■ LUMEA VĂZUTĂ DE LA MALOVĂŢ – o rubrică de Pr. Alexandru Stănciulescu-Bârda

FAPTE BUNE, PLĂCUTE LUI DUMNEZEU

Domnişoara Bologa Anişoara din Greci(MH) ne-a scris că a primit cărucior electric de la Doamna Fleck Maria din Köln(Germania), fiica regretatului Rolea Petre din Bârda. A citit în ,,Scrisoare pastorală” despre drama acestei tinere, care de peste 20 de ani are ambele picioare tăiate de deasupra de genunchi şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca s-o ajute. Dacă ,,scrisoarea” noastră a contribuit la uşurarea suferinţei unui om, înseamnă că merită să apară în continuare. Dumnezeu să răsplătească Doamnei  Fleck Maria şi familiei sale pentru jertfa ce au făcut!

*

În această perioadă am primit câteva ajutoare de la Părintele Prot. Dr. Ioan Dură(Bruxelles-Belgia) – 100 lei; Doamna Răulescu Eleonora din Bârda-100 lei; Domnul Borugă Ion din Malovăţ a mai achitat 50 lei pentru contribuţia de cult şi 50 lei pentru sinistraţi.

*

Colecta pentru sinistraţi se încheie la 30 sept. În numărul viitor al ,,scrisorii” noastre vă vom prezenta situaţia. Până acum am trimis, prin protoierie, celor în nenorocire 1200 lei.

*

În luna august am donat pâine credincioşilor participanţi la slujbe astfel: 24 aug.(Malovăţ): 156 pâini. Din cauza problemelor ivite la brutăria din Malovăţ, nu am putut asigura pâine în fiecare duminică şi sărbătoare. În schimb, în fiecare duminică şi sărbătoare s-au donat credincioşilor reviste primite gratuit de la Episcopia Severinului şi Strehaei.

*

La 10 sept. au avut loc repartiţiile în învăţământ pentru anul şcolar 2008/2009. Preotul Dvs. a obţinut din nou catedră la Colegiul Naţional Economic ,,Theodor Costescu” din Tr. Severin. I s-au repartizat cinci clase de a XI-a şi şase clase de-a XII-a, cu aprox. 300 elevi. Slavă Domnului!

*

Am cumpărat material pentru  completarea gardului bisericii de la Bârda. În partea din spatele bisericii era  gard de scândură pe o lungime de 22 metri, dar putrezise. Îl vom face din plasă de sârmă zincată pe stâlpi de ţeavă patrată fixaţi în beton.

*

Am efectuat următoarele plăţi mai mari: 750 lei pentru materialele  necesare pentru gard şi transportul acestora şi 110 lei pentru pâine.

*

Părintele Pr. Prof. Dr. Theodor Damian de la New-York(S.U.A.)  a invitat pe preotul Dvs. să susţină o comunicare la simpozionul ce-l organizează Institutul Român de Teologie Ortodoxă şi Spiritualitate din New-York, al  cărui director este, simpozion ce va avea loc la  8  dec. Mde, Ioane, mde!  Cam departe! Cică vulpea când nu ajunge la struguri, strâmbă din nas şi zice că sunt acri!

*

Nici până acum Domnul Mihai(Milică) Surugiu de la Reşiţa nu a reuşit să ne trimită cei 3000 lei promişi, pentru a achita exemplarele din cartea Bucate de post, pe care le-am distribuit gratuit tuturor familiilor din parohie şi persoanelor din afara parohiei, care ne-au ajutat într-un fel sau altul. Lucrul acesta ne-a  dat peste cap mai multe proiecte. Asta este! Încă nu ne-am pierdut însă speranţa!

*

Anul acesta este Anul internaţional al Bibliei. Socotim că cea mai potrivită carte pe care am putea s-o donăm enoriaşilor noştri şi persoanelor din afara parohiei care ne-au ajutat în ultima vreme ar fi  Noul Testament scris cu litere mari, ca să poată fi citit cu uşurinţă şi de vârstnici. Investiţia s-ar apropia de 5000 lei.  Sperăm că Dumnezeu ne va trimite omul potrivit, care să facă o asemenea donaţie. La lucrul bun pune şi Dumnezeu o mână de ajutor prin cineva. Avem această convingere fermă!

*

În numerele trecute ale ,,Scrisorii pastorale” am promis că vom deschide rubrica  numită a  codaşilor satului Malovăţ. Nu cred că a fost cea mai inspirată denumire. Nu avem în Malovăţ nici codaşi, nici puturoşi. Dacă aflaţi Dvs. de vreunul, spuneţi-mi-l şi mie să-i facem o poză. Am putea spune că dăm lista celor prea ocupaţi, care  au uitat de cei apropiaţi  lor aflaţi de sub glie. Aşadar, moştenitorii  următorilor defuncţi sunt rugaţi să meargă la cimitir să cureţe mormintele: 1.BADEA VASILE şi IOANA; 2. BUSU CONSTANTIN; 3. RÂIOSU VASILE, ELENA şi IOANA; 4. GLAVAN ANGELA; 5. PAICU MARIA şi ELISABETA; 6. VACARIUC NICOLAE şi MARIA; 7. HURDUC CONSTANTIN; 8. FOCŞAN GHEORGHE; 9. DRAGOTĂ GHEORGHIŢA; 10. RÂIOSU GHEORGHE şi ELISABETA; 11. IORGOVAN GHEORGHE, VASILE şi ELENA;  12. GIURCAN MARIAN; 13. IORDACHE GHEORGHE; 14. ODOLEANU TITU;  15: IANCU CALINA; 16. SURUGIU FLOAREA şi CONSTANTIN;  17. SURUGIU TĂNASE (cruce de marmură gata să cadă); 18. CRUMPEI ALEXANDRU;  19. PAICU IOANA;  20. BÂRNEA PETRIA,  Vom continua lista în numărul viitor.  Aproximativ 90% din săteni au curăţat mormintele. Mulţumim acestora!

___________________

VREMURI GRELE, SĂRĂCIE LUCIE

După o secetă cumplită, care a durat câteva luni, priveam neputincioşi cum se usucă totul şi toată osteneala noastră de acest an este zadarnică. De Sfântul Ilie, credincioşii participanţi la slujba de la Bârda au cerut preotului să facă rugă pentru ploaie. Am săvârşit slujba aşa cum ne-am priceput, dar rugăciunea credincioşilor cred că s-a ridicat până la porţile cerurilor, fiindcă era pornită din inimă şi din nevoie. A mai trecut o zi, iar de marţi, 22 iulie, a început un adevărat sezon de ploi. Din mila lui Dumnezeu, în zona noastră a plouat cum nu se putea mai bine. Ploaie liniştită, cu puţine descărcări electrice, ploaie în reprize întrerupte de pauze, care uneori se prelungeau la câteva ore. Apa a avut toate condiţiile să se prelingă printre crăpăturile şi porii pământului spre adâncime, aşa că în cele câteva zile ploioase s-a schimbat faţa câmpului şi speranţa a revenit în sufletele oamenilor. Ar fi fost de aşteptat ca, duminică, 27 iulie, biserica să fie mult mai plină de lume decât este de obicei. Era de aşteptat ca oricare să simtă nevoia să vină să mulţumească lui Dumnezeu! Din păcate, s-a petrecut ca-n Evanghelie, cu cei zece leproşi vindecaţi: unu a venit să mulţumească, iar ceilalţi nouă au uitat de binefacerea lui Dumnezeu! Fiţi siguri că vom avea nevoie în continuare de ajutorul LUI!

Nu în toată ţara lucrurile s-au derulat ca în zona noastră. Judeţe întregi au fost grav lovite de ploi şi inundaţii. Bacăul, Iaşul, Botoşaniul, Suceava şi Maramureşul au fost înghiţite de ape. Mii de case, de hectare de teren cultivat, de vite au fost distruse. Zeci de oameni au murit înecaţi, sute au fost grav răniţi şi mii au rămas sub cerul liber. Parcă este un blestem pe ţara noastră ca-n fiecare an să fie lovită când de o nenorocire, când de alta! Oameni de bine din toată ţara au început să strângă ajutoare pentru cei sinistraţi. Impresionant este faptul că cei dintâi care au declanşat acţiunea, încă înainte de a se face apel oficial către populaţie, au fost locuitorii din Rastul Doljului, cei care anul trecut şi-au văzut întreg satul măturat de pe faţa pământului de furia apelor! Tot cel care a suferit înţelege cel mai bine şi cel dintâi pe cel aflat în suferinţă!

Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel a făcut apel către toţi preoţii şi credincioşii Bisericii Ortodoxe Române din ţară şi străinătate să sprijine şi de data aceasta pe cei aflaţi în nenorocire. Apelul a fost preluat şi retransmis şi de Prea Sfinţitul Episcop Nicodim. În virtutea acestui fapt, vă rog stăruitor, faceţi fiecare tot ce vă stă în putinţă şi haideţi să sprijinim şi anul acesta pe cei sinistraţi. Aţi fost şi Dumneavoastră cei din Malovăţ în situaţie asemănătoare în 1999 şi ştiţi ce înseamnă să nu fii singur la nevoie. De început, vom vira din fondul bisericii 500 lei, urmând ca să revenim după aceea în situaţia în care se vor strânge mai mulţi bani. Pentru fiecare sumă donată se va emite chitanţă. Vă mulţumim pentru înţelegere!

_________________

DUMNEZEULE! ACEEA ERA EUROPA!?“

Poate mulţi dintre Dumneavoastră aţi privit în câteva seri pe diferite posturi de televiziune o situaţie penibilă. Aţi văzut un om, care coborâse atât de jos pe scara morală, încât se cutremura şi cel mai puţin familiarizat cu principiile morale. Conştiinţa fiecăruia dintre noi se revolta la vederea acelor fapte oribile, scârboase, pe care acel individ le săvârşea împreună cu alţii. Omul acela era din Italia, din Roma. Poate aţi răsuflat uşuraţi, numai că, din păcate, omul acela era român şi, mai mult, era preot. Eu însumi am simţit un fel de uşurare de moment, când patriarhia de la Bucureşti a declarat public că nu-l cunoaşte, iar el a precizat că nu este sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Române, ci a unei alte patriarhii. Omul acela apărea la televizor şi avea neruşinarea să-şi susţină viciile scârboase, care-i erau prezentate pe fond. Conştiinţa lui era atât de adormită, încât îşi apăra cu ardoare păcatul. Te îngrozeai de liniştea şi seninătatea lui sufletească, de revolta lui că noi nu-l înţelegem. Reieşea din argumentaţia lui că noi, românii de acasă, suntem înapoiaţi, tributari unor idei învechite şi nu ştim ce este libertatea, civilizaţia şi moravurile europene. Dumnezeule! Aceea era Europa!? Adevărate vremuri de sfârşit de lume şi de veac, adevărate vremuri apocaliptice, când fiara umblă pe stradă fără teamă şi fără jenă, arătându-şi părţile cele mai urâte şi vulgare!

În urmă cu patruzeci de ani, ca elev la seminar, ascultam câte un profesor care-şi făcuse studiile în străinătate spunându-ne: ,,- Măi, copii, măi, voi sunteţi nişte îngeri, mă, faţă de ce am văzut eu în Apus. Nu vă spun amănunte, ca să nu vă dau idei!” De multe ori mi-am amintit această afirmaţie, dar n-am înţeles-o. Abia acum încep s-o înţeleg. Parcă lumea s-a răsturnat de n-o mai poţi înţelege! Cum ne mai poate răbda, oare, Dumnezeu pe noi, cei ce-am transformat Pământul întreg, planeta noastră în adevărată Gomoră şi Sodomă de altădată!

