineretului. Când s-au sărbătorit 50 de ani de la iniţierea acestui strălucit obicei preşedintele Coolidge printr-o proclamaţie de o rară frumuseţe a transformat serbarea într-o săptămâna forestieră spunând cu acea ocazie ca Nu este destul ca guvernul sau organizaţiile locale să ia comanda; este vorba ca noi toţi, fiecare cetăţean în parte să ne modificam, să ne prefacem sufletul şi să ne schimbam atitudinea noastră faţă de pădure” S-a născut atunci în America o adevărată religie a pădurii şi a arborelui, ceea ce a salvat şi revigorat naţiunea americană, ajutând-o să devină puternică după ce fusese în pragul prăbuşirii ecologice.

Pilda americană a cuprins întreaga lume civilizată. S-a amplificat în Franţa sub denumirea de „la fete de l’arbre”, sub genericul căreia şcolile, armata, biserica, populaţia, organele de stat au oficiat această sărbătoare care nu s-a redus numai la o simplă ceremonie, ci a avut ca rezultat efectuarea unor lucrări de împădurire pe suprafeţe mari, fiind susţinută de guvern şi de preşedintele ţării. La primul Congres pentru silvicultură de la Paris, în anul 1901, reprezentantul Franţei a propus o moţiune în favoarea stabilirii unei sărbători a arborelui, formulate astfel: ,,Să se creeze în fiecare ţară, în a doua duminică a lunii octombrie, o sărbătoare a arborelui, la fel ca cea din Statele Unite şi care să fie consacrată de către elevii şcolilor pentru a planta un arbore”

La noi iniţiativa demersurilor de masă a fost luată în anul 1902 de către un cărturar, Spiru Haret, în perioada în care era ministru al învăţământului.

Serbarea sădirii arborelui aşa cum a fost denumită, a prins teren, luând cu timpul caracterul unei adevărate sărbători de primăvară al unei sărbători naţionale. Astfel în anul 1937 au fost organizate 2910 serbări cu 388 de mii de participanţi împădurindu-se 3714 hectare.

Începând cu anul 1953 s-a stabilit prin lege că în perioada martie – aprilie a fiecărui an în funcţie de condiţiile climatice să se serbeze Luna Pădurii. Începând cu anul 1989 aceasta se serbează în perioada 15 martie – 15 aprilie prin diferite manifestări cum ar fi: conferinţe simpozioane apariţii la Tv şi interviuri în presă ale unor personalităţi din silvicultură, organizarea de şantiere de împădurit cu elevi şi studenţi etc.

Făcând această succintă prezentare a istoriei respectivului eveniment am dorit să fac cunoscută amploarea şi importanţa mondială a fenomenului şi ca o concluzie faptul că ocrotirea pădurii reprezintă o îndatorire permanentă nu numai a silvicultorilor ci şi a cetăţenilor precum şi a instituţiilor statului, la fel cum ea este percepută şi prezentă azi în mentalitatea cetăţenilor în toate statele civilizate ale lumii.

De la şeful Ocolului Silvic Mehadia, domnul inginer Alexandru Vânătoru, aflăm că silvicultorii Ocolului din Mehadia întâmpină această sărbătoare cu o complexă gamă de lucrări ce se vor desfăşura în această perioadă.

Astfel, se vor scoate din pepinierele silvice un număr de 67.000 de puieţi din specii de foioase şi răşinoase care urmează a se planta în această primăvară pe o suprafaţă de 150.000 de mp, respectiv 15 hectare, pe suprafeţele parcurse cu tăieri de regenerare, în completarea regenerării naturale aflate pe raza Ocolului Silvic Mehadia.

De asemenea, se vor efectua culturi în pepinierele silvice pe o suprafaţă de 700 mp, prin repicarea de puieţi proveniţi din solarii respectiv un număr de 60 000 de puieţi

Se vor realiza regenerări pe cale naturală pe o suprafaţă de 74 ha.

În această perioadă, pădurarii ocolului silvic construiesc la Mehadia un solar pe o suprafaţă de 60 mp care va produce anual un număr de 85.000 puieţi forestieri destinaţi repicării în pepiniere şi mai apoi plantării lor în terenurile destinate reîmpăduririi.

Pe linie de protecţia pădurilor se vor continua acţiunile de dezinfecţie şi combatere a dăunătorilor în pepinierele silvice solarii precum şi în terenurile destinate reîmpăduririi.

