~Al. Stănciulescu-Bârda: „In memoriam: Gheorghe Sfetcu“

              S-a stins departe de sat, după o lungă şi grea suferinţă. Şi-ar fi dorit atât de mult să-şi revadă mama înainte de a  acoperi-o pământul, să-şi vadă rudele, prietenii şi consătenii de altădată, dar n-a putut. Boala a fost mai puternică decât el şi, până la urmă, l-a biruit.

              L-am cunoscut în ianuarie 1964, când a început trimestrul al doilea. Eram în clasa a patra. Doamna Învăţătoare se pensionase la sfârşitul anului precedent şi dânsul a venit să-i ia locul, ca suplinitor. Era student la matematică, curs fără frecvenţă şi suplinea în învăţământ, căci nu avea posibilităţi financiare să fie student la zi. Pentru noi, elevii din Bârda,  a fost o adevărată revelaţie. Venea cu alt stil de lucru, avea alt tact. Era ceva nou, care ne plăcea la nebunie. Trei ani şi jumătate mersesem zi de zi la şcoală ca la spânzurătoare, cedând insistenţelor părinţilor; de acum am început să mă duc cu drag, să număr orele până începea programul de a doua zi. Noi, puii de fiară, ţinuţi în strune prin bătaie şi dresaj, eram trataţi deodată ca oameni, ca de la egal la egal. Incredibil, dar adevărat. Domnul Învăţător Gheorghe Sfetcu era apropiat de vârsta noastră. Culmea, ştia să râdă şi râdea cu noi, lucru neobişnuit. Glumea cu noi, râdea uneori de noi, dar în mod constructiv, făcându-ne astfel să pricepem lucruri pe care le-am fi priceput cu greu, dacă ne-ar fi vorbit teoretic despre ele. Nu ne punea să învăţăm mecanic, pe de rost, lucruri inutile, ci totul era ca un joc plăcut. Nu-mi amintesc să fi dat o palmă cuiva, cât a stat cu noi.

              Domnul Învăţător Gheorghe Sfetcu ne-a dat la fiecare carnet de elev. Nu avusesem până atunci un asemenea document. De fapt, niciodată nu ştiusem ce note primisem pentru truda noastră. Fericirea o simţeai la sfârşitul zilei în care scăpai nebătut. De data aceasta ni s-au trecut în carnet toate notele de pe trimestrul întâi. Am stat până târziu în noapte, mai precis până s-a terminat gazul din lampă, uitându-mă la notele de pe carnet. Nu-mi venea să cred că aceea este răsplata muncii mele. Domnul Învăţător a început, încă din primele zile, să ne treacă note în catalog şi pe carnet, de îndată ce ne asculta. Uneori şi după un singur răspuns bun la o întrebare mai dificilă ne răsplătea cu câte o notă. Era extraordinar. Am prins gustul notelor mari şi eram într-adevăr fericit, când puteam să mă duc acasă şi să arăt şi părinţilor rezultatul muncii mele.

              Folosea jocul didactic, metodă necunoscută nouă până atunci. Se ducea la hartă şi căuta prin Maramureş ceva numai de el ştiut, apoi ne întreba, cu seriozitate, pe noi cei dintr-a patra: ,,- Măi, copii, care vedeţi mai bine, veniţi de căutaţi-mi şi mie Delta, că eu nu văd să citesc la distanţa asta!” Ieşea câte unul şi se zgâia, lungindu-şi gâtul cât mai mult, ca să găsească pe undeva, prin nordul ţării, Delta Dunării. Dacă se găsea cineva, care să pună punctul pe ,,i”  şi să arate exact unde este Delta, primea imediat zece în catalog şi pe carnet. Se ducea la hartă şi căuta mai jos, apoi ne zicea: ,,- Uite, ăştia au uitat să treacă Iaşul pe hartă!” Căuta atent în jurul Bucureştiului şi, dacă se găsea vreunul să spună că Iaşul nu poate să fie trecut lângă Bucureşti, arătând locul adevărat al oraşului respectiv, primea imediat zece. De la dânsul am învăţat că nu este corect să spui ,,policră”, ,,a policri”, ,,policrit”.  A făcut prezenţa într-o zi. Am răspuns că lipseşte Rolea Constantin. ,,- Cine este?” a întrebat Domnul Învăţător. Cineva dintre noi a răspuns: ,,-Este Costel al lui Costică al lui Târcol!” Domnul Învăţător a râs cu poftă, auzind de ,,Târcol”. ,,- Nu cunosc pe nimeni în sat cu numele de Târcol!” a zis dânsul, întinzându-ne capcana. ,, – Nu-l cheamă Târcol, dar aşa îl policrim noi!” a răspuns unul din colegi. A râs Domnul Învăţător, cum nu-l văzusem niciodată râzând, poate anume ca să ne sublinieze greşeala. ,,- Îl policriţi, hai!? Măi, copii, măi, să nu mai ziceţi aşa niciodată, că nu-i corect. Aşa pot să zică cei fără carte, care n-au fost la şcoală. Corect este ,,poreclit”, ,,poreclă”, ,,a porecli”. Aţi înţeles?” Puteam să nu înţelegem?

              Era un tânăr înalt, suplu, atletic, elegant, un fel de Domnul Trandafir… L-am văzut alunecând într-o zi de iarnă. Era polei. Trebuia să cadă pe spate. Şi-a dat mâinile peste cap, s-a făcut arc şi a aterizat ca o pisică, fără să se zgârâie măcar. Altul şi-ar fi spart capul la aşa căzătură!  Când s-a făcut vremea bună, a jucat fotbal cu noi…

              Fiind în domeniul său, ne arăta tot felul de jocuri cu numere, probleme amuzante, încât şcoala devenise chiar frumoasă. Primăvara ne-a dus în excursie pe la Znamăn, Curecea şi Teiul Mare. Erau locuri din jurul satului, cunoscute nouă, dar, alături de dânsul, aveau alt farmec!   Nu ştiu dacă şi în anul următor a mai funcţionat ca învăţător la Bârda. Eu plecasem deja la Malovăţ în clasa a cincea. Dar ştiu însă că, după mai mulţi ani, am aflat că este înalt funcţionar la Ministerul Comerţului Exterior, în Bucureşti. Acolo s-a căsătorit şi a rămas până la sfârşitul vieţii. L-am mai întâlnit doar la înmormântarea tatălui său, Dumitru Sfetcu.  Fără îndoială, că la minister a avut salariu mai mare decât la şcoală, dar  pentru şcoală avea, într-adevăr,  vocaţie.

              Dumnezeu să te ierte, Domnule Învăţător, şi să te răsplătească pentru clipele de bucurie, ce ne-ai dat!

                                                          Pr. AL. STANCIULESCU-BARDA

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s