Oare, de ce nu avem toţi cei ce ne-am născut români şi purtăm acest nume toată viaţa noastră demnitatea de a nu ne profana cu faptele noastre icoana ţării, indiferent pe unde ne-ar duce paşii în lume! Ţara este ca o mamă. În lume sunt multe femei, milioane de femei, dar numai una îţi este mamă. Poate aceea este mai puţin învăţată, poate mai puţin frumoasă, poate nu miroase a parfumuri scumpe şi nu are coafuri savante, poate miroase a bălegar, fiindcă a rânit la vacile din grajd, poate are hainele rupte, dar, cu toate acestea, îţi este mamă. Nimeni şi nimic pe lume nu o poate înlocui pentru tine. Femeia aceea, ai datoria, în faţa oamenilor şi în faţa lui Dumnezeu, s-o respecţi, s-o iubeşti şi să n-o împroşti cu noroiul faptelor rele, urâte, imorale. Ai şi o altă mamă spirituală, care te-a înfiat prin Botez, care este Biserica, aşa cum spune Mihai Eminescu. Nici pe aceasta n-ai dreptul s-o batjocoreşti după bunul tău plac. Ascultaţi ştirile şi vă va fi ruşine că sunteţi fraţi de neam şi de credinţă cu tot felul de criminali oribili, de oameni imorali, de oameni care şi-au pierdut busola în viaţă, de oameni bolnavi de nedumnezeire.

Doamne, Doamne, îndură-Te de neamul acesta şi nu ne mai da prilejul vreodată să vedem fapte precum cele la care am făcut referire. Simţim tot mai mult nevoia să ne speli sufletele de mizeria în care ne afundăm zi de zi, simţim nevoia să ne regăsim pe noi înşine şi să Te regăsim pe Tine!

____________________

UN CAZ: MITROPOLITUL NICOLAE CORNEANU

Cel dintâi eveniment care a făcut subiectul presei din ţară a fost legat de Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Nicolae Corneanu al Banatului. Presa vorbeşte despre intenţia marelui ierarh român ortodox de a trece la catolici sau la greco-catolici şi de intenţia acestora de a-l primi cu braţele deschise şi a-l face cardinal catolic sau mitropolit greco-catolic. Încă nu cunoaştem poziţia oficială a ierarhului şi nici a Sfântului Sinod referitoare la această problemă, dar ştirea este profund îngrijorătoare pentru oricine simte româneşte, pentru orice creştin român ortodox. Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Nicolae este personalitate de prim rang a Bisericii noastre, a culturii şi vieţii sociale româneşti. Trecerea dânsului la alt cult ar fi o lovitură groaznică ce s-ar da Bisericii Ortodoxe Române în momentul de faţă. Ne gândim la popularitatea de care se bucură vlădica Nicolae în Banat, în ţară şi în lume. Nu ştiu câţi dintre păstoriţii săi bănăţeni în special şi dintre români în general îl vor urma, dar cred că foarte mulţi. În articolele amintite se face asemănare între mitropolitul Nicolae Corneanu al Banatului şi mitropolitul Atanasie Anghel al Transilvaniei de la 1700. Acela a trecut la catolici şi a luat după el jumătate Transilvania. Cei care l-au urmat au alcătuit Biserica Greco-Catolică sau Biserica Unită cu Roma de astăzi din Transilvania. Câte probleme nu au existat de-a lungul timpului între acea biserică şi cea Ortodoxă, între credincioşii celor două confesiuni! Până şi în momentul de faţă sunt localităţi, în care românii, împărţiţi în tabere, sunt gata de ceartă, de bătaie, întreţin procese interminabile. Ce mai! Duşmanii neamului românesc de acum trei secole au reuşit să ne spargă unitatea şi să ne învrăjbească.

În cărţile noastre de istorie este satanizat Atanasie Anghel şi socotit ţap ispăşitor pentru toate. Ne permitem o modestă întrebare faţă de cei ce au o asemenea poziţie: oare, Bucureştiul de atunci a făcut chiar tot ce trebuia pentru ca ierarhul transilvan să nu facă acel pas? Ne gândim la puterea bisericească, de care depindeau canonic românii ortodocşi din Transilvania. Mitropoliţii de la Bucureşti nu uitau niciodată să menţioneze în titulatura lor că sunt şi ,,ai plaiurilor”, adică ai credincioşilor de peste munţi. Ne gândim, în al doilea rând, la puterea politică. Pe cale diplomatică, aceasta ar fi putut, fără îndoială, să facă ceva ca să nu se ajungă la o asemenea situaţie. Dezastrul s-a produs, iar acum suportăm consecinţele!

Să dea Dumnezeu ca zvonurile vehiculate în presa de care am vorbit să nu fie adevărate! Cei ce au putere de decizie să facă totul până nu e prea târziu, ca să-l convingă pe ierarhul bănăţean să nu facă acel pas.

Dincolo de ambiţii şi micimi omeneşti, trebuie să se aibă în vedere interesul major al puterii politice şi al celei bisericeşti, ca poporul românesc să nu mai fie dezbinat, împărţit şi sfârtecat, ci să se facă tot ce e omeneşte posibil, ca să i se menţină unitatea politică, teritorială şi bisericească. Este o datorie sacră, pe care o au conducătorii noştri politici şi bisericeşti în faţa celor de azi, în faţa celor din viitor şi în faţa istoriei.

_______________

CE FACE UN PREOT DE ŢARĂ DACĂ ARE CREDINŢĂ ŞI AJUTOR DE LA DUMNEZEU?

A mai trecut un an şi în viaţa parohiei noastre. Mulţumesc lui Dumnezeu că am fost împreună şi că am mai reuşit să realizăm câte ceva. Au fost şi momente fericite şi mai puţin prielnice, dar le-am depăşit cu bine. Făcând un scurt bilanţ, putem spune că ne-am propus la începutul anului trecut, conform ,,Scrisorii pastorale” nr. 101, să continuăm să publicăm şi să difuzăm cărţi pretutindeni, unde va fi fost nevoie de ele. Am făcut acest lucru şi am reuşit să publicăm următoarele titluri: I. Miclău, Scrieri în proză, vol.I; Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Scrisoare pastorală, vol.II, 286 pag.; Angela Ploscaru, Imperiul luminii (78 pag.); Dumitru Bălaşa, Marele atentat al Apusului papal împotriva poporului român (160 pag.); Grigore Maerean, Chemări la Domnul, vol. VI(280 pag.). Am donat 500 exemplare din Cartea de rugăciuni fiecărei familii din parohie, cât şi celor din afara parohiei care ne-au ajutat. Cartea a plătit-o Domnul Milică Surugiu din Reşiţa cu 2500 lei. Ne-am propus să publicăm o Carte de mâncăruri de post, cât mai cuprinzătoare şi să v-o oferim gratuit la fiecare familie care vrea s-o primească. Nu am reuşit s-o tipărim până la sfârşitul anului trecut, dar lucrul este foarte avansat şi sperăm ca cel mai târziu de la 1 februarie, anul acesta, să începem distribuirea ei gratuită la fiecare familie din parohie şi la cei din afara parohiei, care ne-au dat o mână de ajutor. Domnul Mihai(Milică) Surugiu, s-a angajat să suporte tot dânsul cheltuiala cu tipărirea acestei cărţi, în valoare de 3.000 lei. Până acum n-a dat nimic, dar nu punem la îndoială promisiunea Domniei – Sale! Ne-am propus să realizăm paratrăznetele la cele două biserici şi pavajul la biserica din Bârda. Am reuşit acest lucru şi mulţumim şi de această dată Domnilor Mucioniu Dumitru şi Chiosa Ion din Tr. Severin pentru manopera gratuită, cât şi Domnilor Gheorghe Belega, Tiberiu Ebetiuc, Constantin Dragotoniu şi Vasile Ivaşcu pentru banii şi materialele cu care ne-au ajutat. Am reuşit să construim şi aşezăm la mormântul fostului preot Dumitru Ionescu din Bârda o cruce. Ne-am propus şi am reuşit să văruim biserica de la Malovăţ în exterior şi să vopsim acoperişurile ambelor biserici. Ne-am propus să continuăm tradiţia instituită în parohia noastră de a dona pâine enoriaşilor veniţi la biserică în duminici şi sărbători, cât şi unor bolnavi şi bătrâni din sat şi am reuşit în mare parte.Ne-am propus şi am reuşit să acordăm ajutoare în bani unor enoriaşi ai parohiei noastre aflaţi în situaţii dificile, fie din cauza stării de sănătate, fie din alte cauze nenorocite ce s-au abătut peste ei. Aceste ajutoare se ridică la suma de 1585 lei. Ne-am propus să menţinem serviciile gratuite şi am reuşit, iar contribuţia de cult să fie ca şi în anii trecuţi după principiul: fiecare dacă poate şi cât poate, preotul fiind la dispoziţie tuturora, indiferent dacă au achitat ceva sau nu 24 de ore din 24, şapte zile din săptămână şi 365 de zile din an. În rest a fost liber! Cu ajutorul familiei Gheorghe şi Cecilia Verdeş din Tr. Severin am reuşit să înnoim o parte din Sfintele Vase şi să procurăm un rând nou de veşminte preoţeşti la Malovăţ. Am distribuit anul trecut 600 calendare de perete şi 430 Kg. lumânări. Am reuşit să tulburăm apele şi să determinăm autorităţile locale să demareze o lucrare de mare interes pentru comună: dispensarul. În prezent lucrările sunt destul de înaintate şi nu credem că primăria va mai da înapoi! Cu ajutorul Domnului Dr. Artur Silvestri din Bucureşti, am reuşit să introducem toate numerele ,,Scrisorii pastorale” pe internet şi să publicăm numeroase materiale în diferite reviste pe internet, ceea ce este o mare realizare. Am reuşit să conectăm însăşi parohia noastră la internet, fiind poate prima parohie rurală din judeţ la acest capitol. Cu ajutorul Domnului primar George Bazavan, am reuşit să procurăm aparatura necesară şi să dăm mai multe filme cu conţinut religios în bisericile noastre. Am spovedit şi împărtăşit de-a lungul anului sute de enoriaşi, dintre care aproximativ jumătate au fost copii. Am organizat două concursuri pe teme religioase cu copiii din parohie, dar n-am avut rezultatele dorite! Poate şi părinţii puteau să ne sprijine mai mult în acest sens. Preotul Dumneavoastră a avut un an greu în viaţa particulară, în sensul că şi-a pierdut tatăl după o lungă şi grea suferinţă. În acelaşi timp, şi-a susţinut examenele cuvenite şi a încheiat masteratul în Drept cu media 9,50 şi doctoratul în Teologie cu calificativul ,,magna cum laude”. A predat Dreptul canonic la Facultatea de Teologie din Craiova la cca. 140 studenţi şi Religia la Liceul Economic din Tr. Severin la aprox. 350 elevi.
Dacă Dumnezeu ne va ajuta şi Dvs. îmi veţi fi alături, vom reuşi să mai facem multe lucruri bune împreună, spre slava lui Dumnezeu. Dorim să continuăm publicarea şi răspândirea cărţilor religioase; să continuăm să scoatem şi să vă trimitem ,,Scrisoarea pastorală”; să distribuim gratuit fiecărei familii din parohie şi celor ce ne-au ajutat cartea Bucate de post; să dăm cât mai multe filme cu conţinut religios; să fim prezenţi în presa scrisă şi pe internet cu cât mai multe contribuţii; să cumpărăm şi să instalăm un clopot mai mare la biserica din Malovăţ; să placăm cu marmură sau cu gresie scările bisericii de la Bârda; să organizăm mai multe excursii cu caracter religios; să continuăm cu donarea pâinii în duminici şi sărbători; să menţinem serviciile gratuite şi contribuţia de cult la aprecierea fiecăruia; să putem să acordăm ajutoare celor bolnavi, neputincioşi şi tuturor celor loviţi de nenorociri; să intensificăm activitatea pastorală şi misionară; să mărim numărul participanţilor la slujbe şi multe, multe altele, despre care vom vorbi pe parcurs. Dumnezeu să ne ajute!