Se vor reamenaja şi revopsi bornele şi barierele din preajma căilor de comunicaţii ce străbat pădurile Ocolului şi se vor efectua lucrări de curăţenie şi amenajare a cabanelor şi a cantoanelor silvice.

Se vor continua lucrările de igienizarea şi curăţirea pădurilor, efectuarea lucrărilor de rărituri în arboretele prevăzute cu acest gen de lucrări conform amenajamentelor silvice

Acţiunile de prevenire a incendiilor de pădure se vor desfăşura prin patrulări ale personalului de teren în locurile expuse, în special în zonele limitrofe terenurilor aflate în proprietatea cetăţenilor care în această perioadă efectuează curăţirea lor apelând la o metodă total greşită şi anume de a incendia vegetaţia uscată.

_______________

CUM GÂNDEAU ŞI SIMŢEAU STRĂMOŞII NOŞTRII

Mai deunăzi, prin bunăvoinţa doamnei Neli Fenesan, ce locuieşte în prezent la Deva, împreună cu familia, deşi sufletul ei este mereu la Mehadia, am intrat în posesia unei cărţulii editată în anul 1927 la Editura Casei şcoalelor având titlul: „Cum trăiau strămoşii noştri” scrisă de Cronicarul Cremene. Pot să spun că lecturarea ei m-a emoţionat şi impresionat profund. Frazele simple în formulare, dar cu implicaţie profundă în elementele spiritului naţional, mi-au dat în final sentimentul unei lecturi pasionante şi plină de învăţăminte despre cum simţeau şi înţelegeau strămoşii noştri ideea de popor, de naţiune.

Iată că din 1927 au trecut peste neamul nostru multe evenimente care au reuşit să ne schimbe foarte mult modul de a gândi şi aici mă refer la percepţia, în special în rândul tineretului, a înţelegerii importanţei păstrării tradiţiilor şi a valorilor culturale locale, elemente vitale în conservarea spiritului naţional, care astăzi este pus în faţa acestui pericol al globalizării, care prin efectele sale pune sub semnul întrebării însăşi existenţa ideii de naţiune.

Pentru a pătrunde sensul celor de mai sus prezentăm în cele ce urmează un text:

*

„Un sat de acum 6-700 de ani ni-l închipuim astfel: O risipă de 30-40 de case şi bordeie, făcute din bârne sau gard lipit. Se înveleau cu paie sau stuf. O fereastră cât bagi capul, acoperită cu o băşică de bou. În mijlocul odăii era vatra. În curte: un plug de lemn, o râşniţă, un car tot de lemn cu două oişti (cele mai multe); iar în loc de magazie, gropi de ascuns bucatele mai sigur. În mijlocul satului, o căsuţă lunguiaţă fără turn, era biserica unde toaca de lemn ţinea loc de clopot.

Cele dintâi sate s-au aşezat pe văi, după coturile dosite ale dealurilor, în poienile ascunse, în preajma pădurilor, ca să fie în fereala năvălitorilor prădalnici.

Noi n-am avut timpul să facem case de apărare cu ziduri de piatră, pe dealuri, ca în ţările Apusului, căci ţara noastră era numai o pânză de păduri, cari ne dăruiau un adăpost repede şi sigur. Era destul numai ca străjile dela gura văilor să aprindă focul pe movili, pentru ca satele să-şi strângă avutul în grabă şi încărcate în care cu o oişte înainte şi alta înapoi, să apuce potecile tăinuite ale codrului până trecea primejdia. Poate că nefiind aceste păduri ocrotitoare, cine ştie dacă neamul nostru mai era în numărul de azi: aşa de multe valuri au trecut peste pământul românesc. Mărturiseşte chiar un strămoş, un vornic de la Câmpulung, către un călător din Asia Mică, ce se întâmplase să fie la noi într’o vreme de bejenie pe la mijlocul veacului al 17-lea, către sfârşitul zilelor lui Mateiu Basarab: „Mulţumită lui Dumnezeu că nu avem castele în ţara noastră. În loc de castele şi cetăţi, avem aceşti munţi şi aceste păduri, împotriva cărora nici un duşman nu poate birui. Iar dacă am fi avut castele pe pământul nostru, duşmanul demult ne-ar fi gonit din ele. Iată din ce pricină năvălitorul n’a putut niciodată să ne cucerească sau să rămâie în ţara noastră.”

_______________

Anunțuri