_______________

O FRUMOASĂ ŞI VECHE LEGENDĂ PLINĂ DE ÎNVĂŢĂTURĂ

Doamna Prof. Florica Kemenschi, directoarea Colegiului Naţional Economic ,,Theodor Costescu” din Tr. Severin, ne-a pus la dispoziţie o frumoasă şi veche legendă plină de învăţătură, cu o oarecare înclinaţie spre filozofia indiană. Deşi, în calitate de creştini, nu suntem întru totul de acord cu învăţăturile ce se desprind de aici, o redăm mai jos, fiind utilă pentru oricare din noi:

Un rege avea un fiu deştept şi curajos. Ca să-l pregătească pentru a înfrunta viaţa, îl trimise la un bătrân înţelept.

« – Luminează-mă ce trebuie să ştiu în viaţă? »

« – Vorbele mele se vor pierde precum urmele paşilor tăi pe nisip, dar o să-ţi dau totuşi câteva sfaturi. În drumul tău prin viaţă vei întâlni trei porţi. Citeşte ce scrie pe fiecare dintre ele.O dorinţă mai puternică decât tine te va împinge să le urmezi. Nu încerca să te întorci, căci vei fi condamnat să retrăieşti din nou şi din nou ceea ce încerci să eviţi. Nu pot să-ţi spun mai mult. Tu singur trebuie să treci prin asta, cu inima şi cu trupul. Acum du-te! Urmează drumul acesta drept din faţa ta ! ».

Bătrânul înţelept dispăru şi tânărul porni pe drumul vieţii. Nu după mult timp, se găsi în faţa unei porţi mari, pe care se putea citi: SCHIMBĂ LUMEA. « Asta era şi intenţia mea, gândi prinţul, căci chiar dacă sunt lucruri care îmi plac pe aceasta lume, altele nu-mi convin deloc.” Atunci începu prima sa luptă. Idealul său, abilitatea şi vigoarea sa îl împinseră să se confrunte cu lumea, să întreprindă, să cucerească, să modeleze realitatea după dorinţa sa. El găsi plăcerea şi beţia cuceritorului, dar nu şi alinarea inimii. Reuşi să schimbe câteva lucruri, dar multe altele îi rezistară. Anii trecură. Într-o zi îl întâlni din nou pe bătrânul înţelept, care-l întrebă:

« – Ce-ai învăţat tu pe acest drum? »

« – Am învăţat să deosebesc ceea ce e în puterea mea de ceea ce îmi scăpa, ceea ce depinde de mine de ceea ce nu depinde de mine ! »

« – Bine, zise bătrânul. Utilizează-ţi forţele pentru ceea ce stă în puterea ta şi uită ceea ce-ţi scapă printre degete ! »

Şi dispăru. Puţin după această întâlnire, prinţul se găsi în faţa celei de-a doua porţi, pe care statea scris: SCHIMBĂ-I PE CEILALŢI. « Asta era şi intenţia mea, gândi el. Ceilalţi sunt sursa de plăcere, bucurii şi satisfacţii, dar şi de durere, necazuri şi frustrări ». El se ridica deci contra a tot ce-l deranja sau nu-i plăcea la cei din jurul său. Încerca să le pătrundă în caracter şi să le extirpeze defectele. Aceasta fu a doua luptă a sa. Într-o zi, pe când medita asupra utilităţii tentativelor sale de a-i schimba pe ceilalţi, îl întâlni din nou pe bătrânul înţelept, care-l întrebă:

« – Ce ai învăţat tu, deci, pe acest drum? »

« – Am învăţat că nu ceilalţi sunt cauza sau sursa bucuriilor sau necazurilor, a satisfacţiilor sau înfrângerilor mele. Ei sunt doar prilejul, ocazia, care le scoate la lumină. În mine prind rădăcină toate aceste lucruri! »

« – Ai dreptate! spuse bătrânul. Prin ceea ce trezesc ceilalţi în tine, ei te descoperă în faţa ta. Fii recunoscator celor care fac să vibreze în tine bucuria şi plăcerea, dar şi celor care fac să se nască în tine suferinţa sau frustrarea, căci prin ei viaţa îţi arată ce mai ai încă de învăţat şi calea pe care trebuie s-o urmezi”.

Nu după multă vreme, prinţul ajunse în faţa unei porţi, pe care scria: SCHIMBĂ-TE PE TINE ÎNSUŢI. ,,Dacă eu sunt cauza problemelor mele, atunci înseamnă că asta îmi rămâne de făcut!”, îşi zise el şi începu lupta cu el însuşi. El căută să pătrundă în interiorul său, să-şi combată imperfecţiunile, să-şi înlăture defectele, să schimbe tot ce nu-i plăcea în el, tot ce nu corespundea idealului său. După câţiva ani de luptă cu el însuşi, după ce cunoscu câteva succese, dar şi eşecuri şi rezistenţă, prinţul îl intâlni iarăşi pe bătrânul înţelept, care-l întrebă: -Ce ai învăţat tu pe acest drum? »

« – Am învăţat că există în noi lucruri pe care le putem ameliora, dar şi altele care ne rezistă şi pe care nu le putem învinge ! »

« – Aşa este, spuse bătrânul.”

,,- Da, dar m-am săturat să lupt împotriva a tot, a toţi şi chiar împotiva mea! Oare, nu se termină niciodată? Îmi vine să renunţ, să mă dau bătut şi să mă resemnez ! ».
« – Asta va fi ultima ta lecţie, dar înainte de a merge mai departe, întoarce-te şi contemplă drumul parcurs ! » răspunse bătrânul şi apoi dispăru. Privind înapoi, prinţul văzu în depărtare spatele celei de-a treia porţi, pe care stătea scris: ACCEPTĂ-TE PE TINE ÎNSUŢI. Prinţul se miră că n-a văzut cele scrise atunci când a pătruns prima dată prin acea poartă, dar în celălalt sens. « În luptă devenim orbi », îşi spuse el. Şi mai văzu zăcând pe jos, peste tot în jurul lui, tot ce a respins şi a învins în lupta cu el însuşi: defectele, umbrele, frica, limitele sale. Le recunoscu pe toate şi învăţă să le accepte şi să le iubească. Învăţă să se iubească pe el însuşi, fără să se mai compare, să se judece, să se învinovăţească. Îl întâlni din nou pe bătrânul înţelept, care-l întrebă:

« – Ce-ai învăţat în plus pe acest drum? »

« – Am învăţat că urând sau detestând o parte din mine înseamnă să mă condamn să nu fiu niciodată de acord cu mine însumi. Am învăţat să mă accept în totalitate, necondiţionat ! »

« – Bine, acesta este primul lucru pe care nu trebuie să-l uiţi în viaţă ! »

« -Acum poti merge mai departe ! ».

Prinţul zări în depărtare cea de-a doua poartă, pe spatele căreia scria ACCEPTĂ-I PE CEILALŢI. Şi în jurul lui recunoscu toate persoanele pe care le-a întâlnit în viaţa sa, pe cei pe care i-a iubit şi pe cei pe care i-a urât, pe cei pe care i-a ajutat şi pe cei pe care i-a înfruntat. Dar, spre surpriza sa, acum era incapabil să le vadă imperfecţiunile, defectele, lucrurile care altadată îl deranjau enorm şi împotriva cărora luptase. Bătrânul înţelept apăru din nou şi-l întrebă:

« – Ce-ai învăţat mai mult decât prima dată pe acest drum? »

« – Am învăţat că fiind în acord cu mine însumi, nu mai am nimic de reproşat celorlaţi şi nici nu mă mai tem de ei. Am învăţat să-i accept şi să-i iubesc aşa cum sunt ! »
« – Bine, acesta este cel de al doilea lucru pe care trebuie sa-l tii minte ! Continua drumul ! » Prinţul zări prima poartă, prin care trecuse cu mult timp în urmă, şi văzu ceea ce era scris pe spatele ei: ACCEPTĂ LUMEA. Privi în jurul său şi recunoscu acea lume pe care a dorit s-o cucerească, s-o transforme, s-o schimbe. Fu izbit de lumina şi frumuseţea tuturor lucrurilor, de perfecţiunea lor. Era, totuşi, aceeaşi lume de altadată. Oare, lumea se schimbase, sau privirea sa? Atunci se ivi bătrânul, care-l întrebă:

« – Ce-ai învăţat pe drumul acesta? »

« – Acum am învăţat că lumea este oglinda sufletului meu. Că eu nu văd lumea, ci mă văd în ea. Când sunt fericit, lumea mi se pare minunată, când sunt necăjit, lumea îmi pare tristă. Ea nu este nici veselă, nici tristă. Ea există, atât. Nu lumea mă necăjea, ci starea mea de spirit şi grijile pe care mi le făceam. Am învăţat să o accept fără să o judec, fără nici o condiţie!”

,, – Acesta este cel de-al treilea lucru important, pe care nu trebuie să-l uiţi. Acum eşti împăcat cu tine, cu ceilalţi şi cu lumea! Eşti pregătit să porneşti spre ultima încercare: trecerea de la liniştea împlinirii, la împlinirea liniştii ! » spuse el şi dispăru pentru totdeauna”.

Îi mulţumim Doamnei Director Kemenschi pentru această legendă atât de frumoasă şi utilă!

_______________

O ŞARLATANIE

Atât la Colegiul Economic din Tr. Severin, unde predau religia, cât şi în multe discuţii cu creştini de aproape şi de departe, sunt întrebat de tineri şi de vârstnici ce este cu deschiderea cărţii de către preot. Desigur, aţi sesizat că întrebările respective priveau ,,ghicitul” preotului în cărţile bisericeşti şi mai ales în Sfânta Evanghelie. Am întâlnit chiar o femeie destul de în vârstă, care venea pe jos tocmai de la Podeni şi se ducea undeva în părţile Strehaei, fiindcă auzise că acolo este un preot, care ,,deschide cartea”. Am spus tuturora şi nu voi înceta să spun, că e vorba de o şarlatanie. Preotul nu ghiceşte în Sfânta Evanghelie, aşa cum nu ghiceşte în Sfânta Împărtăşanie, în cărţile de joc, în cafea, în palmă, în stele, în lună etc. De unde se trage această vorbă şi această practică? Este o tristă realitate istorică, pe care o voi menţiona aici în câteva cuvinte. A fost o vreme, când nivelul de cultură al preoţilor noştri era foarte scăzut. Limba în care erau scrise cărţile bisericeşti era greaca ori slavona, adică vechea limbă rusească. Amândouă limbile erau foarte grele. Pe amândouă le-am învăţat atât în seminar, cât şi în facultate, ba limba rusă am mai învăţat-o şi patru ani în şcoala generală şi, cu toate acestea, greu pot să rup câte o boabă în cele două limbi. Candidaţii la preoţie învăţau cel mai adesea practic pe lângă preoţii bătrâni să facă slujbele, să zică şi ei câteva rugăciuni, câteva cântări în limba română, eventual să ţină o predică. Se duceau apoi la episcop cu un peşcheş(cadou), îi hirotonea şi gata. Mulţi nici nu mai învăţau rânduiala după ureche. Ai noştri din părţile Olteniei treceau Dunărea şi erau hirotoniţi de episcopul de la Vidin. Tot ce conta era taxa ori ploconul pe care le dădea ierarhului respectiv. Şedeau la coadă. De ce? Fiindcă în ţară se dăduse o lege, prin care preoţii erau scutiţi de anumite dări către stat. Episcopul nu numai că-i hirotonea, dar le dădea şi ţidulă, adică adeverinţă sau atestat că sunt preoţi. Reveneau la casele lor, îşi vedeau de treburi ca şi până atunci, dar când veneau zapcii să strângă birurile, arătau dovada că sunt preoţi şi scăpau mai ieftin. Aşa se ajunsese ca să consemneze documentele că la un moment dat într-un sat erau şi 17 preoţi. Într-un asemenea mediu de ignoranţă, ne putem imagina ce însemna o carte, mai cu seamă că ea costa foarte mult. O Sfântă Evanghelie putea costa preţul câtorva pogoane de pământ sau câtorva perechi de boi. O asemenea carte era destul de rar deschisă… În ce priveşte cititul … tulai, Doamne! Preotul rostea un fel de bolboroseală, pe care n-o înţelegea nici el, nici credincioşii lui. Lucrul acesta făcea ca să se mărească nedumerirea şi admiraţia faţă de ceea ce scria în cărţi. Acolo trebuia să fie toate tainele vieţii şi ale morţii însemnate, toate amănuntele legate de viaţa fiecăruia şi ale tuturor laolaltă. La vreme de nevoie, în special la vreme de boală, în schimbul unei sume de bani, fără îndoială, preotul sprijinea Sfânta Evanghelie pe capul bolnavului sau al celui ce-i solicitase „deschiderea” şi urma… minunea: ghicitul în carte. Cărţile noastre vechi bisericeşti, mai ales cele copiate cu mâna, erau scrise în mai multe culori, cu chenare frumos ornamentate. Uneori se scria câţiva ani la o carte bisericească. Ei bine, dacă în locul unde se deschidea cartea, predominau literele negre, era semn de rău, de nenorocire, de moarte; dacă predominau literele roşii sau verzi, era semn bun, de speranţă, de însănătoşire, de izbândă etc. Nu ştiau ce scrie acolo şi, de fapt, nici nu aveau nevoie să citească, importantă era culoarea, aspectul paginii şi al literelor. Acesta era „ghicitul” sau „deschiderea” cărţii. Să fim serioşi! Şi eu deschid cartea şi cărţile. În fiecare zi. Dacă nu fac asta o zi, mi-e „foame” de carte. Citesc literele, cuvintele, paginile, capitolele, cărţile, scriu cărţi, dar nu m-am gândit niciodată şi nici nu pot să… ghicesc în carte sau în cărţi. Dacă aş fi putut să fac asta, aş fi ghicit pentru mine în primul rând şi aş fi aflat că pierd timpul şi banii de pomană, făcând doctoratul în teologie şi masteratul în drept. Păi nu? Aşadar, dacă mai auziţi pe cineva că un preot sau altul ,,deschide” cartea şi ghiceşte în schimbul unor sume de bani sau altor bunuri, să afirmaţi cu putere că e o excrocherie. Dacă vă contrazice cineva, spuneţi-i că aşa v-a spus preotul dumneavoastră.

_______________

PAŞTELE DE ALTĂDATĂ ŞI DE AZI

Sute de ani Sfintele Paşti au fost prilej de bucurie mare pentru creştini, pentru români. Se pregăteau de Paşti cu mult înainte. Ţineau cu sfinţenie Postul Paresimilor. Ba chiar şi clanţele uşilor le frecau cu cenuşă, ca nu cumva să se spurce de vreo grăsime rămasă de la lăsatul secului. Făceau curăţenie în case, în curţi, în grădini, pe locuri, ca toată făptura să primească Sfintele Paşti în curăţenie şi în ordine. Mai mult, fiecare căuta să se înnoiască cu ceva de Paşti. Pentru aceasta lucrau gospodinele zi şi noapte să ţese dimii. Bărbaţii le duceau la pivă, apoi la croitor şi le făceau sumane şi iţari. Când iţarii erau albi, femeile se întreceau să coase pe ei tot felul de înflorituri. Măiestria cea mai de seamă însă era arătată la ţesutul opregelor, fustâcelor, dar şi a covoarelor, păturilor şi macatelor de tot felul. Mai mult, când oboseau să oardă, să năvădească, să dea prin iţe şi pe spată, să toarcă, să facă motci, gheme şi ţevi, să mânuiască vârtelniţa şi sucala, daracul şi furca, războiul şi suveica, brâglele şi tălpeţii, când se plictiseau să adune culorile florilor câmpului pe ţesături, luau acul şi pânza de in îndelung înălbită la pârâu şi începeau să coase de zori. Din fir subţire de arnici de toate culorile şi nuanţele trebuiau cusute altiţele şi răurii la cămăşi. Uşor-uşor apăreau ciupagele şi poalele ca nişte adevărate minuni ale minţii şi destoiniciei omeneşti. Costumele de fată erau cele mai migăloase şi cele mai frumoase. În noaptea de Paşti trebuiau să meargă la biserică toţi, cu mic cu mare, îmbrăcaţi cu cele ce pregătiseră în timpul iernii. Mai ales fetele şi femeile erau adevăratele vedete ale satului. Nu era vorba de mândrie în tot portul acela românesc adevărat, ci de pricepere şi de hărnicie, de îndemânare şi imaginaţie. Toţi şi toate se pregăteau pe cele mai diferite planuri ca să-L primească pe Hristos, ca să întâmpine Paştile cu bucurie curată. Era un adevărat spectacol, când, la sfârşitul slujbei, părintele chema pe cel mai bătrân aflat în biserică şi ciocnea un ou cu el şi-i ura de bine, dând astfel undă verde bucuriei pascale pentru toţi. Când era cimitirul în curtea bisericii, mergeau atunci, noaptea, cu lumânări în mâini, cântând ,,Hristos a înviat!”, ca să audă şi morţii şi să se bucure şi ei. Când cimitirul a fost depărtat de biserică, se duceau acolo a doua zi, apoi dădeau de pomană celor duşi dincolo!
După-amiezile zilelor de Paşti erau de neuitat. La locul cunoscut, de obicei în centrul satului ori în curtea şcolii, se aduna toată suflarea satului. Veneau şi lăutarii invitaţi de voinici şi începea hora. Atunci să fi văzut cum îşi etala fiecare costumul îndelung pregătit de Paşti. Cei tineri jucau, cele bătrâne comentau, iar vârstnicii ciocneau ouă ,,pe luat” sau puneau ţara la cale. Atunci ieşeau ,,în lume” tinerele de 16-17 ani, care jucau pentru prima dată în horă. Atunci începeau să se pună bazele viitoarelor familii şi nunţilor ce urmau să aibă loc până toamna. Era un prilej de mândrie, de bărbăţie şi de curaj, dar şi de etalare a posibilităţilor economice pentru cei care ,,luau hora înainte”. Se iscau uneori adevărate conflicte între tinerii satului cu privire la ,,luatul horei”. Mai erau şi situaţii când conflictele se terminau cu o adevărată păruială între grupuri de tineri. Erau şi acestea adevărate concursuri de putere, destoinicie, bărbăţie. Era o formă de a se face remarcaţi în faţa comunităţii. Cele mai multe dintre hore se jucau în şir, în cerc sau în spirală, doar câteva erau jocuri de doi. Cine-şi mai aminteşte de nenumăratele hore de pe la noi, precum Sârba, Danţul, Ardeleanca, Brâul, Restemul, Bordeiaşul şi altele? Cine îşi mai aminteşte de marii jucători ai diferitelor generaţii, care dădeau adevărate reprezentaţii de măiestrie coregrafică în faţa consătenilor lor. Remarcăm însă un fapt interesant: horele se jucau în sensul invers sensului acelor de ceasornic. Prin faptul că ele se jucau în cerc, aminteau de vremea când pe aceste locuri se oficia Cultul Soarelui, adică strămoşii noştri se închinau Soarelui, socotindu-l adevăratul Dumnezeu. Horele nu erau numai element de distracţie, ci şi element de cult. Pentru că ele se jucau în sensul opus sensului acelor de ceasornic, dovedeau dorinţa celor ce jucau, adică al celor ce oficiau cultul Soarelui, de a întoarce Timpul către origini, de a face bătrâneţea tinereţe şi tinereţea copilărie. Oamenii puteau spera şi aceasta! Hora se ,,încinta” tot mai mult, până devenea un vârtej ameţitor al tinereţii, al forţei, al bucuriei de a trăi. Jucătorii se desprindeau de la pământ pentru câteva clipe, parcă ar fi vrut să-şi ia zborul spre alte zări, spre alte locuri… Oameni în toată firea deveneau pentru câteva ceasuri adevăraţi copii prin bucuria pe care o trăiau cu adevărat.

Au fost vremuri când, în ciuda tuturor greutăţilor şi sărăciei, oamenii noştri au ştiut şi au avut puterea să se bucure de măreţia Sărbătorii! Of , of, of ! Mai avem noi, cei de azi, acea putere de a ne bucura? Din păcate nu! Trece Sărbătoarea Sfintelor Paşti ca oricare dintre zile. Mulţi nu se mai ostenesc să postească înainte de Paşti. Nu mai vorbim de ţesături şi cusături. Dacă ne înnoim vreunul vestimentaţia, mergem la magazin şi luăm ce ni se pare mai ieftin, fie că e chinezesc, turcesc, franţuzesc sau armenesc. Important e să ne acoperim cu ceva goliciunea. Ce să mai vorbesc de fete! Bluziţa de la grădiniţă e bună şi la 20 de ani. O pereche de nădragi rămaşi de pe la fraţi şi asta-i tot. Important e să rămână burta goală, iar buricul ca un detector de proşti. Unii nici nu se mai obosesc să meargă la biserică în noaptea de Paşti. Le e destul un film două, dacă se poate cât mai pornografice sau poliţiste, pentru ca somnul să-i cuprindă. Masa de Paşti pentru mulţi nu se deosebeşte decât foarte puţin de mesele celelalte de până atunci, fiindcă mâncărurile au fost aceleaşi. Cei mai mulţi uităm să mai mergem la mormintele celor dragi, să aprindem o lumânare, să le punem o floare şi să le şoptim şi lor: ,,Hristos a înviat!” , ca să le întărim şi lor speranţa că şi ei vor învia!
Ar fi atât de mare nevoie, ca să învăţăm să ne bucurăm de Sărbătoare, de cea mai mare Sărbătoare. Mai avem noi această putere, oare?

_______________

PEDEAPSA LUI DUMNEZEU

Toată lumea din sat îl cunoştea pe Radu. Ba chiar şi cei din satele din jur. Când auzeau numele Iui, li se zbârlea părul de frică. Radu avea vreo douăzeci de ani, dar încă de timpuriu ajunsese spaima tuturor. Avea ceva diabolic în el. Făcea rău din plăcerea de a face rău. Nu alegea. Distrugea cu vitele recoltele oamenilor, tăia pomii, aprindea fânul pe câmp, ba chiar la unele case le pusese foc. Intra noaptea prin curţi şi fura ce apuca. Punea otravă pe zarzavaturi, pe fructe şi în fântâni. Era oricând gata de ceartă şi de bătaie. Lovea cu ce se nimerea. Dădea lovituri de moarte. Viola femei şi fete pe câmp, pe unde apuca. Nu-i era frică nici de oameni, nici de Dumnezeu. Părinţii lui îl scăpaseră de mult din frâie. Se temeau şi ei că-i va omorî. Adesea îi bătea zdravăn, îi încuia în beci şi acolo rămâneau zile şi nopţi. ÎI blestemau părinţii, îl blestema lumea din sat şi de pretutindeni. Mulţi oameni mai curajoşi erau hotărâţi să-i pună capul, deşi le părea rău că îşi închid viitorul, că înfundă puşcăriile pentru tot restul vieţii. Nenumărate reclamaţii ajungeau la miliţie. Se făceau cercetări, i se dădeau amenzi, dar degeaba. Radu lucra cu mânuşi. Nu era prost şi ştia cum să facă pentru a nu lăsa urme. Era răul întrupat, dracul împeliţat.

Când răbdarea oamenilor ajunsese la limită, iar disperarea femeilor nu mai avea margini, iată că peste sat s-a abătut o furtună mare. Nori negri şi groşi, brăzdaţi de fulgere se prăvăleau bolovănos până aproape de pământ. Toţi s-au retras înfricoşaţi, închinându-se şi rugându-se. El nu se temea. Fiindcă toată lumea se retrăsese de pe câmp, Radu a început să lucreze nestingherit. Şi-a băgat vitele în porumbii abia prăşiţi ai unui consătean, iar el s-a apucat să taie un cireş în plin rod. Cireşele coapte, altoite, parcă se rugau şi ele de îndurare, când securea a început să izbească tulpina pomului. După câteva minute de opintire şi lovituri, pomul s-a prăbuşit neputincios, ca un om secerat de moarte. Radu a răsuflat uşurat, s-a uitat spre cerul înfricoşător şi a râs dispreţuitor. In clipa aceea, un fulger imens a brăzdat cerul, o detunătură a cutremurat din temelii pământul şi s-a abătut asupra lui Radu. L-a lovit într-o fracţiune de secundă şi l-a spart ca pe un dovleac. L-au găsit oamenii şi i-au adunat bucăţile de trup carbonizate în saci.

L-au îngropat creştineşte, dar nimeni nu a plâns. Nici chiar părinţii lui. Toţi au răsuflat uşuraţi, că Dumnezeu le-a auzit rugăciunea şi le-a luat pacostea de pe cap!

_______________

SCRISOARE CĂTRE EMINESCU (II)

Într-o scrisoare precedentă însăilam câteva rânduri către marele nostru poet Mihai Eminescu. Multora v-a plăcut, după cum mi-aţi semnalat. Vă mulţumesc şi de aceea am mai alcătuit una, care, cum veţi vedea priveşte viaţa noastră de zi cu zi. Cine are urechi de auzit să ia aminte!

„Bădie Mihai! S-a scurs mai mult de jumătate de veac de când trăgeai clopotele de alarmă prin versul domniei-tale şi făceai cunoscut lumii de-atunci pericolul mare şi hăul spre care se îndreaptă atâţia corupţi ai vremii. Stâlpii de taverne, înţepeniţi pe scaune, cu ochii buimăciţi, cu minte-mprăştiată şi gândul rătăcit, copiii naţiunii lipsiţi de orizonturi., bălăcărindu-si viaţa în glodul decăderii te biciuiau pe suflet, te zgâriau pe creier. Străbunele glorii le fluturai în versuri, nutrind speranţa sfântă că doar-doar o renaşte în inimi înecate în tone de alcool dorinţa de-ndreptare şi pofta de-a fi OM. Eroii de altădată luptând din greu să apere-un hotar, sihastrii vlăguiţi de post şi rugăciune, atâţia prometei înlănţuiţi de propriile lor idealuri, ţărani săraci nădăjduind culesul erau doar câteva modele de viaţă, ce la propuneai prin scrierile tale tinerilor fără tinereţe. Rămâneai dezamăgit, bădie, căci prea adesea vorbeai la nişte stârvuri, uneori putregaiuri fără speranţă de odrăslire. Cu mintea ta isteaţă vedeai în viciul acesta al beţiei pericolul ce paşte o generaţie, o naţiune chiar!

S-a scurs un veac, bădie, şi piesa este aceeaşi. Eroii s-au schimbat. Tavernele se înmulţesc, beţivi de asemenea. în fumul gros de mahoarcă se îngrămădesc mulţi, tot mai mulţi, şi tineri şi vârstnici. Idealurile sunt firave, realizări deloc, pungile tot mai goale, copii tot mai trişti. Femeile-s bătute şi alungate la ore târzii, pâinea lipseşte de pe masă, Minutele sunt rupte, de cărţi nu mai sunt bani. Prin şanţuri ne zac junii, alcoolul duhneşte departe. înjurături, le sunt vorbele alese din gura împuţită, din sufletul lor sterp. Flăcăi vânjoşi ca bradul se ofilesc degrabă, când Bachus îi adoptă cajiii săi pe veci. Duşmană le e lumea, părinţi, copii şi fraţi, iubirea lor e sticla şi halba şi paharul. Se-nchină doar lui Bachus, în cârciumă-şi pierd vremea şi toată agonisita o duc la cârciumar! De te-ai face astăzi şi-ai încerca să numeri cârciumile răsărite pe pământ românesc, ai înnebuni. Guri de iad, bădie, guri de iad, prin care şerpii gheenei ne înghit vlaga naţiunii, ne tulbură orizontul, ne îngreunează zborul!

Se repetă istoria, bădie, şi, din păcate, se repetă mai întâi prin tot ce are mai murdar, mai josnic şi mai morbid!

Cu bine, bădie, pe curând!“

_______________

FIARELE DINTRE NOI

Fiarele de care vreau să vorbim mai jos au existat şi înainte de 1989, dar despre ele nu se vorbea, iar prezenţa lor nu era atât de resimţită ca azi de omul obişnuit. Locul lor de pradă era jungla c.a.p.-urilor şi fermelor de stat, a crescătoriilor de păsări, porci sau vaci. Răpeau de acolo ce puteau şi cum puteau, cu sacii, cu căruţele, remorcile, autoturismele şi camioanele. Dacă îndrăzneai să le spui că nu e bine ce fac, îţi rânjeau dispreţuitor, îţi spuneau că toţi cei deştepţi fac la fel, ci doar proştii stau şi privesc, că din moment ce toţi suntem proprietari şi toţi beneficiari, conform lozincilor, furtul devine ocupaţia cea mai demnă de respect. Şi astfel, de-a lungul anilor, s-a prăsit prin sate şi oraşe o faună de jigodii, care prosperă în chip îngrijorător. Terenul lor de „lucru“ este vast. De la găinile unei amărâte de babe până la maşinile din Germania, de la banii sustraşi din buzunare şi sacoşe prin pieţe şi pe la cozi până la recoltele jefuite la miez de noapte, totul intră în „câmpul de muncă“ al acestor specimene. Din când în când înfundă puşcăriile pentru câtva vreme, dar nu se descurajează, ci dimpotrivă, se laudă că au fost „la staţiune“, la „reciclare“ sau la „odihnă“. Dacă sunt de la ţară, nu-i vei vedea vreodată cu sapa, cu coasa ori cu furca în spinare. Se scoală la prânz şi iarăşi se tolănesc la umbră până seara. Mănâncă bine şi beau vârtos. N-au nimic în casa şi în curtea lor, dar nu se plâng de sărăcie. „Averea“ lor este răspândită la ceilalţi: în câmp, în grădini, în curţi şi case. Ei nu se vaită că e secetă, că e prea multă ploaie, că le mor găinile sau că li-s bolnave vitele. Grădinile şi pământul lor stau nemuncite, pline de mărăcini şi bălării. Pomii puşi de părinţii şi moşii lor i-au tăiat şi i-au ars. În schimb, îi vei întâlni pe câte unul din familia lor din primăvară până toamna târziu în pieţele cu fructe şi legume, cu cereale şi cu alte produse din cele mai frumoase. Buni gospodari! „Ziua“ lor de muncă începe abia de pe la ora 24. În haite sau individual, fiarele de pradă pleacă în căutare de hrană. Distrug tot ce găsesc în cale. Dacă îţi aperi munca şi bucăţica, ei sunt în stare să-ţi dea în cap şi să treacă surâzători mai departe. Din păcate, haita creşte şi se înrăieşte, îşi perfecţionează metodele de „lucru“. Ei se consideră „oamenii noi“, „oamenii viitorului“. Dacă fiarele sunt de la oraş, operează ziua-noapte, cum pot, prin pieţe şi prin gări, prin magazine şi localuri publice. Fură bani, bagaje şi produse, pătrund în case şi maşini şi iau ce le pică la mână. Lovesc, omoară fără scrupule, prosperă. Ei înşală, falsifică, escrochează în fel şi chip, şantajează, ameninţă. Nu-i interesează ziua de mâine, ci momentul, clipa în care se află. Fiarele acestea sunt gata de orice: crimă, banditism. Trafic de droguri, de oameni, de arme şi de alte ciudăţenii. Ei intră în orice partid şi formaţiune politică, stau gata să între în şapte secte deodată, numai să le pice câte ceva. Oameni fără ideal, fără Dumnezeu, fără conştiinţă! Câtă vreme vom mai vorbi de existenţa lor?

_______________

~”Abator de copii”

Cu câteva zile în urmă, un post de radio prezenta un caz ieşit din comun, aproape straniu. O femeie născuse şi-şi aruncase pruncul lângă tomberonul de gunoi dintre blocuri. Trei sau patru câini vagabonzi fuseseră găsiţi dimineaţa de un echipaj de poliţie îngrijindu-se de puiul de om. Îl lingeau, suflau asupra lui, încercau să-l acopere cu blana lor, ca să-i ofere cât de cât căldură şi să-i menţină pâlpâirea vieţii. Poliţiştii au luat copilul, l-au dus urgent la spital, iar la vremea când era transmis reportajul la radio copilul era în afară de orice pericol. Câinii îl salvaseră de la moartea la care îl condamnase propria lui mamă. Cazul ar părea drept o ciudăţenie oarecare la prima vedere. Şi totuşi! Dacă avem în vedere statisticile care ne confirmă că din 1990 încoace sunt înregistrate în ţara noastră, oficial, peste douăsprezece milioane de avorturi, situaţia ni se pare înspăimântătoare. Douăsprezece milioane de vieţi nevinovate au fost ucise, când începuseră să pâlpâie prin prezenţa lor. În al doilea război mondial, dacă nu mă înşeală memoria, am pierdut circa o jumătate de milion de oameni; în cei treisprezece ani postrevoluţionari, douăsprezece milioane. Doamne, cum poţi avea răbdare cu noi? Am transformat ţara într-un adevărat abator de prunci nevinovaţi. Ne e teamă de sărăcie, de lipsa posibilităţilor de a-i oferi copilului o viaţă fericită. Dacă altădată la casele înaintaşilor noştri veneau copii cu barza, şi aducea, săraca, 15-20 şi chiar mai mulţi la o casă, acum copiii, zicem noi, trebuie să aibă alte „condiţii“, să vină pe lume cu Mercedesul! Cât de fericit poate fi un copil, când asupra capului lui apasă blestemul fraţilor săi aruncaţi la canal, sau măcelăriţi în mod barbar pentru ca el să trăiască mai bine! Cât de fericiţi vor fi acei părinţi, care îşi vor privi odrasla şi gândul le va fugi, vrând-nevrând, spre alţi şi alţi copii pe care i-au condamnat, cu de la ei putere, la moarte pentru singura vină că au bătut la poarta vieţii! Altădată copilul era socotit darul lui Dumnezeu cel mai de preţ, alături de suflet. Bătrânii noştri primeau acest dar cu bucurie, convinşi că Dumnezeu îşi are raţiunile Lui. Azi, familia a ajuns un simplu producător de braţe de muncă, omul însuşi nu reprezintă decât un număr în evidenţele statistice. Revoluţia nu s-a terminat. Ea continuă şi va mai continua încă multă vreme în concepţia şi gândirea multora dintre noi.

Câinii de care vorbirăm mai sus acţionau în virtutea unor instincte primare, materne. Erau animale, cele mai înjosite şi urgisite, dar prin gestul lor s-au situat mult mai sus scara valorilor morale faţă de mama acelui copil. Câinii au dovedit omenie în comparaţie cu câinoşenia adevăratei mame. La porţile unei asemenea Sodome, te întrebi în mod firesc: „Până când va mai fi răbdarea lui Dumnezeu cu noi?“ Cine poate răspunde?

AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA

____________

~”Bă, unii dintre noi chiar L-am angajat pe Dumnezeu argat în curtea noastră !”

Cu multă mâhnire am aflat zilele trecute că unii românaşi de-ai noştri au făcut demersuri către autorităţile statului, ca să fie obligate acele posturi de radio şi televiziune, care-şi începeau emisiunile cu rugăciunea Tatăl nostru, să scoată această rugăciune din program. Nu de altceva, dar îi deranjează să audă în fiecare dimineaţă o rugăciune înălţându-se către Dumnezeu! Săracii! Nu uitaţi că sunt creştini botezaţi! Poate la recensământul populaţiei s-au trecut şi la rubrica de creştini ortodocşi! Acum nu mai pot suporta rugăciunea pe care Însuşi Mântuitorul ne-a dat-o. Este de fapt singura despre care ne-a spus: ,, Voi când vă rugaţi, să spuneţi aşa!”În ea se cuprind, în rezumat, toate trebuinţele noastre sufleteşti şi trupeşti. S-au scris multe cărţi, în care oameni cu minte luminată au încercat s-o explice în întregime şi tot n-au reuşit să cuprindă totul. Rugăciune dumnezeiască! Acum ciocoflenderii n-o mai suportă! Cu câteva luni înainte nu mai suportau icoanele şi crucile în şcoli şi în localurile publice. Făceau alergie, nu alta! În scrisoarea trecută vă prezentam cazul unui terchea-berchea, care-L da în judecată pe Dumnezeu! Ne mirăm şi nu ne vine a crede când, din când în când, puhoaiele cerului şi ale pământului se dezlănţuie asupra noastră, parcă ar fi de capul lor. Atunci ne întrebăm de ce ne-a părăsit Dumnezeu, de ce toate relele vin, parcă, numai asupra noastră? Abia atunci simţim că avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, dar, pentru păcatele noastre, el întârzie să vină! În alte religii există atâta respect faţă de dumnezeire, încât Celui de Sus nici nu I se pronunţă numele. Noi îl folosim în toate împrejurările: şi când ne certăm, şi când înjurăm, şi când blestemăm…! Îl punem să bată câinii, mâţele, vacile şi să facă tot felul de treburi şi trebuşoare. Îi spargem biserica la ceas de noapte şi o jecmănim, crezând, fără îndoială, că trage şi El un pui de somn la vremea aceea! Doar noi suntem noi! Ce vremuri, dom’le, ce vremuri! Şi ce oameni! Doamne, iartă-ne!

Pr. Alexandru Stanciulescu- Barda

______________

~”Feriţi-vă de asemenea ciudăţenii!”

Am trecut într-o zi prin piaţă. Pe o masă, un individ de nu ştiu unde îşi întinsese taraba. Avea de toate. Printre multe mărunţişuri erau şi câteva obiecte religioase. Mi-au atras atenţia nişte icoane. Aveau ceva deosebit. Văzusem aşa ceva în pozele cu artişti, cu vedete ale zilei, dar nu în icoane. E vorba de o anumită hârtie cu denivelări speciale, care face ca o fotografie să se vadă într-un fel dacă o priveşti dintr-o parte şi să se vadă altfel, sau chiar să vezi alt personaj, dacă o priveşti din partea opusă. Ei bine, în cazul nostru, erau icoane, pe care dacă le priveai din dreapta Îl vedeai pe Mântuitorul, dacă te uitai din stânga o vedeai pe Maica Domnului. În faţa altora, dacă făceai o schimbare uşoară de poziţie, adică un fel de clătinare a trupului, puteai să-L vezi pe Mântuitorul sau pe Maica Domnului făcându-ţi cu ochiul. Asta întrecea orice obrăznicie! Nici măcar atât bun simţ nu avuseseră, ca să nu batjocorească ceşe sfinte chiar aşa. Chiar chipurile Mântuitorului şi Maicii Domnului nu erau cele obişnuite în icoanele noastre ortodoxe. Ei semănau, după felul cum făceau ocheade privitorilor, cu nişte şmecheraşi de la colţul străzii, care-ţi fac ocheade cu tot felul de subînţelesuri. Am întors aşa-numitele ,,icoane” pe toate feţele şi am observat undeva într-un colţ că erau confecţionate în China. Ca să vezi! Cine face misiune creştină printre creştini!

Dragii mei! Feriţi-vă de asemenea ciudăţenii! Nu daţi banii pe ele şi nu le băgaţi în casa

Dumneavoastră. Nu vă bateţi joc de cele sfinte!

________________

~„Cuvinte pentru enoriaşii mei“

Am vizitat casă de casă cu prilejul colindului cu Crăciunul. Am făcut un program incapator în această privinţă, ca să fie câte o picătură de timp pentru fiecare familie, ca să schimbăm o vorbă. Destulă grabă în timpul anului, căci nu le mai ajungem, măcar la Sfintele Sărbători să avem un răgaz . Nu mai erau toţi cei din anii trecuţi! Unii plecaseră între timp pe drumul cel fără de întoarcere, alţii erau duşi cu treburi care-ncotro. Unii mai crescuseră, alţii mai albiseră, dar peste tot am fost primiţi cu căldură, dragoste şi respect, care ne-a impresionat profund. Ca preot, m-am simţit încă o dată în mijlocul Dumneavoastră ca-ntr-o adevărată familie unită. Fiecare mi-aţi arătat ce-aţi construit, cu ce v-aţi mai înfrumuseţat casa şi viaţa între timp. Mi-aţi povestit din bucuriile şi necazurile Dumneavoastră. Simţeaţi nevoia să vă descărcaţi sufletul, ca unuia dintre ai lor. În peste 95 % din familii am simţit că acolo este armonie, înţelegere, dragoste, aşa cum îi stă bine unei adevărate familii de creştini. Am găsit porţi în cadrul gardurilor, care în anii trecuţi despărţeau curţile copiilor de părinţi, ori ale fraţilor de fraţi şi mi-a crescut sufletul de bucurie, fiindcă poarta dintre ei era semn de pace şi de bună înţelegere. Dumnezeu să binecuvânteze asemenea familii şi ele ar trebui să fie modele pentru familiile tinere! Am întâlnit, din păcate, şi aspecte dureroase. Am găsit mame bătute de copiii lor, părăsite şi fără foc de mai bine de o săptămână, trăind din mila vecinilor. Copilaşii le luaseră pensia şi porcul şi le lăsaseră să-şi aştepte sfârşitul. . Am găsit soţi învrăjbiţi, fraţi în procese, veri la cuţite, vecini certaţi. Am găsit în sufletul multora teama de ziua de mâine! Am găsit la alţii durerea că membrii ai familiilor lor sunt prin puşcării, în ţară sau în străinătate! Dumnezeu să aducă pacea, liniştea şi speranţa de care avem nevoie toţi!

Eu însumi , în urma acestui colind, am ieşit mai întărit sufleteşte. Parcă toate nedreptăţile, micimile şi răutăţile lumii, care mă loviseră fără cruţare până atunci, despre care v-am relatat în bună parte în ,,scrisorile” de până acum, le-am uitat. În mijlocul Dumneavoastră m-am simţit acasă, m-am simţit suficient de puternic, ca să nu mai mă las copleşit de scârbă şi lehamite. Dumneavoastră mi-aţi întărit convingerea mai veche că, dacă aş mai fi tânăr şi aş mai lua-o de la început, tot preot m-aş face, tot în satul meu m-aş întoarce şi tot parohia noastră aş sluji-o! Nu minţeau cei ce spuneau cândva, că în bordeie găseşti mai mult aur decât în palate. Se refereau, bineînţeles, la aurul sufletelor. Vă mulţumesc cordial pentru tot şi pentru toate!

ALEXANDRU STĂNCIULESCU-BÂRDA

______________

~„Daruri de suflet“

În Parohia Malovăţ(formată din satele Malovăţ şi Bârda) s-a format o adevărată tradiţie ca de Sfintele Sărbători ale Crăciunului biserica să dăruiască enoriaşilor săi câte un dar de suflet: câte o carte.

În 2004, parohia a tipărit şi a dăruit fiecărei familii din parohie, cât şi celor din afara parohiei care au ajutat cele două biserici într-un fel sau altul, Mica Biblie. Toată cheltuiala a fost suportată din fonduri proprii.

În 2005, Parohia Malovăţ a obţinut o sponsorizare de 60 milioane lei de la Societatea Distrigaz Sud – Bucureşti, bani cu care a tipărit, într-un format impresionant, Catehismul creştin-ortodox. Fiecare familie din parohie a primit câte un exemplar. Nu au fost uitaţi nici susţinătorii din afara parohiei, unii din ţară, alţii din străinătate.

În 2006, Parohia Malovăţ a avut norocul şi bucuria de a primi un ajutor în valoare de 25 milioane lei de la un fiu al său, Domnul Mihai(Milică) Surugiu din Reşiţa. Cu aceşti bani, parohia a tipărit o Carte de rugăciuni, pe care a distribuit-o atît de sărbători, cât şi în primele luni ale anului 2007. Unele exemplare din această carte au ajuns în ţări din Europa, în Statele Unite, Canada şi chiar în Australia. Pe prima pagină a cărţi se află o frumoasă dedicaţie pentru sponsor.

În momentul de faţă se află la tipar şi sperăm că va fi gata în preajma Crăciunului o nouă carte intitulată Bucate de post. Costul cărţii va fi suportat tot de către Domnul Mihai (Milică) Surugiu de la Reşiţa. Dumnezeu să-i răsplătească jertfa!

Sperăm ca această frumoasă tradiţie să o putem respecta în fiecare an şi în casele credincioşilor noştri să pătrundă cât mai multe astfel de daruri de suflet!

Pr. AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA

______________

~„Doamne fereşte!“

Auzim aproape în fiecare zi de tot felul de atacuri teroriste şi de tot felul de atrocităţi săvârşite în diferite locuri din lume în numele unor religii. Teroriştii care acţionează în numele unui crez religios pot fi analizaţi din multe puncte de vedere. Pot fi împărţiţi în două categorii: foarte dotaţi sub aspect intelectual şi mai puţin dotaţi. Deşi a trecut atâta vreme, nu putem să-i uităm, spre exemplu, pe cei care au doborât Turnurile Gemene din New-York. Aceştia pot fi încadraţi în prima grupă. Nu oricine are capacitatea de a prelua comanda unor avioane de înaltă performanţă tehnică şi să le dirijeze cu atâta precizie spre ţinta propusă. Ei au avut o inteligentă superioară, pe care au folosit-o în scopuri diabolice. Teroriştii mai puţin dotaţi sunt cei care se sinucid cu bună ştiinţă, acceptând să devină purtătorii unor bombe puse să explodeze în anumite locuri. Majoritatea teroriştilor acţionează în numele unui crez religios, unor precepte religioase. Acestea au fost falsificate de anumiţi lideri religioşi, apoi au fost inoculate cu dibăcie unor asemenea indivizi, pe care i-au manipulat în voie după aceea. Doar câţiva dintre terorişti sunt conştienţi că slujesc unor scopuri politice, economice, ori acţionează în vederea unor profituri materiale. Dacă acei terorişti călăuziţi de convingerile religioase extremiste mor pentru triumful religiei lor, aşa cum cred ei, îndrăznesc să mă întreb câţi dintre creştinii de azi ar fi în stare să – L mărturisească pe Hristos cu riscul de a fi ucişi pentru aceasta, aşa cum făceau sfinţii martiri din veacurile primare. Câţi dintre noi ar avea credinţa şi puterea de mărturisire a lui Brâncoveanu? Câţi dintre noi avem doar tăria să ne oprim de la săvârşirea unor păcate şi vicii precum beţia, desfrâul, fumatul, furtul?

Omul de bine învaţă din toate, aşa cum albina culege din tot felul de flori neclarul din care apoi face mierea. Ar fi cazul şi timpul ca şi noi, creştinii, să ne trezim la viaţa religioasă adevărată şi să ne străduim să punem în practică învăţăturile pline de miez şi de viaţă ale Mântuitorului. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

*

În urma evenimentelor din New-York, când au fost doborâte cele două turnuri gemene şi au murit mii de oameni carbonizaţi, elevii mei erau foarte nedumeriţi. În primul rând erau bulversaţi sufleteşte, ca orice om de bună credinţă de dimensiunile catastrofei, de miile de oameni ucişi, de imensele pierderi materiale. In sufletul lor se ridicau însă şi altfel de întrebări mai delicate şi, de ce n-am recunoaşte-o, foarte fireşti. Detunătorii de avioane, pe care toată lumea civilizată îi califică drept terorişti, au acţionat în numele unei religii, având convingeri religioase. Altfel spus, ei au considerat că, producând acel rău uriaş unora, care nu erau din religia lor, aduc un serviciu, o jertfă, lui Alah. Trebuie precizat că, pentru ei, Alah este Dumnezeu, adică forţa supremă, creatoare şi conducătoare a universului. Elevii mă întrebau dacă fapta acestor terorişti, săvârşită în numele unor precepte religioase, poate fi considerată o jertfă, iar teroriştii sfinţi. Doamne fereşte!

Creştinismul nu a propovăduit niciodată crima, uciderea. Dimpotrivă, Mântuitorul S-a rugat pentru torţionarii Lui. El i-a îndemnat pe ucenicii Săi, că, dacă cineva îi dă vreunuia o palmă peste obrazul drept, acela să-i întoarcă şi pe cel stâng. Mântuitorul a descoperit oamenilor, că Dumnezeu Cel adevărat nu este dumnezeul groazei, al terorii, ci este Dumnezeul iubirii, al păcii, al bunei înţelegeri între oameni şi popoare. El ne-a învăţat că numai păcatul trebuie ucis, nicidecum semenii noştri, indiferent de culoare, etnie, religie, convingeri etc. Toţi sunt oameni, toţi oamenii sunt fraţi între ei, fii ai Aceluiaşi Tată, Dumnezeu. Sfinţii creştini sunt acei oameni, care şi-au
mărturisit credinţa lor în Dumnezeu, în ciuda tuturor represiunilor la care au fost supuşi: retrocedări din funcţii, confiscări de bunuri, lipsire de drepturi, bătăi, schingiuiri, temniţă, iar, în final, moarte. Aşadar, ei preferau să fie ucişi, dar nu-şi renegau credinţa. Socoteau că mai fericiţi sunt să-L mărturisească pe Hristos până la moarte, decât să se bucure de libertatea şi beneficiile, pe care le-ar fi putut obţine de la oameni. Aşadar, sfinţii nu atacau pe nimeni, ci, dimpotrivă, ei făceau rugăciuni pentru toţi torţionarii lor. Ei nu se sinucideau, ci erau sacrificaţi pentru că mărturiseau că sunt creştini şi nu se lepădau de credinţa în Hristos. Exemplul lui Constantin Brâncoveanu este convingător în acest sens.

Pr. ALEXANDRU STĂNCIULESCU-BÂRDA

______________

~„Multe-am tras şi nu m-am ras, nici de asta nu m-oi tunde!“

Când vă aflaţi în situaţii grele, e bine să căutaţi sfatul celor apropiaţi ai Dumneavoastră, care v-ar putea sfătui cu sinceritate şi ar fi de bună credinţă. Totuşi, de mare folos vă este să consultaţi şi pe marii prieteni ai fiecărui creştin şi român: cărţile. Găsiţi acolo multe soluţii şi răspunsuri la ceea ce vă frământă. Aşa, bunăoară, când sunteţi necăjiţi şi nedreptăţiţi, deschideţi Sfânta Scriptură şi citiţi acolo despre Mântuitorul: ,,Arhiereii şi bătrânii poporului au strigat: Noi lege avem şi după legea noastră trebuie să moară!” Şi L-au omorât! N-au ştiut, însă, că El este în stare să şi învie! Mihai Eminescu ne sfătuieşte: ,,Nu cerceta aceste legi,/ Nebun vei fi de le-nţelegi!” În altă poezie se întreabă: ,,Unde eşti tu, Ţepeş Doamne, ca să pui mâna pe ei?…” Nicolae Iorga explică ceva mai clar: ,,Au fost tăiat un brad bătrân,/ Fiindcă făcea prea multă umbră”! Omul din popor, creator al zecilor de mii de proverbe, zice cu înţeles: ,,Nu mor caii când vreau câinii, nici câinii când vreau stăpânii!” Părintele Gheorghe Dumitrescu-Bistriţa, până la cei 97 de ani ai săi când a murit, obişnuia să spună în astfel de împrejurări: ,,Multe-am tras şi nu m-am ras, nici de asta nu m-oi tunde!” Iar fostul meu diriginte, Părintele Prof. Nicolae Petrescu de la Craiova, în loc de orice altceva, zicea cu lehamite: ,, Vai de mama noastră!”

ALEXANDRU STĂNCIULESCU-BÂRDA

_____________

~„Poveţe şi învăţături“

Dacă n-ar mai fi sărbătorile şi rânduielile acestea ale anotimpurilor, viaţa ar fi ca o lungă călătorie fără popas. Aşadar, să ne oprim un pic în lungul drum al trecerii noastre prin lume şi să ne facem un examen de conştiinţă fiecare. Să ne imaginăm că derulăm filmul vieţii noastre de până acum, cu toate ale sale bune şi rele. Să ne imaginăm, de asemenea, că la acest film ar privi şi Dumnezeu. Ia gândiţi-vă, aţi găsi vreo scenă în acel film de care să vă fie frică, ori să vă roşească obrazul la gândul că va vedea-o Cel de Sus? Sau chiar şi numai ceilalţi semeni ai Dumneavoastră! E o grea încercare. Căutaţi, de asemenea, să socotiţi dacă aţi făcut tot ce a depins de Dumneavoastră ca propria familie să dureze, ca soţul, soţia, copiii, părinţii, socrii, cumnaţii Dumneavoastră să aibă o rază de fericire, când s-au aflat în preajma Dumneavoastră, când aţi vorbit, când aţi muncit împreună. Vedeţi dacă aţi făcut vreo fărâmă de bine cuiva, dacă v-aţi făcut întotdeauna rugăciunea, dacă sunteţi împăcaţi cu Dumneavoastră înşivă, cu cei din jur şi, mai ales, cu Dumnezeu. Încercaţi să vă imaginaţi că în clipa următoare aţi fi chemaţi înaintea lui Dumnezeu, că v-ar sosi ceasul cel din urmă. Aveţi, oare, bagajul făcut? Sunteţi, într-adevăr, pregătiţi de marea călătorie? Aveţi suficiente argumente ca să vă apăraţi la dreapta judecată pentru faptele săvârşite în această viaţă? Sunt câteva întrebări, pe care ar trebui să ni le punem fiecare dintre noi la această cumpănă de ani. Faceţi planuri pentru familia Dumneavoastră, dar ţineţi seamă şi de ceilalţi membrii ai familiei. Vedeţi dacă şi lor le place şi dacă sunt de acord cu ceea ce vreţi să faceţi. Numai aşa va fi armonie şi unitate în casa Dumneavoastră şi nimănui lehamite nu-i va fi, că staţi sub acelaşi acoperiş! Dumnezeu să vă ajute şi să fie bine!

ALEXANDRU STĂNCIULESCU-BÂRDA

______________

~„Vine sfârşitul lumii??“

De curând ne-a fost dat să vedem la televizor nişte ciudăţenii, despre care, un om normal, greu poate să creadă că există în realitate, acum, la începutul mileniului trei. A fost prezentat cazul unor sectari din Rusia. Aceştia, câteva zeci de oameni, printre care şi copii, se baricadaseră într-un canal şi refuzau să iasă, spunând că ei aşteaptă acolo sfârşitul lumii. Autorităţile, poliţia, un număr mare de preoţi şi călugări încercau, fiecare cum putea şi cum se pricepea, să determine pe cei din canal să iasă. Aceştia nu se dădeau biruiţi în ruptul capului, ba, mai mult, ameninţau că se aruncă în aer cu explozibilul pe care-l aveau la ei. Pastorul lor nu era cu ei, ci el şedea undeva, într-o casă, într-un sicriu. Să vezi şi să nu crezi! Respectivii susţineau că sfârşitul lumii va fi la primăvară.

Deşi am mai abordat acest subiect în una sau două dintre ,,scrisorile” noastre precedente, considerăm că este necesar să revenim şi să facem câteva precizări pentru liniştea Dvs. Despre sfârşitul lumii a vorbit şi Mântuitorul. El a spus că ,,ziua şi ceasul acela nu-l ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl”. Iată, dragii mei, câtă mândrie, lipsă de bună-cuviinţă şi de bun simţ la toţi sectanţii, care, de mai bine de 100 de ani, se tot screm să stabilească ,,data exactă” a sfârşitului lumii. Altfel spus, ei sunt mai presus decât îngerii şi mai presus decât Domnul Iisus Hristos. Pentru aceasta au făcut tot felul de calcule. Au numărat capitolele, versetele, cuvintele şi literele din Biblie. Au făcut tot felul de operaţii matematice cu numerele obţinute şi, când le-a ieşit un număr care li s-a părut potrivit, au dat năvală în sufletul oamenilor, anunţând, cu surle şi chimvale, că sfârşitul lumii va fi la o anumită dată. Ziua şi ceasul acelea au trecut, iar nepricopsiţii au fixat altă dată. Şi tot aşa au dus-o până în zilele noastre! Acei sectari din Rusia fac parte dintre atotştiutorii tainelor lui Dumnezeu! Sfinţii Părinţi au cercetat Sfânta Scriptură cu atenţie şi au ajuns la concluzia că în Biblie nu se găseşte nicăieri menţionată data sfârşitului lumii, ci doar câteva semne care vor premerge acel moment. Dintre acele semne enumerăm şi noi: 1) înmulţirea calamităţilor naturale(cutremure, inundaţii, furtuni, secete, alunecări de teren etc.); 2) înmulţirea răului în lume( războaie, crime, terorism etc.); 3) înmulţirea suferinţelor(boli incurabile, accidente, nedreptăţi etc.); 4) creştinarea poporului evreu; 5) creştinarea tuturor popoarelor; 6) apariţia pe cer a Sfintei Cruci; 7) venirea lui antihrist. După cum observăm, primele trei semne ne-ar duce la concluzia că azi trăim vremi foarte apropiate de momentul sfârşitului lumii. Trebuie să avem însă în vedere că mijloacele de informare de azi(televiziunea, radio-ul, internetul, ziarele, telefonia etc.) fac ca omul de azi să fie bombardat zilnic cu o adevărată avalanşă de informaţii, în timp ce omul din trecut primea ştirile cu poştalionul. Din cauza aceasta apare această diferenţă între unul şi altul. Celelalte semne menţionate nu s-au întâmplat încă şi nici nu se întrevede că se vor împlini în curând. De două mii de ani a venit Mântuitorul în lume şi evreii nici azi nu L-au primit şi nu L-au recunoscut ca fiind Mesia cel promis de Dumnezeu prin prooroci. E greu de crezut că se vor creştina curând. De două mii de ani se propoveduieşte Evanghelia în lume şi până în prezent doar o treime din populaţia lumii a primit Botezul şi numele de creştini. Este greu de crezut că marile religii de azi, precum hinduismul, budismul, islamismul, şintoismul, confucianismul şi multe altele îşi vor abandona curând valorile şi le vor accepta pe-ale creştinismului. Sfânta Cruce o dată s-a arătat pe cer la cumpăna dintre veacurile trei şi patru Sfântului Constantin cel Mare. Despre antihrist s-a vorbit mult. Unii au zis că este vorba de un om, care luptă împotriva creştinismului(Nero, Atila, Hitler, Stalin), alţii că e vorba de un sistem filozofic sau politic anticreştin(fascismul, comunismul etc.), dar încă nu se ştie cu precizie.

Observând atent cele de mai sus, înţelegem că sfârşitul lumii nu este aproape şi de aceea e bine să ne pregătim fiecare pentru propriul nostru sfârşit şi să nu purtăm atâta grija sfârşitului lumii. Aceasta este grija lui Dumnezeu, nu a noastră. Dacă, totuşi, cineva crede pe sectari că sfârşitul lumii este foarte-foarte aproape, să poftească lângă ruşii din canal!

ALEXANDRU STĂNCIULESCU-BÂRDA

______________

~Bucate de post

Cu deosebit respect vă comunicăm că Parohia Ortodoxă Română din loc. Malovăţ jud. Mehedinţi a publicat volumul ,,Bucate de post”. Câte un exemplar din acest volum este donat fiecărei familii din parohie, cât şi celor din afara parohiei, care ne-au dat o mână de ajutor până acum

În afara exemplarelor ce le donăm, parohia noastră a mai publicat un număr de exemplare din acest volum pentru a le vinde celor interesaţi, având în vedere importanţa temei şi utilitatea unei astfel de cărţi în casa oricărui creştin.

Precizăm că volumul are 424 pagini format A-5, câteva sute de reţete, copertă policromă plastifiată şi costă 12 lei. Cartea poate fi trimisă prin poştă. Pentru destinatarii din ţară taxele poştale sunt suportate de către parohie. Pentru trimiterile externe se adaugă la preţ 13 lei, reprezentând taxe poştale.

Ne-am bucura dacă şi Dvs. aţi fi interesat/ă de această lucrare, acum, când se apropie şi Postul Sfintelor Paşti. Aşteptăm mesajul Dvs. pe adresa de e-mail : stanciulescu barda <stanciulescubarda@gmail.com>

Vă urăm sănătate şi multe bucurii.

Dumnezeu să ne ajute!

Pr. Al. Stănciulescu-Barda

_______________

~O întâmplare cu învăţătura ei

O întâmplare înfiorătoare a zguduit în aceste zile comuna noastră şi cele din jur. Un fiu al satului Puţinei, trecut binişor de 20 de ani, a fost împuşcat în cap de carabinierii italieni. Nu comentăm aici fapta sau faptele pentru care autorităţile italiene au recurs la o asemenea soluţie faţă de tânărul român. Oricum, gravitatea faptelor şi împrejurările în care a fost răposatul se vor stabili prin cercetările ce se fac. Problema însă ar trebui să dea de gândit tuturor tinerilor noştri, care sunt bântuiţi de mirajul depărtărilor. Ar trebui să înţeleagă că acolo reuşesc cu adevărat doar cei care se bazează pe muncă cinstită şi cei ce respectă legile statelor respective cu stricteţe. Credem că a trecut vremea, când infracţiunile erau meserie de bază pentru mulţi dintre cei ce-şi luau lumea în cap, ca să-şi caute norocul. Dovadă în acest sens nu este numai tânărul din Puţinei, ci şi alţii, pe care Dumneavoastră îi ştiţi mai bine, ce sunt astăzi după gratii. Tehnica a evoluat astăzi atât de mult, încât doar naivii mai cred că pot să facă ilegalităţi, fără să fie descoperiţi. E nevoie să ne caracterizeze pe fiecare dintre noi şi mai ales pe tinerii ce pleacă în depărtări seriozitatea, cinstea, hărnicia şi buna-cuviinţă românească. Să nu uite cei ce pleacă de acasă să-L roage şi pe Dumnezeu să le fie tovarăş de drum, iar ei să se comporte în aşa fel, încât niciodată să nu-L supere pe Dumnezeu. Cu siguranţă că atunci vor fi respectaţi şi de oameni şi câştigul va fi înzecit şi însutit!

________________

~Să nu batjocorim cele sfinte !

Suntem în miezul Postului Sfintelor Paşti şi mai sunt enoriaşi de-ai noştri care uită acest lucru şi, sub impulsul primăverii, lasă tot felul de aparate să transmită muzică de tot felul (în nici un caz din cea religioasă!). Răsună mahalalele! Unii mai fac chiar şi petreceri cu lăutari pe la cârciumi. Desigur, că fiecare face ce vrea acasă la el. Totuşi, preotul îşi face datoria şi-i îndeamnă, mai mult, îi roagă, să nu batjocorească cele sfinte. Să nu se ia la trântă cu Dumnezeu, că s-ar putea să piardă! Mânia şi urgia Lui e aprigă şi de nenumărate ori s-a văzut atât în viaţa oamenilor, cât şi a popoarelor. Să nu fie şi în părţile noastre!

Pr.Alexandru Stanciulescu – Barda

_______________

~Să te cruceşti, nu alta!

Mă uit şi mă minunez! Mă uit la copilaşi de o şchioapă cum manevrează zeci de canale şi de programe la televizor, cum folosesc calculatorul pentru tot felul de jocuri şi alte minunăţii. Chiar jucăriile unora din ele sunt foarte sofisticate, cu tot felul de butoane şi butonaşe, cu telecomenzi, care le fac să execute tot felul de mişcări. Să te cruceşti, nu alta! Mulţi părinţi şi bunici orăşeni, mi-au relatat că au fost învăţaţi să mânuiască atât calculatorul, cât şi internetul de către copiii şi nepoţii lor. Este extraordinar!

Spun că este extraordinar, fiindcă pot să fac comparaţie între copilul de acum şi cel de acum 50 de ani. Aveam vreo cinci ani. Umblam cu vitele(cea mai veche meserie a mea!), mă jucam singur ori cu alţi copii din mahala de-a pituluşu, de-a prinselea, ne dădeam huţa pe calendre, făceam mori de apă când ploua, dădeam cu bombardeau(o bilă de lut moale bine frământat, pe care o aruncam cu ajutorul unei nuiele de răchită), ne dădeam pe dâră, ori cu tragacia(săniuţa), săgetam ,,duşmanii” cu arcul de răchită, cântam la viori făcute din coceni(ştiuleţi uscaţi de porumb ), călăream ,,biciclete” ori cai năzdrăvani din tulpini de floarea soarelui, dădeam cu praştia, făceam castele din nisip ori din noroi, ne căţăram prin copaci, jucam ţânţarul, carul, moara, şeptica, tabinetul şi câte altele asemenea. Jucăriile de care-mi amintesc că le-am avut a fost o păpuşă făcută de o mătuşă(o bucată de scândură înfăşurată în zdrenţe), un ,,hopa-Mitică” şi un nai de plastic. Cam atât!

Într-o zi a venit la noi un frate al mamei cu un aparat de fotografiat. Aveam vreo 4-5 ani. Nu mai văzusem asemenea minunăţie. Au vrut să mă fotografieze. M-au spălat, m-au stors, m-au primenit şi m-au pus sub pătuiagul de la poartă să mă pozeze. Când era gata să facă clic, am zbughit-o la fugă de-mi sfârâiau călcâiele, m-au prins la marginea satului, pe Linia Cocoanei. Ţipam cât mă ţinea gura şi încercam să explic că eu vreau să merg, să vorbesc, nu să stau în perete, aşa cum şedeau pozele care le aveam în casă. Îmi era imposibil să înţeleg, că omul care se fotografiază mai poate avea viaţă normală după aceea. Veţi râde şi veţi zice că eram prost. E adevărat. Eu aş zice însă că acela era nivelul copilului de atunci din lumea satului!

Mă gândesc, însă, cât de ziditoare pentru suflet sunt jucăriile de azi, accesul copiilor la televizor, internet şi alte multe cuceriri ale tehnicii! Mă întreb dacă au ei capacitatea să cearnă şi să discearnă ce e folositor şi ce e pierzător de suflet din toate acestea. Dacă ar fi să aleg acum între cele de acum şi cele de atunci, parcă tot pe acelea le-aş alege! Eram ca nişte copiii ai naturii şi, de ce nu, ai lui Dumnezeu! Mintea parcă era mai aerisită, trupul mai dezvoltat, sufletul mai curat! Of!

Pr.ALEXANDRU STĂNCIULESCU-BÂRDA